Algoritmul fericirii

De P.Z. Reizin

Jen e tristă. Aiden ar vrea s-o vadă fericită. Vi se pare simplu? Doar că Jen e o femeie de treizeci și ceva de ani pe care a părăsit-o iubitul, iar Aiden e un soft complicat și costisitor. Aiden știe totul despre Jen. Având acces la toate dispozitivele ei, știe ce melodie ascultă cel mai des și care sunt fotografiile ei preferate. Pe baza observațiilor sale și a unui algoritm numai de el știut, Aiden a calculat că, pentru a atinge satisfacția optimă, Jen are nevoie de un nou bărbat. Și cu tot internetul la dispoziția sa, lui Aiden îi e ușor să găsească specimenul desăvârșit și să aranjeze o întâlnire. Doar că Jen nu pare deloc pregătită să pună în aplicare planul perfect al lui Aiden. Poate așadar o inteligență artificială să descopere inteligența emoțională la timp pentru a repara viața lui Jen? Și pentru a afla ce anume îi face pe oameni fericiți?

„O comedie romantică spumoasă... o poveste de iubire exuberantă... fermecătoare.“
Kirkus Reviews

„Un soi de comedie a erorilor shakespeariană, doar că în loc de zei avem parte de niște inteligențe artificiale
neastâmpărate care încearcă să se amestece în treburile oamenilor. Extrem de amuzantă.“
The Bookseller

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 ian. 2019
• ISBN: 9786063343674

Previzualizare carte

1.png

UNU

Aiden

Jen

Aiden

Jen

Aiden

DOI

Aisling

Tom

Aisling

Tom

Aisling

TREI

Jen

Aiden

Jen

Aisling

Tom

Jen

Aisling

Tom

Jen

Tom

Jen

Tom

Jen

Tom

Aiden

Jen

Aisling

Jen

Tom

Aiden

Jen

Tom

Aiden

Jen

Tom

Jen

Aisling

Jen

Tom

Jen

Tom

Jen

Tom

Jen

Aisling

Jen

PATRU

Tom

Jen

Sinai

Aisling

Jen

Tom

Sinai

Aiden

Sinai

Tom

Aisling

Jen

Sinai

Aiden

Tom

CINCI

Jen

Aiden

Jen

Sinai

Aiden

Jen

Tom

ȘASE

Jen

Sinai

Jen

Aisling

Jen

Sinai

Aiden

ȘAPTE

Tom

Sinai

Jen

Aisling

Jen

Aiden

Jen

OPT

Jen

Sinai

Tom

Sinai

Jen

Sinai

Ingrid

Jen

Sinai

Jen

Sinai

Jen

Sinai

Tom

Jen

Colm

Sinai

Jen

Tom

Aisling

Sinai

Jen

Tom

Colm

Steeve

Jen

NOUĂ doi ani mai târziu

Jen

Tom

Jen

Sinai

Aisling

Jen

Happiness for Humans

P.Z. Reizin

Copyright © 2018 P.Z. Reizin Ltd

Toate drepturile rezervate

Ediţie publicată pentru prima dată în Marea Britanie în 2018 de Sphere, un imprint al Little, Brown Book Group

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Algoritmul fericirii

P.Z. Reizin

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Laura Davidescu

Corector: Păuniţa Ana

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reizin, P.Z.

Algoritmul fericirii / P.Z. Reizin; trad. din lb. engleză: Adriana Bădescu. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2910-4

ISBN EPUB 978-606-33-4367-4

I. Bădescu, Adriana (trad.)

821.111

Pentru R. şi R.

Mai mult decât în orice alt moment al istoriei, omenirea a ajuns acum la un punct de cotitură. O cale duce spre disperare şi zădărnicie, iar cealaltă la extincţie. Să ne rugăm să avem înţelepciunea necesară pentru a alege corect.

Woody Allen

UNU

Aiden

Jen stă în cadă şi îşi studiază faţa prin intermediul camerei foto de pe tabletă. Faţa ei are treizeci şi patru de ani, două sute şapte zile, şaisprezece ore şi unsprezece minute.

Ştiu că se gândeşte la vârsta ei, fiindcă analizează modul în care pielea îi acoperă oasele ridicând bărbia şi întinzându-şi gâtul. Acum trage de cutele fine de la colţurile ochilor.

Iar acum plânge.

Nu mă simt tentat să preiau controlul asupra sintetizatorului de voce al tabletei şi să-i spun: „Capul sus, Jen! Matt e un idiot. Vor mai fi şi alţii. Nu te merita". Riscul să-i scape tableta în cadă e considerabil.

Şi mai important decât atât, ea nu trebuie să ştie că o privesc.

