Imaginea României prin turism, târguri și expoziții universale, în perioada interbelică

De Claudiu Alexandru Vitanos

Imaginea Romaniei prin turism, targuri si expozitii universale, in perioada interbelica, este titlul unei noi carti extrem de interesante, adresata atat specialistilor cat si publicului larg. Lucrarea elaborata de dr. Claudiu-Alexandru Vitanos reprezinta bilantul unor eforturi sistematice ale autorului de cercetare a modului in care a fost elaborata politica nationala privind dezvoltarea turismului si, totodata, politica de promovare a Romaniei prin intermediul targurilor si expozitiilor universale de-a lungul deceniilor interbelice.

• Limbă: Română
• Editor: Mica Valahie
• Data lansării: 16 feb. 2016
• ISBN: 9786068304724

Previzualizare carte

Turism

INTRODUCERE

Problematica temei Imaginea României prin turism, târguri și expoziții, în perioada interbelică este complexă, dar unitară, cu o deosebită importanță, atât teoretică cât și practic-aplicativă. Demersul nostru se constituie într-o încercare de a prezenta, prin realizări și politici specifice, gradul de dezvoltare și modernizare a României Întregite și reflectarea sa în conștiința contemporanilor, a epocii. Perioada interbelică reprezintă, în esență, un reper pentru generațiile următoare, ne ajută să înțelegem mai bine rolul României în istoria Europei și în cea universală.¹

Un popor se cunoaște pe sine prin două dimensiuni valorice: o dimensiune verticală – cunoașterea istoriei naționale – și o dimen-siune orizontală – cunoașterea celorlalte neamuri din Europa, din întreaga lume și a aprecierilor acestora despre el. Imaginile pe care un popor le generează de-a lungul istoriei sale sunt legate de impresiile cele mai variate – în lumini și umbre –, de la interpretări pozitive foarte nuanțate, până la stereotipuri negative, caricaturale, bazate pe refuzul cunoașterii reale ale unui popor.

Demers cu statut interdisciplinar, imagologia, în sensul restrâns, tradițional al definirii ei, „se ocupă de studiul imaginilor pe care popoarele și le fac despre sine(autoetnoimagini – A.E.I) sau despre alte popoare (heteroetnoimagini – H.E.I). Și unele și altele pot exista – sunt studiate, de altfel – și sub forma stereotipurilor".² Dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, imagologia – imaginea celuilalt – a cunoscut, apoi, contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și români.³ Știința de graniță capătă consacrarea oficială la al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).

Cercetarea românească a folosit, de timpuriu, ca document istoric, filozofic etc. „imaginea celuilalt"; în această idee au scris, de-a lungul timpului, Nicolae Iorga⁴, Dan Amedeu Lăzărescu⁵, Paul Cernovodeanu⁶, Alexandru Duțu⁷, Simona Vărzaru⁸, Gheorghe David⁹, Dan Horia Mazilu¹⁰, Dulciu Morărescu¹¹ etc. În același sens, au apărut cele nouă volume de Călători străini despre țările române¹² sau antologia ilustrată Privirea Celuilalt¹³.

De asemenea, sunt valoroase cunoscutele lucrări ale unor istorici străini, traduse sau apărute în ultimele două decenii, precum cele ale lui Keith Hitchins¹⁴, Andreas Hillgruber¹⁵, Catherine Durandin¹⁶, Harold Heppner¹⁷, Henri Prost¹⁸ ș.a., ale unor sociologi, cum ar fi Claude Karnoouh¹⁹, sau scriitori²⁰ etc. Desigur, aflând cum ne privesc alții, vom ajunge să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine; mereu ne căutam identitatea, mereu încercăm să ne definim.

Am crezut și cred în continuare că, prin valorile noastre, putem contribui, alături de ceilalți, la edificarea unei lumi a civilizațiilor în comunicare și cooperare, a dezvoltării prin confruntări non-violente, de bună credință.

Tema – extrem de generoasă, dar și solicitantă – a creat posibilitatea de a identifica mecanismele prin care identitatea autohtonă se constituie în dialogul despre propria proiecție și receptarea de către celălalt. Turismul, târgurile și expozițiile naționale, internaționale sau universale pot fi ocazii de expunere a mecanismului de validare al identității naționale, pot contura profilul României Întregite. România Mare, de la potențialul natural până la excelența intelectuală, spre finele perioadei interbelice, își poate revendica un loc și un rol în Europa.

Expozițiile naționale, internaționale și universale, în același timp, validează creațiile tehnice, științifice, culturale pe plan național și internațional puse în relație directă cu cele mai importante manifestări mondiale ale epocii.

Bibliografia temei lucrării nu cuprinde, nu menționează un titlu generic asemănător, nici holistic și nici pe componente – imaginea României prin turism sau prin târguri și expoziții. Tema, în ansamblu, nu a reținut atenția istoricilor, astfel, încât, a fost necesară o susținută și complexă investigație științifică.

În perioada interbelică, substanțiale și riguroase studii, care acoperă, într-o oarecare măsură, una sau alta dintre componentele ideatice ale temei, sunt cuprinse în capitolul doi – Turismul și propaganda economică, din volumul patru al Enciclopediei României: Valeriu Pușcariu, Turismul²¹, Valeriu Pușcariu, Emil Țeposu – Stațiunile balneare și climatice²²; I. A. Roceric, Horia Oprescu – Expozițiile²³. Toți autorii menționați sunt specialiști de marcă în domeniile abordate, cu o activitate editorială bogată.

