Sexul. Cum ne cuplăm. De ce înșelăm

De Christopher Ryan și Cacilda Jetha

Monogamia sexuală este, într-adevăr, un lucru natural pentru specia noastră? Demitizând aproape tot ce știm despre sex, Christopher Ryan și Cacilda Jethá oferă o explicație alternativă îndrăzneață.
Argumentul lor esențial este că oamenii au evoluat în grupuri egalitare care împărțeau hrana, îngrijirea copiilor și, adesea, partenerii sexuali. Cu inteligență și umor, autorii încearcă să afle de ce fidelitatea pe termen lung poate fi atât de dificilă, de ce pasiunea sexuală tinde să dispară pe măsură ce dragostea devine mai profundă și de ce atât de mulți bărbați de vârstă mijlocie riscă totul pentru niște aventuri trecătoare cu femei mai tinere.
Amuzantă, încântătoare și ușoară... cartea este un scandal în cel mai bun sens, unul care vă va face să citiți cu voce tare cele mai bune fragmente și să vă reevaluați, după încheierea cărții, ideile despre aspirațiile fundamentale ale umanității.
Kate Daily, Newsweek
Umorul bun, scrisul ascuțit și remarcabil îndepărtează ocazional și eficient îndemnurile lui Solomon cu valoare de înțelepciune convențională despre ceva ce am crezut că am înțeles destul de bine: cine suntem noi.
Peter Sagal, National Public Radio

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 feb. 2021
• ISBN: 9786063371479

Previzualizare carte

Prefață

Un primat își întâlnește perechea (Notă a unuia dintre autori)

Natura, domnule Allnut, este cea deasupra căreia am fost lăsaţi să ne ridicăm în această lume.

Katharine Hepburn

,

în rolul domnişoarei Rose Sayer, din filmul Regina africană

Într-o după-amiază înăbuşitoare din 1988, câţiva lo­cal­­nici vin­deau arahide la intrarea în grădina botanică din Penang, Malaysia. Venisem acolo cu iubita mea, Ana, pentru o plim­ba­re după un prânz îmbel­șugat. Simţindu-ne confuzia, băr­baţii au explicat că arahidele nu erau pentru noi, ci pentru hrănirea puilor de maimuţă irezistibil de adorabili, precum cei care se zbenguiau pe iarba din apropiere şi pe care noi nu îi observaserăm încă. Am cumpărat câteva pungi.

Ne-am intersectat curând cu un micuţ atârnat de coadă chiar deasupra cărării. Ochii lui atât de umani s-au fixat plini de rugăminţi pe punga cu arahide din mâna Anei. Am în­­ce­put să gângurim şi să-i vorbim drăgăstos ca nişte ado­les­cente într-un magazin de pisicuţe, când dintr-o dată, am fost atacaţi din lăstăriş de o creatură simiană. O maimuţă adultă a trecut ca fulgerul pe lângă mine, s-a izbit de Ana şi a dispărut – cu tot cu arahide. Mâna Anei sângera în locul în care o zgâriase. Eram uluiţi şi tremuram în tăcere. Nu avu­se­­serăm timp să ţipăm.

După câteva minute, când efectele adrenalinei au înce­put, în sfârşit, să se disipeze, teama mi s-a transformat în aver­­­siune. M-am simţit mai trădat ca niciodată. Odată cu ara­hi­­dele, au dispărut şi ideile noastre preconcepute despre puritatea naturii şi despre răutate ca o năpastă specific umană. Fusese depășită o limită. Nu eram doar înfuriat, ci şi ofen­sat din punct de vedere filosofic.

Am simţit că se schimbă ceva în mine. Pieptul a pă­rut să mi se umfle, umerii să mi se lărgească. Mi-am simţit braţele mai puternice; vederea mi s-a ascuţit. Eram ca Popeye după o conservă de spanac. Am privit încruntat către lăstăriş ase­menea unui primat de categorie grea, aşa cum știam acum că sunt. Nu aveam de gând să mai accept alte abuzuri din partea acestor primate de categorie uşoară.

Călătorisem prin Asia destul cât să ştiu că maimuţele nu sea­mănă nici pe departe cu verii lor care suflau în trombon şi băteau în tamburină la televizor pe vremea când eram copil. Primatele asiatice care trăiesc în libertate posedă o carac­­­­­­­teristică ce mi s-a părut şocantă şi generatoare de con­fuzie când am văzut-o prima oară: respectul de sine. Dacă faci greşeala de a te uita lung la o maimuţă de pe străzile Indiei, Nepalului sau Malaysiei, vei descoperi că te afli faţă în faţă cu o creatură inteligentă şi beligerantă, a cărei expresie spune, cu o încruntătură în genul lui Robert DeNiro: „La ce dracu’ te uiţi? Cauţi scandal?" N-ai cum să îmbraci unul dintre aceşti indivizi într-o vestă roşie.

Nu a durat mult până am întâlnit o altă faţă îmblănită, care ne implora din ochi, atârnând cu capul în jos într-un copac din mijlocul unui luminiş. Ana era gata să ierte şi să uite. Deşi eram pe deplin călit împotriva drăgălăşeniei de orice fel, am fost de acord să oferim maimuţei o altă pun­gă cu arahide. Păream să ne aflăm la o distanţă sigură de lăstărişul din care putea fi lansată o altă ambuscadă. În timp ce am tras afară punga din buzunarul meu umed de transpiraţie, foşnetul celofanului s-a auzit prin junglă ase­menea unui clopoţel care anunţă cina.

Într-o clipă, o brută mătăhăloasă, cu privire arogantă, a apărut la marginea luminişului, la vreo douăzeci de metri distanţă. Ne-a privit lung, cântărind situaţia, măsurându-mă din cap până în picioare. Căscatul ei exagerat părea intenţionat, ca să mă alunge şi totodată să mă ameninţe: o etalare lungă, lentă a colţilor săi. Hotărât să umplu fără amânare orice vid de putere, am cules o creangă mică şi am aruncat-o la întâm­plare în direcţia ei, dându-i de înţeles că arahi­dele nu erau în nici un caz pentru ea şi că nu îmi ardea de glumă. Ea a privit creanga care a aterizat la câțiva metri în faţa ei, fără să mişte vreun muşchi. După care fruntea i s-a încreţit scurt ca străbătută de un gând bizar, ca şi cum i-aş fi rănit sentimentele. Şi-a ridicat apoi privirea către mine şi s-a uitat direct în ochii mei. Am observat că în privirea ei nu exista nici un semn de teamă, de respect sau de umor.

Ca din puşcă, a sărit peste creanga aruncată de mine, cu colţii dezgoliţi asemenea unor pumnale galbene, emiţând un mormăit de frecvenţă joasă amestecat cu un strigăt ascuţit.

Prins între bestia care ataca şi iubita mea înspăimântată, am ştiut pentru prima oară în viaţa mea ce înseamnă să ai o „problemă serioasă". Mi-a sărit ţandăra. Printr-o mişcare mai iute ca gândul, braţele mi s-au deschis, picioarele mi s-au flexat într-o poziție de luptă, iar dinţii pătaţi de cafea şi îndreptaţi prin tehnici ortodontologice mi s-au dezgolit într-un ţipăt sălbatic. Eram lansat într-o etalare proprie a domi­nării, înnebunit de furie, împroşcând salivă.

Am fost la fel de surprins ca şi ea. S-a oprit şi s-a holbat la mine o secundă sau două, înainte să dea înapoi. De această dată, sunt destul de sigur că am văzut o urmă de amuzament în ochii ei.

Omul deasupra naturii? Nici o şansă. Gândiţi-vă la domnul Allnut.

Introducere

O altă Inchiziție bine intenționată

Uitaţi ce aţi auzit despre faptul că fiinţele umane se trag din mai­muţe. Nu ne tragem din maimuţe. Suntem maimuţe. Metaforic şi factual, Homo sapiens este una dintre cele cinci specii de maimuţe antropoide mari care au supravieţuit, alături de cimpanzei, bonobo (sau cimpanzeii pitici), gorile şi urangutani (gibonii sunt consideraţi „maimuţe inferioare). Îm­păr­tăşim un strămoş comun cu două dintre aceste maimuţe – bonobo şi cimpanzei – din urmă cu doar cinci milioane de ani.¹ Asta înseamnă „alaltăieri în termeni evolutivi. Distincţia fină între oameni şi celelalte maimuţe mari este considerată de majoritatea primatologilor din pre­zent ca fiind „cu totul artificială".²

Ne aflăm „deasupra naturii doar aşa cum un surfer care se clatină pe picioare se află „deasupra oceanului. Chiar dacă nu am cădea niciodată în apă (însă toţi cădem), natura noastră interioară ne poate trage sub valuri în orice clipă. Aceia dintre noi care au fost crescuţi în Occident au fost asiguraţi că oamenii sunt speciali, unici printre fiinţele vii, deasupra şi dincolo de lumea care ne înconjoară, scutiţi de modestia şi de umilinţele care caracterizează şi definesc viaţa animală. Fie ne gândim că lumea naturală se află sub noi, ne este inferioară, un motiv de ruşine, dezgust sau panică, ceva urât mirositor sau murdar care trebuie ascuns în spatele uşilor închise, al perdelelor trase şi al prospeţimii mentolate, fie supracompensăm şi ne imaginăm natura plutind angelic, uşor, către nori, inocentă, nobilă, echilibrată şi înţeleaptă.

Asemenea bonobo şi cimpanzeilor, noi suntem des­cen­denţii desfrânaţi ai unor strămoşi hiper­se­xuali. La prima vedere, această declaraţie poate părea exa­gerată, însă ea ar fi trebuit să devină un fapt bine cunoscut cu multă vreme în urmă. Noţiunea de căs­nicie monogamă, până la moarte, cedează sub greutatea unei povești false, care insistă că sun­tem altceva. Care este esenţa sexualităţii umane şi cum a ajuns ea să capete această formă? În paginile urmă­toare, vom explica cum schimbări culturale seismice, care au în­­ce­­­put în urmă cu 10 000 de ani, au făcut ca adevărata po­­ves­te a sexualităţii umane să fie una atât de subversivă şi de ameninţătoare, încât timp de secole ea a fost redusă la tăcere de către autorităţile religioase, considerată pato­lo­gică de medici, ignorată de sa­vanţi şi ascunsă de psihotera­peuţii moralişti.

Conflicte profunde se dezlănţuie în inima sexualităţii mo­derne. Ignoranţa noastră este devastatoare. Campania de disimulare a adevăratei naturi a sexualităţii speciei noastre face ca jumătate dintre căsnicii să cedeze sub o avalanşă nestă­vilită de frustrări sexuale, plictiseală care ne ucide libidoul, de trădare impulsivă, de disfuncţii, confuzie şi ruş­ine. Monogamia în serie se întinde în faţa (şi în spatele) multora dintre noi asemenea unui arhipelag al ratării: insule izolate de fericire tranzitorie într-o mare rece, întunecată de deza­­măgire. Şi câte dintre numeroasele cupluri care reuşesc să rămână împreună pe termen lung nu s-au resemnat pur şi simplu, sacrificându-şi erotismul pe altarul celor trei bu­curii de neînlocuit ale vieţii: stabilitatea familială, compania şi intimitatea emoţională, dacă nu una sexuală? Iar cei care aspiră în mod inocent la aceste bucurii sunt blestemați de natură să vegheze asupra reprimării treptate a libidoului partene­rului lor?

Cuvântul spaniol esposas înseamnă atât „soţii, cât şi „că­tuşe. În engleză, unii bărbați glumesc despre ball and chain*. Există un motiv întemeiat pentru care căsnicia este adesea reprezentată şi deplânsă ca fiind începutul sfârşitului pentru viaţa sexuală a unui bărbat. Iar femeile nu se descurcă mai bine. Care femeie vrea să-şi petreacă viaţa alături de un bărbat ce se simte prins în capcană de iubirea lui, a cărui onoare marchează limitele libertăţii lui? Care femeie vrea să îşi petreacă viaţa scuzându-se pentru faptul că nu e decât o singură femeie?

Da, ceva e în neregulă. Conform unui raport al American Medical Association, circa 42% dintre femeile americane su­feră de disfuncţii sexuale, în timp ce Viagra stabileşte an după an noi recorduri de vânzări. În întreaga lume, pornografia e o afacere cu venituri între cincizeci şi şapte de miliarde şi o sută de miliarde de dolari. În Statele Unite, pornografia gene­rează mai multe venituri decât televiziunile CBS, NBC şi ABC la un loc. Ea produce mai mulţi bani decât toate francizele de fotbal, baseball şi baschet profesionist. Conform U.S. News and World Report: „Americanii cheltuie mai mulţi bani la cluburile de striptease decât în teatrele de pe Broadway, din afara Broadway-ului, în teatrele regionale şi nonprofit, la spectacolele de operă, balet, jazz şi muzică clasică – luate la un loc."³

Suntem, fără îndoială, o specie cu o slăbiciune faţă de sex. Între timp, aşa-numita „căsnicie tradiţională pare să fie sub asediu din toate părţile – în vreme ce cedează din interior. Chiar şi cei mai înfocați apărători ai sexualităţii „normale se prăbu­șesc sub greutatea ei, de vreme ce șiruri nesfârşite de politi­cieni (Clinton, Vitter, Gingrinch, Craig, Foley, Spi­tz­er, Sanford) şi de figuri religioase (Haggard, Swaggert, Bakker) îşi trâmbiţează sprijinul pentru „valorile familiale" înainte de a se strecura pe furiş la rendez-vous-uri intime cu amante, prostituate şi stagiare.

Dezmințirile nu au funcţionat. Doar în ultimele decenii, sute de preoţi catolici au mărturisit mii de infracţiuni sexuale săvârşite împotriva copiilor. În 2008, Biserica Cato­lică a plătit compensaţii de 436 de milioane de dolari pentru abuzuri sexuale. Vârsta a peste o cincime dintre vic­time a fost sub zece ani. Asta e ceea ce ştim cu certitudine. Nici măcar nu îndrăznim să ne imaginăm suferinţa pe care astfel de infracţiuni au cauzat-o în decursul a şaptesprezece secole, de când preoţilor le-a fost interzisă cu perversitate o viaţă sexuală prin cel mai timpuriu decret papal cunoscut: Decreta şi Cum in unum al papei Siricius (circa 385). Care este datoria morală faţă de victimele uitate ale acestei respingeri nechibzuite a sexualităţii umane de bază?

Sub ameninţarea cu tortura, în 1633, Inchiziţia Bisericii Romano-Catolice l-a forţat pe Galileo Galilei să declare public ceea ce el ştia că e fals: anume că Pământul stătea imobil în centrul Universului. Peste trei secole şi jumătate, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că savantul avusese de la început dreptate, dar că Inchiziţia fusese „bine intenţionată".

Păi, orice Inchiziţie este bine intenţionată!

La fel ca acele viziuni copilăros de intransigente ale Uni­ver­sului care se învârte în jurul unui Pământ extrem de important, povestea standard a preistoriei oferă un gen de confort imediat, primitiv. La fel cum papă după papă a respins orice cosmologie care înlătura speţa umană din centrul exaltat al unor întinderi nesfârşite de spaţiu, la fel cum Darwin a fost (şi este încă) ridiculizat pentru faptul de a fi arătat că fiinţele umane sunt creaţia legilor naturale ale selecţiei şi adaptării la mediu, mulţi savanţi par să fie orbiţi de o rezistenţă emoţională faţă de orice explicaţie a evoluţiei sexuale umane care nu presupune existenţa în centrul ei a unităţii familiei nucleare monogame.

Deşi suntem îndemnaţi să credem că trăim în vremuri de eli­be­rare sexuală, sexualitatea umană contemporană pulsează de adevăruri evidente, dureroase, care nu trebuie rostite cu voce tare. Conflictul dintre ceea ce ni s-a spus să simţim şi ceea ce simţim cu adevărat poate fi cea mai mare sursă de confuzie, lipsă de satisfacţie şi suferinţă inutilă a timpurilor noastre. Explicaţiile propuse nu răspund la întrebările din inima vieţilor noastre erotice: De ce sunt bărbaţii şi femeile atât de diferiţi în dorinţele, fanteziile, răspunsurile şi condu­itele lor sexuale? De ce ne trădăm şi divorţăm unul de altul în procente tot mai mari, atunci când nu optăm pentru re­nun­țarea totală la căsnicie? Cum se explică răspândirea epide­mică a familiilor monoparentale? De ce dispare atât de repede pasiunea din atât de multe căsnicii? Ce anume ucide dorinţa? Având în vedere că am evoluat împreună aici, pe Pământ, de ce atât de mulţi bărbaţi şi atât de multe femei sunt sensibili la ideea că am putea fi de pe planete diferite?

Orientată către medicină şi afaceri, societatea americană a răspuns acestei crize continue prin dezvoltarea unui complex marital-industrial ce include terapia de cuplu, sti­mu­lente erectile farmaceutice, autori de articole pe teme de con­si­­liere sexuală, culte înfiorătoare care preaslăvesc re­laţiile de puritate între tată şi fiică şi un şir nesfârşit de spamuri ajunse în căsuţa de e-mail („Dezlănţuie-ţi Monstrul Dragostei! Ea îţi va mulţumi!"). Lunar, camioane întregi de reviste vândute în supermarketuri promit trucuri cu eficacitate garantată prin care putem reaprinde scânteia în vieţile noastre sexuale muribunde.

Da, câteva lumânări aici, o lenjerie de damă sumară din­­colo, presară o mână de petale de trandafir pe pat şi va fi ca prima oară! Poftim, ce spui? El încă se mai uită după alte femei? Ea încă mai are un aer de dezamăgire detaşată? El a terminat înainte ca tu să începi?

Păi, atunci lasă-i pe experţi să îşi dea seama de ce anume suferi tu, partenerul tău, relaţia voastră. Poate că penisul lui are nevoie de o îngroşare artificială sau vaginul ei trebuie „recondiţionat. Poate că el are „pro­bleme de angajament faţă de relaţie, un „superego fragmentar sau poate că suferă de îngrozitorul „complex Peter Pan. Eşti deprimat? Spui că îţi iubeşti soţia cu care eşti căsătorit de doisprezece ani, dar nu te mai simţi la fel de atras de ea? Unul dintre voi sau amândoi ați fost tentați de o aventură în afara căsniciei? Poate ar trebui să o faceţi pe podeaua bucătăriei. Sau for­ţează-te să faci sex în fiecare seară timp de un an.⁴ Dacă eşti femeie, poate că el trece printr-o criză a vârstei a doua. Ia aceste pastile. Schimbă-ţi coafura. Ceva trebuie să fie în neregulă cu tine.

Simţi vreodată că eşti o victimă a unei Inchiziţii bine intenţionate?

Această relaţie ambivalentă cu adevărata noastră natură sexuală nu e nici pe departe o noutate pentru corporaţiile din industria de divertisment, care reflectă de multă vreme aceeaşi sensibilitate fracturată între declaraţiile publice şi dorinţa privată. În anul 2000, sub titlul „Wall Street Meets Pornography", ziarul New York Times a relatat că General Motors a vândut mai multe filme grafice pe teme sexuale decât Larry Flint, proprietarul imperiului Hustler. Peste 8 milioane de americani abonaţi la DirecTV, o filială a com­paniei General Motors, cheltuiau peste 200 de milioane de dolari pe filme pornografice în regim pay-per-view de la furnizorii prin satelit. În mod similar, Rupert Murdoch, proprietarul Fox News Net­work şi al principalului ziar conservator al naţiunii, The Wall Street Journal, obținea mai mulţi bani din pornografie prin intermediul unei companii de servicii prin satelit decât câştiga compania Playboy însumat cu revista ei, afacerile prin cablu şi cele prin internet.⁵ Com­pania AT&T, care este, la rândul ei, o susţinătoare a va­lo­rilor conser­vatoare, vinde pornografie hardcore într-un mi­li­on de ca­­mere de hotel din întreaga țară prin reţeaua proprie, Hot Network.

Frenetica ipocrizie autohtonă faţă de sex în America es­te inexplicabilă dacă aderăm la modelele tra­diţionale ale sexualităţii umane, care insistă că monogamia este naturală, căsătoria e o dimensiune umană universală şi că oricare altă structură familială în afara familiei nucleare este aberantă. Avem nevoie de o nouă înţelegere de sine, care să nu fie bazată pe predici de la amvon sau pe fantezii hollywoodiene ce promovează o satisfacţie sau o fericire artificială, ci pe o eva­luare îndrăzneaţă şi lipsită de pudoare a numeroaselor date ştiinţifice care aruncă lumină asupra adevăratei origini şi naturi a sexualităţii umane.

Suntem în conflict cu propriul nostru erotism. Ne luptăm cu poftele, aşteptările şi dezamăgirile noastre. Religia, politica şi chiar ştiinţa adoptă poziţii de luptă împotriva biologiei şi a milioanelor de ani de apetituri evoluate. Cum putem dezamorsa acest conflict insolubil?

În paginile următoare, reevaluăm cele mai importante da­te ştiinţifice ale timpului nostru. Punem la îndoială cele mai profunde supoziţii pe care se sprijină perspectivele con­tem­porane asupra căsătoriei, structurii familiale şi sexu­a­li­tă­ţii – aspecte care ne afectează zi şi noapte pe fiecare dintre noi.

Vom arăta că fiinţele umane au evoluat în grupuri intime în care aproape totul era împărţit – hrana, adăpostul, pro­tecţia, îngrijirea copiilor, chiar şi plăcerea sexuală. Nu afir­măm că oamenii sunt din naştere hipioţi marxişti. Nici nu susţinem că iubirea romantică era necunoscută sau lipsită de importanţă în comunităţile preistorice. Însă vom demonstra că, în cultura contemporană, legătura dintre dragoste şi sex este greşit reprezentată. Cu sau fără dragoste, o sexualitate întâmplătoare, degajată, naturală a fost norma strămoşilor noştri preistorici.

Să ne îndreptăm atenția asupra unei întrebări la care, probabil, vă gândiţi deja. Cum am putea noi cunoaşte ceva legat de sexualitatea din preistorie? 
Nimeni dintre cei care trăiesc în prezent nu a fost martorul vieţii preistorice, iar de vreme ce comportamentul social nu lasă fosile în urma lui, nu sunt oare acestea doar speculaţii fanteziste?

Nu chiar. Există o poveste veche despre procesul unui bărbat acuzat că i-a muşcat degetul altui bărbat într-o încă­ierare. Un martor ocular a fost chemat în boxa martorilor. Avocatul apărării a întrebat: „L-ai văzut efectiv pe clientul meu muşcându-i degetul? Martorul a spus: „Păi, nu, nu l-am văzut. „Aha! a rostit avocatul cu un zâmbet infatuat. „Atunci cum poţi susţine că i-a muşcat degetul omului? Martorul a răspuns: „L-am văzut scuipându-l."

Pe lângă numeroasele dovezi incidentale provenite din cadrul unor societăţi din întreaga lume şi relaţionate îndea­proape cu primatele nonumane, noi vom arunca o privire la ce a „scuipat evoluţia. Vom examina dovezile anatomice sculptate în trupurile noastre şi dorinţa noastră de noutăţi sexuale exprimată în pornografia, în publicitatea noastră şi în frecventarea de către noi a barurilor şi a localurilor după programul de muncă, în orele cu reduceri de preţ. Vom decodifica chiar şi mesajele din aşa-numitele „vocalizări copulatorii ale soţiei vecinului când aceasta strigă în extaz în toiul nopţii.

Cititorii familiarizaţi cu literatura recentă pe tema sexu­ali­tăţii umane cunosc ceea ce noi numim povestea stan­dard a evoluţiei sexuale umane (numită pe scurt, în continuare, „povestea standard"). Ea sună cam în felul următor:

1. Un băiat întâlneşte o fată.

2. Băiatul şi fata îşi evaluează reciproc valoarea ca partener de cuplu din perspective bazate pe agendele/capacităţile lor reproductive dife-­rite:

• El urmăreşte indicii legate de tinereţe, ferti­li­­tate, să­nă­tate, absenţa experienţei sexuale ante­rioare şi proba­bilitatea unei fidelităţi se­xu­­ale viitoare. Cu al­te cuvinte, evaluarea lui e înclinată către găsirea unei partenere ti­nere, fertile, sănătoase, care are în faţa ei mulţi ani de maternitate şi nu are pe moment copii care să consume resursele lui.

• Ea caută indicii ale bogăţiei (sau măcar per­s-­­pective de îmbogăţire viitoare), statut social
şi probabilitatea ca el să rămâ­nă în preajma ei pentru a-i proteja şi îngriji copiii. Bărba­tul ei trebuie să fie dispus să o susţină ma­te­rial pe ea (în special pe durata sarcinii şi a alăptării) şi pe copiii ei (aspect cunoscut ca inves­tiţie paren­tală masculină).

3. Băiatul „pune mâna pe fată: în situaţia în care îşi sa­tis­fac reci­proc criteriile, cei doi se „împere­chează, formând o legă­­tură de cuplu pe ter­men lung – „condiţia funda­mentală a speciei umane", aşa cum a numit-o celebrul autor Desmond Morris. Odată ce legătura de cuplu e formată:

• Ea va fi sensibilă la indicii care îi spun că el se gân­deşte să plece (vigilentă la semne de infidelitate care presupun intimitate cu alte femei, fapt care ar ameninţa accesul ei la resursele şi protecţia lui) – în vre­me ce îşi îndreaptă atenţia în afara cuplului (în special în perioada ovulaţiei), interesată fiind de posibilitatea unei relaţii sentimentale scurte cu un alt bărbat, superior soţului ei din punct de vedere genetic.

• El va fi sensibil la semne ale infidelităţilor ei sexu­ale (care ar reduce certitudinea lui extrem de impor­tantă cu privire la paternitate) – în timp ce profită de toate ocaziile sexuale pe termen scurt cu alte femei (de vreme ce sperma lui e produsă uşor şi din belşug).

Cercetătorii pretind că au confirmat aceste modele de bază prin studii efectuate în întreaga lume, vreme de mai multe decenii. Rezultatele lor par să sprijine povestea standard a evoluţiei sexualităţii umane, care pare să aibă mult sens. Dar în realitate, lucrurile nu stau aşa.

Deşi nu punem la îndoială faptul că aceste modele se mani­festă în multe părți ale lumii moderne, nu le considerăm a fi elementele unei naturi umane preistorice, ci adaptări la condiţiile sociale contemporane – multe dintre ele introduse odată cu apariţia agriculturii, în urmă cu doar zece mii de ani. Aceste comportamente şi predilecţii nu sunt trăsături programate biologic ale speciei noastre; ele sunt dovada unei flexibilităţi a creierului uman şi a potenţialului creativ al comunităţii.

Pentru a ne referi la un singur exemplu, noi susţinem că preferinţa consecventă aparentă a femeilor pentru bărbaţi cu acces la bogăţie nu este rezultatul unei programări evolutive înnăscute, ci doar adaptarea comportamentală la o lume în care bărbaţii controlează un segment disproporţionat al resurselor lumii. După cum vom analiza în detaliu, înainte de apariţia agriculturii, în urmă cu zece mii de ani, femeile aveau în mod tipic la fel de mult acces la hrană, protecţie şi sprijin social pe cât aveau bărbaţii. Vom vedea că transformările din societăţile umane au adus cu sine modificări radicale în abilitatea femeilor de a supravieţui. Dintr-odată, femeile trăiau într-o lume în care trebuiau să ofere la schimb capacitatea lor reproductivă pentru protecţie şi resurse, care le permiteau lor şi copiilor lor să supravieţuiască. Însă aceste condiţii sunt foarte diferite de cele în care a evoluat anterior specia noastră.

E important de avut în vedere că un interval de zece mii de ani, atunci când îl privim din perspectiva totală a exis­tenţei speciei umane, nu e decât un moment scurt. Chiar şi dacă ignorăm cei circa două milioane de ani de la apariţia genului Homo, și pe strămoşii noştri direcţi care au trăit în mici grupuri sociale de vânători-culegători, se estimează că oamenii moderni din punct de vedere anatomic există de circa 200 000 de ani. Cum cele mai timpurii dovezi ale agri­culturii datează din jurul anului 8000 î.Hr, intervalul de timp pe care specia noastră l-a petrecut trăind în societăţi agricole stabile reprezintă cel mult 5% din experienţa noastră colec­tivă. Cu numai câteva secole în urmă, mare parte din planeta noastră era încă ocupată de vânători-culegători.

În consecinţă, pentru a urmări cele mai adânci rădăcini ale sexualităţii umane, e vital să privim dincolo de stratul superficial al istoriei umane relativ recente. Până în zorii agriculturii, fiinţele umane au evoluat în societăţi organizate în jurul unei insistenţe de a împărţi aproape totul. Însă noi nu vrem să sugerăm că strămoşii noştri au întruchipat idealul sălbaticului nobil. Aceşti indivizi preagricoli nu erau mai nobili decât sunteţi voi atunci când vă plătiţi taxele sau primele de asigurare. Împărtăşirea universală a resurselor, impusă la nivel cultural, era pur şi simplu cea mai eficientă cale prin care specia noastră extrem de socială putea diminua riscurile existenţiale. După cum vom vedea, împărţirea resurselor şi interesul propriu nu se exclud reciproc. Într-adevăr, ceea ce mulţi antropologi numesc egalitarism feroce a fost modelul predominant de organizare socială în întreaga lume timp de mai multe milenii înainte de apariţia agriculturii.

Dar societăţile umane s-au modificat radical odată ce au început să cultive pământul şi să crească animale domesticite. Ele s-au organizat în jurul unor structuri politice ierarhice, al proprietăţii private, al aşezărilor cu mari densităţi popu­laţionale, al unei schimbări radicale în statutul femeilor şi al altor configurări sociale noi, care, împreună, reprezintă un dezastru enigmatic pentru specia noastră: populaţia umană a crescut ca ciupercile după ploaie, în timp ce calitatea vieţii a scăzut drastic. Trecerea la agricultură, a scris Jared Dia­mond, este o „catastrofă din care nu ne-am revenit nicio­dată".⁶

Câteva tipuri de dovezi arată că strămoşii noştri preagricoli (preistorici) au trăit în grupuri în care majoritatea indivizilor maturi aveau în orice moment relaţii sexuale continue cu mai multe partenere. Deşi adesea ocazionale, aceste relaţii nu erau aleatorii sau lipsite de semnificaţie. Chiar dimpotrivă: ele reîntăreau legături sociale de importanţă crucială care uneau aceste comunităţi.⁷

Am descoperit dovezi copleşitoare ale unei sexualităţi categoric naturale, prietenoase, din preistoria umană, în so­cietăţile care rămân încă într-o relativă izolare şi, totodată, în unele colţuri suprinzătoare ale culturii occi­dentale contem­porane. Vom prezenta dovezi regăsite în compor­ta­mentul nostru de dormitor, în preferinţele por­nografice, în fanteziile, visele şi răspunsurile noastre sexuale. Întrebările la care veţi găsi un răspuns în următoarele pagini includ:

• De ce fidelitatea sexuală este atât de greu de men­ţinut pentru atât de multe cupluri?

• De ce pasiunea sexuală se ofileşte adesea, chiar pe mă­sură ce dragostea se adânceşte?

• De ce femeile sunt potenţial capabile de orgasme mul­tiple, în vreme ce, mult prea adesea, bărbaţii ajung la orgasm frustrant de repede şi apoi îşi pierd interesul?

• Este gelozia sexuală o caracteristică inevitabilă, in­con­trolabilă a naturii umane?

• De ce sunt testiculele umane cu mult mai mari decât cele ale gorilelor, însă mai mici decât cele ale cimpanzeilor?

• Ne poate îmbolnăvi frustrarea sexuală? Cum a ca­u­zat lipsa orgasmelor una dintre cele mai comune boli din istorie şi cum a fost ea tratată?

Câteva milioane de ani în câteva pagini

În câteva cuvinte, iată povestea pe care o relatăm în pa­gi­­nile următoare: Acum câteva milioane de ani, strămoşii noştri (Homo erectus) au făcut trecerea de la un sistem de împe­rechere asemănător celui al gorilelor, în care un mascul alfa lupta să obţină şi să păstreze un harem de femele, la unul în care majoritatea masculilor aveau acces la femele. Puţini experţi, în caz că există vreunul, contestă dovezile fosile care indică producerea acestei schimbări.⁸

Dar noi ne separăm de cei care susţin povestea standard atunci când analizăm semnificaţia acestei schimbări. Po­vestea standard susţine că acesta a fost momentul în care au apărut relaţiile de cuplu pe termen lung în cadrul speciei noastre: dacă fiecare mascul putea avea o singură femelă parte­neră la un moment dat, majoritatea masculilor ajungeau să aibă o parteneră care să fie doar a lor. Într-adevăr, atunci când ne referim la dezbaterea cu privire la natura sexualităţii umane înnăscute, singurele două opţiuni acceptabile par să fie că oamenii au evoluat pentru a ajunge fie monogami (M–F), fie poligami (M–FFF+),** concluzia, în mod normal, fiind că majo­ritatea femeilor preferă prima configuraţie, în vreme ce majoritatea bărbaţilor o preferă pe cea de-a doua.

Dar ce se poate spune despre împerecherea multiplă, în ca­­re majoritatea bărbaţilor şi a femeilor au, în paralel, mai mult de o relaţie sexuală? De ce – în afara aversiunii mo­­rale – promiscuitatea preistorică nu e nici măcar luată în consi­derare, când aproape fiecare sursă relevantă indică în această direcţie?

La urma urmei, noi ştim că societăţile de vânători-culegători în care au evoluat fiinţele umane erau grupuri mici, extrem de egalitariste, care împărţeau aproape totul. Există o coerenţă remarcabilă în stilul de viaţă al vânătorilor-cule­gători de profituri imedia­te*** – oriunde ar trăi ei. Tribul !kung san din Botswana are multe lucruri în comun cu aborigenii din regiunile periferice ale Australiei şi cu triburile din regi­u­nile îndepărtate ale pădurii tropicale amazoniene. Antro­po­logii au demonstrat în mod repetat că la vânătorii-culegători de profituri imediate egalitarismul feroce se regă­sește în mod aproape universal. Împărţirea nu este doar încurajată; ea e obli­gatorie. În aceste societăţi, strângerea sau ascunderea hranei, de exemplu, este considerată a fi un comportament extrem de ruşinos, aproape de neiertat.⁹

Vânătorii-culegători împart şi distribuie carnea în mod echitabil, îşi alăptează la sân unul altuia copiii, dispun de puţină intimitate sau le lipseşte complet intimitatea şi depind unii de alţii pentru a supravieţui. Pe cât de mult lu­mea noastră socială gravitează în jurul noţiunilor de pro­pri­etate privată şi de responsabilitate individuală, pe atât lumea lor se roteşte în direcţia opusă, către bunăstarea de grup, identitatea de grup, interrelaţionarea profundă şi dependenţa reciprocă.

Deşi acest lucru poate să sune a idealism naiv de tip New-Age, să pară o jelire a Epocii pierdute a Vărsătorului sau o celebrare a comunismului preistoric, nici una dintre aceste trăsă­turi ale societăţilor preagricole nu este contestată de oamenii de știință serioşi. Consensul zdrobitor e că or­ga­nizarea so­­ci­ală egalitaristă este sistemul de facto al socie­tăţilor de vânători-culegători din toate mediile de viaţă. De fapt, nici un alt sistem nu ar putea funcţiona în cazul so­cie­tăţilor de vânători-culegători. Împărtăşirea coercitivă a resurselor este, pur şi simplu, cea mai bună metodă de distri­buire a riscului în beneficiul tuturor: participarea obli­gatorie. Pragmatic? Da. Nobil? Nu prea.

Acest comportament de împărtăşire s-a extins şi în sfera sexului. Foarte multe cercetări din ştiinţele primatologiei, an­tro­­pologiei, anatomiei şi psihologiei trimit către aceeaşi concluzie fundamentală: fiinţele umane şi strămoşii noştri hominizi au petrecut ultimele câteva milioane de ani în cete mici, intime, în care majoritatea adulţilor întreţineau mai multe relaţii sexuale în orice moment. Avem toate motivele să credem că această abordare a sexualităţii a persistat până la apariţia agriculturii şi a proprietăţii private în urmă cu doar zece mii de ani. În plus faţă de volumul bogat al dovezilor ştiinţifice, mulţi exploratori, misionari şi antropologi susţin această perspectivă, ei consemnând relatări detaliate ale unor ritualuri orgiastice, împărţirea fără ezitare a partenerilor sau partenerelor sexuale şi o sexualitate deschisă, nestânjenită de sentimente de vinovăţie sau ruşine.

Dacă petreceţi un timp alături de primatele cele mai apropiate de fiinţele umane, veţi vedea femelele cimpanzeu întreţinând acte sexuale de zeci de ori pe zi cu majoritatea sau cu toţi masculii disponibili şi dezmăţuri sexuale în grup la bonobo, care relaxează pe toată lumea şi menţin re­ţele sociale complexe. Exploraţi pofta contemporană a fiin­­ţelor umane pentru tipuri particulare de pornografie sau dificultăţile notorii pe care le întâmpinăm în monogamia sexuală pe termen lung şi veţi găsi curând relicve ale stră­moşilor noştri hipersexuali.

Trupurile noastre spun aceeaşi poveste. Masculul uman are testicule cu mult mai mari decât ar avea nevoie vreodată un primat monogam, atârnând vulnerabile în afara corpului, unde temperaturile mai scăzute ajută la conservarea spermei pregătite pentru ejaculări multiple. El prezintă totodată cel mai lung şi mai gros penis descoperit la orice primat de pe planetă, precum şi o tendinţă jenantă de a ajunge prea repede la orgasm. Sânii opulenţi, legănaţi ai femeilor (absolut de prisos pentru alăptarea copiilor), gemetele lor de plăcere imposibil de ignorat (vocalizarea copulatorie feminină, în pretenţiosul limbaj academic) şi capacitatea de a simţi orgasm după orgasm, toate sprijină această viziune a promiscuităţii preistorice. Fiecare dintre aceste aspecte consti­tuie un obstacol major în calea poveștii standard.

Odată ce oamenii au început să cultive acelaşi teren anotimp după anotimp, proprietatea privată a înlocuit-o pe cea comună ca modus operandi în 
majoritatea societăţilor. Pentru vânătorii-culegători nomazi, proprietatea personală – orice lucru care trebuie cărat – e menţinută la un minim necesar, din motive evidente. Nimeni nu se gândeşte prea mult la cine deţine pământul, peştii din râu sau norii de pe cer. Bărbaţii înfruntă pericolele împreună. Cu alte cuvinte, investiţia parentală a unui bărbat – fundamentul poveștii standard – tinde să fie difuză în societăţile similare celor în care noi am evoluat, nu direcţionată către o anumită femeie şi copiii ei, aşa cum insistă modelul standard.

Însă atunci când oamenii au început să trăiască în ca­­drul unor comunităţi agricole stabile, realitatea socia­lă s-a mo­di­ficat profund şi irevocabil. Dintr-o­dată, fapt­ul de a şti unde se termină câmpul tău şi unde începe cel al veci­nu­lui a dobândit o importanţă crucială. Amintiţi-vă de a zecea po­runcă a Vechiului Testament: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău." În mod clar, cele mai dezavantajate persoane ale revoluţiei agricole (poate cu excepţia sclavilor) au fost femeile, care au trecut de la ocuparea unui rol central, respectat în societăţile vânătorilor-culegători, la situaţia de a fi un alt bun al băr­batului, pe care acesta trebuia să-l obţină şi să-l apere, alături de casa, sclavii şi animalele lui.

„Originile cultivării pământului, afirmă arheologul Ste­ven Mithen, „reprezintă evenimentul definitoriu al isto­riei umane – punctul unic de cotitură care, la oamenii moderni, a avut ca rezultat un stil de viaţă şi de cunoaştere destul de diferit de al tuturor celorlalte animale şi tipuri anterioare de oameni.¹⁰ Trecerea la agricultură, factorul crucial din istoria spe­ciei noastre, a influenţat traiec­toria vieții oamenilor mult mai puternic decât controlul focului, Magna Carta, presa ti­po­grafică, motorul cu aburi, fisiunea nucleară sau decât a făcut-o sau o va face vreodată oricare alt lucru. Odată cu agricultura, totul s-a schimbat: natura statutului şi a puterii, structurile sociale şi familiale, felul în care oamenii interacţionau cu lumea naturală, zeii pe care îi venerau, probabilitatea unui război între grupuri, calitatea vieţii, longevitatea şi, cu siguranţă, regulile care gu­ver­­­­nau sexualitatea. Investigarea dovezilor arheologice re­le­­vante l-a determinat pe Timothy Taylor, autorul volu­mului The Prehistory of Sex, să declare că: „În vreme ce sexu­a­litatea vânătorului-culegător fusese modelată pe ideea împărtăşirii şi a complementarităţii, sexualitatea timpurie agricolă era voyeuristă, represivă, homofobă şi fo­ca­li­zată pe repro­ducere. „Înfricoşaţi de sălbăticie, a concluzionat el, „fermi­erii s-au pus pe distrugerea ei."¹¹

Pământul putea fi acum ocupat, posedat şi lăsat moştenire generaţiilor următoare. Hrana care fusese vânată şi culească tre­buia să fie acum sădită, îngrijită, recoltată, depozitată, apă­­rată, cumpărată şi vândută. Trebuiau să fie construite şi consolidate garduri, ziduri şi sisteme de irigaţii. Trebuiau adunate, hrănite și controlate armate care să apere totul. Datorită proprietăţii private, pentru prima oară în istoria spe­ciei noastre, paternitatea a devenit o preocupare crucială.

Însă povestea standard insistă că certitudinea paternită­ţii a fost mereu cât se poate de importantă pentru specia noas­­­­tră, că genele noastre ne impun să ne organizăm viața sexuală în jurul acestei certitudini. Atunci de ce înregistrările antropologice sunt atât de bogate în exemple ale societăţilor de vânători-culegători în care paternitatea biologică are o importanţă 
redusă sau nu e deloc importantă? Acolo unde pater­­nitatea nu e importantă, bărbaţii tind să fie relativ neîngri­joraţi de fidelitatea sexuală a femeilor. Dar înainte de a trece la aceste exemple din viaţa reală, să facem o scurtă călătorie în Yucatán.

*Lanțul și greutatea prinse de piciorul unui prizonier, dar și expresie argotică pentru nevastă (n.tr.)

*Mascul–femelă / mascul–femele multiple (n.tr.)

*Antropologul James Woodburn (1981–1998) a clasificat societăţile de vânători-culegători în sisteme de profituri imediate (simple) şi de profituri întârziate (complexe). În primul tip de sistem, hrana este consumată în decurs de câteva zile de la achiziţie, fără procesare elaborată sau depozitare. Cu excepţia cazurilor specificate în mod expres, acestea sunt societățile la care ne referim. (n.a.)

Partea I. Originea speciosului

1. Amintiți-vă de Yucatán!

Funcţia imaginaţiei nu e atât să explice lucrurile stranii, cât să confere lucrurilor explicate o aură de stranietate.

G.K. Chesterton

Uitaţi de Alamo. Yucatán oferă o lecţie mult mai utilă. Era începutul primăverii, în 1519. Hernán Cortés şi oamenii săi tocmai sosiseră pe coasta continentală a Mexicului. Con­chistadorul le-a ordonat oamenilor săi să-l aducă pe unul din­tre localnici pe puntea vasului, unde Cortés l-a întrebat care era numele acelui loc exotic pe care ei îl desco­periseră. Bărbatul a răspuns: „Ma c’ubah than", cuvinte pe care spaniolii le-au în­ţeles ca Yucatán. Pe-aproape. Cortés a proclamat că, începând din acea zi, Yucatán şi tot aurul pe care îl conţinea aparţineau regelui şi reginei Spaniei, şi aşa mai departe.

După patru secole şi jumătate, în anii 1970, lingviştii care studiau vechile dialecte mayaşe au concluzionat că expresia Ma c’ubah than însemna „Nu te înţeleg".¹

În fiecare primăvară, mii de studenţi americani sărbă­toresc această neînţelegere reciprocă istorică prin concursuri de tricouri umede, petreceri cu spumă şi lupte în jeleu pe fru­moasele plaje ale peninsulei Nu Te Înţeleg.

Însă confuzia considerată în mod greşit cunoaştere nu e li­mi­tată la vacanţa de primăvară. Toţi cădem în această capcană. (Într-o seară, în timpul cinei, un prieten apropiat a menţionat că melodia lui preferată din repertoriul Beatles este „Hey Dude".) În pofida anilor de pregătire, chiar și perso­nalităţile ştiinţifice ajung să creadă că observă un lucru, când în realitate nu fac decât să îşi proiecteze propriile prejudecăţi şi ignoranța. Ceea ce îi face pe savanţi să greşească este acelaşi defect pe care îl avem cu toţii în comun: e greu să fim siguri cu privire la ceea ce credem că ştim, dar în realitate nu ştim. După ce citim greşit harta, noi suntem siguri că ştim unde ne aflăm. În faţa dovezilor care sprijină contrariul, majoritatea dintre noi tindem să ne încredem în instinct, dar instinctul poate fi un ghid pe care nu te poţi bizui.

Eşti ceea ce mănânci

Să ne gândim la hrană, de exemplu. Presupunem cu toţii că pofta sau dezgustul nostru se datorează unui aspect al alimentului însuşi – spre deosebire de situa­ţia în care ele sunt un răspuns adesea arbitrar preprogramat de cultura noastră. Înţelegem că australienii preferă crichetul în locul base­ballului sau că francezii îl consideră cumva pe Gérard Depardieu un bărbat sexy, însă cât de înfometaţi ar trebui să fiţi înainte de a vă gândi să apucaţi o molie din aerul nopţii şi să o băgaţi în gură, agitată