Călătoria

De Lili Craciun

Nina Ceranu
„Un roman de-un realism cutremurător! Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar şi eliberare. Povestea e paralela dintre lumi, trecute și viitoare. Mai autentic şi mai credibil nu ştiu cine ar fi făcut din propria durere o carte care va fi mărturie.”
Csaba Szabó
„Călătoria lui Lili Crăciun nu este una palpabilă, ca şi uterul personajului principal în mâna a multor medici şi asistente, ci una de o abstractitate foarte fină, având rădăcinile în năvodurile anxietăţii feminine – undeva la limita minunii de a da viaţă şi a iadului pruncuciderii („Ducându-mă cu gândul că iadul n-a fost niciodată în altă parte. A fost tot timpul aici, în noi”).
Ion Drăgușanul
„Excelent construită narativ, cu o simbolistică filosofică insinuată discret, ca şi coloristica metaforică a elegantei frazări, şi cu o vervă a epicului ascendentă, care ajunge la apogeu prin ţipătul vârstelor şi al cărţii: „Sunt liberă!”.
Dorian Obreja
„O călătorie ce nu trebuia făcută, dar o carte care trebuie citită. Cu siguranţă, călătoria personajului din cartea cu acest titlu, nu ar fi trebuit să aibă loc, asemenea întregului fenomen tragic ce a constituit o realitate a trecutului nu foarte îndepărtat şi a devenit un subiect prea puţin cunoscut şi încă mai puţin abordat în prezent. Experienţa dramatică a victimelor fenomenului amintit le face pe acestea să aibă nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a se mărturisi”.
Doina Popescu
„Romanul de debut al scriitoarei Lili Crăciun decupează o secvență din viața unui cuplu din middle-class-ul românesc, la finele regimului comunist-ceaușist. O călătorie care te ține cu sufletul la gură, cu răsturnări de situații pe cât de neașteptate pe atât de verosimile totuși în logica acelui regim politic care, în situații de viață extreme, îi obliga pe indivizi sa ia decizii rapide, sub impulsul unui bine sau al unui rău crescut în ei parcă în mod natural”.
Leonard Relea
„Autoarea reușește să pună pe hârtie gânduri, sentimente, stări, cu atâta acuratețe și cu un fin simț al detaliului, încât par că sunt trăite chiar de către cititor. Nu aș vrea să știu ce ar simți o femeie, care a trecut prin situații identice, în momentul în care va citi cartea. Aș putea spune că e interzisă cardiacilor. Cele 300 de pagini ale romanului sunt un tur de forță prin memorie, o descătușare aproape violentă a amintirilor blocate zeci de ani în sertarele subconștientului”.
Eugenia Crainic
„Pe scurt, în cele șapte zile prin care ne poartă amintirile profesoarei Liana, se întâmplă lucruri care-i dau femeii viața peste cap, simțind mai mult decât în întreaga ei existență ce înseamnă să nu contezi, să fii victimă în adevăratul sens al cuvântului și să nu ai nicio putere în fața absurdului și a nedreptății. Liana, ca orice femeie pentru care contracepția era interzisă, iar avortul o infracțiune, trece prin situații și stări de infarct, suferind și umilindu-se peste puteri în lupta sa surdă cu sistemul care nu o lăsa să decidă asupra propriei sale existențe. Durere fizică și tortură psihică. Astfel s-ar putea descrie, în câteva cuvinte, romanul lui Lili Crăciun. O bucată de viață, așa cum a fost”.