Dintre elementele care scad, într-o oarecare măsură, din valoarea operei lor, menționăm: informația nu este întotdeauna adusă „la zi" și, uneori, este incompletă; textele cuprind rareori puncte de vedere diferite asupra uneia sau alteia din problemele abordate; atât problematica dezvoltării și modernizării țării, cât și aceea a prezentării la manifestările expoziționale universale și internaționale au la bază, în general, concepția encomiastică, mai mult sau mai puțin vizibilă etc.²⁴ Cu toate acestea, studiile, ca, de altfel, toate cele patru volume ale Enciclopediei României – operă strălucită a epocii – au constituit o parte a bibliografiei de bază a lucrării de față.

Încă în urmă cu șase decenii, se afirma, de către istoricul britanic John Pimlott, că știința istoriei a ignorat turismul, componentă caracteristică economiei moderne, care foarte repede se va număra printre cele mai mari „branșe mondiale", iar „Puterea de influență a lui homo turisticus (s.a.) în epocă este evidentă"²⁵. Nici istoricii români nu au tratat problematica turismului din perspectiva științei lor. Aspecte importante de reținut și valorificat se întâlnesc în volumul opt al tratatului Academiei Române – Istoria Românilor²⁶, în unele lucrări ale lui Ioan Scurtu²⁷ sau la Matei Cazacu²⁸.

Turismul este abordat – în diferite dimensiuni cantitative și profunzimi calitative – de lucrările importante de geografie a României, începând din anii 1970²⁹. În anul 1968, s-a organizat primul Colocviu de Geografie a Turismului, sub egida Institutului de Geografie al Academiei Române și Oficiului Național de Turism, care a stabilit, pe baza experienței naționale și internaționale, unele criterii și principii de bază ce trebuiau avute în vedere în etapizarea dezvoltării turistice.

Victor Tufescu³⁰, Ion Șandru³¹ și tratatul de geografie al Academiei Române³² enunță începuturile turismului în țara noastră, evidențiind etapa de inaugurare a turismului modern, din perioada interbelică, și rolul Oficiului Național de Turism, dar cu puține informații și într-un spațiu restrâns; toți autorii tratează, pe larg, turismul de masă caracteristic epocii de după Al Doilea Război Mondial, când se extinde și turismul internațional. De asemenea, spații extinse sunt acordate complexității și valorii deosebite a patrimoniului turistic, atât cel natural, cât și cel antropic.

Valoroase informații și conexiuni pentru temă a oferit op-ul Politici și strategii în turismul mondial³³, care acoperă problematica de la începuturi până în contemporaneitatea secolului XXI. Foarte utile s-au dovedit – și prin extrapolări – volumele România. Enciclopedia turistică³⁴, Enciclopedia geografică a României³⁵, Imaginea lumii noastre – Europa³⁶ și Enciclopedia Europei³⁷. În aceleași coordonate, Geografia turismului³⁸ și Economia turismului³⁹.

Valentin Borda a oferit spre cunoaștere, pentru prima dată în bibliografia românească, alături de exploratori și călători celebri, și „numele câtorva reprezentanți de frunte ai mișcării turistice românești, unii dintre ei remarcându-se chiar prin scrieri adunate în volum: Ioan Turcu, Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Emilian Cristea, Emilian Ionescu".⁴⁰

De asemenea, folositoare s-au dovedit a fi lucrările memoria-listice sau jurnalele Reginei Maria⁴¹, Regelui Carol al II-lea⁴², Marthei Bibescu⁴³, ale lui Mircea Eliade⁴⁴, Mihail Sebastian⁴⁵, Constantin C. Giurescu⁴⁶, Petre Pandrea⁴⁷ etc., care au contribuit fie la clarificarea unor aspecte, fie la formarea unor idei noi cu privire la problematica complexă a turismului și manifestărilor expoziționale din perioada interbelică. Ele se adaugă contribuției suplimentare și originale aduse de fondurile arhivistice cercetate, îndeosebi la Arhivele Naționale Istorice Centrale, București.

Într-o categorie aparte, dar necesar-complementară cu cele prezentate, se numără volumele prietenilor, neutrilor sau neprietenilor de peste hotare, din anii interbelici, cum ar fi Paul Morand⁴⁸, Lucien Ramier⁴⁹, Paul Henry⁵⁰, Georges Oudard⁵¹, Henrietta Allen Holmes⁵² sau Olivia Manning⁵³. Evidențiem că, lucrările edite, din anii interbelici, au ridicat și problema veridicității ideilor autorilor sau au fost „inspirate" de Serviciul român de propagandă.

Două lucrări ale lui Nicolae Dascălu⁵⁴ pun la dispoziție unele informații și idei pentru problematica foarte importantă a promovării în străinătate a valorilor naturale și antropice ale României, ale turismului românesc, în contextul dezvoltării și modernizării turismului european. De asemenea, alături de alte lucrări – îndeosebi cele din Enciclopedia României –, contribuie, în forme specifice, la conexarea strânsă, până la unitate ideatică, a promovării imaginii României prin turism cu promovarea imaginii țării prin târguri și expoziții naționale, internaționale și universale, în fapt, și forme specifice de turism economic și cultural.

În același cadru valoric – suport internațional și ideatic pentru ambele componente mari ale temei: imaginea țării prin turism și imaginea prin expoziții –, cu contribuții importante la sporirea caracterului unitar al temei, dar și la fundamentarea cadrului de dezvoltare al României Întregite, a locului și rolului ei în Europa, se înscriu lucrările: Istoria Românilor⁵⁵, îndeosebi volumul perioadei interbelice, coordonator Ioan Scurtu; Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor - Istoria României⁵⁶; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu - Istoria Românilor în secolul XX⁵⁷; Keith Hitchins - România 1866-1947⁵⁸; Ioan Scurtu - Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică⁵⁹; Victor Axenciuc - Evoluția economică a României: Cercetări statistico-istorice. 1859-1947⁶⁰; Gheorghe Iacob, Luminița Iacob - Modernizare-europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea⁶¹, îndeosebi volumul I; Ion Vlăduțiu - Etnografia românească. Istoric. Cultura materială. Obiceiuri⁶²; Ernest Bernea - Civilizația românească sătească⁶³; Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Maria Bocșe - Dicționar de artă populară⁶⁴; Istoria artelor plastice în România⁶⁵ - editată sub îngrijirea lui George Oprescu; Grigore Ionescu - Arhitectura pe teritoriul româniei de-a lungul veacurilor⁶⁶ ș.a.

