Ce fac mamele (mai ales când par să nu facă nimic). Ce înseamnă cu adevărat să fii mamă

De Stadlen Naomi

Mamele, care fac atât de multe lucruri, spun adesea despre ele că stau în casă și nu fac nimic. Se simt singure, invizibile și neînsemnate. Și asta deși fiecare mamă își pregătește copilul pentru societatea în care trăim cu toții. Întreaga civilizație depinde de munca mamelor. Și nu sunt vorbe prea mari. Viața socială ar fi haotică fără contribuția atât de însemnată a mamelor. Dacă ele se simt lipsite de importanță, atunci cu siguranță valoarea muncii lor nu este apreciată cum se cuvine. Cartea Ce fac mamele este scrisă cu scopul de a ilustra nu doar motivele pentru care meseria de mamă merită toată admirația noastră, ci și influența pe care noi toți o avem în acest sens. Cu toții suntem conectați la universul acesta al mamelor.

Atunci când o femeie începe să le spună celor din jur că este însărcinată, se simte uneori de parcă ar fi pășit pe un teren minat. Pentru fiecare întrebare posibilă legată de ea și de copilul ei, există cel puțin două școli opuse de gândire. Fiecare școală de gândire își consolidează principiile prin intermediul unui atac la adresa școlii „inamice“, cu previziuni înfricoșătoare privitoare la ceea ce se va întâmpla dacă mama va cădea pradă influenței acesteia. Au apărut o mulțime de cărți care le îndeamnă pe mame să urmeze regulile sau instrucțiunile personale ale autorilor, deoarece acestea, chipurile, le-ar ușura munca. Dar cât de util este un set de reguli? Trăim într-o societate tolerantă, iar dreptul de a alege este o consecință prețioasă a acestui fapt. Totuși, mamele se simt adesea etichetate în funcție de alegerile pe care le fac și respinse de femeile care au luat decizii diferite. Autoarea încearcă însă să ne spună că, în spatele alegerilor noastre individuale, există teme fundamentale, comune mai tuturor mamelor. Le împărtășim oriunde am locui și indiferent de epocă. Rolul de mamă se concentrează asupra dragostei pe care o oferă copilului său. Cartea își propune să ofere pe de o parte încurajările de care au atâta nevoie mamele, pe de alta, un reper ferm pentru oricine încearcă să le înțeleagă.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864145

Previzualizare carte

Mulțumiri

Le mulțumesc din suflet tuturor mamelor care au stat de vorbă cu mine, mi-au explicat ce fac ele și m-au ajutat să înțeleg puțin mai bine ce înseamnă meseria de mamă. Celor din Liga La Leche, care muncesc din greu și care m-au susținut întotdeauna. Sheilei Kitzinger, pentru conversația înălțătoare pe care am avut-o în 1989, la un mic dejun, și lui Janet Balaskas, pentru sprijinul oferit și pentru invitația adresată în 1990 de a conduce întrunirile mamelor de la Active Birth Centre. Lui Jennifer Marsh, pentru încurajările sale. Tuturor prietenilor mei care au citit versiunile inițiale ale acestor capitole și fiicei mele, Rachel, pentru încurajările și excelentele ei observații logice. Lui Penny Phillips, cel mai cordial și mai înțelegător redactor cu putință. Părinților mei, Marianne și Hans Jacoby. Celor trei copii minunați pe care-i am, Rachel, Shoël și Darrel. Lui Tony, soțul meu drag și devotat, sufletul meu pereche, mai mult decât se poate exprima în cuvinte.

Nota autoarei

Identitățile mamelor citate în această carte sunt confidențiale, așa că am pus la punct următorul sistem prin care să mă pot referi la ele și la familiile lor:

B indică numele unui băiețel (acolo unde sexul copilului este specificat).

F indică numele unei fetițe (acolo unde sexul copilului este specificat).

T indică numele tatălui.

M indică numele mamei.

Până în primele două luni de viață ale bebelușului, am precizat vârsta în săptămâni, rotunjind în minus. La fel și în cazul lunilor, dacă o mamă spune că bebelușul ei are „aproape patru luni", eu voi preciza totuși că are trei luni.

Este important să facem o distincție clară între mamă și copil. Deoarece poate fi derutant dacă este vorba despre o fetiță, cu scuzele de rigoare pentru fetițe, am folosit genul masculin în afirmațiile generale despre copii.

Termenul „mamă se referă de obicei la persoana care poartă copilul în pântec, îi dă naștere și are apoi grijă de el. Însă nu întotdeauna se întâmplă așa. Tații și mai ales bunicile pot fi principalii îngrijitori ai copilului pe timpul zilei. Dacă părinții divorțează și se recăsătoresc, apar în scenă și părinții vitregi. Există mame adoptive și mame biologice. Atunci când o altă persoană (neprofesionistă) preia atribuțiile mamei sau îi mai ține din când în când locul, descrierile privind lucrurile pe care le fac mamele i se aplică și acesteia. Dar ar îngreuna mult textul dacă am repeta mereu: „Mamele sau alte rude care se îngrijesc de copil... Așadar, observațiile referitoare la mame sunt valabile și pentru celelalte rude care au grijă de cel mic.

Introducere

La întâia mea naștere, atunci când am intrat în travaliu, nu-mi venea să cred că va sosi pe lume copilul nostru. Nu reușeam să mă gândesc decât la momentul dramatic prin care treceam. Însă, după aceea, o moașă mi-a adus bebelușul, primul meu copil, și mi l-a așezat în brațe, acolo, pe patul de spital în care născusem. M-am uitat la el și i-am simțit trupușorul – era cald, greu, abia venit pe lume. M-am simțit copleșită. Fiecare părticică era perfectă. Nu știam că un bebeluș poate arăta așa. Părea desăvârșit, încrezător și deschis. Oare chiar meritam să fiu cea care va avea grijă de el? M-am uitat în ochii lui senini, în care juca lumina proaspătă a vieții, iar la vederea lui, orice conflict lăuntric pe care l-aș fi avut cu mine însămi a dispărut ca prin minune. Arăta foarte frumos, iar asta cu siguranță însemna că viața însăși trebuie să fie, în esență, frumoasă. Totul părea atât de clar și de simplu când îi priveam chipul minunat!

Acasă, am încercat din răsputeri să mă agăț de momentul acela din spital. Rolul de mamă nu mi se mai părea așa de clar și de simplu. În același timp, îmi era rușine că nu făceam față mai ușor. Să ai un copil este un lucru atât de firesc! Credeam că-i vina mea pentru că întâmpin atâtea greutăți. Unul dintre motivele pentru care am vrut să scriu Ce fac mamele a fost să-mi dovedesc mie însemi că sentimentele pe care le trăiam erau perfect normale. Meseria de mamă este dificilă. Asta înseamnă că ne putem mândri cu orice lucru pe care îl facem bine. Dacă ar fi o meserie ușoară, atunci mândria noastră nu ar fi decât vanitate. Sper că, atunci când voi explica anumite dificultăți, și alte mame se vor simți îndreptățite să li se pară greu. De asemenea, sper că vor găsi în fiecare zi motive să fie mulțumite de ele însele. Îmi doresc ca această carte să le ofere altor mame, mai ales în primele luni, atât de încărcate emoțional, alinarea, înțelegerea și încurajările de care au nevoie. În această perioadă majoritatea mamelor plâng mai din orice. Mi-aș fi dorit să-mi fi dat seama de acest lucru când am trecut și eu prin asemenea momente.

La fel cum, în timpul travaliului, poate părea de necrezut că întregul proces se va încheia cu nașterea unui bebeluș, tot așa, în ciclul permanent al îngrijirii copilului, mama poate pierde din vedere scopul eforturilor sale. Rolul mamei este acela de a-l ajuta pe nou-născut să devină o ființă independentă, capabilă să supraviețuiască singură.

Unele mame spun: „Mă plictisesc de moarte făcând totul numai pentru copil, cât e ziua de lungă". Totuși, și la birou facem lucruri cel puțin la fel de plictisitoare. Însă privim munca de birou ca pe o parte dintr-un întreg ce are o însemnătate. Aceasta ne oferă un sentiment al apartenenței și al contribuției la ceva util. Mamele, care fac atât de multe lucruri, spun adesea despre ele că stau în casă și nu fac nimic. Se simt singure, invizibile și neînsemnate. Și totuși, ele nu muncesc nici pe departe pentru o singură organizație. Fiecare mamă își pregătește copilul pentru societatea în care trăim cu toții. Nu spunem vorbe prea mari dacă afirmăm că întreaga civilizație depinde de munca mamelor. Viața socială ar fi haotică fără contribuția atât de însemnată a acestora. Dacă ele se simt lipsite de importanță, atunci cu siguranță valoarea muncii lor nu este apreciată cum se cuvine. Cartea Ce fac mamele este scrisă cu scopul de a ilustra nu doar motivele pentru care meseria de mamă merită toată admirația noastră, ci și influența pe care noi toți o avem asupra sa. Cu toții suntem conectați la universul acesta al mamelor.

În prezent, universul mamelor nu este un spațiu tocmai confortabil. Atunci când o femeie începe să le spună celor din jur că este însărcinată, se simte uneori de parcă ar fi pășit pe un teren minat. Pentru fiecare întrebare posibilă legată de ea și de copilul ei, există cel puțin două școli de gândire opuse. Fiecare școală de gândire își consolidează principiile prin intermediul unui atac la adresa școlii „inamice", cu previziuni înfricoșătoare privitoare la ceea ce se va întâmpla dacă mama va cădea pradă influenței nefaste a acesteia.

Cu mult înainte ca bebelușul să se nască, mama se confruntă cu decizii legate de îngrijirea pe care i-o va acorda. Ce va face cu slujba? Oare ar trebui să urmeze cursuri prenatale? Să-și planifice în detaliu nașterea? Ce fel de scutece să pregătească? Îmi aduc aminte cum a fost prima oară când am mers să cumpăr scutece. Pe vremea când eram însărcinată cu primul copil, nu existau scutece de unică folosință. Am intrat în grabă într-o farmacie, bănuind, în ignoranța mea, că nu există decât un singur fel de scutece. Am dat însă peste un raft lung, cu fel de fel de pachete. M-am uitat cu atenție la fiecare în parte, încercând să citesc indicațiile de pe etichete, și am simțit că o să leșin. Totul părea atât de complicat!

Au apărut o mulțime de cărți care le îndeamnă pe mame să urmeze regulile sau instrucțiunile personale ale autorilor, deoarece acestea, chipurile, le-ar ușura munca. Dar cât de util este un set de reguli? Mamele care încearcă să urmeze asemenea reguli reacționează adesea plângându-se că îngrijirea unui copil este îngrozitor de plictisitoare. E lesne de înțeles. Dacă urmezi cu strictețe niște reguli, îngrijirea copilului devine un lucru plictisitor. Fiecare copilaș va ajunge să pară anormal. Este puțin probabil ca cel mic să se încadreze într-un anumit tipar – care, desigur, a fost creat pornind de la nevoile unui copil complet diferit. Și astfel vă puteți pierde foarte ușor bucuria și curiozitatea de a cunoaște pe cineva cu totul unic.

După nașterea fiicei mele, am încercat să găsesc alte mame care făcuseră întocmai aceleași alegeri ca și mine. Însă, firește, nu am găsit nici una. În schimb, fiecare dintre noi luase o serie de decizii postnatale importante. Aleseserăm între alăptat și hrănirea cu biberonul; între diferite tipuri de scutece; dacă să-l culcăm pe cel mic într-un pătuț sau să doarmă cu noi; dacă să-l plimbăm într-un sling sau în cărucior; dacă să-l alinăm când plânge sau să-l lăsăm să se liniștească singur; dacă să-l vaccinăm și, dacă da, ce vaccinuri să folosim, în ce combinații și când; dacă să apelăm la medicina tradițională sau la cea „alternativă"; dacă să recurgem la îngrijire profesionistă și, dacă da, de ce tip... și câte și mai câte. Încă mă îngrozesc când mă gândesc la această listă. Fiecare alegere se ramifică în multe alte opțiuni mai mici. Trăim într-o societate tolerantă, iar dreptul de a alege este o consecință prețioasă a acestui fapt. Totuși, mamele se simt adesea etichetate în funcție de alegerile pe care le fac și respinse de femeile care au luat decizii diferite.

Astfel se explică de ce mamele adoptă uneori o atitudine puternic defensivă. Mi-am dat seama că discuțiile cu alte mame se transformă adesea în adevărate competiții. Una dintre mame ar putea spune: „Copilul meu mănâncă mai multă hrană solidă / doarme mai mult / este mai activ decât alți copii de vârsta lui. „N-aveți cum să mă întreceți! este provocarea tacită lansată celorlalte mame. Într-o altfel de competiție, mamele se iau la întrecere pentru rolul de „expertă". „Stai să-ți spun ce am folosit eu pentru colici, îi spune o mamă alteia. Iar în vocea ei se observă imediat o notă de autoritate. Mai există și genul acela de conversație care poate părea mai relaxat, deoarece include tot felul de povestiri haioase și este presărată cu râsete. Însă tensiunea plutește în aer. Ideea principală este următoarea: „Mie mi-e mult mai greu să fiu mamă decât îți este ție. Acest gen de competiție are ca scop obținerea unui grad maxim de compasiune din partea tuturor celorlalte mame care sunt de față.

Dar lucrurile nu trebuie să stea neapărat așa. Să fii mamă nu presupune o competiție. Există suficient loc pentru fiecare dintre noi. Să fii mamă este ceva extrem de important. Nimeni nu-și poate valorifica întregul potențial. Nimeni nu poate să facă numai alegeri corecte. Toate avem parte și de eșecuri. Și cu siguranță nici o mamă nu poate da greș în toate privințele. Există posibilitatea ca fiecare mamă să se priceapă de minune la ceva. Apoi le poate respecta pe celelalte mame și poate simți că locul ei este alături de ele, și nu împotriva lor, într-o competiție. Per ansamblu, să fii mamă este o experiență care te învață valoarea modestiei. Întotdeauna mai ai câte ceva de învățat. Exact atunci când copilul depășește o anumită etapă, mama va auzi cu siguranță de o metodă mult mai eficientă și mai simplă pe care ar fi putut-o aplica.

Nu mi-am dat seama cât de competitive erau discuțiile mele cu alte mame. Mă simțeam demoralizată, fără să înțeleg de ce. Treptat, am învățat că fiecare dintre noi este unică în felul ei. Era inutil să încerc să găsesc o mamă la fel ca mine. În schimb, am început să le ascult cu mai multă deschidere pe toate mamele cu care mă întâlneam. Mă fascina să observ cât de diferite eram. Majoritatea mamelor aveau motivații clare pentru alegerile lor. Situațiile lor erau unice. În mod paradoxal, abia atunci când am început s-o ascult cu atenție pe fiecare în parte, am înțeles cât de multe aveam în comun.

În spatele alegerilor noastre individuale, există teme fundamentale, comune mai tuturor mamelor. Le împărtășim oriunde am locui și indiferent de epocă. Rolul de mamă se concentrează asupra dragostei pe care o oferă copilului său. Iar acest aspect se materializează în nenumărate feluri. Stilul fiecărei mame este unic. Totuși, ne leagă experiența comună a acestei iubiri. O mamă din zilele noastre ar putea citi o însemnare dintr-un jurnal scris acum câteva secole de o altă mamă, neliniștită că micuțul ei are temperatură mare, și va recunoaște imediat grijile acestei persoane atât de îndepărtate. Rolul de mamă pare să fie, de asemenea, flexibil și ușor adaptabil. Se poate dezvolta în circumstanțe foarte improbabile, atunci când nu este deloc convenabil sau practic. Poate constitui o provocare pentru esența gândirii materialiste, ceea ce se și întâmplă deseori în zilele noastre.

Am văzut de multe ori două mame cu copii mici, stând față în față la o întâlnire. Să spunem că una dintre ele a renunțat la carieră ca să stea acasă cu copilul. Cealaltă a ales să-și păstreze slujba. Probabil că fiecare dintre ele a luat o decizie grea și, în fața celeilalte, se simte cumva vinovată pentru asta. Mama care stă acasă simte că nu face decât să consume, fără să producă nimic, și că-și irosește pregătirea și educația. Mama care muncește este conștientă, în schimb, de timpul pe care îl petrece departe de copilul ei. Probabil că fiecare dintre ele se gândește că nu ar putea proceda precum cealaltă – deși poate că ar trebui. Apoi, pe măsură ce se ascultă una pe cealaltă, își dau seama cât de multe au în comun. Mama care stă acasă află cât de mult ține la copilul ei mama care muncește. Aceasta din urmă află că mama care stă acasă nu este o ființă supraomenească, o mamă perfectă, ci o femeie obișnuită, care îi poate împărtăși frustrările. Amândouă se simt mult mai bine după ce descoperă că se înțeleg una pe cealaltă. Este emoționant să asiști la așa ceva.

Meseria de mamă poate pune semnul egalității între femei. În fața unui nou-născut care plânge, diferențele sociale obișnuite dispar. Bogăția, puterea și succesul, adesea și rasa și ideologia, par dintr-odată nesemnificative. Ceea ce contează este împărtășirea experienței maternității. Acesta este momentul în care o mamă îi poate oferi alteia un sprijin de neprețuit. Atunci când mamele se apreciază reciproc, nu se lansează în conversații competitive și dau dovadă una față de cealaltă de o generozitate nemărginită.

Toate aceste lucruri par ceva de la sine înțeles, însă eu nu le-am conștientizat deloc atunci când am devenit mamă. Atât eu, cât și soțul meu am avut parte de o educație neconvențională în copilărie și amândoi ne doream să fim niște părinți tradiționali. Asta însemna ca el să-și continue cariera, însă cu o răspundere în plus: să întrețină familia. Viața mea, pe de altă parte, după ce am renunțat la slujbă înainte de nașterea primului copil, părea să urmeze un drum cu totul nou, care avea să mă poarte într-o direcție neașteptată.

La început, ca mamă, mă simțeam ca și cum mi-aș fi pierdut toate reperele și m-aș fi trezit într-o lume necunoscută. Strada pe care locuiam părea mai lungă decât înainte, mașinile, mai mari și mai zgomotoase, magazinele, mult mai îndepărtate. Atunci, fiica mea mi-a fost de mare ajutor. Mi-am dat seama că nu se aștepta să devin peste noapte o mamă perfectă. Pur și simplu mă accepta așa cum sunt. Încetul cu încetul, ne-am creat un ritm propriu atunci când eram împreună. Am ajuns să fim mai curând cele mai bune prietene decât mamă și fiică. Cu toate acestea, mă simțeam în dezacord față de celelalte femei din generația mea.

Presa prezenta povești înălțătoare despre mame care-și programau copiii în funcție de cariera lor. Implicația părea să fie aceea că maternitatea nu e un lucru prea interesant. Înainte să am copii, și eu credeam la fel. După nașterea fiicei mele, am descoperit că timpul petrecut cu ea era foarte interesant, dar nu știam cum să justific asta, nici măcar față de mine însămi. Poate că petreceam o dimineață plăcută împreună – dar ce făceam în tot timpul acela? În intimitatea casei mele, eram entuziasmată, ca și când aș fi descoperit de una singură ce înseamnă să fii mamă. Dar ce descoperisem, de fapt? De îndată ce ieșeam, chiar dacă nu făceam decât să stăm la coadă la supermarket, mă simțeam nesigură pe mine. În fața casierilor ocupați, aveam sentimentul amețitor al evidentei mele neînsemnătăți. Nimic din ceea ce făceam ca mamă nu îndeplinea o nevoie socială precisă, ca în cazul lor. Ceea ce făceam acasă părea invizibil și intangibil. Poate că rolul meu de mamă nu însemna, la urma urmei, nimic.

Am început să simt că am realizat ceva abia când copiii au crescut. Atunci am observat că, rând pe rând, fiecare nou-născut vulnerabil devenise o ființă independentă, autonomă. Când mezinul nostru a împlinit șapte ani, o întreagă etapă de muncă intensă ca mamă părea să se fi încheiat. Intram în bucătărie și-i vedeam pe toți trei stând la masă, chicotind veseli după ce urmăriseră ceva la televizor. Nu știam despre ce era vorba, iar ei nu păreau dispuși să-mi spună. Aceasta era viața lor, independentă față de mine. Nici măcar mezinul nu mai avea nevoie de mine și nu mă mai includea în toate activitățile lui, așa cum făcea odată. Acest lucru m-a eliberat. Acum îmi puteam folosi o parte din timp și din energie într-un alt mod. Aveam sarcini pe care credeam că abia o să aștept să le reiau, însă gândurile mele se întorceau mereu la anii minunați în care avusesem grijă îndeaproape de cei mici. Simțeam că tocmai trecusem printr-o experiență spectaculoasă. Voiam să revin asupra ei și să înțeleg ce însemnase pentru mine. De asemenea, îl admiram pe soțul meu în postura de tată și voiam să descopăr mai multe și despre rolul tatălui într-o familie.

Citeam cărți, însă informațiile pe care le căutam nu păreau să se afle acolo. Apoi am descoperit că primeam deja automat o parte dintre informațiile pe care le voiam, așa cum se întâmplă atunci când cineva este cu adevărat interesat de un anumit lucru. Am fost consilier calificat în probleme ce țin de alăptare, pentru National Childbirth Trust. Asta însemna că răspundeam la telefoane și făceam vizite la domiciliul multor mămici. De asemenea, Janet Balaskas mi-a propus să devin consilier și în cadrul Active Birth Centre (în 1979, când am acceptat, se numea The Birth Centre), tot în probleme ce țin de alăptare.

Zece ani mai târziu, am descoperit Liga La Leche și mi-am reluat activitatea în acest domeniu. Am început să organizez întrunirile filialei britanice a Ligii La Leche, din centrul Londrei, și, timp de șase ani, am editat știrile internaționale pentru această organizație. Am descoperit că o întrebare obișnuită despre alăptare dădea naștere altor întrebări, mult mai complexe, despre viața de familie. În 1990, Janet Balaskas, fondatoare a Active Birth Centre, mi-a propus să organizez diverse întâlniri matinale pentru mame, la care femeile să poată veni și cu bebelușii lor. Acestea s-au transformat în Mothers Talking, grupuri săptămânale de discuție pentru mame.

Modul în care organizez întrunirile Mothers Talking s-a dezvoltat treptat. Probabil că am făcut și eu, la rândul meu, fiecare greșeală posibilă. Însă, încetul cu încetul, am descoperit cum să le ajut pe mame să se simtă în largul lor una față de cealaltă. În cele din urmă, am învățat să iau în considerare și să respect dreptul fiecărei mame de a face propriile alegeri. Acum pot organiza o întâlnire cu mămici care au luat decizii cât se poate de diferite una față de cealaltă. Cu toate acestea, fiecare mamă se simte în largul ei acolo și putem purta o discuție civilizată. Acest lucru le permite mamelor să fie curioase în legătură cu diferențele dintre ele, dar fără să se simtă amenințate în vreun fel. Multe mame îmi spun că au legat prietenii de durată cu alte mame pe care le-au cunoscut în cadrul acestor întâlniri de grup.

Într-o zi, soțul meu mi-a sugerat să-mi extind experiența de consilier și dincolo de problemele privind alăptarea și să mă pregătesc să răspund și unor întrebări de ordin general. A fost o sugestie bună, deoarece mi-a permis să le observ îndeaproape pe mame și, uneori, cuplurile cu copii. Acest lucru mi-a aprofundat înțelegerea. A fost un privilegiu să-i ajut pe părinți să pună cap la cap experiențele lor din copilărie și să conștientizez cum se răsfrângeau acestea asupra modului în care își creșteau propriii copii. (E de la sine înțeles că nici o informație din practica mea de consiliere nu a fost inclusă în această carte.)

Acum predau cursuri de specializare în consiliere și psihoterapie la câteva colegii londoneze. Am conceput un curs unic, intitulat Psihologia dragostei materne. Îi încurajez pe studenți, care în cea mai mare parte nu sunt părinți, să pună întrebări și să dezbată, iar ei mi-au oferit numeroase perspective diferite în ceea ce privește rolul de mamă.

La un moment dat, am considerat că ar trebui să analizez lucrurile la un nivel mai profund. Atunci am hotărât să le adresez mamelor un set consistent de întrebări. Am pregătit întrebările și am înregistrat câteva interviuri. Însă în scurt timp am descoperit că această abordare era stângace, în comparație cu discuția spontană. Mamele oricum discutau cu mine, nu ca să-mi răspundă la întrebări, ci pentru că îmi remarcaseră interesul și voiau să-mi spună mereu câte ceva. Nici ele, și nici eu nu ne-am gândit că discuțiile noastre vor constitui materialul pentru o carte. Această idee mi-a venit mai târziu. Însă am luat notițe. Uneori, o mamă își exprima o idee într-un mod cât se poate de simplu. Poate că părerea ei nu coincidea cu a mea, dar eram impresionată să văd cât de bine și-o exprimase. Notam ceea ce spusese, cu sentimentul că era ceva mult prea valoros ca să se piardă. Astfel, treptat, am început să dobândesc înțelegerea pe care o căutam.

La început, ori de câte ori o mamă îmi spunea povestea ei, detaliile păreau unice. Ulterior, am conștientizat tiparele mai vaste în care se încadrau. Acest lucru m-a ajutat să văd dincolo de amănunte. Încetul cu încetul, poveștile au căpătat o formă mai ușor de identificat. Formele erau distincte, dar diferite părți se întrepătrundeau. Identificam un tipar în schimbarea prin care trecea o femeie atunci când devenea mamă. Mi-a fost greu să separ diversele elemente ale acestui tipar pentru a concepe capitolele individuale ale cărții. În esență, experiența este completă.

Am avut o anumită prudență în a le mărturisi mamelor că am început să scriu această carte. În parte, pentru că nu voiam să induc o anumită reticență în discuțiile noastre. O singură mamă m-a întrebat dacă scriu ceva (i-am spus că da și imediat a schimbat subiectul), și așa sunt sigură că nimeni nu mi-a oferit afirmații numai bune de citat „pentru cartea dumneavoastră". Însă a mai existat un motiv. Nu credeam că aș avea prea multe de spus. Mă apucam de scris și totul mi se părea foarte vag. În cele din urmă, am pus cap la cap câteva idei despre oboseala cu care se confruntă mamele și am scris o mostră de capitol. Însă, când l-am trimis pe la edituri, mi s-a spus că toate lucrurile acelea fuseseră deja spuse.

M-am întrebat ani la rând dacă nu cumva materialul se va dovedi nepublicabil. Cu toate acestea, am continuat să stau de vorbă cu mamele. Fiecare idee din această carte a fost împărtășită în numeroase discuții, cu multe mame. Nu-mi impun ideile, însă cu siguranță nici nu le ascund. Din câte mi-am dat seama, mamele care stau de vorbă cu mine îmi cunosc foarte bine concepțiile. Întrucât mă interesează atât de mult tot ce ține de maternitate, mamelor le face de obicei plăcere să stea de vorbă cu mine.

Nu iau notițe în timp ce ele vorbesc, deși uneori mai notez cuvintele-cheie, ceea ce mă ajută să rețin o idee care mi se pare importană. Însă, deseori, mi s-a întâmplat să nu mai folosesc până la urmă ideile acelea „cheie". În drum spre casă, relaxată după o întâlnire, îmi amintesc brusc un lucru pe care mi l-a spus cineva. La momentul respectiv, abia dacă i-am acordat importanță. Nici măcar atunci când îmi repet cuvintele în gând nu știu neapărat de ce sunt importante. Nu-mi dau seama imediat cum se integrează în subiectul amplu al maternității. Însă, cum ajung acasă, las jos sacoșele și caut în grabă un stilou și o foaie de hârtie.

Am noroc că mi-am luat licența în istorie. Am fost profund impresionată atunci când am recitit opera lui Tucidide (care strânsese o bună parte dintre informațiile pentru Războiul peloponesiac din conversații). Din modul său disciplinat de a scrie, am învățat să apreciez cât de important este să asculți o gamă variată de voci discordante – și să ai mare grijă să nu le deformezi, să nu le transformi într-un cor armonios.

Conversațiile mele cu mamele sunt confidențiale și am grijă să le păstrez întocmai. Notițele mele nu sunt însoțite nici de nume, nici de date. De obicei, nici măcar eu nu-mi mai amintesc cine ce a spus. Am folosit un sistem prin care am reprodus citate scurte, care să ilustreze anumite tipare ale maternității, și am adăugat sexul și vârsta fiecărui copil (vezi p. 8). Sper că, dacă o mamă își va recunoaște afirmațiile, se va simți protejată de acest cadru anonim. Am fost deseori profund mișcată de spusele mamelor. Conversațiile noastre sunt sfinte pentru mine și sper să am parte în continuare de astfel de discuții, multă vreme după publicarea acestei cărți.

De obicei, mamele care vin să discute cu mine locuiesc la Londra. Nu toate s-au născut aici. Majoritatea sunt albe, unele sunt negrese, iar altele, mulatre. Unele s-au născut în Marea Britanie sau în alte colțuri ale Europei, dar și în America de Nord sau de Sud, Israel, Egipt, Nigeria, Africa de Sud, Madagascar, India, China, Japonia, Australia și Noua Zeelandă. Majoritatea provin din familii „nucleare" (simple), însă unele dintre ele au crescut în familii tradiționale, extinse. Unele sunt căsătorite, iar altele au un partener de viață, unele sunt mame singure, altele sunt implicate în relații cu alte femei. Vârstele lor variază între douăzeci și patruzeci și cinci de ani. Aproape toate au avut parte de o educație bună și aproape toate par să fi câștigat îndeajuns de mult încât să se poată întreține, înainte de nașterea copiilor. Prin asta, probabil că fac parte dintr-o generație mai independentă financiar decât cea a bunicilor și, poate, chiar și a mamelor lor.

Vom observa că aproape toate aceste femei se plâng că nu erau foarte bine pregătite pentru rolul de mamă. Din acest punct de vedere, s-ar putea să fie unice în istorie. În trecut, fetele erau pregătite de la o vârstă fragedă. Își urmăreau mamele, învățau de la ele și aveau grijă de frații lor. E posibil ca mamele citate în această carte să se exprime mai bine, să se cunoască mai bine pe sine și să se îndoiască mai mult de propriile abilități decât cele care sunt mai bine pregătite.

Poate că nu e tocmai comod să reinventezi rolul de mamă, însă femeile reușesc să facă acest lucru. Poate fi descurajant, dar este totodată incitant să nu accepți tradiția, ci să gândești cu totul altfel. Așadar, Ce fac mamele explorează câteva dintre rezultatele acestui demers. De asemenea, m-am străduit să scot la iveală forma generală a experienței materne. Intenția este aceea de a arăta ce au făcut deja mamele. Este o descriere, nu o prescriere. Îmi displace din ce în ce mai mult când aud pe cineva dând indicații unei mame cu privire la ce „ar trebui să facă. Dacă se întâmplă să observați undeva în aceste pagini că, în loc să ofer o descriere, prezint niște „reguli, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați scrie ca să-mi atrageți atenția asupra acestui lucru.

Deși am stat de vorbă cu un număr relativ redus de mame, am reușit să-mi dau seama cât de vast este subiectul maternității și cât de puține lucruri știm despre el. Totul în jurul meu pare să-i confirme importanța – și faptul că este foarte des denigrat. Cum m-am putut îndoi vreodată că aș avea ceva de spus? Răsfoind acum cartea Ce fac mamele, după ce am scris-o, mi se pare că abia dacă am intrat în subiect. Deși aceste pagini conțin foarte mult din ceea ce am aflat, cu siguranță este doar o parte din tot ce ar fi de descoperit. Sper ca lucrarea aceasta să ofere două lucruri: încurajările de care au atâta nevoie mamele și un reper ferm pentru oricine încearcă să le înțeleagă.

Capitolul 1

Cine înțelege?

Atunci când spun că scriu o carte pentru mame, îmi atrag niște priviri pline de compasiune. „Dar nu crezi că există deja o mulțime de cărți?, mă întreabă oamenii. „Nu s-a spus deja tot ce era de spus?

Nu, nu s-a spus. Femeile ca mine, ai căror copii sunt mari de-acum, știu cât de multe lucruri au rămas nespuse. Mamele trăiesc într-un univers care nu a fost descris cu acuratețe. Cuvintele potrivite nu au fost încă inventate. Folosirea vocabularului obișnuit ne trimite pe aceleași cărări bătătorite. Însă există și alte zone, unde aceste cărări nu ajung. Există teritorii vaste, pe care nimeni nu le-a explorat.

Mamele se plâng de izolarea lor fizică, însă izolarea principală constă cu siguranță în faptul că nu sunt înțelese. Acest tip de izolare apare atunci când unei persoane îi este greu să le comunice celor din jur o experiență importantă pentru ea. „S-a scris foarte puțin despre rolul de mamă, observa Susan Griffin, scriitoare californiană. „În majoritatea timpului, stăteam singură în casă cu un bebeluș, își amintea ea. Tot ea scria că, atunci când ieșea cu soțul și cu copilul ei, „nu mă puteam exprima. Mă gândeam că oamenii mă consideră proastă. Mă simțeam șocată, rămâneam fără cuvinte. Însă exista ceva ce voiam să transmit. Ceva profund."¹ Rachel Cusk, romancieră britanică, scria, la rândul ei: „Atunci când am devenit mamă, m-am trezit pentru prima oară în viața mea fără limbaj, fără nici o modalitate de a traduce sunetele pe care le produceam în ceva ce ar putea fi înțeles și de ceilalți."² Dacă două mame a căror profesie se baza pe cuvinte nu puteau vorbi despre rolul de mamă, cât de dificil trebuie să le fie celorlalte? Iată ce comenta o mamă:

Joi am fost la un dineu. Și nu am avut nimic de spus. Eram ruptă de realitate. Nu am putut discuta despre singurele lucruri care contau pentru mine. Și chiar dacă aș fi putut, nimeni nu m-ar fi înțeles. [B, 6 luni]

E ușor să cazi în capcana folosirii limbajului uzual. Iată ce spunea o altă mamă:

Șeful meu m-a sunat și m-a întrebat dacă muncesc. I-am răspuns că nu și acum sunt foarte