• Limbă: Română
• Editor: Lili Craciun
• Data lansării: 25 feb. 2016
• ISBN: 9781310484278

Lili Craciun

Nascuta in judetul Bacau, crescuta si scolita in Falticeni, autoarea si-a desavarsit studiile in Iasi, unde a urmat cursurile facultatilor de Filozofie si, mai apoi, de Drept. Despre debutul la vârsta maturitatii depline, Lili Craciun spune pe blogul ei, www.justitieoarba.com: „Scriu dintotdeauna. De cand eram foarte tanara. Numai ca m-am ridicat din copilarie cu jena de a nu imparti cuvinte goale, care nu spun nimic. Mi-a fost teama sa nu imprastii scrieri fara miez si substanta. M-am speriat ca sunt prea comuna, ca vorbele mele, asternute pe hartie, nu transmit senzatii si sentimente pe cat mi-as fi dorit. Am crezut ca sunt una printre atatea altele. Ca doar mi se pare ca destinul m-a inzestrat cu har. Asa ca mi-am ascuns cuvintele. Unele s-au pastrat prin caietele de amintiri, altele zac si acum prin podul casei parintilor mei. Multe dintre ele au luat drumul focului din soba, aprins de tata iarna, cand vantul vajaia la ferestre. Mai tarziu, lucruri, mereu mai importante, au amanat cuvintele. Am pus pe primul plan altceva sau pe altcineva. Sa studiez, sa-mi fac o cariera, sa fiu sotie exemplara, sa nasc, sa cresc copii. Sa plang iubiri pierdute sau sa ma bucur de altele noi. Si fiecare zi trecuta, insemna un maine al scrisului pe care il visam peste noapte. O promisiune fara viitor, pentru ca mainele devenea mereu azi. Si alte si alte lucruri treceau inaintea cuvintelor. Nici nu stiu cand m-am regasit. Poate ca lacrima, ascunsa dupa o stea, m-a scuturat facandu-ma sa ma reintorc. Poate ca m-a ars amintirea promisiunii si am redescoperit cuvintele. Poate ca iubirea celor care m-au sustinut cand nu eram printre ei m-a vindecat. Sau poate ca voi, cei care ma cititi, ma impingeti sa scormonesc in suflet dupa alte si alte intamplari, nascand in mine increderea ca, totusi, am ceva de spus, ca nu-s anosta iar cuvintele nu zboara fara sens pe foaia de hartie”.

Previzualizare carte

LILI CRĂCIUN

__________________

CĂLĂTORIA

roman

2015

© 2015, Lili Crăciun

Editura Eubeea

Timișoara, Aleea martir Ioan V. Avram, nr. 1

Consilier editorial: Ilie Chelariu

Lector: Nina Ceranu

Coperta: Andrada Suciu

Ilustrația copertei:

Alungarea din paradis, de Galina Anisimova

Peste 10.000 femei au decedat și alte sute de mii au fost mutilate fizic și psihic în urma avorturilor clandestine în perioada 1966-1989, în România comunistă.

Lor le dedic această carte.

Riduri vagi pe un chip aproape imobil. O schimă de plâns nu reușește decât să-i adâncească aproape imperceptibil unghiurile ascuțite din colțurile gurii. Privirea gri-albăstruie, în stare să înghețe o asistență oricât de gălăgioasă, închipuie o linie care se pierde peste umărul meu, în mormanul de frunze veștejite de pe alee. Turbanul galben al prosopului încă ud îi strânge fuioarele argintii, lăsând vederii un gât delicat și chipul femeii pe care poți ghici ușor frumusețea tinerei profesoare de țară, care fusese acum 30 de ani.

Eram jurnalista ei preferată și când m-a sunat să mă invite la o cafea, la ea acasă, era să scap telefonul din mână. O persoană mult prea sobră, femeia rece pe care o cunoșteam de o viață și căreia nu îi deslușisem încă vreun sentiment, mă invita – în sfârșit – la ea. Dumnezeule!

— Ce-ți veni? Hai, zi! E tare de tot de data asta, așa-i? Ne tutuiam demult, eram de vârste apropiate, dar era formal. Între noi era o prăpastie cât Groapa Marianelor.

— Oprește toate drăcoveniile alea, pune totul deoparte, nu trebuie să înregistrezi și nici n-o să ai de scris, sau cel puțin nu acum. O să fie așa, o discuție între fete, deocamdată.

Un zâmbet scurt păru să-i lumineze fața și, pentru prima oară în atâția ani, m-am temut de ceea ce ar putea să urmeze. Am mai râs împreună, ba chiar și cu gurile până la urechi, dar de fiecare dată fusese râsul profesional pe care-l uiți îndată ce ai închis ușa biroului. Am simțit instinctiv că de data asta era cu totul altceva, probabil grav, serios și că nu o să ne hlizim.