Bibliografia pentru promovarea imaginii țării, a identității naționale prin intermediul târgurilor și expozițiilor, în perioada interbelică, este, după cum s-a arătat mai sus, restrânsă. Materialele identificate acoperă mai bine doar unele țări – Franța⁶⁷, Belgia⁶⁸, SUA⁶⁹. În ceea ce privește promovarea identității naționale⁷⁰, în afara valorosului studiu semnat de I.A. Roceric și Horia Oprescu, volumele lui Laurențiu Vlad și Nicolae Dascălu sunt de referință în domeniu. Interesant este și articolul lui Daniel Bogdea⁷¹, prin efortul de esențializare a temei, dar fără a aduce la cunoștință date sau interpretări noi.

Esențial pentru conturarea valorii subiectului referitor la expoziții și a întregii teme au fost documentele de arhivă, cu deosebire fondurile Ministerului Industriei și Comerțului, Ministerului Propagandei Naționale și ale Fundațiilor Regale – multe inedite sau foarte puțin cunoscute –, ziare, memorii, jurnale sau pagini în opera unor personalități la nivel de decizie și organizare a manifestărilor expoziționale – Carol al II-lea⁷², Dimitrie Gusti⁷³, Alexandru Tzigara-Samurcaș⁷⁴, Mihail Manoilescu⁷⁵, Raoul Bossy⁷⁶ ș.a. De asemenea, unele lucrări, pe diferite teme, publicate în perioada interbelică, s-au dovedit valoroase; de pildă, Istoria vânătoarei⁷⁷, publicată în 1940, a fost scrisă de universitarul și Inspectorul General al vânătorii Gheorghe Nedici, care a fost organizatorul pavilionului românesc din cadrul Expoziției Internaționale de Vânătoare și Blănuri din Leipzig (1930).

În fine, pentru prezentarea și integrarea demersului tematic în cadrul proceselor și evenimentelor europene sau mondiale au fost valorificate unele lucrări reprezentative, cum ar fi: Larousse. Istoria Universală⁷⁸, O istorie a secolului XX. Era extremelor⁷⁹, Istoria secolului XX. Sfârșitul lumii europene⁸⁰ ș.a.

Cele trei capitole ale lucrării – fiecare cu obiectivele și concluziile sale – se conexează și intercondiționează, iar o dată cu potențarea fiecărui capitol se pune în valoare și tema în ansamblul său. De asemenea, pentru reliefarea problematicii pe perioade lungi și punerea în lumină a datelor și ideilor semnificative, s-au integrat în text sau în note la „subsol", valori ale creației materiale și cultural-spirituale românești dincolo de limitele cronologice ale temei, atât înainte de Primul Război Mondial, cât și după Al Doilea Război Mondial. Desigur, s-au accentuat elementele componente ale principalelor coordonate ale dezvoltării și modernizării României, în perioada 1859/1918-1939.

Proiecția capitolului I – Noul cadru de dezvoltare al României Întregite. Locul și rolul ei în Europa –, cu problematica sa⁸¹, urmărește să pună în evidență‚ în esență, marele potențial al României după Marea Unire, accelerarea firească, mai ales în anii ´30, a procesului de ascensiune, modernizare, europenizare, ceea ce îi permite o mai bună poziționare între statele Sud-Estului Europei�, o mai conturată participare la circulația și schimbul valorilor, o punere în relații competiționale directe în cadrul celor mai importante manifestări expoziționale ale epocii.

Așezarea României Întregite în Europa și pe Glob este deosebit de favorabilă, cu consecințe naturale pe măsură, prielnice activității umane. De asemenea, ocupă o poziție geopolitică și geostrategică aparte, întrunind premisele unei dezvoltări economice, comerciale și financiare. Anii interbelici au constituit o epocă a vitalității și creativității, dar și a disputelor și diviziunilor, toate consecințe ale înnoirii și dezvoltării. Societatea românească a devenit mult mai complexă, iar principala problemă a vieții politice o constituie confruntarea între democrație și autoritarism. România devine un factor activ al vieții internaționale; desigur, rolul ei, ca și securitatea ei depindeau, în primul rând, de scopul și acțiunile marilor puteri.

Am dorit să evidențiem că natura țării noastre nu trebuie înțeleasă doar ca munți, câmpii, ape, păduri – ca elemente concrete și separate unele de altele, ci „intim integrate" și într-o „unitate armonică"; „O natură umanizată, îndrăgită, poetizată și personificată în subtila poezie populară"⁸², care atrage admirația oaspeților noștri.

Prin așezarea, înfățișarea și bogăția sa, pământul românesc a înrâurit considerabil istoria noastră, iar unele modificări ale condițiilor de mediu, destul de însemnate, s-au produs cu declanșarea acțiunii antropice în peisajul țării: despăduririle și extinderea arăturilor, de mari proporții, în secolul al XIX-lea; creșterea orașelor în epoca modernă și contemporană; dezvoltarea rețelei de căi ferate, cu lucrările aferente (terasamente, poduri, tuneluri) etc. Pe bună dreptate se apreciază că „între natură și om, cu viața, destinul și sentimentele sale, legătura este indisolubilă, directă."⁸³

Problematica vieții politice, din perioada interbelică, a fost selectată astfel încât să potențeze tema generală. După Marea Unire, mentalul colectiv al românilor a fost conexat adoptării reformelor democratice – electorală, agrară etc – care au radicalizat populația, au generat o nouă stare de spirit; milioane de cetățeni sunt atrași la viața politică activă, au apărut noi partide politice, inclusiv ale minorităților naționale etc. Constituția țării, legislația românească se înscriu în cadrul larg al reformelor democratice înfăptuite în Europa timpului de către marea majoritate a statelor ei. Ele au stimulat interesul cetățenilor din țările europene pentru „Viața cetății".

