Smintitii Vol. 2: Dumnezeul Nebunilor

De Dan Balanescu

Prozatorul Dan Balanescu este autorul unor carti pline de originalitate, in care satira de o mare duritate se impleteste cu un neobisnuit fior tragic si comicul buf cu un straniu presentiment al Raului.

Am citit ultima sa carte, Smintitii, cu presimtirea ca am descoperit un scriitor neobisnuit despre care voi mai auzi. Prezentarea grafica a volumului si numele subliniat comice ale personajelor ma facusera sa ma pregatesc pentru lectura unui roman satiric sau chiar buf, dar dupa putine pagini a inceput sa se insinueze o neliniste cu atat mai amenintatoare cu cat se ascundea sub aspecte hilare, pentru ca in cele din urma sa imi dau seama ca citesc un roman aproape filosofic si, in acelasi timp, aproape de serie neagra. Daca ar fi trebuit sa il asez intr-un tabel literar a la Mendeleev, inclinam dupa cateva zeci de pagini sa il pun langa Ilf si Petrov, iar dupa cateva sute langa Bulgakov.

Lectura mi-a trezit, dincolo de admiratie, spaima. De mult nu am citit o carte care sa ma nelinisteasca in mai mare masura. Exista pagini, ca cele despre reformarea paradisului, care sunt pur si simplu extraordinare. De altfel, extraordinar este felul in care din registrul satiric se declanseaza, ca si cum ai fi apasat pe un buton dintr-o alta lume, adevarate poeme delirante, interesante prin idei si tulburatoare prin patos.

Ana Blandiana

• Limbă: Română
• Editor: Dan Balanescu
• Data lansării: 18 mai 2022
• ISBN: 9786060715290

Previzualizare carte

Smintiții II

Dumnezeul Nebunilor

logotip1

Copyright

Smintiții II - Dumnezeul Nebunilor

COPYRIGHT 2021 DAN BĂLĂNESCU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-529-0

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii SMINTIȚII II - DUMNEZEUL NEBUNILOR, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Smintiții II - Dumnezeul Nebunilor

Copyright

Capitolul I. Zămislirea

Capitolul II. Inspecția începe cum nu se poate mai fericit

Capitolul III. Directorul Ungian își pregătește terenul

Capitolul IV. Hrant Ungian își expune teoria revoluționară

Capitolul V. Dulci minciunele, asta vor ele

Capitolul VI. Cristos primește o vizită neașteptată

Capitolul VII. Andronic Regina își face planuri de viitor

Capitolul VIII. Hrant Ungian primește o veste oarecum așteptată

Capitolul IX. Ungian primește un semnal neliniștitor

Capitolul X. Marele Berberini are o aventură

Capitolul XI. Spitalul de nebuni primește un nou locatar

Capitolul XII. Femeia

Capitolul XIII. Ambasadorul Puntelată are o nouă protejată

Capitolul XIV. Hrant Ungian primește un pacient celebru

Capitolul XV. Nevasta repurtează o primă victorie

Capitolul XVI. Hrant Ungian trece cu bine de procedurile neobișnuite ale Maternității