— E greu de spus dintr-o dată. E despre mine. Sunt câteva întâmplări în viața mea care nu-mi dau pace. Am crezut că sunt în stare să uit grozăviile care m-au marcat, însă zilele acelea au revenit cu obstinație. De la o vreme, de când cu demonstrațiile de stradă, cu activiștii care urlă neîncetat în megafoane, comentatorii care toacă la nesfârșit clișee răsuflate fără să știe cu adevărat despre ce este vorba, nu mai pot! Mi-am dat seama că trebuie să vorbesc, să spun ce este cu ade-vărat în sufletul unei femei atunci când… când nu mai are încotro.

Glasul îi tremură înfiorat, chiar în clipa când începe să povestească. Simt că retrăiește stări care i-au produs o mare tulburare.

— Sunt clipe de groază care mă aruncă înapoi și mă fac să retrăiesc fiecare clipă, fiecare coșmar, fiecare rugăciune, fiecare picătură de speranță. De parcă atunci ar deveni acum și trecutul n-ar fi decât un prezent reluat insistent, din nou și din nou de la capăt. Am tăcut atâția ani…. Cred că a sosit momentul să povestesc.

Cuvintele abia i se desprind, stinse pe ultima silabă. Liana pare să exprime gândurile doar pe jumătate, cu un fel de teamă pe care încă nu mi-o explic.

— Ce Dumnezeu ai ținut în tine? Ne știm de atâția ani…

— Da, ne știm, numai că... Am crezut că tăcând voi uita sau că măcar voi putea trece cu timpul peste cele câteva zile care m-au schimbat, m-au transformat dintr-o femeie naivă într-una bănuitoare, din una care credea în jumătatea plină a paharului în alta, care avea să se îndoiască de tot și de toate, văzând doar jumătatea goală din orice pahar. Nu m-am recunoscut multă vreme; o altă persoană mă privea dincolo de oglindă. Sau poate eram aceeași doar că Liana din fața oglinzii o privea pe cealaltă dintr-o altă perspectivă.

— Hai, rece, călduț, poți măcar să mă apropii de ceea ce vrei să povestești?, am glumit, încercând să netezesc cumva calea pentru ceea ce bănuiam că va urma.

— Ai răbdare. Schimbarea mea a fost atât de bruscă și neașteptată încât m-a speriat. Nu am fost în stare să mă eliberez nici măcar atunci când aș fi putut să mă confesez fără teama că aș putea fi privită ca o criminală sau fără spaima de pedeapsă. Am tăcut cu îndărătnicie, îndesând în cel mai întunecos ungher trăiri amestecate. Mi s-a părut că dacă aș fi ales să spun, voi retrăi coșmarul. Am tăcut în toți anii de după „atunci" ca într-un fel de autoapărare, fiind convinsă că orice rememorare voluntară ar redeschide răni pe care le consideram cicatrizate. Umilință și furie, revoltă, remușcări, întrebări cărora le găsesc mereu alt răspuns. Mă frământ degeaba, știu că numai mărturisind mă voi elibera. Hai să-ți povestesc!

Capitolul I

Împlinisem de câteva luni 30 de ani. Eram măritată de patru ani cu un marinar, care se retrăsese la vatră de dragul meu. Abandonase lumea largă pentru mine. Îți dai seama, mă simțeam cineva. Însă fericirea deplină avea să vină după ce am adus pe lume copiii. O fetiță minunată de trei ani și un băiețel, vesel și poznaș, de doi, erau averea mea. Însemnau miracolul vieții. Nu-mi venea să cred că fata șturlubatică de pe vremuri fusese atât de norocoasă. Nimic și nimeni n-ar fi putut să tulbure iubirea, liniștea și pacea ce domneau în viața mea. Și, cu toate astea, am devenit, într-o clipă, disperată.