De pildă, gradul stării de spirit al românilor, mândria și aspirațiile lor le observăm și cu prilejul Expoziției Industriale din anul 1921, deschisă în Parcul „Carol": „Dar, mai presus de toate, domnea în mulțimea care se îngrămădea voioasă în pavilioanele expoziției un mare orgoliu, în fața posibilităților, abia atunci dezvăluite, a acestei mari și frumoase Românii"⁸⁴.

Elitele tinere simțeau că timpul le este „măsurat" și, deci erau obligați să creeze repede – cum afirmă Mircea Eliade – „opere de valoare universală"⁸⁵.

Toate principalele aspecte ale politicii interne și externe au fost incluse într-o amplă dezbatere națională cu privire la căile de dezvoltare pe care România era de dorit să le urmeze, caracterul regimului politic etc., dezbatere intelectuală, care „a constituit esența perioadei interbelice"⁸⁶. Marea dezbatere „se încadra în schimbul de idei la nivel european și chiar universal, specific oricărei societăți democratice"⁸⁷.

Viața economică a urmat, în anumite privințe, coordonate antebelice, iar anii 1934-1938 reprezintă o perioadă de încununare a procesului de modernizare a României, instituționalizat cu circa opt decenii în urmă; faptele și ideile economice dovedesc că 1918 nu a reprezentat un nou început pentru dezbaterile și confruntările asupra modernizării, ci a contribuit la potențarea și îmbogățirea lor în noul context istoric. Se apreciază că „cheia modernizării" o reprezintă raportul dintre industrie-agricultură, iar alte trăsături ale modernizării ar fi realizarea unui ritm accelerat și confruntarea cu intense presiuni străine.⁸⁸

În contextul extern specific perioadei interbelice, dezvoltarea industrială s-a aflat sub semnul intervenției statului, care, între anii 1939-1940, a atins apogeul prin politica generalizată de control și dirijare a economiei naționale.

Creșterea industrială – cu precădere în deceniul patru – s-a întemeiat pe reducerea substanțială a importului, până la jumătatea nivelului anterior crizei și amplificarea investițiilor interne. Cel mai rapid ritm de dezvoltare l-a cunoscut, în continuare industria petrolului, apoi industriile metalurgică și textilă, în cea alimentară avansul fiind lent. Specific a fost „nu numai dezvoltarea industriei, ci și o mai mare diversificare, cu toate că într-o serie de ramuri (constructoare de mașini, electrotehnice), rămânerile în urmă au fost apreciabile"⁸⁹. Dar, sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor românești erau în urma celor din Occident; în industria grea doar Uzinele Malaxa și Oțelăriile Reșița se aflau la nivelul celor mai bune din Europa Occidentală; de asemenea, fabricile textile erau echipate, în general, cu utilaje moderne⁹⁰. Dintre realizările de vârf se mai remarcă avioanele construite de IAR Brașov: IAR – 80 ocupa locul trei în Europa, iar IAR 81, se afla, sub raportul vitezei de zbor, pe locul 4 în lume.

Multe din realizările menționate vor fi cuprinse – sub forma mostrelor, a ilustrațiilor etc. – în standurile târgurilor și expozițiilor la care va fi prezentă țara noastră.

Reforma agrară, alături de industrializare, a avut un rol fundamental în determinarea dezvoltării economice în perioada interbelică. „Agricultura – subliniază Gh. Ionescu Sisești, bun cunoscător al domeniului – este și rămâne temelia economiei românești, pârghia cea mai importantă a prosperității țării"⁹¹.

România ocupă locul al patrulea în Europa din punctul de vedere al suprafețelor cultivate și locul cinci în lume sub raportul producției agricole totale; 83,28% din terenul arabil era cultivat cu cereale; continuă să fie o mare producătoare și exportatoare de cereale, însă practică o agricultură extensivă, cu un foarte lent ritm de modernizare⁹².

Problema agrară a avut, succesiv, în centrul ei preocupările legate de punerea în aplicare a reformei din 1921 și, apoi, o dată cu declanșarea crizei agrare, pentru multe gospodării țărănești, preocuparea principală a devenit aceea de rezistență în lupta de concurență cu producătorii care realizaseră o producție mai mare și mai ieftină (SUA, Canada).

Era, deci, firesc, printre altele, ca mostre de produse agricole să ocupe un loc semnificativ și la manifestările expoziționale internațio-nale cu caracter general. De asemenea, s-a înregistrat – consecință a reformei agrare din 1921 – și o creștere a numărului târgurilor săptămânale și a celor periodice.

Comerțul exterior al României interbelice a reflectat structura economică a țării și fazele parcurse de conjunctura economică internațională. Evoluția cantitativă și valorică a importului și exportului românesc, între anii 1919-1939, arată că în timp ce importul depășea rareori un milion de tone, exportul s-a mișcat între 5 și 9 milioane de tone. Informații revelatoare primim din partea structurii exportului, după proveniența produselor, ca și din raporturile dintre prețurile produselor importate și cele exportate. Balanța comercială activă a avut un rol important în multiplicarea resurselor financiare prin care s-a asigurat dezvoltarea și modernizarea economiei naționale.