Capitolul XVII. O veste de la medicul Lorin Fortuna

Capitolul XVIII. Sfinții visează la femei

Capitolul XIX. Andronic Regina primește un certificat de bună purtare

Capitolul XX. Marele scriitor își compune prima cucerire

Capitolul XXI. Seducția are un deznodământ neașteptat

Capitolul XXII. Directorul Ungian își scoate nevasta în oraș

Capitolul XXIII. Între speranță și deznădejde

Capitolul XXIV. Ungian vrea să creadă în miracole

Capitolul XXV. Raiul comicului Andronic Regina

Capitolul XXV. Viața lui Hrant Ungian ia viteză

Capitolul XXVI. Hrant Ungian face o descoperire neplăcută

Capitolul XXVII. Hrant Ungian trece peste o mare cumpănă

Capitolul XXVIII. Viața ia o turnură neprevăzută pentru Hrant Ungian

Capitolul XXIX. Femeia face o mare dezvăluire

Capitolul XXX. Nevasta dă alarma

Capitolul XXXI. Seducătorii sunt trimiși în lume

Capitolul XXXII. Pruncul vine pe lume

Note

Pentru Simon și Rebeca

Motto: Acolo unde există scuza nebuniei, nu mai trebuie căutate alte explicații

V-aţi gândit, oare, vreodată, la cutremurul pe care îl produce în vieţile voastre venirea pe lume a unui copil? V-aţi gândit voi, oare, cu adevărat, la impactul copleșitor pe care fiinţele acestea plăpânde şi drăgălaşe îl au asupra voastră, pe parcursul întregii voastre vieţi? Conştientizaţi voi oare semnificaţia adâncă a venirii pe lume a unui copil, acest soare în jurul căruia gravitează întregul vostru sistem? V-aţi gândit, oare, că, încă de la implantarea seminţei voastre în trupul femeii, încă de la unirea celulelor voastre din care, pe parcursul a nouă luni, se vor forma braţele, picioarele, corpul, capul şi, mai presus de toate, creierul viitorului vostru copil, aşadar, că încă de atunci soarta voastră este pecetluită? Că v-aţi semnat deja condamnarea la deznădejde ori, dimpotrivă, la cea mai senină dintre bucurii? Aţi conştientizat voi, în clipele acelea de extaz dureros, copleşitor, când, parcă, vă deşertaţi fiinţa lichidă în corpul femeii pe care o iubiţi, că gesturile, mişcările, ţipetele, strângerile, privirile voastre umezite de cea mai sublimă dintre plăceri, mâinile voastre pline de carnea caldă şi moale a femeii, picioarele voastre frământând cearșaful, carnea voastră împlântată tot mai mult în mlaştina aceea caldă şi umedă, aşadar, toată această împreunare a mişcărilor, vorbelor şi a membrelor voastre cu mişcările, vorbele şi membrele femeii, nu face altceva decât să vă hotărască soarta pentru restul vieţii voastre? Aţi avut voi clarviziunea de a vă înfiora când sămânţa voastră s-a scurs în trupul femeii dorite, realizând, cu o teamă muşcătoare, că nu un copil, ci viitorul vostru a fost zămislit acolo, în amestecul acela umed şi cald de organe şi ţesuturi din pântecele femeii? V-a străfulgerat, pentru o clipă măcar, în clipele acelea de exaltare animalică, de tremur intens şi lasciv, gândul că mişcările voastre sacadate nu fac altceva decât să vă scrijelească destinul pe peretele alb şi rece al timpului? Aţi avut voi puterea, în clipele acelea de sublimă uitare, să vă imaginaţi evoluţia seminţei voastre care, vărsată în uter, se lipeşte de ovul şi declanșează vârtejul miraculos al vieţii, din care apar, pe rând, embrionul şi fătul, micul om care, mai întâi, priveşte în gol, iar apoi pătrunde tot mai adânc în sufletul vostru, al celor care l-aţi adus pe lume? Omul acela mic, învelit în scutece, care, prin plânsul lui, vesteşte, parcă, tragedia vieţii, greutăţile care i-au fost aruncate pe umeri, fiinţa aceea nouă care, prin destinul ei, vă plămădeşte viitorul, cu bucuriile şi tragediile lui. Aşa aţi fost şi voi, aşa vor fi şi copiii voştri, copiii copiilor voştri şi copiii, nepoţii şi toţi urmaşii lor, până la sfârşit: vor marca, prin simpla lor procreare, destinul părinţilor. Există o singură scăpare, un singur antitod al acestui destin implacabil: lipsa conştiinţei morale. Atâta vreme cât gândirea şi simţirea vă sunt stăpânite de conştiinţa morală, copiii voştri vor fi blestemul sau binecuvântarea voastră. Iar din această capcană nu puteţi ieși. Nici voi şi nici Creatorul vostru, ai cărui copii sunteţi. Atât că El, nenăscut, nu a pecetluit destinul nimănui. Şi-a pecetluit doar propriul destin prin zămislirea voastră care, din puţini, aţi ajuns miriade. Iar voi, la rândul vostru, repetaţi aceeaşi imprudenţă divină.

Capitolul I. Zămislirea

Hrant Ungian, supranumit Dumnezeu, directorul azilului de nebuni din localitate, se gândea la inspecţia de a doua zi când nevastă-sa, femeie mai tânără, la treizeci şi cinci de ani, se strecură în cameră. Deşi intrase uşor, ca o umbră, în timp ce Hrant Ungian părea să privească îngândurat pe fereastră, cu ochii plini de luminile difuze ale nopţii, apariţia ei nu rămase neobservată. Dimpotrivă, Ungian o simţi pregnant, intuindu-i chiar şi dorinţele. Ori de câte ori încremenea în mijlocul camerei, nevasta lui părea a-i şopti: „În seara asta vreau să facem dragoste. Vreau să-mi faci un copil".

Ungian se gândi că ar trebui să se întoarcă, dar nu o făcu. Nu simţea poftă de dragoste, iar asta se întâmpla de ceva vreme, de când nevastă-sa începuse să pomenească de copil. Nu că nu şi-ar fi dorit unul, dar enunţarea atât de limpede a scopului procreării i se părea că ascunde o capcană, ceva întunecat şi rău.