La început a fost o bănuială amestecată cu teamă. Apoi, când mi-am dat seama că nu am cum să mă înșel și că eram din nou gravidă, m-a cuprins o deznădejde soră cu moartea. Nici vorbă de bucurie. Certitudinea unei noi sarcini m-a trăznit în moalele capului.

Eram în baie, iar țipătul ieșit fără voie din gâtlej a fost acoperit de șuvoiul de apă. „Gravidă, doamne!, nu, nu, nu! N-are cum, mi se pare!, repetam prostește. Mă păcăleam singură, sânii întăriți, întârzierea ciclului și grețurile fără motiv, ce-mi întorceau stomacul pe dos din te miri ce, nu puteau să aibă decât o singură cauză. Am plâns zeci de minute sub șiroaiele de apă caldă, stând chircită, până am amorțit. „O, doamne, nu acum, nu acum!. Planurile, speranțele, visurile, toate se duceau naibii.

Era un sfârșit de săpămână încins, în mijloc de vară. Transpirasem abundent. Nu din cauza căldurii. „Ce mă fac, ce mă fac, ce fac cu mine, cu viața mea, cu căsnicia mea, cu serviciul, cu copiii?" A durat zeci de minute până să-mi iau inima în dinți și să-l implic și pe el în frământările mele. Bineînțeles, n-a observat tuburarea și lacrimile de pe obraz. N-a observat sau m-a ignorat deliberat; o tactică pe care o adopta adeseori când mă vedea agitată.

— Sergiu, vreau să vorbesc cu tine! Plânsă, cu apa șiroind, învelită într-un prosop, m-am proțăpit în mijlocul camerei. Nici n-a întors privirea, concentrat la televizor.

— Acum ți-ai găsit? E meci, nu vezi?

— Acum sau după meci, tot gravidă sunt, i-am șu-ierat. Abrupt, să-l provoc. Pășisem în cameră cu gândul să fiu delicată, să-i spun cu gingășie, știam că va fi o discuție grea, însă vorbele și tonul mi-au scăpat fără voie, furioasă pe lipsa lui de interes.

— Poftim?? Sergiu și-a ridicat, în sfârșit, ochii de pe ecran și m-a măsurat de sus până jos. Ești nebună, cum să fii gravidă?

— Oi fi nebună. Nu știu, poate… Dar gravidă sunt cu siguranță.

— Numai tu puteai să vii cu vești din astea tâm-pite când e meci. De când știi?

— De acum zece minute sunt sigură. Am avut ceva bănuieli zilele astea dar am sperat că e o întârziere. Mi-am dat seama sub duș că …

— Și? Ochii i se întorceau, pe furiș, spre ecranul televizorului.

— Și ce? Eu un alt copil nu mai vreau să fac. Tu, tu ce spui?

— Eu? Ce să spun? Fă ce vrei! De ce trebuie să știu lucruri din astea?

— Dar cine ar trebui să știe? Aha, să mă duc să le povestesc vecinilor, bine?!

Nici tonul ironic și nici atitudinea furioasă nu l-au făcut atent. Trata problema cu lehamite, trăgând cu coada ochiului la ecran. Îl simțeam cum, uitându-se la mine fără să mă vadă, mai fură câte ceva din turuiala comentatorului. Aș fi spart televizorul.

— Ei, hai! Dacă-l vrei, bine, dacă nu, nu. E simplu.

Am făcut ochii mari.

— Simplu? Așa ți se pare?

— Ți-am spus, faci ce dorești.

— Bine, nu-l vreau. Și cu asta ce rezolv? Cine să ajută să transform acest „nu-l vreau" în realitate? Nu puteam să-mi controlez tonul. Calmul și indiferența lui mă înfuriase.

— Liana, ce vrei în fond? Nu te înțeleg. Eu nu-ți pot provoca un avort. Fă ce vrei tu, numai lasă-mă pe mine, nu mă amesteca.

— Bravo! „Nu mă amesteca", frumos! Credeam că pot discuta cu tine. Bine… vezi-ți de meci, o să mă descurc singură, am încheiat, scurt, discuția. Era clar, vorbeam cu pereții.

— Ți-am spus, tu decizi. Și, acum, lasă-mă să văd meciul.

Marea spovedanie se terminase. Calm, el s-a întors către fotbal. Eu, turbată, am ieșit, trântind ușa în urmă. Mi-aș fi dorit să mă ia în brațe, să mă alinte, să-mi promită că împreună vom rezolva situația, să nu-mi fac griji. Nu m-aș fi supărat nici dacă ar fi devenit nervos, ar fi făcut scandal și ar fi ridicat tonul, să mă acuze că n-am știut să mă feresc de sarcină. Ori să îmi spună că dorește copilul. Orice, numai indiferență, nu.

L-am lăsat la televizor și m-am ascuns în fundul dormitorului, între pat și perete. În ungherul acela strâmt voiam să mă gândesc, să analizez, să compar, să îndrept lucrurile, să decid. Și să plâng din nou.

Discuția cu Sergiu a continuat în același registru tot sfârșitul de săptămână; am vorbit singură sau cu pereții. Eu încercam să-l implic, să ne sfătuim, să simt că suntem doi; el se retrăgea într-o absență placidă care îmi făcea rău. Nu numai atitudinea lui dar și dorințele mele împingeau concluziile spre unul și același răspuns, înșurubat deja în creier: nu.

Era ușor să o spui, practic însă… Trăiam vremuri tulburi, în care o sarcină nedorită devenea brusc o problemă de viață și de moarte, o luptă cu un sistem care decidea totul, impunând reguli draconice asupra propriei tale vieți. Societatea hotăra în locul tău fără să te întrebe, interzicând chiuretajul. Și taxa cu asprime orice abatere. Un avort clandestin, despre care aflau procurorii, te arunca cel puțin în beciurile Miliției și de acolo la închisoare, dacă nu la cimitir. Și ei aflau mai întotdeauna.

Cei doi copii însemnau enorm. Numai că a fi părinte, chiar și a două minuni, era greu, dificil până la uitarea de sine. Fiecare picătură de lapte sau bucățică de carne, fiecare portocală sau ciocolată mă sfârșeau de puteri. Obținerea lor era o luptă care nu se termina niciodată și în care, de cele mai multe ori, eram învinsă. Înnebuneam la gândul că le-ar lipsi ceva, lucruri normale și firești, de altfel. Și cu toate astea, multe erau lipsurile pe care, indiferent de zbaterile mele neostoite, nu le puteam învinge.

Creșteau într-un apartament înghesuit, în care vara te coceai de căldură și iarna tremurai de frig, cu țurțuri de promoroacă pe la colțuri; îi duceam dimineața devreme la o creșă mizeră de unde, de cele mai multe ori, îi luam bolnavi. Le raționalizam fiecare bucată și bunătate de copilărie. Îmi imaginasem viața altfel: o relație de cuplu plină de iubire, copilărie de vis pentru copii, bunăstare, fericire până la adânci bătrânețe. Ce idioată! Realitatea mă trăznea zi de zi, amintindu-mi că sunt o proastă și că perfecțiunea nu există decât în ceruri. O naivă care trăia cu ochii deschiși viața eroilor din pagini de carte. Pentru societatea care eticheta omul, punându-l în cutiuțe cu reguli, eram o inadaptabilă. Îmi adoram copiii și dragostea mea încerca să acopere și să ascundă lipsurile. De multe ori însă, nici iubirea nu ținea de foame sau de cald.

— Dacă iubeai atât de mult copiii, de ce nu l-ai făcut şi pe-al treilea?, nu m-am abținut să nu-i întrerup povestea abia începută.

— E greu să înțelegi. Nu neapărat pentru că n-ai fi trăit vremurile acelea, ci pentru că fiecare om judecă altfel, simte o anumită întâmplare într-un mod diferit. Va fi cu atât mai greu să mă înțeleagă mamele de azi. Gândește-te că atunci concediul de maternitate era de patru luni. Patru luni după care erai obligată să te întorci la serviciu. Gândește-te că nu se găseau nici măcar lucruri elementare pentru un copil, că veșnic spălai sau uscai cu fierul de călcat pelinci iar apa caldă era doar câteva ore pe zi. Nu era simplu.

Liana a oftat scurt și s-a reîntors în povestea de care voia să se elibereze prin mărturisire.

Era foarte greu să cresc doi copii, cum aș fi făcut față la un al treilea? Și mai era ceva. Ceva care ținea de ființa mea intimă, de libertate. Doream să trăiesc și pentru mine, pur și simplu să trăiesc, organizându-mi viața după cum credeam de cuviință, decizând liber asupra viitorului. Aveam vise iar o sarcină nu făcea parte dintre ele. Când societatea îți interzicea să visezi, să decizi liber, singura metodă rămasă era să ocolești legile inumane. Nu era corect? Poate, dar era necesar. Numai indiferent puteai rezista regulilor absurde și fără sens, pe care nu le recunoșteai. Ocolirea lor era singura soluție, ca să nu clachezi într-o țară ce-ți interzicea să respiri libertatea.

Simțeam statul ca pe o cizma străină, apăsând nemilos, rece și dureros, pe grumazul meu. Într-un sistem abrutizant, libertatea, pe care o reclamam și o recunoșteam ca fiind intrinsecă ființei umane, avea un singur răspuns la dilema ce apăruse pe neașteptate în acel sfârșit de săptămână. Și în jurul acelui răspuns am construit cu încăpățânare toate apărările viitoare.

Singurul gând, la care m-am întors mereu în acele zile a fost să găsesc o soluție care să răpundă acelui „Nu vreau. Iar răspunsul frământărilor a transformat gândul într-o sentință definitivă: „Trebuia să scap de sarcină!. Aceasta a fost decizia finală în jurul căreia s-au învârtit controverse, sentimente stranii și duale, precum și analize fără sfârșit. Corpul în care creștea acel „ceva era al meu, nu al societății. Cine putea să mă împiedice să hotărăsc ce fac cu viața și cu trupul meu? Nimeni!", credeam, în ciuda regulilor impuse de legi care spuneau contrariul.

Am fost dintotdeauna o căpoasă, dar atunci nimic n-a stat în calea îndărătniciei mele și încăpățânarea a atins cote maxime. Nu concepeam să mă resemnez, nu acceptam că îmi duc existența într-o țară care semăna cu o pușcărie, unde gardieni îndobitociți la școala de partid aveau drept de viață și de moarte asupra fiecărui individ. Teoriile umaniste mă învățaseră că omul este liber prin naștere iar eu înțelegeam această libertate și în legătură cu dreptul natural de a hotărî asupra imixtiunilor. Sarcina, ivită fără să o doresc, mi s-a părut o piedică pe care trebuia să o înlătur, chiar dacă pentru asta urma să nu țin cont de legile care dictau ce pot sau nu să fac cu minele meu. Libertatea nu exista doar în teorie. Refuzam să accept că, în realitate, ne comportam ca niște arestați între gra-nițele propriei țări, un teritoriu cenușiu care semăna cu o închisoare.

Liana oftă, lăsând ochii în jos, cu gândurile împrăștiate între atunci și acum.

— Cum aș putea să descriu celor care n-au cunoscut lipsurile în ce țară anormală trăiam?! Cum aș putea să închid în cuvinte durerea de a spune copilului tău că nu ai de unde, că nu ai cum să îi oferi minimul necesar? Cum aș putea să povestesc că fiecare coadă la care stăteam cu orele pentru o simplă cutie de cacao mă degrada ca om? Că fiecare aranjament cu o vânzătoare pentru un banal pachet de unt mă jignea de moarte? Mă umileam, da!, în fața unei vânzătoare care se credea Dumnezeu, doar ca să văd acasă bucuria din ochii copiilor când scoteam câteva portocale ascunse în geantă, cu sentimentul acut că nu sunt decât o hoață ce ocolise sistemul. Numai că fiecare umilință ucidea puțin câte puțin visul despre libertate și demnitate, rămas agățat într-un „niciodată".

Mă uit la ea cu atenție. Nu mă privește, continuă ațintită înspre un orizont pe care nu-l descifrez. Murmură ceva și îmi dau seama cât îi este de greu să povestească despre acel „atunci". Mă tem că îi va fi cumplit să-și amintească detalii. Trecutul o poseda, o înfășura în mrejele lui, provocându-i dureri nestinse de trecerea timpului.

Trăiam vremuri cumplite. De multe ori, găseai cu greu până și „pâinea cea de toate zilele". Sistemul avea grijă să-ți aducă aminte, în fiecare clipă, că ești doar un element fără importanță într-un angrenaj uriaș, în care nu contai, puteai fi eliminat oricând fără urme. Într-o lehamite generală, fără speranța unui mâine mai bun, te lăsai purtat pe făgaș, știind că revolta pu-blică nu ți-ar fi putut aduce nimic bun. Te revoltai pe muțește, cu teama că și liniștea ar putea fi auzită și sancționată. Decizia, care îmi dădea târcoale la nivelul mentalului, făcea parte din acel refuz tăcut.

Hotărârea de scăpa de sarcina nedorită se înfipsese ca un sfredel în creier și n-am mai vrut să renunț la ea. Numai că lucrurile nu erau simple. Ceea ce-mi doream se bătea cap în cap cu ceea ce dorea societatea pentru mine.

Îmi duceam existența într-un stat în care totul era reglementat, inclusiv viața gravidelor și embrionul din pântecul lor. Societatea voia copii, mulți copii și pentru asta obliga femeile gravide să ducă la bun sfârșit fiecare sarcină. Conta numărul și nu calitatea, autoritățile nu-și puneau problema condițiilor în care vor crește acei copii. În baza unor reguli, impuse la limita absurdului, care se amestecau abrupt în viața individului, a unor principii denumite cu emfază „grijă față de familie", voința statului nu ținea cont și de voința femeii gravide; nașterea sau avortul nu erau lăsate la latitudinea ei. Statul, îți spunea când ai voie și când nu să avortezi. Și regula era, în fapt, că nu ai voie. Legea îți interzicea să decizi tu, prin propria voință, asupra întreruperii de sarcină. Cel care hotăra era sistemul, indiferent de necesitățile obiective ale mamei și ale viitorului copil. Libertatea sau dreptul de a alege erau considerate rămășițe ale timpurilor burgheze, de care trebuia să te lepezi ca de Satana.

Bănuiam că va fi cumplit să fac avort, mai cu seamă că era vorba de unul clandestin, ilegal. Știam că orice intervenție asupra organismului reprezintă nu numai durere fizică ci și o agresiune asupra psihicului, agresiune care avea să lase urme adânci. Dar luasem hotărârea de a avorta și nu auzeam nici un cuvânt care să mă contrazică.

— Cum a început totul?, o întreb. Ochii înnegurați ai Lianei mă sperie. Trecutul îi năvălise vijelios peste prezent.

Totul s-a declanșat într-o zi obișnuită de luni, dintr-un iulie înăbușitor. Gânduri despre libertate și decizie, hotărâre-ezitare, bine-rău, se adunaseră de-a valma. Ideile se îngrămădeau haotic; mănunchiuri de spice dezordonate, nici una victorioasă, luptându-se unele cu altele, certându-se care să iasă la lumină.

Îmi aduc bine aminte doar vara și căldura toridă, aerul irespirabil încă de dimineață. Sergiu plecase la serviciu iar eu mă plimbam de la un capăt la altul al holului, peste un linoleu galben care frigea sub tălpile goale. Măcinam pași mărunți de colo-colo, străbătând de zeci de ori distanța de la ușa de intrare până la cea din baie și înapoi, copleșită de gânduri vraiște, fără sens, pe care nu reușisem să le pun în ordine. Fiecare idee își cerea dreptul la viață și bătălia lor surdă mă amețise, dându-mi dureri după ceafă. Nu aveam o soluție dar luasem o hotărâre de la care nu voiam să abdic, indiferent de riscuri.

Nu voiam sub nici o formă să nasc al treilea copil, asta era clar. Însă nu optasem pentru o metodă. De altfel, nici nu cunoșteam vreuna. Încă mă îndoiam. Mi se părea vital să vorbesc, să mă sfătuiesc, să plâng sarcina nedorită, apărută pe neașteptate, dând peste cap liniștea blândă a vacanței.

Dar cu cine aș fi putut să discut, Doamne? Cu cine? Cu Sergiu încercasem tot sfârșitul de săptămână și, în afara unor mormăieli neinteligibile, nu obținusem altceva. Cu maică-mea era exclus, cu toate că era singura persoană în care aș fi avut deplină încredere că nu mă va pârî la Miliție. Știi? Pâra era un element definitoriu al omului de tip nou, ascunsă în orice ungher, sărind de unde nu te așteptai. Veșnic la pândă, gata să te sfâșâie ca o jivină. Mama? Exclus, venea dintr-o generație în care discuțiile despre sex erau tabu. Încercasem de câteva ori să-i spun despre conflictele din căsnicia mea tânără și mi-o retezase scurt: „Ce vrei, mamă, asta e viața! L-ai ales, mergi înainte! Așa sunt toți bărbații. Exclus, n-ar fi putut să înțeleagă. Cu colegii de școală? Eram doar de un an profesoară la școala din cartier și nu-mi făcusem nici o prietenă căreia să-i încredinţez asemenea secrete fragile. Cum să fac? Să intru în cancelarie și să întreb simplu: „Nu știți vreo metodă de a avorta un copil nedorit? Din nou exclus.

Nu puteai declara liber ce gândești pentru că la nivelul mentalului colectiv, singura constantă era frica. Crescusem în ideea că oricine poate fi turnător, chiar cea mai apropiată persoană. Îmi construiam existența, asemeni celor din jur, în spaima că orice derapaj va fi descoperit și sancționat. Iar avortul era mai mult decât derapaj, era infracțiune. Rămâneai gravidă și nu voiai copilul? Nu tu hotărai dacă îl vrei sau nu. Pentru un avort sau chiuretaj clandestin pedepsea era cruntă pentru toate persoanele implicate. Chiar și pentru cele care doar au știut dar nu au anunțat autoritățile. Știam toate astea și totuși trebuia să găsesc o soluție. Cu orice risc. Dacă singura constantă impusă de sistemul comunist era frica, cea care te impiedica să vorbești liber și te încorseta în teamă, singura constantă a mea, aflată într-o frământare ce închidea și deschidea gânduri, era hotărârea fermă de a nu duce sarcina la bun sfârșit.

Zăpușeala verii pătrundea perfid prin toate un-gherele casei, lipindu-mi pantalonii scurți și tricoul subțire de pielea transpirată. Părul, strâns la spate într-o coadă groasă, lungă până la brâu, atârna greu, devenind povară. Iritată de zăpușeală și de consta-tarea care-mi întorsese viața peste cap, mă răzbunam pe lucruri. Nu puteam respira, aerul se aduna în mănunchi pe tavan, refuzând să circule. Un ventilator plantat pe hol se învârtea în zadar, fără să aducă vreo pală de răcoare.

O vară fierbinte, în care ar fi trebuit să sar într-un picior de bucurie, să mă distrez, să fiu fericită. Urma să fac Dreptul. Un vis de liceeană, pe care nu îndrăznisem să îl ating dintru început. Eram din nou studentă și eram liberă. Pe copii îi luase mama, „copchilă, lasă-i pe vară la mine, ai și tu nevoie de odihnă după examenele iestea". Acceptasem bucu-roasă ajutorul pentru că, uneori, mă sfârșea rolul de mamă. Numai că în loc să chiui, mă frământam fără rost. Mintea îmi era împrăștiată în mii de soluții și rezolvări miraculoase, mă clătinam amețită de argumentele pro și contra.

„S-o fac? Să n-o fac? Cum naiba s-o fac?". Întrebări care izvorau alte întrebări, în vreme ce