Calea deschisă. Călătoria în jurul lumii a celui de-al XIV-lea Dalai Lama

De Pico Iyer

De mai bine de trei decenii, Pico Iyer, unul dintre cei mai apreciați autori de cărți de călătorie, este prieten cu Dalai Lama. Pe parcursul acestor ani, prin intermediul unor conversații intime, a ajuns să îl cunoască așa cum doar puțini se pot lăuda că îl știu. În paginile acestei cărți, Iyer realizează un portret unic al uneia dintre cele mai insolite personalități a timpului nostru, explicând ideile și activitatea lui Dalai Lama despre politică, știință, tehnologie și religie.
Acest volum nu este o biografie, ci o analiză jurnalistică extinsă despre o persoană care a adunat înțelepciune cât pentru mai multe vieți, așa cum cred budiștii tibetani. Iyer își organizează observațiile prin descrieri inteligente ale diferitelor aspecte ale activității și personalității lui Dalai Lama: personalitate, călugăr, filosof, politician. Aceasta îi permite să sondeze diverse laturi ale Sfinției Sale, Iyer reamintind cititorilor de anumite paradoxuri: Dalai Lama este profund empiric și, cu toate acestea, are convingeri, precum reîncarnarea, care desfid observația. Este o persoană publică, dar la fel de mult este extrem de implicat în practicile religioase elaborate. Scopul acestei cărți este, în cele din urmă, simplu: să ni-l prezinte pe omul Dalai Lama.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 feb. 2017
• ISBN: 9786063314513

Previzualizare carte

VIAȚA PUBLICĂ

1

Enigma

TOTUL ESTE UN VIS. Cu toate acestea, trăiți acest vis prin câteva experimente. Nimic nu e prea frumos ca să fie adevărat, atâta vreme cât este în concordanță cu legile naturii.

Michael Faraday, 1849

Când s-au instalat în camera de sub crestele înzăpezite, cu luminoasele suluri cu pictograme tibetane de pe pereți și cu versanții acoperiți de pini de jur împrejur, cei doi tineri și-au dat seama că aveau multe în comun. Amândoi erau călători – exilați – care își lăsaseră în urmă căminul și, deci, puteau să se gândească la casă dintr-o perspectivă nouă, fără limitările impuse de naționalitate sau rasă. Amândoi erau și filosofi, dar filosofi cu un interes deosebit pentru lumea reală și pentru modurile în care puteai transforma politica și societatea, văzându-le într-o lumină diferită. Ambii ajunseseră la maturitate într-un moment în care culturile puteau lua contact unele cu altele ca niciodată până atunci, datorită avioanelor și televizoarelor, și prima întrebare cu care, poate, s-au confruntat a fost cum să transforme această realitate globală într-o nouă ocazie.

Cel de-al XIV-lea Dalai Lama avea doar douăzeci și patru de ani la vremea aceea, sosind în India cu numai un an înainte, în martie 1959, când trupele chineze amenințau să aducă războiul în capitala Lhasa, iar el fusese obligat să fugă din Tibetul natal. Acum, pentru prima dată în viața lui de adult, locuia în aceeași casă cu mama și unii dintre frații lui, bucurându-se că avea șansa de a vorbi cu străini și coborând de pe tronul lui, ceea ce fusese imposibil în vechea lui casă. În acele zile de început, îi plăcea să străbată munții masivi și să stea pe pajiști, la picnic; își încropise chiar și o grădină, la fel ca în Lhasa. Dar, cu fiecare inițiativă avută în acest sens, a mărturisit el mai târziu, unul dintre binecunoscuții musoni din India îl deposeda de tot, năruindu-i toate eforturile, motiv pentru care o parte din el tânjea după platourile înalte și aride din Tibet.

