Singurătatea singularității

De Alexandru Lamba

Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură fără nicio posibilitate de a fi explicată. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea coridoarele negre de unul singur? Nu exista vreun pericol, totuși indivizii tindeau să se grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur. Simpla prezență a altuia oferea un confort suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori. De ce avea asemenea condiționări o formă de viață care se născuse în beznă?

“Povestirile lui Alexandru Lamba abordează teme care-i preocupă pe scriitorii de science-fiction la nivel mondial. Incitante și bine scrise, textele din această colecție au astfel și meritul de a pune umărul la sincronizarea literaturii române de gen cu cea din spațiul occidental.” (Marian Coman)

• Limbă: Română
• Editor: Herg Benet
• Data lansării: 24 sept. 2019
• ISBN: 9786067632682

Previzualizare carte

Cover-ebook-Singuratatea-singularitatii-Alexandru-Lamba.jpg

Alexandru Lamba

..............

Singurătatea singularității

Editura

Herg Benet

2019

Singurătatea singularității

© 2018-2019 Alexandru Lamba

© 2018-2019 Editura Herg Benet, pentru prezenta ediție digitală

Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu locuri sau personaje reale este întâmplătoare sau presupune o intenție artistică. Această carte este protejată de legea drepturilor de autor. Te rugăm să nu reproduci textul fără acordul expres al editurii, indiferent de suportul fizic sau electronic, în afara limitelor legale de citare pentru utilizarea în recenzii sau în contexte de promovare. Sprijină și tu creativitatea. Îți mulțumim.

Editura Herg Benet

Bucureşti, România

www.hergbenet.ro

[e-mail]

Concept grafic: © TheSpartan Bureau

Elemente grafice copertă: © dottedyeti | Adobe®

ISBN ePub: 978-606-763-268-2

Focurile lumii celei noi

Nimic. Nici într-o parte, nici în cealaltă. În amurgul rece, doar șinele-i purtau privirile, pierzându-se printre brazi. În zare, de la nord și până la punctul în care Soarele tocmai cobora după orizont, șirul lung de creste ale munților Sayan străjuia cu colții înzăpeziți, prevestind asprimea iernii ce-avea, dintr-o zi într-alta, să sosească. În partea cealaltă, mai jos, întinderea de ape a Baikalului strălucea sub poleiala ultimelor raze ale zilei, până hăt, departe, unde ochiul nu mai distingea apa de cer. Câteva muchii și unghiuri drepte conturau pe malul apropiat satul Kultuk, cu docurile sale întinse ca niște degete subțiri de întuneric printre sclipirile apei.

Grusha își strânse mai bine haina pe ea și-și ridică gulerul. Mâinile i se învinețiseră. Suflă peste ele, apoi își încrucișă brațele la piept, cu pumnii strânși la subțiori. Era singură pe peron. Celelalte încetaseră de săptămâni bune să o mai însoțească. Se resemnaseră cu smerenie în fața destinului, ca rusoaice adevărate ce erau. O sfătuiseră și pe ea să facă la fel.

Dar ea nu voia. Doar speranța o ținea, îi dădea forța să rabde, să trudească și să meargă înainte. Cum să renunțe la Mishka al ei? Cum să accepte că-l pierduse pentru totdeauna? Nu era în puterea ei să facă altceva, dar avea să vină seară de seară aici, la calea ferată, și să aștepte. Să îndure singură și, prin acest canon al ei, să dea forță nădejdii într-un miracol. Pentru că doar miracol s-ar mai fi chemat întoarcerea lui.

Însă nici în acea seară nu se întâmplă nimic, iar nădejdea, întinsă peste atâta amar de vreme, se mai subție cu încă o zi. Trans-siberianul rămânea o fantasmă a zilelor trecute, de care doar neclintirea căii ferate mai amintea. Înainte, trenul trecea o dată la câteva zile. Încetase să o mai facă. Nici pe șosea nu mai veneau mașini. Ca și cum lumea le-ar fi întors spatele. Lumea aceea mare, care i-l înghițise pe Mishka, îi uitase. Poate nici nu mai exista.