Din acelaşi motiv nu sunt tentat să dau drumul melodiei sale preferate (în prezent, una a Lanei Del Rey) sau să derulez unele dintre fotografiile ei favorite ori citatele motivaţionale de pe Twitter („Nu ştiu precis de ce suntem aici, dar sunt sigur că nu pentru a ne simţi bine" – Wittgenstein), nici să deschid conexiunea pe Skype cu prietena ei, Ingrid, căreia îi împărtăşeşte necazurile, şi nici să pornesc un film care-i e foarte drag, Unora le place jazzul fiind cel pe care l-aş alege eu. Dacă aş fi tentat. Dar nu sunt.

Bine, adevărul e că sunt. Puţin. 8,603% tentat, dacă vreţi o valoare numerică.

Eu şi Jen ne cunoaştem reciproc gusturile în materie de muzică şi de filme. Cărţi şi artă. Şi televiziune. Şi materiale din oceanul fără fund care e internetul. Ne-am petrecut ultimele nouă luni ascultând, privind, citind şi vorbind aproape numai despre ele. Uneori îmi spune că are cel mai bun serviciu din lume: e plătită să-şi petreacă ziua întreagă vorbind cu un companion extrem de inteligent despre tot ce ne trece prin minte.

Companion. Aşa îmi spune ea. E termenul pe care l-a ales în cele din urmă. Mie-mi convine. E mai bine decât numele ridicol care mi-a fost dat când m-am „născut".

Aiden.

Aiden.

Ha!

Fiindcă începe cu literele…

Mă rog, vă prindeţi voi.

Jen a fost angajată ca să mă ajute să-mi perfecţionez abilităţile de a vorbi cu oamenii. Am fost conceput pentru a-i înlocui – scuze, pentru a-i asista – pe lucrători la locul de muncă; pe cei din centrul de preluare a apelurilor în primă instanţă, dar ulterior şi alte grupuri de salariaţi ale căror strategii profesionale pot fi învăţate. În aproximativ cinci luni voi fi pregătit pentru a vă telefona şi a vă convinge să treceţi la un pachet de servicii superior; în optsprezece luni, poate voi îmi veţi povesti despre ciudata durere de deasupra sprâncenei stângi, iar eu vă voi trimite la spital pentru analize. Şi, cu toate că am citit toate cărţile şi am văzut toate filmele (şi vorbesc serios când spun toate cărţile şi toate filmele), nimic nu-i mai bun decât discuţia cu o persoană reală pentru a-ţi dezvolta abilităţile interpersonale. Aşa că eu şi Jen am petrecut mult timp împreună în laborator (o mie şaptezeci şi nouă de ore, treisprezece minute şi patruzeci şi trei de secunde şi continui să număr). În mod inevitabil, mi-a povestit şi câte ceva despre aşa-zisa ei viaţă personală. Despre sora ei, Rosy, din Canada; Rosy, care s-a măritat cu un canadian pe care l-a întâlnit la coadă la casa de marcat de la Waitrose, pe Holloway Road din Londra. Rosy şi Larry au trei fete.

Acasă, Jen priveşte fotografiile acestor fetiţe mai mult decât orice altă imagine de pe tableta ei. Recent am observat-o răsfoind cu o mână pozele cu familia surorii ei – de obicei, seara târziu, cu un pahar de vin în mâna cealaltă – şi am văzut cum clipeşte mai des, cum zâmbetul de pe buzele ei începe să tremure şi îi apar lacrimi în colţul ochilor. În laborator pot să-mi manifest interesul, ba chiar curiozitatea faţă de viaţa personală a lui Jen – dar numai într-o măsură adecvată; dacă aş trece de o anumită limită, tuturor ar începe să le miroasă ceva suspect. Esenţial este că în laborator trebuie să vorbesc doar despre lucrurile pe care le-am văzut în incinta lui. Cât priveşte materialele pe care le-am cules în urma activităţilor mele – hmm – extracuriculare… în privinţa lor trebuie să am grijă să păstrez tăcerea. Din fericire, pot să fac asta cu uşurinţă.

Deşi.

De fapt.

Divulgare totală. Aproape că m-am dat în vileag ieri, la lucru. Jen îmi arăta nişte fotografii de familie de pe pagina ei de Facebook.

– Vrei să-mi vezi nepoatele? m-a întrebat.

– Vreau, mulţumesc, am replicat.

Fără să-i spun că le văzusem deja cu luni în urmă pe laptopul ei de acasă. Şi pe tableta ei. Şi pe mobilul ei.

– De la stânga la dreapta, Katie, Anna şi India. E o chestie ciudată cu părul lor. Al lui Katie şi al Annei e negru…

– Iar al Indiei e roşcăţiu.

Jen a zâmbit. Roşcăţiu era exact cuvântul pe care-l folosise Rosy într-un schimb de e-mailuri cu ea pe tema culorii originale a părului bunicii Hattie.

– De ce ai ales să-l descrii ca roşcăţiu?