Perioada interbelică – cu multe rezultate pozitive – a fost scurtă pentru a produce progrese generale radicale. Participarea ramurilor industriale de producție a bunurilor materiale la venitul național și comerțul exterior a crescut – în 1938, venitul național se producea în proporție de 30,8% în industrie și 38,1% în agricultură.

În plan social, s-au diminuat discrepanțele „uriașe" din perioada anterioară Primului Război Mondial, mai ales în lumea rurală, și a continuat procesul de constituire a clasei de mijloc.

După Primul Război Mondial, societatea românească a devenit mult mai complexă și diferențiată în funcție de mediul de locuire, starea materială, mentalitatea etc. În general, viața românilor a evoluat între tradiționalism și modernitate; satul a rămas un mediu tradițional – conservator, orașul a fost mult mai receptiv la nou, la modernitate.

Modernizarea se reflectă în viața oamenilor, deci în cotidian; „Viața cotidiană – subliniază Ioan Scurtu, autorul primei lucrări monografice a vieții de fiecare zi, din perioada interbelică – constituie cea mai importantă parte a existenței umane"⁹³.

Viața cotidiană în satul din România – ca și din alte țări cu trăsături economice și sociale asemănătoare – se derula, în principal, pe coordonatele tradiționalismului. Recensământul din 1930 relevă că aproximativ 80% (14.500.000 locuitori) din populația României locuia în 15.201 sate; mărimea satelor varia de la o provincie istorică la alta. Imaginea satului era diferită în funcție de provincia istorică și de zona geografică. Civilizația română sătească este purtătoarea unor vechi tradiții și experiențe locale, mereu reînnoite, și care „prin însușirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un cadru de iradiere în Centrul și Sud-Estul Europei."⁹⁴ În același timp, se remarcă specificitatea satelor săsești și șvăbești. Operele reprezentative ale civilizației sătești erau – și sunt – admirate, deopotrivă, de vizitatorii satelor sau ai expozițiilor generale sau specializate.

Tot recensământul din 1930, ne indică existența a 172 de orașe (circa 20% din populație – peste 3.600.000 de locuitori); în extreme: Capitala, cu circa 639.000 locuitori, și Govora și Carmen Sylva (astăzi, Eforie Sud), sub 1.000 de locuitori.

La nivel național, populația activă urbană era grupată în patru domenii: 20,5% agricultură; 24% industrie și construcții; 13,5% comerț și bănci; 6,5% transport și comunicații; 18,5% instituții publice; 17% diverse.

Transformarea modernă nu a cuprins decât o zonă restrânsă în urbanizarea propriu-zisă a orașelor mari și mai ales unele sectoare centrale; majoritatea orășelelor și târgurilor – îndeosebi, întinsele periferii – a continuat să poarte înfățișarea semirurală. Dintre construcțiile moderne (civile, industriale etc.), edificate în perioada interbelică, multe se constituie și astăzi în repere arhitecturale, alături de cele construite înaintea Primului Război Mondial; unele sunt specifice turismului – hoteluri („ARO-Brașov; „Rex-Mamaia; „Bellona"-Eforie etc.), cazinouri, sanatorii ș.a. –, iar altele au reprezentat arhitectura românească peste hotarele țării; pavilioanele României la expozițiile universale, inclusiv restaurantele, care au constituit frumoase atracții pentru vizitatori.

În același timp, păstrarea și restaurarea patrimoniului arhitectural valoros moștenit de la înaintași a constituit o direcție importantă a arhitecților specializați în astfel de lucrări și a arheologilor români.

Cunoașterea ocupațiilor, stării materiale, nivelului de cultură, mentalității populației – urbane și rurale – ne ajută să înțelegem atât gradul de profesionalism al creatorilor de valori materiale și spirituale, cât și cum gândesc și folosesc timpul liber, în concordanță și cu ameliorarea condițiilor de muncă (adoptarea repaosului duminical și al sărbătorilor legale, introducerea zilei de muncă de 8 ore, ocrotirea muncii minorilor și femeilor etc). Societatea românească cunoștea o evoluție determinată de un ritm accelerat la oraș și unul mai lent în lumea satului, „dar direcția era aceeași: spre o civilizație cu adevărat modernă"⁹⁵.

Important de relevat îl constituie faptul că între elementele și factorii care au o deosebită influență asupra moștenirii străvechi se înscriu și târgurile anuale; sătenii intrau în contact cu negustorii români și străini , care vehiculau tot felul de obiecte – mărfuri; formele și compozițiile noi etc. erau înregistrate și adaptate apoi cerințelor locale. Tot aici sau în sate, în zilele de sărbătoare, se dezvăluie grupurile de oameni – femei și bărbați – înveșmântați în costume „de o mare eleganță și de o originalitate neegalată în nici o altă țară europeană"⁹⁶.

Obiecte de artă țărănească – sculpturi în lemn, vase din ceramică, scoarțele de lână, costume populare ș.a. – „toate promovate în participările României la expozițiile internaționale ale vremii, începând cu cea de la Paris din 1867"⁹⁷ sau sunt expuse în marile muzee ale lumii.

După Marea Unire, se afirmă o generație „care nu mai este determinată istoric, precum generația de la 1848 și aceea de la 1918, a realizării idealului național. Acum este vorba de o generație culturală, cum o numea Mircea Eliade, un lider al ei. O generație care se deschide cu totul spre universalitate."⁹⁸

Creșterea forței material-financiare a statului a permis, alocarea unor însemnate fonduri bugetare, fapt reflectat în creșterea numărului școlilor, a căminelor culturale și ateneelor populare, a teatrelor, cinematografelor și a altor edificii culturale. De asemenea, mecenatul, joacă un rol tot mai important în susținerea culturii.