Lumina zilei se scurgea spre apus și ea trebuia să meargă să vadă de copil. A doua zi o va lua de la capăt cu negoțul și cu gospodăria. Acum, că rămăsese singură, trebuia să le facă pe toate. Osip era încă prea mic să-și pună nădejdea-n el. Îi era destul ajutor că-l lăsa singurel pe-acasă, ziua-ntreagă, fără să-i ducă grija.

Porni agale, pe drum în jos, spre casă. Va reveni mâine, negreșit. Oftă. Trecuse mai bine de-un an de când îi luaseră bărbatul și fiecare zi era mai grea decât cea dinainte. Casa avea nevoie de reparații, ograda începuse să se umple de bălării, ciuvaie sparte și hârburi, gardul se aplecase. Ca la vădane…

Nu! Nici în gând să n-audă de acel cuvânt! Al ei se va întoarce. N-o va lăsa el de izbeliște, o iubea! Va veni într-o zi înapoi, poate mâine, poate peste o săptămână. Până atunci, ea o va duce. Era datoria ei față de bărbat și de copil. Câtă vreme taigaua avea lemn și Baikalul pește, trebuia să se descurce. Va munci pe brânci toată ziua, seara îl va aștepta pe el aici, iar noaptea va dormi cu băiețelul în brațe, la gura sobei. Putea încălzi doar odaia mică, dar îi era suficient. Va îndesa pături în geam, va înfunda paie pe sub ușă și va răzbi peste încă o iarnă.

Și se va ruga să-i țină puterile.

— Pe unde-mi umbli, Mishka? șopti, apoi suflă de pe degetele reci o sărutare spre apus, rostindu-și, ca-n fiecare seară, descântecul: „Te va găsi cu bine!"

.........

Prima zi de noiembrie aduse tot vânt și burniță. De săptămâni întregi nu scăpau de ele. Zgribuliți, oamenii își părăsiseră de dimineață locuințele și-și începură forfota pe străzi, cu cotrobăitul prin containere, rafturi pline de cioburi din ceea ce fuseseră odată vitrine sau epave de mașini, fiare strâmbe, jefuite de tapițerie și cauciucuri. Aveau nevoie de hrană și de lucruri de ars.

Însă străzile nu mai ofereau nimic de prădat, gunoaiele stârnite de vânt fiind singurele care îi întâmpinau între pereții blocurilor, înnegriți și ciuruiți de coșurile aplecate prin care godinele fumegau înecăcios. Disperarea tulbura privirile. Când vântul biciuia și picăturile mici de ploaie băgau frigul în om până la oase, hămesirea era și mai greu de îndurat.

— Lua-v-ar dracii să vă ia!

O șoaptă strivită între dinți și scuipată peste umăr. O ușă de bloc deschizându-se și o siluetă dispărând în întunericul dinăuntru.

Între camarazii săi, Mikhail răbdă în tăcere. Nu-și întoarse măcar capul după cel care-i blestemase. Când altul o făcu, îl prinse de braț și-l trase după el, mai departe.

— De ce ne spune să ne ia dracii? se tângui soldatul. Crede că nouă nu ne e foame?

Uneori cumplit, alteori suportabil, dar le era și lor. Oamenii nu aveau de unde ști.

— Nu ca amărâților ăstora, Ivane. Ei ne cred ghiftuiți, dar și dacă ar ști cum suntem, tot ne-ar sudui. Noi seara avem unde ne spăla, avem un blid de mâncare, cât să nu ne ardă mațele. Dormim pe moale, păziți de-ai noștri. Ăștia nu mai au nimic.

Asupriții nu și-i pot face părtași pe asupritori niciunei suferințe. O vedea în ochii trecătorilor care se trăgeau din calea lor și-i urmăreau de departe, cu priviri piezișe, o citea pe buzele care se mișcau în surdină și scuipau înspre grupul lor. Se obișnuise. El și cu ai lui erau opresiunea și nimic mai mult. Asta era ticăloasa menire a hainei militare. Armata nici nu pretindea a fi altceva. Nu intervenea să mențină ordinea, nu încerca să ajute poporul, veghea doar ca oamenii să nu se adune la răscoală.

— Noi suntem opresiunea, mai șopti. Noi am tras în ei. Dumnezeu să ne ierte, Ivane!

Viața moscoviților se schimbase în ultimele luni, de Mikhail aproape că nu-și amintea cum fusese înainte. Mai știa doar că existase un „înainte". O altă lume, ca un vis. Înainte de prăbușirea burselor. Nu înțelesese niciodată ce erau locurile acelea agitate în care brokerii urlau unii la alții și cumpărau nimic, plătind cu nimic, sau ce bun puteau ele aduce, dar când isteria îi cuprinsese pe oamenii ăia, președintele apăruse la televizor să dea declarații liniștitoare. Apoi radiourile și televizoarele amuțiseră. Urmaseră telefoanele mobile. Internetul. Ziarele.

Oamenii înduraseră. Răbdaseră scumpirea mâncării din zi în zi și merseseră la lucru. Suportaseră că nu mai funcționa transportul, că li se oprise apa, că nu mai era lumină pe străzi. Speraseră că viața le va reveni la normal. Pentru că ei nu făcuseră nimic altfel. Apoi li se luase curentul și speranțele li se stinseseră odată cu becurile din tavane.

Văzuse atunci, în ultima sa zi de permisie, înainte să fie rechemat de urgență la regiment, grupuri de muncitori părăsind uzinele. Bănuia ce se întâmplase mai departe: poliția nu reacționase – de ce s-o mai fi făcut? –, iar manifestațiile se schimbaseră în prădăciune. Probabil că primele fuseseră jefuite magazinele alimentare și cele de îmbrăcăminte. Apoi celelalte. Urmaseră mașinile și casele oamenilor. Nu conta prea mult.

După câteva zile, când fuseseră ei trimiși pe străzi, găsiseră infrastructura Moscovei complet blocată. Și fuseseră scoși din cazărmi doar pentru că jaful se mutase în cartierele de lux. Avusese parte de zile tulburi, pline de cruzime. Unii își dăduseră duhul, însă noul status quo se stabilise. Clasa conducătoare se retrăsese în spatele zidurilor Kremlinului, sub protecția armatei, abandonându-și vilele în mâinile gloatei flămânde. Un troc amar pentru ei.

Dar, încet și dureros, oamenii realizau că jaful era o soluție iluzorie. Ca să treacă iarna, aveau nevoie de căldură și provizii. Iar din cadavrul orașului nu mai era nimic de scrijelit.

Cum era în alte orașe ale Rusiei sau ale lumii, Mikhail n-avea habar. Evenimentele îl prinseseră în apropiere de Moscova. Pe stradă făcuse ceea ce fusese nevoit ca să rămână în viață, Cel-De-Sus să-l ierte, că în vremuri de război nici El nu judecă cu aceeași măsură.

Și supraviețuise.

Acum îi era frig și foame, era obligat să patruleze ore-n șir printre blocurile posomorâte, sub priviri pizmașe, ud și obosit. Dar trăia. Iar la sfârșitul rondului avea să primească un castron de cașă și o bucată de pâine, probabil mucegăită, suficiente doar cât să-l țină viu până mâine. Și va avea și un pat, într-o odaie friguroasă, pe care o împărțea cu alți cinci camarazi, dintr-o cazarmă plină de jeg, dar în care se va odihni în siguranță.

De-asta nu le întorcea acestor oameni ura din priviri. Simțea, în schimb – pe zi ce trece, tot mai puternic –, clocotul din ei. Bolborosirea căuta mereu mai aprig fisuri. Și nu dibuia nicio supapă.

.........

— Canibalism? Necrofagie? Ce urmează?

Sub lumina chioară, toate privirile coborâră în foi. Atât mai știau să facă. Nicio idee, nicio inițiativă, nimic. Nici măcar una idioată. Ar fi apreciat orice. Duma de Stat și Sovietul Federației Ruse, reduse la cei câțiva reprezentanți ai coalițiilor comunistă și liberală, se dovedeau depășite de situație.

— Ce facem, domnilor? Ne lăsăm poporul să moară?

Pentru a câta oară punea întrebarea asta? Ce răspuns aștepta? Îi convocase la ședința din subsolul Kremlinului tocmai pentru că el însuși nu avea nicio idee. Îi veneau în cap doar subvenții, scutiri de taxe, ajutoare sociale... Creierul nu se putea lepăda de matrice. Atunci, ce să ceară de la politrucii din jurul mesei de metal? Corupți, demagogi, birocrați, funcționaseră cumva în regimul anterior, până când acesta se năruise. Ei îl năruiseră? Îl sabotaseră de-afară? Sau fusese însuși sistemul autodistructiv?