De data aceasta, însă, îşi spuse că ar trebui să cedeze. Se făcuse deja o săptămână de când îşi tot amâna nevasta. În plus, aşa cum îi dovedise experienţa, de îndată ce îşi învingea reţinerile şi se lăsa în voia sorţii, era năpădit de plăcere, o plăcere pe care o resimţea, cumva, vinovată.

„Complicate sunt lucrurile ăstea!, îşi spuse Ungian, cu ochii aţintiţi la becul pâlpâitor al stâlpului din faţa blocului. Se gândi că, în aceeaşi clipă, în aceeaşi clădire în care el îşi simţea nevasta fremătând de dorinţă, la diverse etaje, sprijinindu-se de planşeele de beton, vecinii lui trăiau drame la fel de mărunte: îşi priveau burta în oglindă, se certau cu nevestele sau îşi urecheau copiii, urmăreau, moţăind, o emisiune tristă la televizor, se furişau în bucătărie şi înfulecau brânză şi magiun, ori se sforţau să scape de constipaţie pe capacul murdar al toaletei. „Ce prozaică e viaţa!, îşi zise Ungian şi se hotărî să se întoarcă.

Nevastă-sa se îmbrăcase într-o cămaşă de noapte subţire şi transparentă, pesemne pentru a-i stârni poftele. Şiretlicul acesta naiv îl umplu de compasiune. „De şapte zile încoace o tot resping, iar ea se străduieşte atât de tare, sărăcuţa!", păru să îşi zică el, deşi nu îi răsunară limpede în minte toate aceste cuvinte. Mai degrabă, creierul îi fu străbătut de un amestec amorf de litere.

Nevastă-sa făcu doi paşi şi, aproape lipindu-se de el, îi atinse mâna.

—Iubeşte-mă, îi şopti ea. Fă-mi un copil în noaptea asta!

Din fericire pentru bunul mers al familiei, Ungian apucase să se gândească, prevăzător, la aceste vorbe. Prin urmare, nu fu luat prin surprindere. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, se prea poate să fi reacţionat diferit, de pildă să-şi ia nevasta în braţe şi să-i şoptească încurcat:

—Să mergem la culcare, mi-e foarte somn.

Însă lucrurile se petrecură aşa cum îşi propusese de la bun început. O mângâie uşor, cu un gest frânt, stângaci, aşteptând-o pe ea să spargă gheaţa. Femeia i se cuibări la piept, îi prinse o mână şi i-o băgă sub cămaşă, îndemnându-l să-i frământe sânii. Ungian simţi o furnicătură undeva jos, apoi fu năpădit de un val de sânge. Lucrurile mergeau bine, în curând episodul se va sfârşi, iar el se va putea vârî, mulţumit, în pat.

Deşi era vorba de trupul nevesti-sii, lui Ungian nu-i displăcură moliciunea netedă a sânilor, căldura fină a pântecelui şi nici rotunjimea masivului ei fund. Pipăind-o şi strângând-o la piept, nu se opuse deloc când îi simţi mâna furişându-i-se în pantaloni.

—Iubeşte-mă, sărută-mă, dragule! murmură femeia. Fă-mi un copil, vrei? Spune-mi că vrei! Te rog, spune-mi că vrei!

Ungian reuşi să trească şi peste acest obstacol. Deja încălzit, atras de mrejele nevestei, avu înţelepciunea să răspundă:

—Da, vreau.

După care, lăsându-şi nevasta în pielea goală, o mângăie cu poftă, o sărută pe gură, pe gât, pe sâni, pe abdomen şi se pregăti să coboare cu săruturile mai jos, spre picioare.

—Nu, te rog, nu acum, şopti ea, cu nelinişte în glas. Intră în mine, te vreau în mine!

Fără doar şi poate, Ungian merita o medalie în seara aceea. Se abţinu din nou, o dirijă cu grijă spre pat, să lăsă uşor peste ea, potrivi ce trebuia să potrivească şi împinse cu nădejde.

—Ah! gemu femeia.

„În sfârşit", îşi zise Ungian, gândindu-se că ce fusese mai greu trecuse. Odată intrat, nu avea altceva de făcut decât să împingă şi să tragă regulat, ca un metronom. Nu îşi putea ascunde că toate aceste mişcări îi provocau plăcere, tot mai mare şi mai intensă.

Simţi, brusc, cheful să-şi despletească nevasta. Femeia avea un păr bogat, negru, prins cu clame. Despletit, i se revărsă peste faţă, gât şi sâni. Ungian îl prinse, trecându-şi degetele prin el. Apoi îi acoperi sânii şi-i strânse puternic. „Şi doar e nevastă-mea!", îşi spuse aproape cu mirare, opintindu-se.

Simţea că punctul culminant se apropie şi, pentru a mai prelungi plăcerea, îşi domoli mişcările.