Crearea de noi școli științifice, înființarea de noi unități și centre de cercetare, colaborarea și cooperarea dintre ele – cu rezultate remarcabile – au constituit tot atâția factori care au determinat intrarea definitivă a științei și tehnicii românești în „fluxul cultural mondial, în mișcarea științifică interna-țională"⁹⁹.

Epoca dintre cele două Războaie Mondiale este a doua epocă în literatura română, după cea a marilor clasici; într-un timp foarte scurt, literatura română atinge un nivel european, putând fi comparată cu oricare mare literatură constituită.

Contactul tot mai frecvent și mai substanțial al artei românești cu arta Occidentului avea să creeze necesitatea unei mai mari receptivități la sensurile mișcărilor contemporane și, totodată, conștiința semnificației reale a specificului național; o generație de tineri critici au susținut, argumentat estetic, valorile novatorilor în artă. Lucrările lui Constantin Brâncuși, care revoluționează arta secolului XX, figurează în marile muzee ale lumii , iar George Enescu – autorul celei dintâi opere românești reprezentată pe scenele Occidentului (Oedip, Paris, 1936) – dirijează cele mai renumite orchestre din lume.

Personalitățile culturale – cu opere ale lor – sunt prezente la manifestările expoziționale, în competiție cordială cu confrații lor din statele lumii.

În fine, continentul european, din punct de vedere geopolitic, era mult schimbat față de perioada anterioară Primului Război Mondial. În noul cadru internațional, România a urmărit organizarea unui sistem de securitate, încheierea unor alianțe cu statele interesate în apărarea tratatelor de pace, stabilirea unor relații normale cu foștii inamici din timpul războiului, rezolvarea pe cale pașnică a tuturor diferendelor și crizelor ivite. Deoarece toate partidele politice legale, susțineau această politică externă, s-a putut asigura continuitatea în acest domeniu. Un rol însemnat în amplificarea și impulsionarea diplomației românești – activă și originală – l-a avut Nicolae Titulescu, prin personalitatea căruia România ocupă un loc important în Societatea Națiunilor.

România a jucat un loc activ în realizarea Micii Înțelegeri și a Înțelegerii Balcanice; s-a dorit extinderea în Europa de Sud-Est a principiilor securității regionale și crearea condițiilor pentru colaborarea permanentă dintre membrii alianțelor, a promovării comune a intereselor economice, comerciale și culturale, inclusiv în domeniul turismului.

Tratatul economic încheiat între Germania și România, la 23 martie 1939, valabil timp de 5 ani, constituia o măsură a influenței crescânde a Germaniei în România și, în general, în Europa de Sud-Est. Documentele istorice relevă o intensificare a manifestărilor care vizează promovarea intereselor economice, inclusiv turistice ale celor două țări – România și Germania. Astfel, se deschide la Berlin (mai-iunie 1939) Expoziția Turistică a României¹⁰⁰, iar în vara anului 1940 se lucrează intens pentru participarea țării la târgurile de mostre organizate la Leipzig¹⁰¹ și la Viena¹⁰².

Se dovedește, încă o dată, că securitatea statelor mici, a României depindea, în primul rând, de scopurile și acțiunile statelor mari.

Capitolul al II-lea – Modernizarea României Întregite reflectată în dezvoltarea turismului – se deschide cu evidențierea, argumentată, că „potențialul turistic al României este de o mare complexitate și de o valoare deosebită"¹⁰³, iar obiectivele turistice nu sunt împărțite pe teritoriul țării întâmplător, ci în baza unor conexiuni stabilite, în timp, între om și natură, ceea ce a dus la conturarea unor provincii, zone, centre și localități turistice distincte prin conținut și interes¹⁰⁴. Altfel spus, de la elementele turistice naturale – Dunărea, Marea Neagră și Relieful – la caracteristicile turistice regionale (provincii istorice), cu Capitala componentă distinctă.

În cadrul României Mari, s-a născut „un adevărat curent de cercetare a frumuseților României, iar importanța pe care aceasta a câștigat-o pe plan european a ridicat și problema dacă se poate să devină o țară de turism internațional, folosind variatele resurse pe care i le pune la dispoziție cadrului său natural"¹⁰⁵.

Desigur, pentru valorificarea rațională și eficientă a întregului potențial turistic al României Întregite se impuneau, printre altele: cunoașterea aprofundată și nuanțată a tuturor valorilor turistice; amenajarea și dotarea obiectivelor turistice, a localității sau a complexului turistic; drumuri moderne, accelerarea procesului de organizare instituțională turistică la nivel privat și public; educarea populației; intensă și amplă promovare turistică peste hotare, îndeosebi în țările vecine etc.

În cadrul fiecărui factor generator de turism, se întâlnesc componente, produse și valori de dimensiuni naționale, europene și universale, multe din ele apreciate ca atare chiar în epocă. Desigur, călătorii – turiști, avizați și obiectivi, sesizau contrastele.

Problematica evoluției inițiativei turistice private pune în lumină atât vechimea activităților „de turism" – încă din antichitate –, cât și procesul transformărilor cantitative și calitative din epoca modernă, care includ și formarea și activitatea primelor grupări, asociații sau societăți turistice. După Primul Război Mondial, „Cei care s-au relaxat prin călătorii pe meleagurile patriei [...] se numără cu miile, cu sutele de mii [...] oameni din toate categoriile sociale, din toate regiunile țării."¹⁰⁶; erau semnele unui fenomen nou: turismul de masă.

Inițiativa particulară s-a manifestat, în special, în promovarea turismului de munte și mai puțin în celelalte ramuri de turism itinerant, datorită cerințelor mari care trebuiau îndeplinite; era nevoie de o rețea bogată de căi de comunicații și de o infrastructură rutieră și a căilor ferate modernă, de bună calitate, de hoteluri și restaurante confortabile etc., pe care România, de abia în deceniul patru interbelic începuse să le realizeze spre nivelul exigențelor.

