Iubiți-vă pe tunuri

De Adrian Păunescu

Prin acest volum de excepție, Iubiți-vă pe tunuri (1981), Adrian Păunescu umple un mare gol în poezia de azi pornită spre un discurs textualizat sau textistențializat (cu un termen impus în postmodernism), sofisticat și ludizat: lirica de dragoste. În umbra tiranică a intelectualizării, aceasta a devenit o adevărată rara avis, un bibelou de porțelan printre grămezile de jucării tehnicizate. [...]

Datorăm, prin urmare, lui Adrian Păunescu un act recuperator: el repune în drepturi sentimentul și, împreună cu acesta, poeticul pur de care vorbea Mikel Dufrenne. Sărbătoarea intelectului râvnită de Paul Valéry redevine, în Iubiți-vă pe tunuri, sărbătoare a trăirii afective.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066868891

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1943

Pe 20 iulie se naște la Copăceni, județul Bălți, în Basarabia, fiul Floarei Păunescu și al lui Constantin Păunescu, învățători de descendență olteană. După reocuparea Basarabiei de către armata sovietică, familia se va întoarce în Oltenia, la Bârca, unde Adrian Păunescu își va petrece cea mai mare parte a copilăriei. Tatăl său, membru al Partidului Național Liberal, va fi condamnat, după instaurarea regimului comunist, la 15 ani de închisoare.

1956–1960

Adrian Păunescu începe cursul mediu la Liceul „Frații Buzești din Craiova și îl continuă la Liceul „Nicolae Bălcescu, din aceeași localitate. În 1960 absolvă liceul la Școala Centrală (Liceul „Zoia Kosmodemianskaia") din București. În același an debutează cu versuri în Luceafărul. Într-un interviu acordat lui Alice Năstase, Adrian Păunescu vorbește despre începuturile sale poetice: „[Aveam] cincisprezece [ani și] jumate, șaisprezece. Și m-am dus la revistele literare. Și acolo am găsit niște oameni deschiși, deși exigenți.

Adrian Păunescu în 1949

E foarte important ca, dincolo de ușa la care bați, să nu apară un scârbos, să nu te crispeze, să nu te dea înapoi, să nu te umilească, să te considere în condiția ta de cetățean, nu în cea de maimuță. Poate că eram și simpatic, poate că erau și ceva tresăriri în unele texte ale mele. M-am dus la Mihu Dragomir, Dumnezeu să-l ierte, și mi-a răspuns la poșta redacției, răutăcios, dar zicea că sunt și semne de poezie, ceea ce m-a bucurat. Tata, de doi ani, era în Maramureș, la Borșa, din cauză că îl dăduseră afară din învățământ, la Bârca, și l-au și arestat în 15 septembrie 1959 și a auzit, într-un târziu, de poeziile mele și că în ziua de 1 mai 1960 am publicat prima poezie în revista Luceafărul („Nu știu nici astăzi ce este poezia, interviu publicat în revista Tango, mai 2009).

Floarea și Constantin Păunescu, părinții poetului

1961

Se căsătorește cu poeta Constanța Buzea, cu care are doi copii: Ioana, născută în 1967, și Andrei Alexandru, născut în 1969. Căsătoria va dura până în 1977.

1962

Este, timp de șase luni, redactor al publicației Crișana, din Oradea.

Maica-mare, bunica poetului

1963–1968

Din motive politice, tatăl fiind deținut politic, nu se poate înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din București decât în 1963. Termină facultatea în 1968, susținându-și licența în 1970. Debutează în volum cu Ultrasentimente, în 1965, volum apărut la Editura pentru Literatură, cu o prefață de Matei Călinescu. Din 1966 lucrează în redacția revistei Amfiteatru. Apar cel de-al doilea și cel de-al treilea volum ale poetului – Mieii primi (Editura Tineretului, 1966) și Fântâna somnambulă (Editura pentru Literatură, 1968), toate de o factură modernistă moderată. Vocea lui Păunescu se distinge încă din aceste volume – cântăreț al Cetății, într-o poezie discursivă, patetică, expresie a unei mari capacități de metaforizare. Între 1966 și 1968 este secretar al organizației UTC de la Uniunea Scriitorilor din România. În august 1968 devine membru al Partidului Comunist Român.

1968–1970

În 1968, Adrian Păunescu începe să lucreze la Gazeta literară; în același an primește Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1970 devine redactor-șef adjunct la Luceafărul; apar Cărțile poștale ale morții (Editura Albatros), un volum de „proză fantastică și satirică", și Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (Editura „Ion Creangă"), carte pentru copii cu ilustrații de Constanța Buzea.

1971–1972

În 1971 apare volumul Istoria unei secunde (Editura Cartea Românească), în care Păunescu trece la mijloace de expresie clasice, multe de factură pre-eminesciană. Primul tiraj este topit de cenzură. Marin Sorescu scrie, la apariția acestui volum: „Adrian Păunescu vine în poezie cu armele și bagajele gladiatorului roman, care se luptă deopotrivă pentru pâine și pentru circ.

Vasile Șeicaru, Adrian Păunescu și Ștefan Hrușcă

Pâinea poeziei e adevărul simplu, care trebuie trăit cu pasiune și spus răspicat; circul – dreptul la joc, la imaginație, vis. Iată de ce versul său se constituie ca un manifest, un steag furtunos, simbol al celor mai arzătoare idei și pasiuni contemporane, ținut cu amândouă mâinile și ridicat sus cu decizia revoluționarului romantic. Și, în același timp, ca un spectacol mare, de forță și pasiune. Având toate calitățile necesare – capacitatea de trăire și de a crea viziuni, propunând noi structurări ale imaginației, explozia de patos și invenția verbală –, Adrian Păunescu chiar este un original, răspicat poet" (Marin Sorescu, Ușor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, 1986). Apar volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; o ediție adăugită în 1979) și antologia Viață de excepții (Editura Albatros).

Cu Gabriel Dimisianu și Lucian Raicu

La Cenaclul Flacăra

Timp de un an academic, octombrie 1970–mai 1971, beneficiază de o bursă la Universitatea „Iowa din Statele Unite, în cadrul „International Writing Program. Cu acel prilej realizează un interviu cu Mircea Eliade, primul pe care savantul român îl acordă după plecarea sa din țară. Revenit în țară, întemeiază un „cenaclu revoluționar", foarte popular, itinerant prin localități din România.

1973

Lui Adrian Păunescu i se încredințează direcția revistei Flacăra; cenaclul primește numele săptămânalului și, prin umanizarea ideologiei oficiale, devine tot mai popular. Aici Păunescu va promova poezia contemporană, lansând numeroase talente, literare și muzicale. Pe scena cenaclului se vor lansa și se vor manifesta, în cele peste 1 600 de spectacole, printre alții, Mircea Vintilă, Dan Andrei Aldea, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Doru Stănculescu, Victor Socaciu, Vali Sterian, Nicu Alifantis, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă. Apare volumul de reportaje Lumea ca lume (Editura Scrisul Românesc, Craiova).

1974–1977

Apar volumele Repetabila povară (Editura Scrisul Românesc, 1974) și Pământul deocamdată (două ediții, Editura Eminescu, 1976). Începând cu 1977, până în 1981, realizează un ciclu de emisiuni la Televiziunea Română, printre care se numără Antena Cântării României, Gala antenelor și Descoperirea României.

1978–1986

Ani prolifici în creația sa. Apar Poezii de până azi (antologie BPT, Minerva, 1978), cu o prefață de Eugen Barbu și cu o postfață de Șerban Cioculescu, într-un tiraj-record de peste 150 000 de exemplare, Manifest pentru sănătatea pământului (Editura Albatros, 1980), Iubiți-vă pe tunuri (Editura Eminescu, 1981), urmate de Rezervația de zimbri (Editura Eminescu, 1982, cu ilustrații de Ioana Păunescu), Totuși, iubirea (Editura Albatros, 1983, antologie de poezie), Manifest pentru mileniul trei – volumele I și II (antologie de poezie, colecția „Poeți români contemporani", Editura Eminescu, 1984, 1986). În 1982 apare De la Bârca la Viena și înapoi, un volum de însemnări de călătorie, Editura Sport-Turism, cu un cuvânt înainte de Fănuș Neagu.

Cu Eugen Simion

Rolul revistei și al cenaclului Flacăra în anii ’80 este unul controversat, cu lumini și umbre, „și bune, și rele, și noroi, și stele, cum spune poetul însuși. Pe de o parte, au constituit o formă de pseudolibertate care a întărit propagandistic regimul lui Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte, au reprezentat, în condițiile date, o alternativă la mediocritatea agresivă în domeniul culturii, artei, sportului. Deloc întâmplător, Păunescu lupta pentru dreptatea Universității Craiova, în detrimentul oficialelor Steaua și Dinamo. Lansează sintagma „Campioana unei mari iubiri și scrie imnul, rămas până astăzi, Oltenia, eterna Terra Nova. Era epoca în care popularitatea lui Păunescu devenise periculoasă. Revista Flacăra a fost și o școală de presă, după Revoluția din decembrie 1989 mulți directori și redactori-șefi de gazete provenind din redacția acesteia: Cornel Nistorescu, Ovidiu Ioanițoaia, Nicolae Cristache, Octavian Știreanu, Radu G. Țeposu. În 1982 apare albumul de discuri LP Cenaclul Flacăra în concert. În iulie 1985, în urma incidentului produs de Cenaclul Flacăra din Ploiești în luna iunie, cenaclul este interzis, iar Păunescu iese din grațiile regimului. Poetul este demis de la conducerea revistei Flacăra. În toamna anului 1985 devine publicist comentator la revista Contemporanul.

Cu Ilie Năstase

1986–1989

Apar volumele Locuri comune (Editura Albatros, 1986), Viața mea e un roman (Cartea Românească, 1987), Într-adevăr (Editura Albatros, 1988, cu ilustrații de Andrei Păunescu), Sunt un om liber (Cartea Românească, 1989) și, în 1988, apare LP-ul Totuși iubirea – poezii recitate de Adrian Păunescu, la Electrecord.

1990–1992

După Revoluția din decembrie 1989, Adrian Păunescu editează periodicele Vremea (săptămânal, apoi cotidian, din august 1992) și revista Totuși iubirea, fondează Editura Păunescu și reactivează cenaclul Flacăra. Apare volumul Poezii cenzurate, cu ilustrații de Andrei Păunescu (Editura Păunescu, 1990). Este pentru scurt timp director al săptămânalului Zig-Zag. În mai 1990 înființează cenaclul Totuși iubirea. În martie 1990 se căsătorește cu Carmen Antal. Au împreună o fată, Ana-Maria Păunescu, născută în 1990.

Cu Fănuș Neagu

1992–1996

După o perioadă de relativă marginalizare, va fi readus în atenția publică prin postul național de televiziune, în cadrul unei emisiuni realizate, în 1992, de Mihai Tatulici. Tomurile sale din acești ani, apărute la Editura Păunescu – Româniada, Noaptea marii beții, Bieții lampagii (care alcătuiesc Trilogia căruntă, 1993–1994), Front fără învingători (1995) – sunt sub nivelul celor anterioare – întinse pe mari suprafețe, copleșite de versificația ocazional-jurnalistică. Din 1995 este președinte al Fundației Culturale Iubirea. Angrenat în politica militantă, devine prim-vicepreședinte al Partidului Socialist al Muncii, de unde va trece, în 1998, la Partidul Democrației Sociale din România. În legislația 1992–1996 e senator de Dolj al PSM. Devine președintele Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei. În 1996 participă, în calitate de candidat al PSM, la alegerile prezidențiale.

1996–2000

În 1997 întemeiază Academia Populară. Din decembrie 1998 este profesor universitar asociat al Universității „Spiru Haret", unde susține cursul de Texte fundamentale. Apar, la Editura Păunescu, Fundația Iubirea, volumele de versuri Infracțiunea de a fi (1996), Tragedia națională (1997), Deromânizarea României (1998), Cartea cărților de poezie (1999, antologie de poezie), Meserie mizerabilă sufletul (2000). Moderează emisiuni la diferite posturi de televiziune și are numeroase apariții publice. Începând cu 1998, participă în calitate de invitat și realizează, la televiziunile Antena 1, Pro TV, Tele 7 abc și Realitatea TV, emisiuni pe teme de politică, sport și probleme sociale, muzică și știință. Într-o astfel de emisiune-maraton, la Antena 1, în 1999, îl convinge pe Gică Hagi să revină în echipa națională de fotbal, din care acesta se retrăsese cu un an înainte. În 1999 a fost director al cotidianului Sportul românesc.

2000–2008

Între 2000 și 2004 este senator de Dolj al PDSR, apoi, între 2004 și 2008, este senator de Hunedoara al PSD. În 2001 reînființează revista săptămânală Flacăra, cu subtitlul Flacăra lui Adrian Păunescu. Tot la Editura Păunescu, Fundația Iubirea, apar volumele Măștile Însângerate (2001, proze scurte), Nemuritor la zidul morții (2001), Până la capăt (2002), Liber să sufăr (2003), Din doi în doi (2003), Eminamente (2003), Cartea cărților de poezie (2003, ediție revăzută), Logica avalanșei (2005), Ninsoarea de adio (2005), De mamă și de foaie verde (2006), Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007), Rugă pentru părinți (2007), Încă viu (2008). Colaborează cu articole de opinie la diverse publicații, printre care Pro Sport și Jurnalul Național.

Cu Grigore Vieru

Cu Laurențiu Ulici

În vara lui 2003, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Adrian Păunescu este decorat de președintele Ion Iliescu, la Cotroceni, cu Ordinul Național Steaua României, în grad de Cavaler. Despre cariera sa politică, Adrian Păunescu declară: „[Politica] nu e o zonă neplăcută. Nu am să-mi fac mie reproșuri că am intrat în politică. Eu am încercat. Și n-am ieșit din politică. Sunt doar pe un drum vicinal, sătul de minciuni. Eu am crezut că strategia unui om politic adevărat este adevărul. Am constatat că mă înșel amarnic și că nu există ocazie mai bună de a minți decât perioada electorală" (interviu acordat lui Alice Năstase, mai 2009).

Cu Octavian Paler

2009–2010

Apare volumul Libertatea de unică folosință (2009). La Curtea Veche Publishing apare primul roman al lui Adrian Păunescu, Vinovat de iubire (2010), editat împreună cu Jurnalul Național. Într-un articol din acest ziar, publicat pe 21 iunie 2010, Adrian Păunescu se referă la reproșurile care i s-au adus în ceea ce privește relația sa ambiguă cu Nicolae Ceaușescu: „În vremea lui Ceaușescu, mi se făceau reproșuri grave că nu sunt corect și disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceaușescu am suportat ani și ani reproșul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceaușescu își recâștigă un loc de merit în istoria națională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni eu nu mă pot pronunța în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă". Pe 5 noiembrie 2010 se stinge din viață, în urma unor probleme cardiace, și este înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor. La funeralii au fost prezenți mii de prieteni și admiratori ai poetului.

O POEZIE A PREAPLINULUI SUFLETESC

Prin acest volum de excepție, Iubiți-vă pe tunuri (1981), Adrian Păunescu umple un mare gol în poezia de azi pornită spre un discurs textualizat sau texistențializat (cu un termen impus în postmodernism), sofisticat și ludizat: lirica de dragoste. În umbra tiranică a intelectualizării, aceasta a devenit