—Nu! ţipă nevasta. Nu te opri! Vreau un copil, fă-mi un copil în noaptea asta!

Dacă nu ar fi fost atât de aproape de final, Ungian ar fi sărit nervos în picioare şi şi-ar fi tras chiloţii pe el. Dar acum, deşi vorbele ei îi injectaseră un ser rece şi înţepător în tot corpul, nu se mai putea opri. Tot ce-şi dorea era să termine. Împinse cât putu de tare şi îşi auzi nevasta gemând:

—Aaaa! Aaaa! Aaaa!

„Care va să zică, a ajuns şi ea. Asta e bine!", se gândi Ungian, mulţumit. Apoi simţi cum se scurge în ea şi cum este stăpânit de o plăcere intensă.

În clipa aceea, într-un moment atât de delicat, avu următoarea viziune: zări, parcă aievea, amestecul de ţesuturi, piei şi lichide din pântecele femeii şi, în mijlocul acestui amalgam lipicios, o făptură mică, un embrion uman. Embrionul era atât de plăpând şi de neputincios, încât era cu neputinţă să rămână nevătămat în cursul traumelor de zi cu zi la care este expus corpul femeiesc. Mai mult, amestecul celor câtorva celule care aveau să-i formeze creierul era supus atâtor factori aleatorii, încât o eroare, o combinaţie greşită de substanţe sau de cantităţi era cât se poate de posibilă. Îşi mai imagină, în clipa aceea fatidică, transformarea monstruoasă a embrionului într-o făptură umanoidă respingătoare, cu tulburări neurologice sau psihice grave.

Vedenia nu dură decât câteva secunde, iar imaginile îl invadară de-a valma, într-un talmeş-balmeş ameţitor, suficient, însă, pentru a-i înfige un ghimpe în suflet. Realizând, deodată, cât de simplă poate fi o eroare genetică, sări de pe corpul transpirat al femeii şi se întinse pe spate, lângă ea. Şi-ar fi dorit să nu mai audă nicio vorbă, să se lase amândoi în voia somnului, iar dimineaţa să deschidă ochii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În tăcerea nopţii, auzi bâzâitul televizorului din vecini şi gâfâitul sincopat al femeii.

—Mulţumesc! îi şopti ea, prinzându-l de mână. Mi-ai dăruit un copil! Este cel mai frumos dar!

Ungian, cu trupul uşurat de o mare povară, dar încercat de presimţiri sumbre, îşi întoarse capul spre ea şi-i răspunse:

—Cine ştie? Lucrurile astea nu pot fi ghicite.

—Ba da, şopti nevasta, surâzând în întuneric. Ştiu sigur. În noaptea asta am rămas însărcinată. Îţi mulţumesc.

Ungian tăcu, nemairămânându-i decât să spere că actul procreaţiei nu se petrecuse. În timp ce nevastă-sa, încă dezgolită, se întoarse şi-şi lipi trupul fierbinte de corpul lui inert, închise ochii şi încercă să se gândească la altceva. Apoi, simţind cum îl ia somnul, sări repede din pat şi, trăgându-şi pantalonii, îşi îndemnă nevasta să procedeze la fel.

—Îmbracă-te! Şi la culcare!

După ce mai zăbovi câteva clipe, femeia îl ascultă. Îşi căută, pe bâjbâite, cămaşa de noapte, se îmbrăcă şi se cuibări lângă el. Hrant Ungian, care deja reuşise să-şi alunge gândurile întunecate, se făcuse ghem, cu faţa spre fereastră, şi începuse să sforăie. Din apartamentul de sus se auziră, înfundate, câteva gemete, iar femeia se gândi că toată lumea face copii şi că viaţa este, totuşi, frumoasă.

Capitolul II. Inspecția începe cum nu se poate mai fericit

Hrant Ungian plecase spre ospiciu mai devreme ca de obicei, pentru a se pregăti de inspecţie. Pe drum, în treacăt, se gândise la noaptea pe care o petrecuse cu nevastă-sa, la primejdia de a avea un copil cu handicap, dar îşi alungase repede aceste viziuni sumbre şi se lăsase în voia unor fantezii desfătătoare. În fond, nimeni nu putea garanta că nevastă-sa a rămas gravidă, mai ales că, la vârsta ei, lucrurile nu mai mergeau atât de lin ca la douăzeci de ani.

Dimineaţa era frumoasă, iar Ungian pornise spre serviciu pe jos, pentru a se umple de spiritul oraşului. Îi plăcea orăşelul acela de provincie, cu râul lui bătrân care îl străbătea de-a curmezişul, cu casele lui cocoţate pe dealuri, cu pădurile şi livezile lui, cu copiii care se jucau prin parcuri, topiţi în bucuria și lumina începutului de viaţă. Îi plăcea chiar şi ospiciul pe care îl conducea, cuibărit în grădina aceea răcoroasă, nu departe de zăvoi.