Când el a intrat în cameră, tatăl meu se îndrepta în direcția opusă. Se născuse cu cinci ani înaintea lui Dalai Lama, din părinți hinduși, și crescuse într-un apartament micuț din Bombay, pe care-l împărțea împreună cu șase frați, niște veri, iar, ocazional, chiar și cu un vecin. Fusese educat în școlile catolice britanice și îi stăpânea atât de bine pe Shakespeare și pe Sfântul Augustin, încât obținuse o bursă la Oxford, iar acum (la fel ca mama mea hindusă, crescută și ea în Bombay), preda filosofia politică într-o universitate cu prestigiu. Știa că avea șansa rară de a pune la un loc marea tradiție occidentală a lui Platon, Plotin și Kant cu hinduismul și budismul, pe care și le însușise pe când era elev.

Pe vremea aceea, întorcându-se în India cu vaporul și solicitând o întâlnire cu Dalai Lama, de-abia venit și el aici, tatăl meu era aplecat profund asupra unei cercetări despre Mohandas Gandhi. Desigur că liderul tibetan se gândea, și el, intens la Gandhi, preocupat să înțeleagă cum să ducă o luptă fără violență împotriva unei puteri de ocupație și cum să coaguleze tabăra intelectuală politică pentru o cauză transpolitică; întâmplător, casa în care locuia îi fusese închiriată de aceeași bogată familie indiană care îi închiriase și lui Gandhi ultima casă din Delhi, iar clădirea în care s-au întâlnit tinerii era plină cu imagini ilustrând viața activistului indian din generația anterioară. Subtitlul pe care-l alesese Gandhi pentru autobiografia sa, Povestea experimentelor mele cu adevărul, era valabil și pentru Dalai Lama (el fiind pasionat de experimente), de vreme ce încercase să edifice un nou Tibet, mai durabil, în afara Tibetului și să identifice modalitățile prin care să protejeze drepturile poporului său, fără a nega drepturile legitime ale „marelui lor vecin", așa cum numea el China comunistă.

La cinci ani după acea primă întâlnire, tatăl meu a scos o carte, Cortina de sticlă, despre secolele de amăgire și despre proiectele care separaseră Asia de Europa. Noul său prieten, Dalai Lama, pentru care dizolvarea diferențelor care se opuneau unei comuniuni mai profunde fusese, în permanență, un obiectiv important, contribuise la prefața cărții sale. Aceasta era, totuși, dedicată – deși mi-a luat zeci de ani ca să observ – unui băiețel numit Pico și „celor din generația sa, pentru care nu va mai exista nici o cortină".

La patruzeci și trei de ani de la această prielnică întâlnire, într-o dimineață însorită de toamnă, la începutul unui nou mileniu, unul dintre beneficiari s-a trezit în apartamentul său de două camere, dintr-o suburbie japoneză, pentru a petrece o zi cu Dalai Lama. Îi vizitasem casa din exil cu aproape treizeci de ani în urmă și-l urmasem în călătoriile sale globale, de aproape tot atâta timp. Cu toate acestea, eram curios în legătură cu revoluția tăcută pe care o promulga, provocându-ne să vedem politica, globalizarea, celebritatea în sine, într-o lumină mai clară și mai amplă, iar eu eram interesat să analizez toate provocările și să pun sub semnul întrebării experimentele pe care le implica acest lucru.

Era tot mai des plecat în ultimii ani, în cea mai mare parte, de obicei, pentru a le vorbi celor șase milioane de tibetani, mai mult sau mai puțin captivi, din Tibetul ocupat de China, dar și pentru a le face cunoscută ideea de „etică globală", adică o serie de principii esențiale de bunătate și de responsabilitate pe care oricine le poate pune în practică în propria viață, indiferent dacă este sau nu dedicat unei religii. În numeroșii ani în care făcusem jurnalism de călătorie, nu văzusem nici un tibetan sau exilat, dintre cei întâlniți, care să deplângă trecutul; energiile lor se concentrau pe a construi un viitor mai util și mai prietenos pentru întreg globul.

În noiembrie, Japonia se îmbracă, toată, în strălucire și efemeritate. Tot o zi de toamnă era și atunci, iar cerul se luminase într-un albastru uimitor, afară erau cam douăzeci de grade și frunzele din jurul îndrăgitului oraș Nara erau de culoarea ocrului, galbene ca lămâia sau roșcate ca robele călugărilor tibetani. În inima Narei, prima capitală budistă a Japoniei, în urmă cu treisprezece secole, este un parc cu cerbi, care ne amintește de locul în care a ținut Buddha primul discurs în India. Totul se schimbă, se scutură, moare, asemenea frunzelor toamnei japoneze, și apoi totul revine la starea inițială și schimbarea în sine este un fel de constantă. Viața, așa cum o trăiesc unii budiști, constituie o „participare veselă într-o lume a tristeților".