În context, se menționează aplecarea, cu pasiune, a oamenilor de cultură, de știință, savanți cu renume internațional, asupra mediului natural și uman, devenind chiar teoreticieni ai actului drumeției. De asemenea, mulți au și meritul de promotori ai turismului românesc în mediile științifice, culturale internaționale, cu prilejul conferințelor, seminariilor, congreselor, unele organizate în timpul manifestărilor expoziționale internaționale și universale.

Activitatea complexă și importantă a principalelor societăți turistice le-a impus să se grupeze în Federația Societăților de Turism din România. După mai multe inițiative nereușite și perigrinări pe la diferite ministere și departamente, ia ființă – în urma aprobării de către Camera Deputaților, în 24 februarie 1936, a proiectului de „Lege pentru Organizarea Turismului" – Oficiul Național de Turism¹⁰⁷.

Existența Legii pentru organizarea turismului și a organismelor oficiale de specialitate „situa România, în perioada interbelică, în avangarda țărilor turistice ale Europei"¹⁰⁸.

Constituit pentru a crea condițiuni prielnice dezvoltării turismului, Oficiul Național de Turism și-a fixat – pe lângă un program de organizare turistică – sprijinul, îndrumarea și coordonarea activităților turistice din inițiativă privată.

De asemenea, o altă direcție importantă a ONT – ului este îndreptată spre străinătate – promovarea valorilor naturale și antropice ale României; „balanța turistică în ce privește schimbul călătorilor cu străinătatea este excedentară în ultimii ani, dau putința să întrezărim contribuția pe care trebuie s-o cerem turismului românesc la sporirea resurselor de venit ale țării"¹⁰⁹. În anul 1936, prin cele 21 de puncte de frontieră, au intrat în România 104.427 călători străini, față de 54.738 români plecați în străinătate, rezultând un excedent de 49.689 persoane. Astfel, turismul internațional poate fi considerat parte integrantă a relațiilor economice externe.

Personalități ale epocii, specialiști în domeniu fac cunoscute – și susțin – căile și forțele capabile să ajute promovarea turismului, în condițiile specifice țării. De asemenea, sunt prezentate succesele obținute, dar și neajunsurile, limitele material-financiare. Marile probleme și provocări ale ONT-ului, ale turismului în ansamblu vor fi amplificate sau însoțite de altele noi datorate rapturilor teritoriale din vara anului 1940 și ale Războiului Mondial.

Subcapitolul Stațiunile balneare și climaterice. Perspective de dezvoltare pune în evidență bogățiile naturale ale României – „neîntrecută în posibilitățile de tratament hidro-mineral"¹¹⁰ –, numărul și calitatea stațiunilor în contextul celor similare europene, aportul economic al apelor minerale și al stațiunilor balneare și climaterice ș.a. De asemenea se marchează rolul legii turismului și al ONT-ului, în dezvoltarea și modernizarea domeniului.

Anii ´30 ai secolului XX au fost caracterizați printr-o primă „democratizare" a vacanțelor, precum și prin creșterea importanței sezonului de vară pe litoral; această perioadă „marchează începutul bazei de dezvoltare importantă a stațiunilor balneare (de „băi de soare" și „băi propriu-zise" în apele mărilor și oceanelor).¹¹¹ Constanța, Mamaia, Carmen Sylva sau Balcicul erau cunoscute în Europa.

Rolul turismului în dezvoltarea stațiunilor climaterice a ieșit în evidență și în România pe Valea Prahovei și în preajma Brașovului, unde stațiuni ca Sinaia, Bușteni, Predeal, Poiana sau în Transilvania – Păltiniș, Stâna de Vale etc. – sunt în plină dezvoltare datorită turismului de munte și sporturilor de iarnă. De asemenea, stațiunile balneare își completează sezonul de vară, relativ scurt, cu cel de iarnă: Borsec, Tușnad, Vatra Dornei ș.a. În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, „turismul era pe cale de a se transporta într-o importantă industrie a României."¹¹²

În finalul capitolului doi, se dezvoltă problematica cuprinsă în Politica de promovare a turismului. Propaganda externă. Creșterea contribuției turismului – parte a economiei moderne – la veniturile naționale obligă statul la o politică dedicată, care să atragă turiști români și străini, în număr din ce în ce mai mare.

Oficiul Național de Turism coordonează toate acțiunile de propagandă turistică, utilizând suportul documentar pe care îl pun la dispoziție instituțiile statale sau particulare interesate în promovarea turismului: căile ferate; navigația pe apă; navigația aeriană; stațiunile balneare și climaterice; societățile de vânătoare și pescuit; manifestările cultural-artistice; concursurile sportive; congresele; târgurile de mostre; expozițiile etc.¹¹³

Un element hotărâtor în reușita propagandei românești peste hotare este acela de a ține seama, obligatoriu, de obiectivele clientelei turistice, care variază de la o țară la alta.

Între căile și formele de propagandă externă, târgurile și expozițiile naționale, internaționale și universale au fost un prilej deosebit de a arăta publicului vizitator valori materiale și cultural-spirituale românești, de a încuraja turismul în România. Numai în perioada 1932-1935, s-a participat la 16 expoziții în domeniul turismului, expozițiile speciale „au fost un excelent mijloc de propagandă turistică."¹¹⁴

Amploarea și eficiența propagandei turistice depind de foarte mulți factori, dar, mai ales, de resursele financiare afectate domeniului.

Capitolul trei – Participarea României la târguri și expoziții universale și internaționale împlinește tema noastră. Târgurile și expozițiile, prin faptul că pot folosi, în prezentările lor, cele mai variate mijloace de atracție, de sugestie și persuasiune, de documentare etc. au o mare putere de promovare, atât în țară, cât și în străinătate.