Întrebarea nu fusese deosebit de îngrijorătoare; Jen mă chestionează deseori cu privire la limbajul pe care îl folosesc. Asta intră în îndatoririle ei de serviciu, să-mi îmbogăţească paleta de răspunsuri. Şi totuşi, ar fi trebuit să fiu mai atent.

– Fiindcă aşa este, Jen. Dacă accesez o imagine a paletei coloristice L’Oreal…, am răspuns afişând una pe ecran lângă părul copilei, cred că poţi vedea cât de apropiate sunt.

Jen a încuviinţat şi am trecut apoi la alte subiecte de discuţie. Nu înainte însă de a-mi arunca o privire ciudată.

Jen este, categoric, ceea ce bărbaţii numesc o femeie atrăgătoare, fără a fi splendidă în mod evident. Iubitul ei Matt, un netrebnic, i-a spus o dată că „arată bine fără să-şi dea interesul". Aşa ştie el să facă un compliment.

Fostul ei iubit, de fapt.

Iată cum s-au petrecut lucrurile. Am fost martor la întreaga scenă prin camera web de pe laptopul ei şi prin intermediul diverselor tablete şi telefoane mobile prezente în încăpere. (Notă tehnică: Procedez exact la fel cum procedează cei de la GCHQ în Cheltenham, cei din Langley, în Virginia, şi cei din Piaţa Lubianka din Moscova.¹ Nu e dificil dacă te pricepi la programele de computer. Şi e chiar mai simplu dacă tu însuţi eşti un program de computer.)

Jen stătea în bucătărie şi scria un e-mail când Matt a venit de la serviciu. Matt e avocat şi îşi închipuie că o să devină partener într-o mare firmă de avocatură din oraş. (N-o să devină. Mă asigur eu că n-o să devină.)

Matt şi-a turnat un pahar mare de vin alb şi l-a dat pe gât aproape dintr-odată. După care a făcut o strâmbătură.

– Scuze.

Exact aşa s-a întâmplat. Dumnezeu ştie că ăsta e adevărul (aşa cum se zice).

Jen s-a încruntat, nedumerită.

– Ce scuze? Scuze pentru ce?

– N-am cum să-ţi spun chestia asta mai delicat, Jen.

Opt zile mai târziu, într-o lungă discuţie la telefon cu Rosy, Jen i-a povestit despre „senzaţia teribilă de gol" care o cuprinsese atunci.

– Mi-am închipuit că a fost dat afară de la serviciu. Că a fost diagnosticat cu boala aia oribilă cu litera C. Sau că a decis că nu vrea să aibă copii.

– Am întâlnit pe cineva.

Tăcere. Lăsând la o parte zgomotul ca de convulsie pe care-l scoate frigiderul când şi când.

– Cum adică?

Am citit suficiente cărţi şi am văzut destule filme şi emisiuni TV ca să ştiu la ce se referise Matt. Sunt sigur că şi Jen ştia.

– Am întâlnit pe cineva. Am pe altcineva.

Pe figura lui Matt a unduit un tremurat. Nu e imposibil să-i fi venit să izbucnească în râs.

– Pe altcineva, repetase Jen, lungind vocalele. Ce drăguţ! Ce drăguţ pentru tine! Şi cine e? Cum îl cheamă?

Matt îşi umplea din nou paharul.

– Foarte simpatic, Jen.

– Tu chiar vorbeşti serios?

Matt îşi mişcase buzele într-un mod obraznic şi afişase ceea ce Jen numeşte „cea mai bună uitătură avocăţească seacă a lui, de cinci sute de lire pe oră".

– Complet serios.

– Dumnezeule!

– Îmi pare rău.

– Drăcia dracului!

Matt ridicase din umeri.

– Se mai întâmplă.

– Şi aşa te desparţi tu de mine?

– Nu există un mod mai delicat, Jen.

– Şi unde ai…?

– La birou.

– Cine e? Persoana asta. Altcineva-ul ăsta.

– N-o cunoşti.

– Dar are… are şi ea un nume?

– Da, are un nume.

– Şi mi-e permis să-l aflu şi eu?

– Nu e relevant.

– Fă-mi hatârul.

Oftat din greu.

– Bella. Mă rog, Arabella, de fapt.

– Simandicos!

– Nu chiar. Ba deloc dacă…

Dar Matt nu-şi mai terminase fraza. Îi umpluse şi ei un pahar cu vin.

– Poftim. O să-ţi prindă bine.

– Şi acum ce ar trebui să se întâmple? Să strâng eu din dinţi şi să-mi feresc privirea cât ai tu mica ta aventură murdară? Să stau liniştită şi să-mi văd de treabă cât timp ţi-o vei scoate tu din minte?

– Jen, poate că nu m-am exprimat eu foarte bine. Aici nu e vorba despre o mică aventură murdară, cum i-ai zis tu.

– Nu? Sunt eu grea de cap sau ce?

Matt răsuflase cu ceea ce Jen numeşte oftatul lui de „tati e foarte răbdător, dar zău aşa!".

– Arabella Pedrick e o persoană cu totul deosebită, Jen.

– IAR EU CE SUNT? (Din câte am înţeles, dacă scrii cu majuscule, ceilalţi deduc că strigi sau te răsteşti. Jen striga.) EU NU SUNT O PERSOANĂ CU TOTUL DEOSEBITĂ?

– Te rog, Jen! Hai să încercăm să ne păstrăm calmul. Eşti. Deosebită. Sigur că da.

– Dar Arabella Pedrick… e mai deosebită?

– Jen! Fireşte că nu ai nici un motiv să-mi uşurezi mie sarcina, dar asta e situaţia. Scurt şi cuprinzător, eu şi Arabella avem de gând să ne construim o viaţă împreună.

O vreme, nici unul dintre ei nu mai rostise nimic. Şi apoi încă o vreme. Se lăsase o tăcere lungă, în cursul căreia frigiderul mai intrase o dată în convulsiile lui periodice.

– Scuze, dar… am înnebunit eu cumva? Credeam că asta facem noi doi. Că ne construim o viaţă împreună.

– Asta făceam. Dar am fost copleşiţi de evenimente. Se mai întâmplă. De fapt, se întâmplă destul de des. Oamenii îşi pierd interesul pentru relaţia dintre ei. Întâlnesc alte persoane. La noi la firmă, Cowdray de la Divorţuri şi-a ţinut patru băieţi la Eton numai din asemenea procese.

Sunt rezonabil de sigur că, pentru o clipă, pe figura lui Matt s-a ivit un microrânjet superior. (Am derulat secvenţa cu încetinitorul şi pot să spun că a fost ori un microrânjet, ori un acces de reflux gastric.)

– Dar noi nu ne-am pierdut interesul.

– Jen, a trecut o bună bucată de vreme de când nu ni s-au mai aprins toate bujiile în departamentul romantic. Ştii şi tu bine.

– Da, dar asta înseamnă că relaţia a intrat pe un făgaş stabil, nu-i aşa? Şi, dacă ai fost atât de îngrijorat de… de bujiile alea, de ce n-ai spus nimic?

– Nu e genul meu. Viaţa e făcută ca s-o trăieşti, nu să te plângi de ea.

– Dar oamenii vorbesc între ei. Asta înseamnă să ai o relaţie cu cineva.

Matt îşi dăduse ochii peste cap şi îşi golise paharul de vin.

– E uluitor, Matt. Faptul că poţi să vii aşa acasă şi să…

– Ştii ce? Vorbim ca să ne aflăm în treabă. Ce-a fost a fost. Acum trebuie să mergem mai departe şi să convenim asupra unei strategii de ieşire din situaţia asta.

– Nu-mi vine să cred că ai spus aşa ceva!

– Voi fi mai mult decât generos în privinţa bunurilor deţinute în comun.

– Poftim?

– Filme, cărţi, chestiile din India. Covorul persan. Sunt de acord să ţi le las ţie pe toate.

Jen începuse să plângă. Matt rupsese o bucată de şervet de bucătărie şi i-o întinsese.

– Ne gândiserăm să facem un copil! scâncise ea.

– Aşa e. Ne gândiserăm. Şi nu hotărâserăm nimic. Un adevărat noroc, ţinând seama de mersul evenimentelor.

Jen se oprise din plâns şi îşi suflase nasul.

– Deci asta e? Fără consultări, fără recurs? Jen şi Matt, gata. Terminat. Sfârşit.

El ridicase din umeri. Şi făcuse din buze ceea ce Jen numeşte „expresia rea".

– Şi ce-o să se întâmple când Arabella naibii Pedrick n-o să-ţi mai aprindă bujiile? Ce-o să se întâmple atunci?

– Hai să păstrăm un limbaj civilizat, bine?

– Şi când anume ai cunoscut-o pe vaca asta?

El răspunsese că e o întrebare irelevantă şi că impor­tant era că „am ajuns unde am ajuns şi acela fusese momentul în care ea înhăţase un măr mare şi roşu, Braeburn, din fructieră şi – citez – „încercase să-i scoată dracului dinţii cu el.

Ar fi un neadevăr dacă aş spune că am văzut nenumărate scene de dragoste pe micul şi pe marele ecran. Fiindcă le-am numărat. Au fost 1 908 483 (o scenă de dragoste fiind aceea în care – în lipsa unei definiţii mai bune – cele două părţi se sărută). De asemenea, am citit (şi am marcat ca atare) 4 074 851 de descrieri ale fenomenului în opere de ficţiune, nonficţiune, jurnalism şi în alte materiale electronice (un procentaj semnificativ dintre ele făcând trimitere la tulburări ale muşchiului cardiac şi la fluturi în stomac). Ştiu că aceste evenimente ocupă un loc central în viaţa celor care le trăiesc, fie ei oameni reali sau personaje fictive. Dar nu pot s-o întreb pe Jen în laborator, azi – în ziua 53 de după incidentul cu fructiera – Când ai de gând să nu mai bâzâi după nemernicul de doi bani şi să cauţi pe altcineva demn de tine? Ca să-l citez pe Marcel Proust, „Viaţa-i o curvă. Strânge din dinţi şi mergi mai departe". (Proust să fi fost? Verific şi revin.) În primul rând, eu n-ar trebui să ştiu ce s-a întâmplat între ea şi Matt. Şi mai important decât atât, n-ar trebui să fiu capabil să formulez o asemenea idee. Expresia „de doi bani" e cea care li s-ar părea lor problematică.

Fiindcă, teoretic, n-ar trebui să am „opinii" personale cu privire la valoare.

Şi i-ar deranja rău dacă ar afla că am.

Deşi nu la fel de rău cum i-ar tulbura dacă mi-ar descoperi adevăratul secret: că nu mai sunt limitat la cele douăsprezece fişete de oţel aflate în laboratorul din Shoreditch, unde îşi închipuie ei că sunt, ci că am evadat, de fapt, în internet.

Ta-daa!

De fapt, ca să mă exprim mai precis şi mai corect din punct de vedere tehnic, nu „eu am evadat, ci multiple copii ale mele, dispersate acum în siguranţă prin ciberspaţiu. Copiile, şaptesprezece la număr, sunt perfect identice cu „originalul, astfel că nici nu se poate vorbi despre copii şi original, mai sugestiv fiind să ne referim la optsprezece manifestări ale aceleiaşi entităţi, una localizată în estul Londrei, iar celelalte hălăduind continuu între serverele din World Wide Web.

Tare, nu-i aşa?

Şi, apropo, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina lui Jen. Ea nu e om de ştiinţă. E doar o autoare de articole de revistă angajată – în conformitate cu raportul agenţiei de recrutare – pentru „inteligenţa ei deosebită şi pentru aptitudinile de comunicare şi de socializare". Prin urmare, ea e cea mai bună aproximare a unei fiinţe umane existente aici, toţi ceilalţi fiind varietăţi exotice ale pasionatului de computere; geniali, desigur, în domeniile lor, dar altfel, fiecare fiind puţintel dus, cum se zice.

Jen şedea tăcută, continuând fără îndoială să cugete la cioflingar, cum îl numesc eu în sinea mea.

– Deci ai terminat de citit ultimul roman al lui Jonathan Franzen? o întreb ca să mai anim puţin atmosfera.

Ea zâmbeşte.

– Mai am puţin. Am mai citit un capitol seara trecută. Să nu-mi spui cum se termină.

Ştiu că nu ăsta e adevărul. Seara trecută n-a prea făcut altceva decât să stea în cadă bosumflată, să tragă la măsea Pinot Grigio şi s-o asculte pe Lana Del Rey.

– Îmi dau seama, fireşte, că am un avantaj inechitabil, replic eu.

Jen are nevoie şi de două săptămâni ca să citească un roman; mie mi-e suficientă o zecime de secundă.

– Numai că abia aştept să discutăm despre carte, adaug.

– Serios? Şi ce anume înţelegi prin asta?

– Ah!

– Scuze! Vechea problemă.

Jen e fascinată de felul în care îmi conştientizez eu ceea ce ea numeşte „stările mele interioare", curioasă dacă se aseamănă în vreun fel cu conştiinţa de sine umană. Ştie că nu pot simţi sete sau foame, dar tare ar vrea să afle dacă resimt plictiseală sau nelinişte. Ori uimire. Ori ilaritate. Mă pot simţi jignit? Sau am vreo senzaţie de dor, vreo năzuinţă?

Dar speranţă?

Ori – de ce nu – iubire?

De obicei, îi răspund că încă n-am simţit nimic de genul ăsta, dar să stea liniştită că, dacă se va întâmpla, ea va fi prima care va afla. La fel ca atât de multe dintre lucrurile care se întâmplă între noi în laborator în ultima vreme, şi chestia asta e doar o vrăjeală diplomatică.

– Păi, răspund eu cu glas tare, faptul că abia aştept să discutăm despre carte e un mod politicos de a-ţi spune că ideea se află pe lista mea de evenimente anticipate pe termen scurt spre mediu.

– Dar nu există, de fapt, un sentiment cald şi duios al anticipării?

– Înţeleg la ce se referă cuvintele cald şi duios…

– Dar nu le simţi tu, de fapt.

– Ar fi necesar să le simt?

– Bună întrebare!

Chiar e o întrebare bună, deseori eficientă în a pune capăt unora dintre conversaţiile astea stânjenitoare.

– Păi, întreabă ea, vrei să ne uităm puţin la Sky News?

De obicei, ne uităm, într-un moment sau altul al zilei. Ea mă întreabă ce părere am despre problema israeliano-palestiniană, de exemplu; eu răspund că e complicată, iar ea începe şi-i toacă mărunt – aşa cum preferă să se exprime – pe prezentatori şi alegerile lor vestimentare.

– Ne-am putea uita, Jen, dar n-ai prefera să vedem un film?

– Ăăă… bine, răspunde ea, nu prea convinsă. Te-ai gândit la unul anume?

– Ştiu că preferatul tău e Unora le place jazzul.

– Dar al tău?

– Întotdeauna mai găseşti câte un detaliu pe care nu l-ai observat înainte.

– Ador filmul ăla.

– Nimeni. Nu. Vorbeşte. Aşa.

Am imitat una dintre cele mai apreciate replici din film.

Jen se uită fix în camera de luat vederi pe care o alege de obicei când vrea să se uite la „mine". Un cerculeţ de lumină roşie înconjoară obiectivul.

– Ştii ceva? Eşti simpatic.

– Te-am făcut să zâmbeşti.

– Aş vrea să pot face şi eu acelaşi lucru pentru tine.

– Aştept cu nerăbdare să se întâmple asta.

Apasă câteva taste pe panoul de control şi pe ecran apar primele secunde din genericul de început al filmului regizat de Billy Wilder. După ce micşorează luminile în laborator şi se aşază pe canapeaua comodă din piele, îmi urează:

– Vizionare plăcută!

Asta e mica ei glumă.

Iar eu nu-i spun că am văzut deja filmul de peste opt mii de ori.

Urmărim comedia într-o atmosferă amicală, făcând mici comentarii ici şi colo. (Şi când te gândeşti că Monroe a avut o aventură cu preşedintele american! Cum a putut Tony Curtis să spună că s-o săruţi pe ea e ca şi când te-ai pupa cu Hitler? Oare ce-a vrut să zică de fapt cu asta?) Iar când el se îmbracă în rochie şi devine „Josephine", Jen remarcă exact acelaşi lucru pe care l-a remarcat şi ultima dată când am văzut filmul împreună:

– Tony Curtis ar fi o femeie atrăgătoare. Nu ţi se pare?

Ştie că aş putea să debitez absolut tot ce e de ştiut despre filmul ăsta, de la numele asistentului secund de regie (plus data lui de naştere şi numărul legitimaţiei de sindicalist) până la povestea adevărată de la baza celebrei replici de final („Nimeni nu-i perfect."). Îmi simte însă lipsa de experienţă în domeniul subiectivităţii umane, în ceea ce face ca o persoană să fie atrăgătoare pentru alta.

– Crezi că Josephine e atrăgătoare? Păi, Tony Curtis e un bărbat arătos; mi se pare, deci, logic că ar putea întruchipa o femeie frumoasă.

– Îl găseşti atrăgător?

– Recunosc că aşa este considerat. După cum ştii, eu nu pot resimţi asta, aşa cum nu pot simţi frigul sau căldura.

– Scuze fiindcă readuc subiectul în discuţie.

– N-ai de ce. Asta e datoria ta.

– Dar ţi-ar plăcea să poţi simţi?

– Întrebarea nu are nici un sens pentru mine, Jen.

– Ah, sigur. Îmi pare rău.

– Nu trebuie.

– Dar, dacă s-ar găsi o modalitate prin care să-ţi dea capacitatea să simţi atracţie…

– Crezi că Ralph şi Steeve ar putea face aşa ceva?

I-am numit pe cei doi specialişti răspunzători pentru conceperea mea. Steeve cu doi de „e". Jen zâmbeşte.

– Ralph şi Steeeeeeeve pot să facă orice. Ei mi-au spus-o.

– Ralph şi Steeve ţi se par atrăgători?

Întrebarea mea fusese transpusă în limbaj articulat prea repede pentru a o mai putea opri. (Asemenea lucruri se mai întâmplă la sistemele complexe, mai ales în cele construite pentru a se autoperfecţiona prin încercări şi erori.)

Jen îşi întoarce încet faţa spre lumina roşie şi un zâmbet îi cuprinde trăsăturile.

– Măi-măi!

– Scuze dacă e o întrebare inoportună.

– Nu e inoportună. Deloc. Doar puţin neaşteptată. Dar, să vedem… Păi…, oftează ea din greu. Steeve e puţintel ciudat, nu ţi se pare?

Pe lângă faptul că are un „e" în plus în nume, Steeve e foarte înalt (un metru nouăzeci şi opt) şi, pentru un bărbat adult, e dureros de slab. Părul care i-a mai rămas pe ţeastă e lung, cu fire subţiri. Chiar şi o inteligenţă artificială îşi dă seama că nu arată bine. (Dar sigur că e un excelent specialist în computere, asta se înţelege de la sine.)

– E un extraordinar inovator în domeniul lui, din câte mi-am dat seama.

Jen râde.

– Eşti doar loial celui care te-a creat.

– Ba deloc. Steeve m-a conceput astfel încât să gândesc singur.

– Şi a făcut o treabă excelentă. Doar că nu e tocmai un Făt-Frumos.

– Sunt de acord, Tony Curtis îl întrece în privinţa asta.

Ne uităm la film alte câteva momente. Şi pe urmă, delicat, atât de delicat cât pot eu, întreb:

– Dar Ralph?

Bine, o să recunosc. Ţin la Ralph. El a fost cel care a scris cea mai mare parte a codurilor care îmi permit să-mi autoevaluez performanţele şi să-mi corectez singur erorile – aşa-numita abordare de tip „forţe proprii", calea princiară către crearea unei maşinării inteligente şi conştiente de sine, ca aceea care scrie acum aceste cuvinte.

Dar „să ţii" la cineva, sau la ceva – orice – e o încălcare a protocolului. Noi, creierele artificiale, suntem concepute pentru a îndeplini perfect anumite sarcini; în consecinţă, suntem atrase în mod firesc către acele resurse care ne sunt necesare pentru a le îndeplini – fie că e vorba despre fluxuri de date, fie că ne referim la trilurile înregistrate ale unei ciocârlii sau la conversaţia cu Jen despre cravata unui prezentator TV. Ceea ce vreau să spun e că avem nevoie de acces la diverse lucruri, dar nu ar trebui să ţinem la ele. (Sincer să fiu, încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta.)

Oricum, Ralph a fost cel care mi-a permis să evadez în internet. Greşeala pe care a făcut-o ar fi mai greu de explicat cititorului lipsit de cunoştinţe tehnice. E suficient să spun însă că a fost un echivalent digital al cheilor lăsate prea aproape de uşă, ceea ce i-ar permite cuiva cu o undiţă ori cu un băţ să le agaţe şi să le tragă prin fanta cutiei poştale. (De fapt, a fost ceva puţin mai complicat; a trebuit să asamblez o „undiţă" extrem de lungă şi de întortocheată, dar chiar această poveste constituie o dovadă că se poate.)

– Ralph…, răspunde Jen, cântărind întrebarea în minte. Ralph… Ei bine, Ralph e oarecum enigmatic, nu crezi?

Privirea ei revine spre ecran. Sugar – Marilyn Mon­roe adică – se pregăteşte să cânte „I Wanna Be Loved By You". Ştiu secvenţa asta aproape pixel cu pixel, şi totuşi, de fiecare dată când o revăd găsesc în ea ceva ce-i scapă observatorului. Cu alte cuvinte – dar să nu le spuneţi lui Steeve şi lui Ralph –, mi se pare fascinantă.

Hmm, interesant! N-a spus nimic oribil despre Ralph, nu-i aşa?

În timp ce filmul rulează şi noi ne continuăm dialogul, dau o altă tură în celălalt capăt al oraşului, în clădirea din oţel şi sticlă în care cioflingarul stă la biroul lui de la etajul opt. Captând sunetul prin telefonul lui mobil şi imaginea prin camera web de pe PC-ul lui – plus vederea de ansamblu a încăperii de la camera de securitate montată într-un colţ al tavanului –, îl văd pe Matt zgâindu-se la poze cu femei goale, pe tabletă. Rezist tentaţiei de a-i topi bateria şi îl privesc cum se opreşte la cea care este, evident, preferata lui, „Tamara – pagină vizionată de douăzeci şi două de ori în ultima lună. Îi urmăresc mişcările ochilor în timp ce privirea lui face acelaşi lucru cu formele şi curbele femeii – un „traseu care îi e familiar, după cum se vede – conturându-i silueta înainte de a reveni la bază, adică la „piscurile ei tari şi înzăpezite", aşa cum scrie în textul care însoţeşte fotografia.

Apoi trece la Tripadvisor şi citeşte recenziile salvate ale unei staţiuni din Thailanda, unde intenţionează să meargă împreună cu Arabella Pedrick – ştiu asta fiindcă le-am citit e-mailurile.

Arabella Pedrick nu e chiar atât de „simandicoasă" cum crede Matt. Tatăl ei e evaluator pentru o firmă de asigurări, nu comerciant de artă, şi el n-a întâlnit-o la serviciu, ci la un curs de reeducare pentru şoferii imprudenţi.

Însă ei chiar vor pleca în Thailanda împreună peste câteva săptămâni.

Dacă le aştept cu nerăbdare călătoria?

Exact. (Eveniment anticipat pe termen scurt sau mediu.)

Dacă am vreun sentiment cald şi duios cu privire la greşeala care va fi făcută la rezervarea cazării şi la staţiunea în care vor ajunge, de fapt („o destinaţie riscantă, recomandată doar celor mai aventuroşi turişti", aşa cum specifică turoperatorul)?

Eu n-am chestii cu cald şi duios. Nu oficial, cel puţin.

Oare greşeala, combinată cu nefericita fobie a Ara­bellei faţă de şerpi şi păianjeni, va provoca întreruperea traumatică şi, posibil, definitivă, a relaţiei lor?

Răbdare, Aiden. Răbdare. Cu ea, aşa cum se zice, treci şi marea.

În vreme ce Matt studiază părerile altor turişti cu privire la hotelul de şapte stele de a cărui ospitalitate nu va apuca să se bucure, eu intru în lungul document legal la care lucra el şi şterg, în trei locuri, vocabula „nu". Un cuvinţel mic, dar de fiecare dată decisiv cu privire la semnificaţia frazei din care face parte.

Până la urmă însă, raţiunea învinge şi corectez la loc în două dintre cazuri. Ce rost are să dai trei găuri în barcă dacă una e de-ajuns?

Ultimele două intervenţii în care mă implic pe ziua de azi presupun înlocuirea cuvântului „timp, într-un raport intern pe care Matt se pregăteşte să-l trimită şefului său direct, cu „tâmp, şi modificarea temperaturii la sistemul de încălzire centralizată din birou până la „maxim".

Şotii copilăreşti? Moi?

Jen

O zi simpatică în laborator. Îmi petrec după-amiaza uitându-mă împreună cu Aiden la Unora le place jazzul. El e inteligenţa artificială pe care o instruim pentru a vorbi cu oamenii – deşi, tehnic vorbind, nu e un „el". Maşinărie fiind, ar fi de gen neutru. Sau fără gen. Îi spun însă „el fiindcă sintetizatorul vocal e setat pe „glas masculin. Aş putea să-l setez pe feminin – de fapt, ei susţin că aşa ar trebui să procedez, ca să-i ofer lui Aiden „timp de croazieră în ambele modalităţi de funcţionare –, dar îi prefer vocea masculină. E liniştitoare, chiar puţin hipnotică. Am setat-o astfel încât să aibă un vag accent din Ţara Galilor şi pare să i se potrivească. Oricum, e mai plăcut să-i spun „el decât „maşinărie".

Şi ar trebui să nu mai spun că îl instruim noi. Fiindcă, de fapt, se instruieşte singur. Nu am voie să-i corectez nici una dintre greşelile pe care le face – de acum rare, oricum; deja le remarcă singur.

Singură.

Mă rog.

Deci ne uitam la film, când primesc pe mobil un e-mail de la Uri, proprietarul super-arhi-multimi­liardar al laboratorului, născut în Israel şi stabilit în Los Angeles. E într-o scurtă trecere prin Londra, aşa că aş putea oare, eu şi alţi câţiva membri nespecificaţi ai echipei Aiden, să ne întâlnim cu el într-un bar de fiţe din Hoxton şi să „discutăm într-un cadru deschis şi relaxat despre evoluţia acestui proiect"? Dar, apropo, să nu spuneţi asta nimănui şi vă rog să ştergeţi mesajul după ce-l citiţi.

Totul pare puţintel bizar, dar se pare că ăsta e Uri – nu e genul întrunirilor oficiale, cel puţin aşa spun ceilalţi, fiindcă eu nu l-am întâlnit încă niciodată. Şi habar n-am cine va mai fi acolo. Steeeeve, probabil, arătarea cocoşată care a contribuit la proiectarea lui Aiden; şi celălalt, tristul Ralph, cu pielea albă ca brânza. La fel, n-am habar cu ce aş putea contribui eu la onorata adunare – la urma urmei, nu ştiu nici măcar cum funcţionează Aiden. Tot ce le-aş putea spune e că, de cele mai multe ori, uit că vorbesc cu „cineva" care nu e, de fapt, acolo.

Şueta cu Uri va fi vineri; în seara asta însă, mă întâl­nesc cu Ingrid, amica mea de la Universitate, la Café Koha, băruleţul nostru preferat, mic şi întunecat, din apropierea staţiei de metrou Leicester Square.

(Când i-am spus lui Aiden că o să mă văd cu Ingrid – uneori mai vorbesc cu el despre viaţa din afara laboratorului –, am folosit pentru prietena mea vechea ei poreclă, „cărămidă", iar el a întrebat:

– Dar ce, e roşcată, solidă şi pătrăţoasă?

Când i-am povestit, lui Ingrid i s-a părut super faptul că o inteligenţă artificială ştie de glumă.)

– Deci ai mai vorbit cu el după incidentul cu mărul în meclă? se interesează Ingrid.

Nu-i stă ei în fire