Cu nebunii se obişnuise. Tot vicleşugul este să accepţi că ei trăiesc într-o lume aparte, diferită de a noastră, o lume lipsită de reguli şi de constrângeri. Lăsaţi în voia lor, mulţi nebuni ajung la un oarecare echilibru şi se apropie chiar de fericire, mai mult decât persoanele aşa-zis sănătoase care se iau la trântă cu viaţa de dimineaţa până seara. Iar de la sosirea ultimului grup lucrurile luaseră o întorsătură chiar interesantă. Cel care îşi zicea Cristos trezise în ceilalţi confraţi o voie bună nemaivăzută, insuflându-le convingerea că au murit şi au urcat la Ceruri. Ba chiar însăilase un fel de biblie, de carte sfântă, cu tot soiul de porunci şi îndemnuri care de care mai trăznite, pe care, însă, nebunii le respectau cu pioşenie, desigur, în felul lor nebunesc.

Întâmplarea aceasta îi deschisese doctorului Hrant Ungian noi orizonturi în cercetările sale psihiatrice, fiind pe punctul de a pune bazele unei teorii revoluţionare de tratare a bolnavilor mintali. Nu vorbise cu nimeni încă despre studiile sale, însă avea de gând să le prezinte, cu o anumită prudenţă, echipei de inspecţie de la Ministerul Sănătăţii. Dacă reacţiile ei vor fi încurajatoare, îşi va accelera cercetările şi le va expune în cadrul următorului simpozion ştiinţific.

Din biroul său, cu geamurile larg deschise, auzea ciripitul păsărelelor şi predica matinală a lui Cristos. Nu înţelegea fiecare vorbuliţă, dar unele cuvinte erau cât se poate de clare.

—Trebuie să-mi mărturisiţi totul, la sculare şi la culcare! perora fostul avocat. În mine trebuie să vă puneţi credinţa, la mine trebuie să alergaţi în vremuri de restrişte!

—Amin! strigau nebunii în cor.

Biroul lui Ungian era luminos şi aerisit, aşa cum îi stă bine biroului unui director de ospiciu. De când spitalul se îmbogăţise cu prezenţa lui Cristos, se alesese şi el cu porecla de Dumnezeu. I-o pusese, în glumă, medicul Gămălie. Nebunii o preluaseră cu evlavie, iar infirmierele făceau haz pe seama lui. Dar pe el nu-l deranja, ba din contră: porecla aceasta îl inspirase în schiţarea teoriei în care îşi punea atâtea speranţe. Mulţimea de nebuni era un material didactic minunat, iar el ardea de nerăbdare să obţină aprobarea ministerului pentru o serie de inovaţii de răsunet.

În clipa aceea auzi câteva bătăi la uşă şi, până să apuce să strige da, în prag răsări chipul radios al medicului Gămălie, sau Serafim Gămălie, cum îl alintau nebunii:

—Domnule director, zâmbi Gămălie, ca după o discuţie foarte amuzantă, vă anunţ că a sosit inspecţia de la minister. Poftiţi, vă rog, continuă el, înainte de a-i da directorului prilejul să aibă vreo reacţie.

După ce medicul Gămălie se dădu într-o parte, în faţa uşii îşi făcu apariţia un bărbat burtos şi ţeapăn, înveşmântat într-un halat alb descheiat şi strâns pe trup. În spatele lui, o tânără şi frumoasă doctoriţă împrăştia, cu generozitate, un zâmbet cât se poate de ademenitor.

—Dar vă rog, intraţi! sări Ungian de pe scaun. Poftiţi, vă rog! Faceţi-vă comozi. Cu ce vă pot servi?

—Doar o cafea, zise burtosul, care se prezentă drept profesorul Momcilo.

—Asemenea, surâse şi doctoriţa cea frumoasă, pe care halatul alb o prindea de minune, la fel cum i s-ar fi potrivit, fără îndoială, chiar şi o foaie de cort.

Hrant Ungian îi îndemnă pe toţi să ia loc, iar Gămălie se aşeză foarte aproape de doctoriţă. După ce sosiră cafelele şi schimbară câteva cuvinte de complezenţă, inspectorul Momcilo luă cuvântul şi spuse:

—Dragă domnule director Ungian, sper că nu aveţi emoţii. Inspecţia aceasta este mai mult o formalitate – o facem doar pentru că este prevăzută în calendarul de activităţi. Vă asigur că nu avem nici cea mai mică intenţie să vă creăm neplăceri şi, de altfel, nici nu cred că ar fi posibil.

—La minister se vorbeşte la superlativ despre ospiciul dumneavoastră, adăugă şi doctoriţa, cu vocea ei melodioasă.

—Fără îndoială, confirmă Momcilo. Nu vă putem aduce niciun reproş. Şi de ce am face-o? Din câte se aude - şi se aud multe în minister - în ospiciul dumneavoastră trăiesc cei mai fericiţi nebuni din lume. Este raiul nebunilor aici!

Momcilo râse, râse şi doctoriţa, iar medicul Gămălie izbucni într-un hohot atât de strident, încât inspectorul se simți dator să-l potolească cu o încruntare de sprâncene.

—Vai, răspunse Ungian, care vedea cum planul lui prinde aripi, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Nişte cuvinte atât de amabile rostite de cine, de domnul profesor Momcilă, mă bucură nespus, nespus de mult.

—Momcilo, îl corectă inspectorul, binevoitor.

—Momcilo, repetă, maşinal, directorul Ungian, fâstâcit. Domnul profesor Momcilo.

—Bun, făcu Momcilo, ridicându-se de pe scaun, cred că e timpul să trecem la treabă.

Doctoriţa cea frumoasă zâmbi şi se îndreptă spre uşă. Medicul Gămălie o urmă, copleşit de acelaşi zâmbet fără sfârşit.

Directorul Hrant Ungian păru luat prin suprindere şi, zăpăcit, îşi răscoli hârtiile de pe birou, căutând ceva.

—Staţi puţin, o clipă, strigă el, văzând că oaspeţii dau să iasă din birou. Domnule doctor Gămălie, vreţi să veniţi puţin?

Medicul Gămălie se desprinse cu greu de doctoriţă, nu înainte de a-i face o promisiune din vârful buzelor. Doctoriţa cea frumoasă râse.

—Da, domnule director, răspunse medicul, bine-dispus.

—Venim şi noi imediat, vă rog, le strigă Hrant Ungian inspectorilor, dându-le de înţeles că avea ceva de discutat cu medicul său.

—Da, repetă Gămălie.

—Domnule doctor, începu Ungian, în stilul lui politicos şi protocolar. Dacă nu mă înşel, pacienţii noştri şi-au format o anumită percepţie asupra mea.

Medicul Gămălie îl privi întrebător.

—Vreau să spun că şi-au făcut o impresie greşită în legătură cu mine. Adică, nu neapărat greşită, dar mă confundată cu un personaj celebru. Cred că şi dumneavoastră aţi contribuit la această confuzie.

Serafim Gămălie înţelese, deodată, despre ce este vorba. Râzând, zise:

—Vreţi să spuneţi că, pentru ei, sunteţi Dumnezeu.

—Da, în sfârşit.

Medicul Gămălie se aşeză pe scaun.

—Şi vă temeţi de anumite reacţii. Adică, nu cumva să cadă în veneraţie, să-şi acopere ochii, să fie orbiţi de lumina pe care o împrăştiaţi.

—Ei, făcu Ungian, nici chiar aşa. Nu asta am vrut să spun.

Serafim Gămălie îi făcu cu ochiul.

—Sau, dimpotrivă, să fie dezamăgiți!

Apoi continuă repede:

—Am înţeles perfect. Şi, de altfel, aveţi mare dreptate. Apariţia dumneavoastră în carne şi oase, în mijlocul pacienţilor, ar produce o mare tulburare. Mai ales Cristos sau, în fine, Pompilodor Dumitrov, ar fi copleşit la vederea dumneavoastră. V-am spus, vă crede Dumnezeu, tăticul lui.

Serafim Gămălie râse, apoi continuă, pe un ton ceva mai potolit.

—Am avut grijă de toate aceste lucruri. Nebunii noştri ştiu că veţi veni în inspecţie. Au fost instruiţi să stea liniştiţi şi să aştepte, cuminţi, binecuvântarea Domnului! Adică a dumneavoastră. Este un moment foarte important pentru ei.

—Trebuia să-mi spuneţi toate lucrurile acestea, se supără Ungian. Sunt importante.

—Haideţi, râse medicul Gămălie, care părea să nu poată fi tulburat de nimic. Important este că toate au fost aranjate cum nu se poate mai bine.

—Ei, nu-i chiar aşa, spuse Ungian, care nu avea energia necesară să se lupte cu Gămălie.

De altfel, problema era minoră şi trecu repede peste ea. Esenţial era ca, în ziua aceea, să obţină acordul şefilor de la minister pentru planul lui revoluţionar. În plus, spectrul bebeluşului handicapat încă nu-l slăbise, ci îl bântuia când îi era lumea mai dragă. De pildă, în momentul în care profesorul Momcilo se ridicase de pe scaun pentru a porni în inspecţia prevăzută în calendarul de activităţi, mintea lui Ungian fugi către nevastă, pe care o văzu, într-o nălucire terifiantă, dându-şi ultima suflare în chinurile naşterii micuțului monstru. Apoi, chiar în clipa în care Gămălie se străduia să-i demonstreze cât de prevăzător fusese, lui Hrant Ungian îi apăru în închipuire chipul pocit al unui copil fără nas, cu ochii dispuşi neregulat pe faţa netedă ca un bibelou de porţelan.

Dar reuşi să treacă peste toate aceste probleme şi să alerge sprinten după echipa de inspecţie.

—Gata, suntem gata să vă purtăm pe coridoarele modestului nostru edificiu, începu el, văzându-l pe profesor scoţându-şi din buzunar un carneţel de notiţe. Nu avem nimic de ascuns, dimpotrivă, dorim să vă dezvăluim chiar mai mult decât veţi vedea cu propriii dumneavoastră ochi. Avem multe, foarte multe să vă povestim, stimate domnule profesor Momcilo.

—Atunci să începem, se bucură Momcilo. Sunt de-a dreptul curios să văd acest ospiciu despre care se vorbeşte atât de mult în minister. Poate, cine ştie, când îmi voi pierde minţile din cauza descreieraţilor mei de subordonaţi, am să ajung chiriaşul dumneavoastră.

—O, vai, se roşi doctoriţa cea frumoasă. Domnule profesor, se poate?

—Ha, ha, ha, râse Momcilo. Să-i dăm bătaie!

Grupul se puse în mişcare. În faţă, medicul Gămălie făcea pe ghidul, prezentându-le inspectorilor diferitele saloane ale ospiciului, sala de tratamente de urgenţă, personalul medical, diversele cazuri cu care s-au confruntat de-a lungul timpului, simptomatologia bolilor mintale întâlnite în acest ospiciu, cazurile speciale de nebuni furioşi şi ultimele achiziţii în materie de bolnavi psihici. Profesorul Momcilo nu contenea să-şi manifeste uimirea şi încântarea şi să repete la nesfârşit că mai văzuse el spitale, dar atâta organizare şi dedicare ca în acest ospiciu, niciodată.

Directorul Ungian îşi freca palmele de bucurie. Îl lăsă pe guralivul de Gămălie să-şi facă numărul, aşteptând momentul prielnic pentru a intra în scenă. Între zâmbetele pline de bunăvoinţă ale frumoasei doctoriţe şi exclamaţiile binevoitoare ale profesorului Momcilo, Hrant Ungian îşi schiţă, în gând, ultimele detalii ale intervenţiei. „În momentul în care vom ajunge în dreptul salonului nr. 7, voi da atacul. Până atunci, domnii inspectori vor fi deja copleşiţi de vorbăria lui Gămălie, iar intervenţia mea va fi hotărâtoare. Nu am cum rata acest moment, lucrurile merg mai bine decât mă aşteptam", îşi zise el.

În tot acest timp, medicul Gămălie dădea explicaţii peste explicaţii.

—Stimate domnule profesor, stimată domnişoară doctor, în ospiciul nostru nu există constrângere, nu există violenţă. Nebunii se supun fericiţi tuturor deciziilor noastre. Este adevărat, personalul este unul cât se poate de competent, iar prestaţia angajaţilor este supravegheată cu cea mai mare atenţie de mine şi, desigur, de domnul director Ungian. Aici nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Asistentele noastre nu au voie să ţipe la bolnavi, să-i brutalizeze, să-i potolească forţat, folosindu-se de muşchii personalului de ordine. Desigur, avem băieţii noştri puternici, dar, credeţi-mă pe cuvânt, nici nu mai ştim când au fost nevoiţi să intervină ultima dată.

—Ce s-a întâmplat atunci? întrebă, curioasă, doctoriţa cea frumoasă.

—După cum v-am spus, nici nu mai ţinem minte, râse medicul Gămălie. Glumesc, desigur. S-a întâmplat, domnule director, dacă nu mă înşel, la sfârşitul anului trecut. De Crăciun. Da, de Crăciun.

—Un bolnav nou? încercă să ghicească profesorul Momcilo.

—Nu, unul vechi. Cât se poate de vechi. Se credea Moş Crăciun – de altfel, se mai crede și acum - şi, după ce şi-a însăilat un fel de bocceluță din cearșaful de pe pat, a încercat să evadeze cu aparatura medicală din camera de gardă. Vezi, Doamne, pentru a le face o bucurie copiilor. Copii care, între noi fie vorba, au cincizeci de ani şi numai de jucării nu le mai arde.

—Şi ce s-a întâmplat? zise doctoriţa.

—Ce să se întâmple, personalul a prins de veste şi a încercat, cu vorbă bună, să-l potolească. Însă bolnavul a devenit violent şi s-a pornit să dea cu aparatura de pereţi. A fost nevoie de intervenţia băieţilor pentru a-l mobiliza, după care a fost liniştit cu seringa.

—Vai! se întristă doctoriţa de drama bietului bolnav. Şi acum se simte bine?

—Excepţional, răspunse, fără să stea pe gânduri, medicul Gămălie. Dar îl puteţi vedea chiar dumneavoastră. Am ajuns la salonul lui.

Pe o uşă albă era vopsită, cu negru, cifra 3. Medicul Gămălie bătu la uşă, iar în cameră se auzi un foşnet.

—Trebuie să le acordăm un timp pentru a se prezenta în cele mai bune condiţii, râse Serafim Gămălie. De multe ori, când sunt singuri în cameră, bolnavii noştri fac lucruri pe care le cred ruşinoase, deşi, între noi fie vorba, în situaţia lor trebuie considerate cât se poate de fireşti. Apoi, auzind înăuntru un „da" miorlăit, deschise uşa şi îşi pofti oaspeţii.

—După dumneavoastră, zise, hotărât, profesorul Momcilo.

În aceeaşi clipă îşi făcu apariţia o asistentă prietenoasă care, uitându-se la director, întrebă:

—Domnule director, dacă vă pot ajuta cu ceva...

—Te rog, prezintă-i pe bolnavi domnului profesor Momcilo, zise Hrant Ungian, pentru a mai tempera avântul medicului Gămălie.

—Desigur, surâse asistenta.

Cum intră în salonul cu nr. 3, echipa de inspecţie a ministerului dădu peste următoarea scenă: într-un pat, cu mâinile la spate, un bătrânel cu părul alb și ochii mici și iscoditori îi întâmpină cu un zâmbet prelung și o exclamație entuziastă:

—Bine ați venit, copii! Moșul v-a pregătit cadouri dintre cele mai frumoase.

Și, până să apuce inspectorul Momcilo să schițeze un gest, moșul îi făcu semn colegului de cameră, un bărbat neras, cu privirea pierdută, să își intre în rol. Bărbatul, care păru luat prin surprindere, se desprinse de fereastră, unde îl găsise echipa de la minister și se repezi buimăcit la perna turtită de pe pat.

—Nu acolo! țipă moșul și îl plesni peste mână.

—Moș Crăciun, interveni zâmbitor medicul Gămălie, în vreme ce asistenta se scotocea prin buzunare, nu este nevoie de niciun cadou. Am venit doar să-ți prezentăm doi oaspeți dragi veniți din țările calde: faimosul spiriduș Momcilo, de care, sunt convins, ai auzit multe lucruri frumoase și simpatica zână Beduina, care viețuiește peste mări și țări.

Momcilo și doctorița se uitară mirați la Ungian, care le făcu semn să aibă răbdare.

—O să vă explic totul, șopti el, foarte mulțumit de intervenția lui Gămălie.

Bătrânul Moș Crăciun se lumină deodată la față și, făcând o plecăciune, îl salută reverențios pe profesorul Momcilo:

—Bine ați venit în Laponia, sfinția voastră! De cum v-am văzut am bănuit că sunteți de pe tărâmul celălalt! N-am știu că ne faceți onoarea să ne vizitați, v-aș fi pregătit o surpriză frumoasă! Pentru un maestru al spiridușilor un covor zburător este prea puțin, mult prea puțin.

Moșul se repezi la Momcilo și îi strânse călduros mâna. Inspectorul dădu să se retragă, dar, la vederea privirii liniștitoare a directorului Ungian, îl lăsă pe bătrân să-și facă damblaua.

—Și pe dumneata te salut, scumpă zână! continuă moșul, prinzând-o pe tânăra și simpatica doctoriță de mijloc.

—Gata, Moș Crăciun, interveni din nou Gămălie, oaspeții noștri sunt obosiți. Trebuie să meargă la culcare, mâine au multă treabă de făcut.

—Vă mulțumesc, scumpii mei, se bucură moșneagul. Vă promit că veți primi cele mai frumoase cadouri la iarnă. Chiar de la Moș Crăciun!

Profesorul Momcilo nu își revenise încă pe deplin din uimirea pe care i-o produsese moșneagul, iar tinerei și frumoasei doctorițe îi bătea inima puternic de când fusese prinsă de mijloc. Hrant Ungian, pe de o parte mulțumit de mersul lucrurilor, iar pe de alta îngrijorat ca nu cumva micul incident să strice buna dispoziție a oaspeților, interveni și îl rugă pe moșneag să-și reia locul în pat. În aceeași clipă, colegul de salon, care privise tâmp întreaga scenă, se înroși brusc la față