Nu avea importanță. Nici nu i-ar fi păsat dacă el, Leb Lischinsky, nu ar fi fost președintele Rusiei. Cum puteau ceilalți trăi cu ei înșiși mâncând din rezerva de stat pentru situații excepționale, viețuind între zidurile păzite ale Kremlinului și ridicând umil din umeri? Oare cum le era? Îi împărtășeau disperarea, sau doar mimau o preocupare gravă ca să-i facă lui pe plac? Cât credeau oligarhii și politicienii că le va mai rămâne armata loială? Cât vor mai ajunge alimentele? N-aveau cum să nu-și dea seama că nu se mai putea așa. Și-atunci, ce sperau? Să vină totul doar de la el? Situația trebuia tranșată cât mai exista un pol de putere. Așa precar cum era, încă îl aveau. Dacă mai întârziau…

Oamenii erau violenți, revoltați, fratricizi, dar păstrau o fărâmă de umanitate. Erau încă un popor, mai puteau fi conduși.

— Hai s-o luăm încet, se trezi vorbind. Cu ce am începe? Trebuie să începem de undeva, nu?

Își roti ochii prin sală. Nu avea să primească prea mult ajutor.

— Eu aș începe prin a identifica problemele cu care ne confruntăm.

O oarecare rumoare. Da, birocraților le plac clișeele. Ceva la care se pot raporta. Bun, să continue în aceeași notă.

— Cred că nu e momentul să ne gândim la probleme pe termen mediu și lung, ci doar la cele care ne apasă, la cele care nu suferă amânare.

Ochii nu se mai ascundeau printre hârtii, ci îl priveau, cu o licărire de interes.

— Așadar, care sunt problemele de primă importanță?

Zumzet. Vorbe din jumătăți de gură.

— Pe străzi e haos, se ridică un glas puțin peste zgomotul de fond și imediat fu susținut de altele.

Fusese unul dintre comuniști sau liberali? Sau un magnat? Leb nu-i mai știa. Aproape că uitase și cum îi cheamă.

— Cred că e mai degrabă un efect, spuse. Am încercat să facem ordine și am eșuat. De ce? Pentru că nu acolo e rădăcina problemei. Anarhia e consecința nesatisfacerii nevoilor primare ale mulțimii. În direcția aceea trebuie să acționăm.

Foamea! Putea s-o ia pe orice cale, tot la asta ajungea. Mintea i se învârtea într-un cerc. Foamea genera anarhie, anarhia distrugere, iar distrugerea strangula producția. Chiar și în afara constrângerilor capitaliste, idealizând individul și societatea și admițând că o nemaivăzută mobilizare generală, voluntară și simultană a tuturor cetățenilor ar mai fi fost posibilă, fiecare asumându-și rolul pentru binele comun, gradul de deteriorare a infrastructurii și mijloacelor industriale pur și simplu nu mai permitea producerea pe scară largă a hranei. Sistemul, odată gripat, nu putea fi repornit. Trebuia, deci, abandonat și reconstruit de la zero. Dar asta era o problemă pe termen lung. Foamea nu avea să stea după ea.

— Cum hrănim poporul? Se întrebă cu voce tare.

Nu se aștepta la un răspuns. Și nici nu primi.

.........

„Fugi! Nu te uita înapoi, doar fugi!" Cu privirile rătăcite, auzindu-și propria răsuflare ca pe cea mai sinistră amenințare, Mikhail alerga de mânca pământul. N-avea voie să se piardă de ai săi. Vânătoarea de soldați începuse.

— La ce te uiți, băi? Mânca-ți-ar viermii ochii!

Toți îl țintuiră cu privirea. Un moment mai târziu, se îndreptau laolaltă spre ei, lăsând baltă femeia, cu hainele ei sfâșiate cu tot.

— Nu te apropia! Stai! Stai că trag!

Pietre și sticle zburau pe lângă ei, uneori lovindu-i în spate, făcându-i să se împleticească, smulgându-le gemete. Gloata de pe urmele lor înjura și le promitea cele mai cumplite orori. Cine cădea era pierdut.

— Ai să tragi în mă-ta, poteră împuțită, după ce termin io cu ea! Ne-am scăpat cățeaua din cauza ta. Vino să-i iei