Împreună cu partenera mea de atâta timp, Hiroko, m-am trezit devreme, pe când lumina dimineții contura pete de aur pe tavan. Apoi am luat autobuzul și trenul către hotelul Nara, o cabană de vânătoare veche de nouăzeci de ani, parte dintr-un complex situat într-un colț al parcului cu cerbi, asemenea unui suvenir căzut din buzunarul unui vizitator distrat. Puțin înainte să se facă nouă, am fost conduși într-o mică sală de conferințe, în care zece intelectuali locali și călugări, toți bărbați, cei mai mulți dintre ei purtând haine negre, formale, erau așezați în jurul unei mese, încercând să-și înăbușe câte un căscat și să stea drepți, în specificul stil rigid japonez. Ne-am luat două scaune pliante, dintre cele rezemate de perete, ne-am uitat atent în jur și m-am gândit că Dalai Lama era deja treaz de mai mult de cinci ore, încă de la 3:30, ca în fiecare dimineață, petrecându-și primele patru ore din zi meditând la esența compasiunii și la ce putea face pentru poporul său, pentru „surorile și frații săi chinezi" care-i țineau poporul captiv și pentru toți ceilalți oameni, pregătindu-se, în același timp, și pentru propria moarte.

Când a intrat în încăpere, însoțit de un grup de consilieri și de gazde, puțin adus de spate, într-o postură de parcă-l împingea ceva înainte – „Arată ca un mijlocaș de fotbal", mi-a spus odată vechiul său prieten și admirator, Abe Rosenthal, care lucra de multă vreme ca director editorial pentru ziarul New York Times –, am devenit deodată, cu toții, foarte atenți. Se uita în jur în felul lui obișnuit, oprindu-se asupra chipurilor cunoscute și privindu-i în ochi pe străini, familiarizându-se cu noile împrejurimi (când m-am dus să-l văd în Dharamsala, optsprezece luni mai târziu, multe dintre exemplele invocate aveau legătură cu această scurtă excursie în Japonia). Își ținea mâinile împreunate în față, în semn de respect, și, prin înfățișarea lui, care nu era nicidecum distantă, urmărea, mă gândeam eu, să încerce a dilua orice graniță și să excludă orice formalitate. Corpul său părea să spună că eram cu toții parte din respectiva situație și că trebuia să fim cât se poate de constructivi pe parcursul acelei întâlniri.

Așezându-se la un capăt al mesei, cercetă încăperea cu o curiozitate sinceră și dezinvoltă, apoi se întoarse către traducătorul ales pentru această întâlnire, un american din Nara, hipiot, după înfățișare, având părul prins într-o coadă ca de cal, groasă și căruntă, și o vestă în stil țigănesc. (Dalai Lama reușește rareori să se uite la o barbă sau la o coadă de cal purtată de un bărbat, fără să-și dorească să tragă de ea.) În timp ce făcu o mică introducere, am observat, ca niciodată până atunci, că se prezenta aici, în esență, ca un propovăduitor al „potențialului", ca să folosesc unul dintre cuvintele sale preferate. O echipă de oameni de știință din Wisconsin, completată de cercetători de la Princeton și Berkeley, a spus el, în stilu-i deliberat cumpătat, traducând în și din engleză și tibetană, făcuseră o serie de experimente pe călugări și pe meditatori practicanți, pentru a evalua efectul avut de acest antrenament asupra minții. Până în acel moment, descoperiseră că aceia care meditaseră ani de zile își puteau reduce ritmul inimii cu trei sau patru bătăi pe minut (ba chiar cu mai mult, în câteva cazuri excepționale), puteau interveni în scanarea creierului și își puteau stimula întregul sistem imunitar. Rezultatele finale nu fuseseră confirmate, încă, dar cercetarea sugera că, așa cum mulți dintre noi, azi, își antrenează și-și tonifiază corpurile, poate că am putea face la fel și cu mintea.