Problematica subcapitolului De la târguri la expoziții internaționale și universale prezintă, cu exemple, drumul calitativ parcurs, prin epocile istorice, până în contemporaneitate. Expozițiile internaționale și universale devin scene care prezentau „diferite moduri de viață, ideologii sau construcții politice [...], în care se confruntau niște imagini puse în circulație de propaganda externă a statelor participante"¹¹⁵.

Expozițiile universale și internaționale – definite din anul 1928 – au utilizat mai puțin clasificări sistematice în favoarea unei divizări-tematice legată, în special, de pavilioanele naționale, deci de propaganda externă a statelor prezente la manifestare.

Dintre expozițiile cu caracter național, din anii interbelici, se remarcă, îndeosebi – pentru calitatea și durata ei – „Luna Bucureștilor". Expoziții urbanistice s-au organizat în mai multe orașe-municipii, dar periodic, anual, numai în orașul Capitală (1935-1940).

Din 1867, Paris, și până la Al Doilea Război Mondial, România a participat la 14 expoziții universale și internaționale de diferite anverguri. În anii interbelici a participat la patru: Barcelona, Bruxelles, Paris și New York.

După 1918, România Întregită trebuia să-și promoveze consecvent și sistematic potențialul natural și economic, valorile cultural-spirituale, interesele politice, în noul cadru geopolitic european și mondial. Din păcate, oficialitățile românești, în general, nu s-au preocupat de o sistematică și continuă propagandă în străinătate, au trecut pe un plan secundar acțiunea de propagandă externă¹¹⁶.

Politica și acțiunile în acest domeniu, în anii ‘20, sunt cuprinse în subcapitolul Expoziția Universală de la Barcelona, din 1929, prima după Războiul Mondial. În aceeași perioadă, însă, a participat la zeci de expoziții și târguri internaționale.¹¹⁷

Expoziția Universală de la Barcelona – Pavilionul României avea produsele expuse în două părți: cultura și economia națională – a întrecut, după aprecierea experimentatului Comisar General, Alexandru Tzigara-Samurcaș, cu mult „toate întreprinderile similare de până atunci"¹¹⁸ și, de asemenea, „un succes mai îmbucurător nu se putea aștepta: 211 diplome la 230 expozanți[...]S-a realizat cea mai reală propagandă în favoarea țării"¹¹⁹, care s-a prezentat lumii într-o „înfățișare unitară".

Expoziția Universală și Internațională de la Bruxelles , din 1935, despre care s-a afirmat că „inaugurează o nouă eră de artă, cultură și civilizație universală"¹²⁰, a fost vizitată de 20 de milioane de persoane. La inaugurarea oficială a pavilionului României, în fața a 150 de invitați, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Comisar General, reliefează momentele istoriei comune româno-belgiene și rolul de reper cultural pe care îl avea Belgia – alături de Franța – care, împreună, au influențat dezvoltarea României, în a doua jumătate a secolului XIX. În răspunsul părții belgiene – Ministrul Economiei și Primarul Bruxellesului – s-au accentuat legăturile dintre Belgia și România și s-a menționat expresia „Belgia Orientului"¹²¹.

Pavilionul României cuprindea secțiunile: artă veche, religioasă și țărănească; pictură; standul cărții și al Fundațiilor Regale; economică – mostre agricole, forestiere, petroliere și de serviciile de transport; imagini(diapozitive) cu atracții turistice. După evaluarea exponatelor, România a primit, în total, 134 diplome și 130 medalii, aproape pentru toți expozanții înscriși în competiție – circa 140. Presa, în marea sa majoritate, a fost laudativă, ca, de pildă, Albert Bouckaert, în „Visions roumaines" din „Le Soir Illustré": „[...] în România, tradiția avea darul, neîntâlnit în prea multe locuri din lume, să fructifice prezentul."¹²²

Prima manifestare expozițională, de proporții deosebite, la care a participat România, în perioada interbelică, a fost Expoziția Universală și Internațională, de la Paris, din anul 1937, pentru care au început pregătirile încă din anul 1934. Savantul Dimitrie Gusti, Comisar General, avea un program clar de acțiune: „În concurența aprigă ce însemnă Expoziția Internațională din Paris, România trebuie să se asigure că o țară, așa cum era în 1936, bogată, mare, unită, cu un popor ales și plin de perspective strălucite pentru viitor și, astfel, să impună stimă și respect, în comparație cu celelalte pavilioane străine, mari și mici."¹²³

Un rol deosebit, în cadrul pregătirilor, revenea Direcției Presei, care a fost solicitată să sprijine tipărirea lucrărilor ce abordau trei coordonate: continuitatea istorică a românilor, contribuția românilor la dezvoltarea civilizației mondiale, relevarea specificului diverselor regiuni ale României.¹²⁴

Pavilionul (arh. Duiliu Marcu) îmbină stilul modernist cu elemente caracteristice artei românești, iar Pavilionul – Restaurant (arh. Octav Doicescu) constituie un punct de mare atracție și un instrument de propagandă, prin excelență. La deschiderea Pavilionului României (26 iunie) a fost prezent și Carol al II-lea, care are cuvinte de aleasă prețuire a rezultatelor muncii echipei Dimitrie Gusti¹²⁵.

Majoritatea opiniilor se înscriu în calificativul „excelent".¹²⁶ Omul de afaceri J. Bata, după ce a vizitat toate pavilioanele Expoziției Universale, apreciază în ziarul „Zlin": „Românii au avut în Pavilionul lor tot ce poate interesa pe oameni, ca să vie în țara lor, și să-și lase acolo dolarii. