Cere-mi ce vrei!

De Megan Maxwell

Cere-mi ce vrei! este prima carte din seria cu acelasi nume.

Cartea este destinată cititorilor cu varsta de peste 18 ani.

După moartea tatălui său omul de afaceri german Eric Zimmerman decide să meargă in Spania pentru a supraveghea operațiunile companiei Müller. La sediul din Madrid, se intalnește cu Judith Flores, o tanără strălucită și drăguță care il place imediat. Judith este sedusă de atențiile sale și este de acord să devină parte a jocurilor sale sexuale, pline de fantezie și erotism. Relația se intensifică și Eric incepe să se teamă că secretul lor va ieși la iveală o revelație care va marca fie inceputul fie sfarșitul relației lor.

Rezumat vol. 1:

S-au cunoscut intr un ascensor prins intre etaje. Așa e și relaţia lor! Cu suișuri și multe coborașuri.

El o invaţă tot in arta amorului Ei ii place. Deprinde repede lucruri pe care inainte se rușina să le facă. Iubește să l vadă fericit chiar dacă in joc intră alţi bărbaţi. Și alte femei. El e Eric Zimmerman, patron de companie multinațională, german rece. Ea e Judith Flores, secretara spanioloaică focoasă. Ambii sunt legaţi printr un tatuaj pe pe Muntele lui Venus: „Cere mi ce vrei"!

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 6 apr. 2021
• ISBN: 9786069739143

Previzualizare carte

Coperta_vol_1.jpg

Acest roman este o ficțiune. Numele, personajele, organizațiile, locurile,

evenimentele sau întâmplările sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite fictiv.

Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.

Pídeme lo que quieras

Megan Maxwell

Copyright © 2012 by Megan Maxwell

Ediție publicată pentru prima dată în limba spaniolă,

în 2012, în Spania, de Editorial Planeta S.A.

Toate drepturile rezervate.

Editura Publisol

Casa Presei Libere, corp A3-A4, etaj 1

Tel.: [phone] (interior 159)

E-mail: [e-mail]

Găsiți cărțile noastre pe www.booksaveur.com

Cere-mi ce vrei!

Megan Maxwell

Copyright © 2020 Publishing Solutions (pentru versiunea în limba română)

Toate drepturile rezervate.

Este interzisă reproducerea integrală sau parțială

a lucrării sub orice formă, fără permisiunea scrisă a editurii.

Manager Proiect: Hadrian Mateescu

Traducător: Victor Ciugudean

Redactor: Andreea Frunză

Corector: Cristina Ciarec

Tehnoredactor: Quadrat Grup

Credite foto copertă: Shutterstock

Design copertă: Editorial Planeta S.A.

ISBN 978-606-9739-14-3 - Ediție digitală - E-PUB

ISBN 978-606-9739-15-0 - Ediție digitală - PDF

Tipărit la ARTPRINT

Tel.: [phone]

E-mail: [e-mail]

www.artprint.ro

Pentru toate acele persoane

pe care pasiunea le face

să se îndrăgostească,

iar dragostea le umple de pasiune.

Megan

1

dD

Ce pacoste este șefa mea! Jur!

Sincer, la final va trebui să gândesc și eu ca jumătate din firmă: ea și Miguel, colegul cel chipeș, au o aventură. Dar nu, nu vreau să-mi stea capul numai la lucruri rele și să intru în același malaxor al scenariilor, ca și colegele mele. Știți voi, șușoteli...

Din ianuarie, sunt angajată la „Müller", o companie germană de produse farmaceutice. Sunt secretara celei care se ocupă de toate filialele și, deși îmi place ceea ce fac, mă simt exploatată, de cele mai multe ori. Ce să vă mai spun... Doar că aștept ca într-o zi șefa mea să mă lege de scaun și să-mi arunce un coltuc de pâine pe care să-l mănânc.

Când în sfârșit rezolv muntele de acte pe care șefa mea cea dragă mi l-a cerut să-l termin pentru a doua zi, îi las pe masă toate rapoartele și mă întorc la ale mele. Apuc poșeta și plec fără să mă mai uit înapoi. Simt nevoia să ies din birou cât mai repede, altfel cred că voi apărea la știri ca asasina în serie, care asasinează șefe care se consideră „buricul pământului".

Este ora 11.20. Noaptea... Ce târziu!

Afară plouă cu găleata. Perfect. Răpăială de vară. De la ușă, văzând cum cade de sus, o iau repejor spre parcare, unde mă așteaptă dragul meu Leon¹. Intru în garaj val-vârtej și, după ce apăs butonul de la telecomandă, Leoncito se bucură de revedere, clipind din faruri. E tare simpatic!

Urc, degrabă, în mașină. Nu-s fricoasă de fel, dar nu pot spune că iubesc parcările, mai ales dacă sunt pustii, ca la ora asta. Fără să vreau, mintea îmi zboară la acele filme de groază în care ea merge prin parcare, iar un tip îmbrăcat în negru apare și o înjunghie până o lasă fără suflare! La naiba, ce moment prost mi-am găsit!

Când sunt în interiorul mașinii, blochez ușile, deschid poșeta, scot un șervețel de hârtie și îmi șterg fața. Sunt transpirată toată. Dau să bag cheile în contact, dar fix în acel moment, pac!, îmi cad. Blestem întunericul și mă aplec după ele, ca să le caut.

Ating podeaua cu mâinile. La dreapta nu sunt. Nici la stânga. Ce tare! Găsesc pachetul cu gumă de mestecat pe care-l credeam pierdut de câteva zile. Continui să le caut. Bingo! Am dat de ele. E momentul în care aud niște râsete în apropiere și mă uit împrejur cu grijă, să nu cumva să fiu observată.

O, Dumnezeule!

Printre râsete și apropouri ciudate, o văd pe șefa mea apropiindu-se mult de... Miguel. Par foarte veseli. Asta chiar mă indispune. Eu lucrând până la 11 noaptea, iar ei la distracție. Câtă nedreptate! Deodată, șefa mea și Miguel se sprijină de o coloană din parcare și încep să se sărute.

Madre mia!

Nu pot să cred!

Pe jumătate ghemuită în interiorul autoturismului, ca nu cumva ei să mă vadă, îmi țin respirația. Te rog... te rog! Dacă-și dau seama că sunt aici, cu siguranță voi muri de rușine. Și nu vreau ca acest lucru să se întâmple. Deodată, șefa mea leapădă poșeta și, fără nici o reținere, îi pune mâna... sub centură! Da, îi prinde tot pachetul!

Pe toți sfinții! La ce privesc eu?

Dumnezeule! Acum e rândul lui Miguel să-i bage mâna sub fustă. O ridică, o lipește puternic de stâlpul din parcare și începe să se frece de ea. Cu forță, nervos.

Of, Doamne! Ce să fac?

Vreau să ies de aici. Nu mă pot uita să văd ce îi face, dar nici nu am soluții. Dacă pornesc motorul mașinii, vor ști că i-am prins în „flagrant. Așa că, ascunsă și fără să mă mișc, continui să mă uit la ceea ce fac. Miguel o „dezlipește de stâlp. O pune pe capota unei mașini și îi dă jos chiloțeii: prima dată, cu gura, apoi, cu mâinile. La naiba, mă uit la fundul șefei mele. Ce nasol. Atunci îl aud pe Miguel cum o întreabă:

– Zi-mi, ce vrei să-ți fac?

Șefa mea, ca o pisică în călduri, abia mai are putere să murmure, complet implicată în situație:

– Tot ce vrei... tot ce vrei tu!

Ce tare e filmul, pentru Dumnezeu, ce tare! Și eu am locuri chiar în primul rând. Doar popcornul îmi lipsește.

Miguel o aruncă pe capotă. Îi depărtează picioarele și, cu gura, îi atinge sexul. Doamne, Dumnezeule! La ce sunt martoră, ce privesc? Șefa mea, doamna „Tiquismiquis (n.r. – „cârcotașă, „greu de mulțumit") geme, în timp ce eu îmi acopăr ochii. Dar curiozitatea, lucrurile acestea interzise sau cum s-or fi numind ele, mă împing să privesc din nou. Fără a clipi, văd cum el, lingându-și buzele, se dă puțin în spate, pentru a-i introduce un deget, apoi două. Se ridică, o apucă de păr, trage de el, în timp ce-și mișcă degetele într-un ritm care, de ce să mint, ar duce pe oricine la extaz.

– Daaaaaaa!, o aud gemând pe șefa mea.

Respir cu dificultate.

O să mi se facă rău.

Ce căldură!

Îmi place sau nu, văzându-i, devin din ce în ce mai agitată, dar nu din cauza nervilor. Relațiile mele sunt normale, mergând spre predictibile, așa că adevărul este că văzându-i în realitate, la câțiva metri de mine, simt cum mă excit.

Miguel își desface șlițul pantalonilor săi gri. De acolo scoate un penis mai mult decât acceptabil. Ia uită-te la Miguel! Și rămân mega-surprinsă când văd că-l introduce cu o singură mișcare. Mor! Dar de plăcere... Haide, exact în momentul în care șefa mea prinde a urla de plăcere.

Sfârcurile mele s-au întărit și, imediat, îmi dau seama că, de fapt, mă joc cu ele. Când mi-am băgat, oare, mâna pe sub bluză? O scot repede de acolo, dar sfârcurile, plus punctul de comandă al dorinței, protestează. Vor mai mult. Dar nu, așa ceva nu se poate. Nu fac astfel de lucruri. După câteva minute, după câteva gemete și mișcări continue, Miguel și șefa mea se potolesc. Ole! Au terminat. Se urcă în mașină și pleacă. Respir ușurată.

Când în sfârșit rămân singură în parcare, ies din „ascunzătoarea mea și mă așez la volan. Văd cum mâinile îmi tremură. La fel și genunchii. Simt că respirația îmi este accelerată. Uimită de tot ceea ce mi-a fost dat să văd, închid ochii, în timp ce mă liniștesc, gândind cum ar fi să am parte de sex la un asemenea „nivel. Caliente!

Zece minute mai târziu, pornesc mașina și ies din parcare. Merg să beau câteva beri cu prietenii. Vreau să mă răcoresc...Să-mi răcoresc și mintea cea supraîncălzită...

Note:

1 Fiind vorba despre spațiul spaniol, autoturismul este un „Seat, marca „Leon. De aici și alinturile de mai departe

2

dD

A doua zi, când ajung la birou, toți par fericiți. Îl zăresc pe Miguel, nu mă pot abține și surâd. El și șefa. Dacă ar ști că i-am văzut... Dar e clar că nu pot continua să mă gândesc la asta. Așa că mă îndrept către biroul meu, deschid calculatorul și-l văd cum se apropie.

– Bună ziua, Judith!

– Bună ziua!

Pe lângă faptul că-mi este coleg, Miguel e un tip simpatic. Din prima zi de birou s-a purtat excelent cu mine, așa că ne avem bine. Toate colegele salivează după el, dar nu știu de ce, pentru mine nu are același efect. O fi poate pentru că nu-mi plac „bombonicile zâmbărețe? Dar acum, după ce l-am văzut în acțiune în toată splendoarea, simt că încep să-l privesc diferit și abia mă abțin să nu țip: „Toreadorule!

– N-ai uitat că azi avem ședința aceea mare, da?

– Da!

Cum era de așteptat, zâmbește, mă prinde de braț și zice:

– Vino, hai să bem o cafea. Știu că mori după o cafeluță și o felie de pâine prăjită.

Zâmbesc și eu. Nemernicul, cât de bine mă cunoaște... Pe lângă faptul că este simpatic și frumușel, pișicherului nu-i scapă nimic. Asta, împreună cu surâsul perpetuu, reprezintă marea atracție a lui Miguel. Nu uită detaliile. De asta toate pipițele de pe stradă nu-i pot rezista.

Ajungem la cafeneaua de la al nouălea etaj. Mergem la bar, comandăm, apoi ne așezăm la masa noastră. Am spus „masa noastră", pentru că mereu stăm aici. Ajung și Paco, și Raúl. O pereche gay cu care mereu m-am înțeles de minune. Așa cum fac de fiecare dată, mă pupă pe gât, mă fac să râd. Începem să sporovăim, dar, inconștient, mintea mea pleacă spre ceea ce am văzut cu o seară în urmă. Miguel și șefa! O partidă sexuală desfășurată sub ochii mei. Ce tare e colegul meu!

– Ce se petrece cu tine? Te văd așa, distrată, întreabă Miguel.

Revin la discuție. Îl privesc și dau să răspund, încercând să uit de imaginile ce mi se rostogolesc, încă, prin minte.

– Sunt puțin pe altă lume, știu. Pisica mea e tot mai fără chef de viață, zi de zi...

– Ce nasol, bietul Currito, zice Paco, iar Raúl face un semn că mă înțelege.

– Aoleo, îmi pare rău, frumoaso, răspunde Miguel și mă apucă de mână.

Pentru câteva secunde, am vorbit despre pisica mea și asta mă face și mai tristă. Îl ador pe Curro, dar știu că, inevitabil, viața lui se scurge repede, cu orice oră trecută, cu orice minut. De când veterinarul mi-a confirmat acest lucru, încerc să mi-l asum, dar îmi e greu. Foarte greu.

Deodată, apare șefa mea, însoțită de mai mulți bărbați, ca de obicei. E o adevărată devoratoare. Miguel o privește și zâmbește. Nu zic nimic. Șefa mea este o tipă foarte atractivă. Ceva pe la 50 de ani, o brunetă care zgârie și distruge, singură, dar nu mereu, căreia i s-au „atribuit" câteva relații prin firmă. Are grijă de ea, nu lipsește nici o zi de la sală. Adică îi place... să-i placă.

– Judith, mă întrerupe Miguel. Mai ai mult?

Mă reîntorc pe planetă, uit de șefa mea, mă concentrez pe ultima înghițitură și spun:

– Terminat!

Ne ridicăm de la masă și ieșim din cafenea. Trebuie să ne întoarcem la lucru.

Cam la o oră, după ce am pus în ordine toate documentele, mă duc către biroul șefei mele. Bat la ușă și intru.

– Aici este contractul pentru sucursala din Albacete.

– Mulțumesc, zice ea, în timp ce aruncă un ochi peste acte.

Ca de fiecare dată, rămân să aștept ordinele. Părul șefei mele mă încântă, așa de ondulat, așa de îngrijit. Nu seamănă deloc cu al meu, negru și drept, pe care obișnuiesc să-l prind într-un coc, deasupra capului. Telefonul sună și, înainte să mă privească, îl ridic.

– Biroul doamnei Mónica Sánchez. Vorbiți cu secretara dumneaei, domnișoara Flores. Cu ce vă pot ajuta?

– Bună ziua, domnișoara Flores, se aude o voce profundă, de bărbat străin. Sunt Eric Zimmerman. Vreau să vorbesc cu șefa dumneavoastră. Pentru că știu acest nume, reacționez imediat.

– Un moment, domnule Zimmerman!

Șefa mea, auzind acest nume, uită de hârtiile de pe birou, apucă brutal telefonul din mâna mea, apoi spune, cu un încântător surâs pe buze:

– Eric, ce bucurie să aud de tine! După un mic moment de liniște, continuă: Bineînțeles, bineînțeles! Oh, deja ai ajuns la Madrid? În acel moment scoate un surâs mai fals decât o monedă de euro, face o față de Popeye și spune: Bineînțeles, Eric. La ora 2 te aștept în recepție, ca să mergem să mâncăm împreună.

După ce spune asta, închide și mă privește.

– Fă-mi o programare la coafor, în următoarea jumătate de oră.

Apoi, o rezervare pentru doi la restaurantul „Gemma".

Zis și făcut. După cinci minute iese aproape zburând din biroul ei. Revine cu cel mai frumos și mai lucios păr din lume într-o jumătate de oră și cu machiajul refăcut. La două fără un sfert, îl văd pe Miguel cum bate la ușă și intră. Doamne, Dumnezeule! Nici nu vreau să mă gândesc la ce fac acolo. După cinci minute, râsete gălăgioase. La două fără cinci, ușa se dă de perete, cei doi ies, iar șefa mea se apropie:

– Judith, poți merge să mănânci. Și să nu uiți: voi fi cu domnul Zimmerman. Dacă nu revin până la ora 5 și ai nevoie de ceva, mă suni pe mobil.

Când vrăjitoarea cea rea și Miguel pleacă, respir și eu ușurată. Îmi desfac părul și-mi scot ochelarii. Apoi îmi iau lucrurile și mă îndrept spre lift. Biroul meu se găsește la etajul al 17-lea, iar ascensorul oprește la diverse niveluri, pentru a lua și alți angajați, așa că mereu „întârzie până să ajungă la parter. Deodată, undeva între etajele șase și cinci, scoate un sunet ciudat, iar mașinăria se oprește de tot. Se aprind luminile de siguranță, iar Maria, colega de la „Corespondență, începe să plângă.

– Oh, Fecioara Maria! Ce se întâmplă?

– Liniștește-te, îi răspund. Probabil este o pană de curent ce se va remedia imediat.

– Și cât o să dureze?

– Păi nu știu, Manuela. Dar dacă te stresezi, mintea ta o va lua razna și totul ți se va părea o eternitate. Așa că respiră și vei vedea că lucrurile revin la normal cât ai zice „pește".

Dar, după 20 de minute, lumina continuă să lipsească, așa că Manuela, împreună cu câteva colege de la „Contabilitate", intră în panică. Îmi dau seama că trebuie să fac ceva.

Hai să vedem. Nu-mi place deloc să fiu închisă într-un lift. Simt că mă sufoc și încep să transpir. Dacă intru în panică va fi și mai dificil, de aceea decid că e cazul să caut soluții. Primul lucru, îmi adun părul la spate și-l prind cu un pix. Îi dau sticla mea de apă Manuelei, apoi încerc să glumesc cu fetele de la „Contabilitate", în timp ce împart gumă de mestecat cu gust de căpșune. Dar căldura crește, așa că scot un evantai. Doamne, ce temperatură!

În acel moment, unul dintre bărbații care rămăseseră în partea din spate a liftului se apropie de mine și mă apucă de antebraț:

– Ești bine?

Fără să mă uit la el și fără să mă opresc din a-mi face vânt, răspund:

– Te mint sau îți spun adevărul?

– Aș prefera adevărul!

Distrată, mă întorc către el, iar nasul meu se lovește de un sacou gri. Parfum fin, scump.

Dar ce caută așa de aproape de mine?

Imediat fac un pas înapoi pentru a vedea exact despre cine este vorba. E destul de înalt, îi ajung în dreptul nodului de la cravată. Castaniu spre blond, tânăr, ochi clari, limpezi. Nu mi se pare deloc cunoscut și, văzând că mă privește în așteptarea unei continuări, șoptesc astfel încât numai el să mă audă.

– Între noi doi fie vorba, lifturile nu mi-au plăcut niciodată, așa că, dacă ușile astea nu se deschid în curând, voi începe să mă enervez și...

– Enervare?

– Aha...

– Ce înseamnă enervare?

– Asta, pe limba mea, înseamnă pierderea stării de calm pe drumul spre nebunie, îi răspund, fără să mă opresc din a-mi face vânt. Crede-mă! Nu vrei să mă vezi în așa situație. Pentru că, dacă îmi pierd controlul, încep să fac spume la gură, iar capul tremură ca acela al fetiței din „Exorcistul". Așadar, o adevărată scenetă! Starea mea de nervozitate începe să crească, așa că-l întreb în încercarea de a mă calma: Vrei o gumă cu gust de căpșune?

– Mulțumesc, răspune el, și ia o lamă.

Ce comic! O desface și mi-o bagă mie în gură. Accept, surprinsă și, fără să știu de ce, desfac altă lamă de gumă de mestecat și fac operațiunea... inversă. Amuzat, acceptă și el.

Mă uit la Manuela și la fete. Continuă să fie isterice, transpirate și decolorate la față. Ca nu cumva să o iau și eu razna, încerc o conversație cu străinul.

– Ești nou în firmă?

– Nu!

Brusc, liftul se mișcă. Toate încep să plângă. Eu nu pot rămâne în urmă. Mă prind de brațul bărbatului cu care vorbeam și aproape că îi răsucesc mâneca. Când devin conștientă, îi dau drumul imediat.

– Iartă-mă, iartă-mă, îmi cer scuze.

– Stai liniștită, nu face nimic!

Dar nu am cum să mă calmez, sunt închisă într-un lift! Deodată, simt o mâncărime pe gât. Deschid geanta și scot oglinda. Mă uit în ea și încep să înjur:

– La dracu, la dracu! Urticaria mea se extinde!

Văd că bărbatul mă privește surprins. Îmi adun părul din zona gâtului și îi arăt.

– Când mă enervez, începe să-mi apară urticaria pe piele, vezi?

Asistă la cum mă scarpin.

– Nu, zice, ținându-mi mâna. Dacă faci asta, se va extinde, va fi mai rău.

Rapid, se apleacă asupra mea și începe să-mi sufle în direcția gâtului. Ah, Doamne! Ce bine miroase și ce bine e să simt acel aer! Două secunde mai târziu, îmi dau seama cât sunt de ridicolă, după ce scot un geamăt.

Ce fac?

Îmi acopăr gâtul și încerc să schimb subiectul.

– Am două ore pentru a lua prânzul și, dacă mai continuă aici, azi nu mai mănânc.

– Bănuiesc că managerul tău va înțelege situația și-ți va permite să ajungi mai târziu.

Asta mă face să zâmbesc. E clar că nu o cunoaște pe șefa mea.

– Cred că presupui multe. Apoi, plină de curiozitate, îl întreb: După accentul tău, cred că ești...

– German.

Nu-mi sună aiurea. Compania e nemțească și „teutoni’ precum el roiesc zilnic prin firmă. Dar, fără să pot evita acest lucru, îl privesc cu un surâs malițios.

– Baftă la Campionatul European²!

Extrem de serios, ridică din umeri:

– Nu mă interesează fotbalul.

– Nu?

– Nu!

Sunt surprinsă că un tip din Germania nu iubește cel mai tare sport. Mă gândesc la echipa noastră (n.r. – Spania), devin orgolioasă și îi spun:

– Habar n-ai ce pierzi!

Fără a se supăra, pare că mi-a citit gândurile. Se apropie din nou de urechea mea, făcându-mi pielea ca de găină:

– Indiferent ce se întâmplă, pierdem sau câștigăm, acceptăm rezultatul, nu?

Spune asta, apoi face un pas înapoi, ajungând la locul său.

L-o fi supărat comentariul meu?

Îl imit și mă întorc ca să nu-l mai văd. Privesc ceasul: trei fără un sfert. La dracu! Deja am pierdut 45 de minute din timpul meu de prânz și nu mai am vreme să ajung la „Vips. Mamă, și ce poftă aveam să mănânc un „Vips Club!... Asta e! O să merg la barul „Almudena", iau o gustare, nu am vreme pentru altceva.

Deodată, luminile se aprind și liftul pleacă la drum. Toți aplaudăm.

Eu, prima!

Împinsă de curiozitate, mă uit din nou la necunoscutul care s-a preocupat de mine și văd că el continuă să mă analizeze. La lumină este și mai înalt, și mai sexy!

Când liftul ajunge la parter, Manuela și fetele de la „Contabilitate" aleargă precum niște cai fugari, țipând isterice. Doamne, bine că nu sunt precum ele. Am fost băiețoasă de mică, așa m-a crescut tata. Cu toate acestea, rămân de piatră când, la ieșirea din lift, o văd pe șefa mea.

– Eric, pentru numele lui Dumnezeu, o aud zicând. Când am coborât să ne întâlnim ca să mergem să mâncăm și am văzut mesajul tău pe Whatsapp, spunându-mi că erai închis în lift, am crezut că mor. Am fost neliniștită! Ești bine?

– Perfect, răspunde vocea bărbatului care, cu câteva secunde înainte, dialogase cu mine!

Mintea mea derulează. Eric. Prânz. Șefa. Eric Zimmerman, șeful suprem, el este tipul căruia i-am spus că sunt asemenea fetiței din „Exorcistul", tipul căruia i-am băgat o lamă de gumă cu gust de căpșune în gură? Mă fac precum o roșie și nu-l pot privi în ochi.

Dumnezeule, cât pot fi de ridicolă!

Dau să ies de acolo cât mai repede, dar atunci simt că cineva mă apucă de cot.

– Mulțumesc pentru gumă... domnișoara...?

– Judith, răspunde șefa. Este secretara mea.

Domnul identificat a fi Eric Zimmerman dă din cap și, fără să-i pese de chipul șefei mele, pentru că n-o privește pe ea, ci pe mine, zice:

– Înseamnă că sunteți domnișoara Judith Flores, nu?

– Da, răspund, ca și cum aș fi prostuță. Pierdută în totalitate.

Șefa mea nu acceptă să nu fie protagonista momentului, așa că-l apucă de antebraț, trăgându-l după ea.

– Putem merge să mâncăm acum, Eric, este foarte târziu!

Ca și cum cineva m-ar fi plantat acolo, în holul firmei, ridic capul și zâmbesc. Câteva momente după, tipul acela impresionant, cu ochi clari, se îndepărtează. Înainte de a ieși pe ușa centrală însă, se întoarce și mă privește. Când în sfârșit dispare, suspin și mă gândesc: „De ce nu mi-am ținut gura în lift?"

Note:

2 Este vorba despre Campionatul European de Fotbal disputat în 2012, în Polonia și Ucraina

3

dD

Dimineața următoare, când ajung la birou, prima persoană cu care mă întâlnesc la intrarea în cafenea este... domnul Zimmerman. Observ că ridică privirea și că mă vede, dar eu fac pe indiferenta. Nu vreau să-l salut!

Acum știu cine este și mereu am fost de părere că pe șefi, cu cât îi ții mai departe, cu atât mai bine. Șopârla e periculoasă...Dar adevărul este că acest bărbat mă cam enervează. Cum stă el, așa, ascuns după ziar, intuiesc că mă observă, că mă analizează. Ridic ochii și, la naiba, am dreptate! Îmi beau cafeaua repede și plec. Trebuie să lucrez.

În timpul zilei, mă tot sincronizez cu el în diverse locuri. Dar când preia biroul cel vechi al tatălui său, care e chiar în fața celui al meu, conectat prin „Arhivă" de cel al șefei, simt că mor! Nici o secundă nu se îndreaptă spre mine, dar pot să-i simt privirea, indiferent unde se duce. Uneori, încerc să mă ascund după monitor, dar este imposibil. Găsește, mereu, o modalitate de a intersecta a sa privire cu a mea.

Când termin treaba, mă duc direct către sală. O clasă de spinning și puțin timp petrecut în jacuzzi, după ce am sfârșit clasa, îmi alungă stresul acumulat. Ajung acasă precum o legumă, pregătită pentru a dormi.

Zilele următoare, la fel. Domnul Zimmerman, acest șef frumușel, cu care am început să am tot felul de vise și pe care tot biroul îl venerează și-l pupă în fund, apare peste tot unde mă mișc, și asta mă enervează.

E serios, marginal și abia surâde. Dar simt că mă caută cu privirea și asta mă face să nu mă pot concentra.

Zilele trec și, în sfârșit, surâsurile noastre se interconectează. Dar ce face? Decide să nu mai închidă ușa la birou, așa că orizontul lui este mult mai larg acum. Sunt controlată total. Ce povară, Dumnezeule!

Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, de fiecare dată când mă găsesc cu el la cafenea mă studiază... mă studiază și... mă studiază. Când mă vede că apar cu Miguel ori cu băieții, se face nevăzut. Pot spune că măcar asta e o ușurare.

Azi am o grămadă de treabă, un munte de documente pe care șefa mea care nu poate fi mulțumită niciodată mi-a cerut să-l rezolv. Pare să uite că Miguel - chiar dacă e mâna dreaptă a domnului Zimmerman - trebuie să se ocupe de jumătate din hârțogăraie.

Pe la ora prânzului, răsare în birou subiectul visurilor mele umede. Și-aruncă privirea asupra mea, se duce la șefă fără a anunța, ca apoi, peste nici două secunde, să iasă pentru a merge la masă.

Când rămân singură, răsuflu, în sfârșit, ușurată. Habar n-am ce mi se întâmplă cu acest bărbat, dar simpla lui prezență mă face să clocotesc, îmi înfierbântă sângele. Îmi adun repede lucrurile și decid să merg și eu să iau prânzul. Dar e atât de mare povara hârtiilor ce mă așteaptă, încât în loc să folosesc cele două ore, ies doar pentru una, apoi mă întorc la birou.

Când mă întorc, pun geanta în portbagaj, iau iPod-ul meu și îmi pun căștile. Dacă e ceva ce îmi place tot mai mult pe astă lume, e muzica. Mama ne-a învățat - pe tata, pe sora mea și pe mine - că muzica este singura care îmblânzește bestiile și reduce spiritele rele. Asta, pe lângă multe altele, e ca un fel de moștenire, și de aceea ador muzica și îmi petrec ziua fredonând cântece. Pornesc iPod-ul, încep să cânt în timp ce mă afund în documente. Da, știu, toată viața mi se reduce la aceste acte!

Intru în biroul șefei, care nu poate fi mulțumită niciodată, încărcată cu dosare și deschid un fel de dulap pe care îl folosim pentru arhivă. Cumva, acesta comunică înspre biroul domnului Zimmerman, dar cum el nu se află acolo, încep să fredonez, în timp ce așez dosar peste dosar:

Te regalo mi amor, te regalo mi vida,

a pesar del dolor, eres tu quien me inspira.

No somos perfectos, somos polos opuestos.

Te amo con fuerza, te odio a momentos.

Te regalo mi amor, te regalo mi vida,

Te regalare el Sol, siempre que me lo pidas.

No somos perfectos, solo polos opuestos.

Mientras que sea junto a ti, siempre lo intentaría

Que no daria...?³

Îți dăruiesc iubirea, îți dăruiesc viața mea,

cu toată durerea, tu ești cel care mă inspiră.

Nu suntem perfecți, ci doar poluri opuse

Te iubesc cu toată forța, te urăsc uneori.

Îți dăruiesc iubirea, îți dăruiesc viața mea,

Îți voi dărui și Soarele, de fiecare dată când îl vei cere

Nu suntem perfecți, ci doar poluri opuse.

Mereu când sunt lângă tine, mereu voi încerca

Ce n-aș da...?

– Domnișoară Flores, cântați foarte frumos!

Acea voce. Acel accent.

Dosarul pe care îl țineam în mână îmi cade pe podea, din cauza sperieturii. Mă aplec să-l ridic și, la naiba, aproape că mă lovesc de el, de domnul Zimmerman! O tonă de neliniște se instalează pe fața mea, din cauza cantității imense de greșeli pe care le fac vizavi de acest super-mega șef german. Îl privesc în ochi și-mi scot căștile.

– Îmi pare rău, domnule Zimmerman, murmur.

– Nu-i nimic! Îmi atinge fruntea și mă întreabă așa, pe un ton familiar: Tu ești bine?

Ca o păpușă dintr-acelea montate în partea din spate a unei mașini, dau din cap. Încă o dată m-a întrebat dacă sunt bine. Ce drăguț! Fără a putea să evit acest lucru, ochii și toată ființa mea îl scanează în profunzime: înalt, păr castaniu cu pete blonde, treizeci și puțin de ani, musculos, ochi albaștri, voce profundă și senzuală. Madre mia, o „bunăciune" în toată regula!

– Îmi pare rău că te-am speriat, spune. Nu asta era intenția mea.

Repet mișcarea din cap ca aceea a păpușicii. Iar sunt prostuță! Mă ridic cu dosarul în mână și întreb:

– S-a întors cu dumneavoastră și doamna Sanchez?

– Da.

Surprinsă pentru că nu am auzit-o intrând în birou, încerc să ies din încăpere, în timp ce germanul mă prinde de braț.

– Ce cântai?

Întrebarea asta mă ia așa, prin surprindere, că aproape că îmi vine să-i spun „Dar ce te interesează pe tine?". Însă, din fericire, îmi înfrânez impulsivitatea.

– Un cântec.

Zâmbește. Doamne, ce surâs!

– L-am mai auzit. Versurile îmi plac. Cum se numește?

– „Blanco y negro", de Malú, domnule.

Par că vorbele mele îi aduc pe buze un nou surâs. Oare râde de mine?

– Acum, că știi cine sunt, îmi vorbești cu „domnule"?

– Îmi pare rău, domnule Zimmerman, spun plină de profesionalism. În lift nu v-am recunoscut. Dar acum, când știu cine sunteți, cred că trebuie să vă tratez cu respect.

Se dă un pas înspre mine. Eu, unul înapoi. Ce face?

Mai face un pas în față. Eu, unul îndărăt. M-am lipit de dulap. Pare că nu mai am scăpare. Domnul Zimmerman, acest tip sexy, căruia în urmă cu câteva zile îi băgam în gură o gumă de mestecat cu gust de căpșune, e aici, aproape peste mine, aplecându-se pentru a ajunge cât mai aproape...

– Îmi plăceai mai mult când nu știai cine sunt, murmură el.

– Domnule, eu...

– Eric. Numele meu este Eric.

Confuză și strivită sub toți nervii provocați de apropierea acestui... gigant, trag de nodul emoțiilor ce mă gâdilă prin tot corpul.

– Îmi pare rău, domnule. Dar nu cred că este corect așa.

Fără să-mi ceară permisiunea, îmi scoate pixul care-mi ținea cocul, iar părul meu drept și negru cade pe lângă umeri. Îl privesc. Mă privește. Se lasă o liniște mormântală. Ni se aud doar respirațiile. Neregulate.

– Ți-a mâncat pisica limba?, întreabă, spărgând liniștea.

– Nu, domnule, răspund eu, la un pas de colaps.

– Și, atunci, unde ai lăsat-o pe tipa scânteietoare din ascensor?

Dau să răspund, dar aud vocea șefei mele, precum și pe cea a lui Miguel. Ambii intră în birou. Zimmerman își lipește corpul de al meu și-mi face semn să tac. Fără să știu de ce, îl ascult.

– Unde este Judith?, o aud pe șefa mea cum întreabă.

– Mai mult ca sigur că este la cafenea. S-o fi dus pentru o Coca Cola. O să întârzie, zice Miguel, în timp ce închide ușa biroului.

– Sigur?

– Sigur, confirmă Miguel. Haide, vino aici și lasă-mă să văd ce porți azi pe sub fustă.

Dumnezeule, asta nu trebuia să se întâmple!

Nu e bine ca domnul Zimmerman să vadă ceea ce cred eu că ăștia doi au de gând să facă. Mă gândesc. Încerc să-i distrag atenția, să-l induc, cumva, în eroare, dar nu cred că pot face ceva. E aproape peste mine, cu privirea „geană".

– Stați liniștită, domnișoară Flores. Să îi lăsăm să se distreze, îmi șoptește.

Vreau să mor!

Doamne, ce rușine!

Câteva momente nu se mai aude nimic, cu excepția acelui sunet de guri și de limbi care se contopesc. Speriată de această tăcere ciudată, mă uit prin deschizătura ușii de la vestibul și îmi acopăr gura, văzând cum șefa mea stă pe birou, iar Miguel o masează cu mâna. Respirația mea e agitată, iar Zimmerman zâmbește. Mă prinde de mijloc și mă lipește mai mult de el.

– Excitată?, mă întreabă.

Îl privesc, dar nu spun nici un cuvânt. Nu am de gând să răspund la această întrebare. Sunt rușinată de situația la care suntem martori amândoi. Dar ochii lui inchizitori pătrund tot mai mult în mine, iar gurile sunt din ce în ce mai apropiate.

– Te excită mai mult fotbalul decât asta?, insistă.

Ah, Doamne! Mă excită el. El, el și el!

Cum să nu mă excite un bărbat care se află peste mine într-o astfel de situație? Să-mi bag picioarele în el de fotbal! La final, mă simt din nou ca o păpușică. Nu mai am rușine.

Zimmerman vede că „fierb". Întoarce și el capul. Se uită prin crăpătura ușii, mă trage după el până ce ambii aveam un câmp vizual foarte bun. Privesc la ceva ce mă lasă fără cuvinte. Șefa mea e suită pe birou, cu picioarele desfăcute, în timp ce Miguel trece cu gura, cu lăcomie, prin acel loc. Închid ochii. Nu mai vreau să văd așa ceva! Ce rușine! Câteva momente după, germanul mă trage cu forța din crăpătura ușii, mă lipește de dulapul-arhivator și mă întreabă lipit de urechea mea:

– Te sperie ceea ce vezi?

– Nu. El zâmbește, în timp ce eu zic, șoptit: Dar nu mi se pare corect să-i privim, domnule Zimmerman. Cred că...

– Să îi vedem nu ne va face rău. În plus, e excitant.

– Da, dar este șefa mea.

Face un gest aprobator, apoi, în timp ce trece cu gura milimetric de a mea ureche, șoptește:

– Aș da tot ce am ca aceea de pe birou să fii tu. Aș trece cu gura peste tine, apoi aș băga-o în interiorul tău ca să te fac a mea!

Stau cu gura deschisă. Uimită. Am halucinații?

Excitată peste putință, vreau să-i dau un răspuns pe măsură, dar tot corpul meu o ia razna, simt cum stomacul se dezintegrează. Chiar dacă am auzit o nerușinare, vorbele sale m-au cutremurat și nu pot ascunde acest lucru, deși știu că e nepoliticos din partea mea. Fără a înceta să mă privească, scoate limba sa umedă, o trece peste buza mea superioară, apoi peste cea inferioară și, în final, mă ciugulește dulce.

Nu mai mișc. Nici măcar nu mai respir.

Simte cum respirația mea se intensifică, începe din nou să scoată limba și, în mod inconștient, deschid gura. Da, vreau mai mult! Pupilele sale se dilată.

Sigur pe ceea ce face, își introduce limba în interiorul gurii mele și, cu precizie care mă dezbracă de simțuri, începe să o miște până îmi pierd cunoștința.

Uitând de tot, intru în joc. Simt că eu sunt cea care se strecoară spre pieptul lui puternic, în căutare de altceva. Mă las purtată de val. Timp de câteva secunde, ne sărutăm pasional în cea mai absurdă liniște, în timp ce ascultăm gemetele de plăcere ale șefei mele. Corpurile noastre tremură. Simt cum mâinile sale îmi strâng fundul și vreau să țip, dar de plăcere. Își scoate limba din gura mea. Ochii aceia albaștri sunt ațintiți:

– Iei cina cu mine?, întreabă.

Îmi mișc din nou capul, de data asta a negație. Nu pot lua cina cu el. Este șeful meu cel mare, stăpânul firmei. Răspunsul meu nu-l satisface, asta e clar.

– Așadar, iei cina cu mine.

– Nu.

– Îți place să te contrezi?

– Nu, domnule.

– Atunci?

– Nu cinez cu șefii.

– Cu mine, da.

Apropierea sa este irezistibilă, iar un nou asalt asupra gurii mele e demolator. Dacă până în acest moment au fost limbi de foc, acum e incendiu pur! Flăcări. Căldură. Când simte că m-am transformat toată în gelatină, modelată de ale sale mâini, își scoate limba din gura mea și mă lasă cu un zâmbet. Mă topesc aceste fente.

Fără cuvinte, perturbată, îl privesc. Ce naiba fac?

Nu se mișcă un milimetru. Scoate un „Blackberry" negru, începe a butona la el. Peste câteva secunde, cineva bate la ușa biroului șefei mele, în timp ce el îmi cere să fac liniște. Miguel și ea își revin rapid. Sincer, sunt uimită de viteza lor de reacție. Câteva clipe mai apoi, Miguel deschide.

– Îmi cer scuze, doamnă Sanchez, spune un necunoscut.

Domnul Zimmerman vrea să bea o cafea cu dumneavoastră. Vă așteaptă la cafeneaua de la etajul 9.

Prin ușa întredeschisă și încă cu germanul peste mine, văd cum Miguel iese din birou, iar șefa mea scoate trusa de machiaj din sertar. Își reface rujul, își rearanjează părul și hainele și iese pe fugă. În acel moment, simt cum toată acea presiune pe care acest bărbat a exercitat-o asupra mea dispare și eu mă pot relaxa.

– Ascultați, domnule Zimmerman...

Nu mă lasă să vorbesc. Îmi pune, din nou, un deget peste buze.

Mă simt tentată să-l mușc, dar mă abțin. Deschide larg ușa vestibulului, mă privește, și-mi zice:

– De acord. Nu ne vom tutui. Merge până la ușă și se plimbă cu o siguranță copleșitoare: Vin după dumneavoastră la 9. Vă rog să vă aranjați, domnișoară Flores.

Rămân admirând ușa, ca o prostuță.

Care-i treaba cu omul ăsta?

Vreau să țip, dar nu o fac, m-ar auzi tot biroul. Încă fierbinte, ies din „Arhivă și, în timp ce merg spre biroul meu, aud mobilul bipăind. Un mesaj. Îl deschid, rămân, din nou, cu gura căscată. „Sunt șeful și știu unde locuiești. Nici să nu te gândești să nu fii pregătită la 9 fix.

Note:

3 Este vorba despre melodia Blanco y negro, interpretată de Malú (2010)

4

dD

Ajung acasă la șase și jumătate. Îmi salut pisica, pe Curro, care vine să mă primească, apropiindu-se ușor. Las poșeta pe canapeaua de culoare vineție, mă îndrept către bucătărie, iau sticluța și îi torn pe gât câteva picături lui Curro. Bietul de el, nu spune nimic.

După ce i-am dat poțiunea, mă duc spre frigider, de unde înșfac o Coca-Cola. Am un viciu cu Coca-Cola, teribil. Fără a mă gândi la altceva, mă uit la muntele de haine pentru călcat, ce mă așteaptă pe un scaun. Chiar dacă a locui singură înseamnă independență și, de aici, multe beneficii, dacă aș fi viețuit cu tata, sigur ele ar fi fost deja aranjate, frumos, în dulap.

Dau gata cutia, mă bag la duș.

Bag un CD cu „Guns’n’Roses". Sunt topită după trupa asta. Și, logic, după Axl, solistul, tipul acela cu plete și față de străin, cu mișcările acelea speciale din șolduri. Mor după