În plus, dacă ne controlăm bătăile inimii, undele teta și chiar și căldura corpului, de ce nu ne-am controla și tiparele mentale, furia și percepțiile? Desigur, noua idee propusă de neurologie, privind „plasticitatea creierului", sugera că potențialul nostru de schimbare era mult mai mare decât își imagina lumea. Mintea putea fi transformată. Și la fel și lumea creată de minte.

Siddhartha Gautama, sau Buddha, a fost, în primul rând, un empirist, un om de știință al sinelui; toate cele cunoscute și le-a însușit prin experimente făcute pe cel mai apropiat specimen avut la îndemână, adică pe el însuși. Mai întâi, și-a lăsat în urmă palatul aurit, la vârsta de douăzeci și nouă de ani, pentru a experimenta pe cont propriu realitățile de care tatăl său încercase să-l ferească, adică adevăruri de nezdruncinat despre bătrânețe, suferință și moarte. Apoi a călătorit și a tot călătorit, a consultat profesori, a îndurat privațiuni și, în cele din urmă, așezându-se sub un smochin indian, și-a promis să nu se ridice de acolo până nu avea să înțeleagă natura suferinței și, în consecință, modul prin care să ne eliberăm de ea. După aceea, a călătorit tot restul vieții sale, aprofundând și împărtășind cunoașterea dobândită.

A ținut să le spună de fiecare dată oamenilor că nu era decât un experimentator, că nu făcea nimic din ceea ce n-ar fi putut face oricare dintre ei și că scopul lui era, pur și simplu, același ca scopul unui medic așezat lângă patul unui bolnav, dornic să găsească neîntârziat o soluție la problemă, fără a avea pretenția ca soluția lui să fi fost singura sau cea mai bună. Vorbind, în felu-i caracteristic, despre o „cale", el spunea, de fapt, că înaintarea e permanentă, că totul presupune o curgere continuă și că el nu făcea decât să le arate oamenilor cum să traseze direcții noi.

Al XIV-lea Dalai Lama își vedea de drumul lui deja de mai multe decenii, înfruntând momente critice, ca să întâmpine o lume în care aproape fiecare cultură avea acces la celelalte și o imagine unică putea influența întreaga planetă; călătorise din satul cu noroi și piatră în care s-a născuse, spre centrul unui regat care nu avea drumuri de legătură cu lumea exterioară nici măcar în anii 1950, și mai departe, chiar în inima vârtejului secolului XXI. El accentuase, însă, întotdeauna că, asemenea „omului de știință aplecat asupra minții", care-i fusese învățător la bază, nu-și dorea autoritate absolută.

„Învățătorul nostru ne-a dat libertatea de a cerceta până și cuvântul său, l-am auzit spunând doi ani mai târziu, în Zürich, despre Buddha, „așa că mi-am asumat pe deplin această libertate! Dovedise încă de copil o fascinație pentru știință, instalând un vechi generator în Palatul Potala din Lhasa, folosind un telescop care-i fusese lăsat de cel de-al XIII-lea Dalai Lama și, contrar învățăturii tibetane, înțelesese că Luna nu genera lumină proprie; era preocupat (asemenea celui de-al XIII-lea Dalai Lama) să dezmembreze ceasuri și apoi să încerce să le refacă. Avea chiar și acum, pe biroul de acasă, un model din plastic al unui creier, cu piese detașabile etichetate, și-i plăcea să întâlnească oameni de știință care îi îmbogățeau cunoașterea asupra lumii și a minții, în parte, prin dezaprobarea ipotezelor sale despre acestea.

Știința, le spunea el intelectualilor japonezi, „se ocupă, în principal, de materie; credința se ocupă, în principal, de aspectul sinelui. Cu toate acestea, amândouă ne spun că „nu există obiectivitate independentă. Și ambele, spunea el, sunt preocupate de „reducerea decalajului dintre realitate și percepție". Cercetări recente, adăuga el câteodată, și care urmează a fi citate pe coperta revistei Time, sugerau că oamenii care înregistrează un scor mare la testele despre fericire trăiesc mai mult decât alții, în parte pentru că fericirea este o funcție nu atât a circumstanțelor, cât a percepțiilor noastre. Oamenii care câștigă la loterie de multe ori declară că nu o duc mai bine decât înainte – nu știu cine le sunt prietenii, nu se simt în largul lor în cartierele pretențioase în care s-au mutat și sunt mereu înconjurați de avocați; cu toate acestea, alți oameni, care ajung brusc paraplegici, după aproximativ un an de acomodare cu noua situație, mărturisesc că nu sunt mai rău decât înainte. Mintea, așa cum spune Milton la începutul poemului Paradisul pierdut, „poate transforma iadul în rai și raiul în iad".

Ideea este, presupun, să explorăm lumea îndeaproape, astfel încât să-i înțelegem legile și apoi să vedem ce putem și ce nu putem face în baza lor; cuvintele preferate ale lui Dalai Lama, după cum constat tot mai mult în această dimineață, sunt „investighează, „analizează și „explorează". El nu menționează budismul, pentru simplul fapt că bărbații adunați în jurul mesei sunt aici în calitate de oameni de știință, dar și pentru că unii dintre ei (printre care și eu) posibil să nici nu fie budiști. Contează mai ales ce poate face fiecare, indiferent dacă este creștin, marxist sau chiar inamic al budismului. Opiniile religioase ale oamenilor de știință sunt dincolo de cele discutate; contează ceea ce le-au revelat experiențele personale și ca ei să fie conștienți, exact ca în cazul unei cercetări nucleare, de consecințele reale a ceea ce descoperă mințile lui.

Pe parcursul întâlnirii, eu și, probabil, alții simțim că, uneori, vizitatorul e prea optimist, prea pregătit să suprapună realismul și încrederea. Recentele demonstrații împotriva invaziei americane din Irak, spune el (referindu-se la acțiunea militară începută cu opt luni înainte), reprezintă un lucru pozitiv, „încurajator", chiar dacă nu s-a întrevăzut nici o alternativă nonguvernamentală care să implementeze respectiva dorință de pace. Mulți, cred eu, ar putea spune că numărul mare al oamenilor ieșiți în stradă nu arată decât că sunt numeroși cei care au un motiv să se plângă. Și, totuși, principiul încă rămâne valabil: în condițiile în care considerăm că frumusețea se află în ochii privitorului, atunci puterea, și posibilitatea, și învecinarea nu sunt, și ele, tot acolo?

Celălalt slogan pentru care pledează el, în mod clar, este judecata – și, totodată, refuzul, după cum a spus Buddha – prin care să nu credem ceva orbește sau pentru simplul fapt că ne dorim ca acel lucru să fie adevărat. „La vremea aceea, spune el despre izbucnirea războiului, vorbind cu siguranța lui caracteristică, „unii oameni m-au rugat: «Du-te la Bagdad!» Dar apoi mi-am zis: «Nu are sens. E nerealist. Eu nu am prieteni în Bagdad. Sunt călugăr budist și e posibil chiar să nu știu să ajung acolo!»

Pe pereții templului de lângă casa lui din India, îmi amintesc, sunt două citate din Buddha. Unul dintre ele spune: „Așa cum testați aurul prin frecare, tăiere și topire, tot așa să-mi analizați și mie cuvintele și să le acceptați, și nu pentru că mă respectați".

„La vremea aceea, continuă Dalai Lama, „credeam cu tărie că unele persoane, precum președintele Havel, foarte celebru în lume, sau vreun laureat al Premiului Nobel, precum Jimmy Carter sau arhiepiscopul Tutu, că ei se cuvine să meargă acolo, să vorbească cu Saddam Hussein și cu consilierii lui. Dacă asta avea să rezolve ceva, recunoaște el, este „o posibilitate îndepărtată. Dar încercarea moarte n-are. „Pentru că, în principiu, oamenii n-au încredere prea mare nici măcar în reprezentanții Națiunilor Unite. Toți sunt suspicioși.

Cât timp traducătorul local îi redă spusele în japoneză, vizitatorul tibetan se uită de jur împrejur, cu curiozitatea celui nou-venit. La un moment dat, scoate un pix de argint de undeva, de prin veșmântul său larg, și notează ceva. E atât de relaxat, așa cum stă în fața oamenilor de știință, încât zici că se află, singur, chiar în camera lui de acasă. Oamenii vorbesc mereu despre zâmbetul și despre farmecul lui aproape palpabil; dar, dacă ideile sale au, cu adevărat, efect, acesta vine din acuitate și vigilență.

„Marea casă a sufletului, a scris la un moment dat D.H. Lawrence, într-o recenzie despre Walt Whitman, „este calea deschisă. Nici raiul, nici paradisul. Nici un «deasupra». Sufletul, în viziunea lui Lawrence, este „un călător ce străbate această cale deschisă și „adevărata democrație este reprezentată de florile din acel loc, „unde sufletul întâlnește sufletul, pe calea deschisă". Astfel, calea pare să fie, totodată, un cămin firesc pentru cineva care pășește realmente hotărât pe acest drum, vorbind cu toți cei întâlniți și văzând ce poate învăța de la străini, specialiști și de la alți călători.

Odată ce Dalai Lama termină de vorbit, experții din jurul mesei propun, unul după altul, răspunsuri, făcând, în principiu, o lectură seacă și oarecum formală după alocuțiunile pregătite. Și, totuși, un bărbat – cel mai tânăr dintre toți, având vreo treizeci de ani – i se adresează deodată lui Dalai Lama, în mod direct: „Eu sunt un tip realist", spune el. „Toate aceste discuții despre ahimsa¹ și nonviolență sunt bune și nimerite, dar cum au ajutat ele lumea, de fapt?" Nici nu mai e nevoie să adauge că peste tot, în Irak și Afganistan, oamenii mor pe capete. Dalai Lama se sesizează imediat, ca și când ar lua parte la una dintre dezbaterile folosite de școala budismului tibetan pentru ascuțirea minții și demontarea asumpțiilor rigide. Guvernele se mișcă prea încet pentru a ține pasul cu posibilitățile pe care le întrevede individul, spune el; și, în orice caz, durează până schimbi și stârpești vechile obiceiuri. Răspunsul vine cu atâta convingere, încât mă pomenesc întrebându-mă dacă nu cumva Dalai Lama își ridică această problemă în fiecare zi.

Un propovăduitor religios, care le spune oamenilor să nu se lase acaparați sau distrași de religie; un tibetan care sugerează că Tibetul nu are toate răspunsurile; un budist care îndeamnă tot mai mulți străini să nu se convertească la budism, ci să-și aprofundeze propriile tradiții, în care sunt înrădăcinați cel mai profund: aparent, este vorba de ceva cel puțin radical. Lumea acestui nou început de secol este mai divizată ca oricând, iar puterea ei cea mai mare este fragmentată de dispute sonore; în acest context, promotorul budismului tibetan îi îndeamnă pe oameni să nu țină cont de doctrină, ea însăși constituind adesea o sursă a diviziunilor, ci să-i confere un înveliș uman, prin care ideile de „conflict între civilizații" să pară abstracte.

Odată ce tibetanul voinic iese afară, în lumina curată a soarelui – printre oameni care înalță pancarte pe care scrie „Eliberați TIBETUL" și flutură steagul tibetan, acum interzis în Tibet –, îmi dau seama că nu e firesc ca, în calitatea mea de ziarist sceptic și de om care nu aparține acestui context, să-mi ia atât de mult să înțeleg ce spune acest om.

Dar Dalai Lama mă impresionează, respectiv mă dezarmează, desființând multe dintre categoriile în care ne autoîntemnițăm. Singurele adevăruri relevante pentru noi, sugerează el, se aplică tuturor ființelor umane, la fel ca teorema lui Pitagora sau ca legile termodinamicii; în cazul în care acestea se referă doar la o anumită tradiție sau cultură, ele nu sunt câtuși de puțin adevăruri omenești. Și singurul lucru pe care îl poate facilita un oriental sau un occidental este o perspectivă asupra acestor adevăruri, care să ne permită nouă, celorlalți, să le vedem mai clar decât înainte. Pentru cineva ca mine, care a crescut în multe culturi și a refuzat să creadă că, dacă nu are o locuință efectivă, înseamnă că nu are nici un reper interior, e încurajator să aud așa ceva, și anume că nu trebuie să ne definim prin diferențele dintre noi.

Îl urmez de-a lungul aleilor cu pietriș albicios din centrul Narei și constat, pe măsură ce oamenii se îndreaptă spre el, încercând să obțină o binecuvântare sau o strângere de mână, cum se preschimbă, ca întotdeauna, cu viteza luminii, din călugăr în șef de stat, apoi în filosof-savant și în om obișnuit. Dar faptul cu adevărat remarcabil, îmi dau seama acum, este că îmbină toate aceste roluri, ca și când ar fi interconectate, unul punându-l în lumină pe celălalt. Nu cunosc mulți călugări dornici să afirme doar lucruri ce respectă dovada științifică. În plus, sunt doar câțiva politicieni care se străduiesc să vorbească de pe poziția stabilă și atentă a unui călugăr. Papa Ioan Paul al II-lea, bun prieten cu Dalai Lama, are, și el, în vedere tot mai mult această ordine globală, deplasându-se peste tot, cu avioane și mașini; dar, în călătoriile sale, ține să-și vadă colegii catolici, să-și proclame credința și să îndrume spre cunoașterea doctrinei. Prin comparație, Dalai Lama pare fericit atunci când întâlnește oameni din tradiții diferite de a sa – catolici, oameni de știință, chiar și maoiști –, găsind punctele comune dintre ei, dincolo de preocupările lor oficiale.

Bineînțeles că găsesc interesant acest comportament, într-o perioadă în care unii își ucid semenii în numele lui Allah, iar alții, în numele Dumnezeului creștin. Și, în timp ce mă gândesc la toate acestea, îmi amintesc de tancurile care m-au înconjurat de curând în Ethiopia, de soldații înarmați pe care i-am întâlnit în Arabia și care se băteau pentru niște bănuți aruncați pe jos. Îmi amintesc de gherilele care au pătruns în camera din El Salvador, în care am stat în timpul războiului civil, de cocioabele văzute în Soweto, unde părea puțin probabil ca ideile filosofice să asigure mâncarea de pe masă. N-aș putea afirma, după douăzeci de ani de reportaje despre războaie și revoluții, făcute în calitate de jurnalist, că există vreun om care să aibă toate răspunsurile (și știu că nici Dalai Lama n-ar putea afirma asta); ceea ce este revigorant sunt problematicile pe care le ridică el.

După un scurt prânz la hotelul Nara, care era casa lui pe timpul zilei, Dalai Lama iese din nou afară, în lumina după-amiezii, pentru ceea ce va fi, cu siguranță, punctul culminant al vizitei sale: o excursie în parcul cu cerbi, la Tōdaiji, un templu considerat, în principiu, cea mai mare clădire de lemn din lume. De aici a plecat spre China, cu douăsprezece secole înainte, călugărul japonez cunoscut posterității sub numele de Kobo Daishi, aducând înapoi cu el o formă de budism, Shingon, care este, de fapt, o versiune brută a celui tibetan; tot aici stă, de un mileniu, în centrul sălii de rugăciune, un mare Buddha, înalt de peste cincisprezece metri.

Locul este mereu înțesat de turiști din întreaga lume, care încearcă să-l imortalizeze pe giganticul Buddha cu telefoanele lor mobile sau se pozează în curtea imensă, dar îmi dau seama că o astfel de zi, pentru un budist, are o semnificație ceva mai profundă. Structura imensă a ars de două ori din temelii și tot de două ori a reînviat. Mâinile lui Buddha datează din secolul al XVI-lea, capul, dintr-o perioadă ulterioară, iar alte părți din corp rezistă, în continuare, în prima lor variantă. Buddha nu este, așadar, atât de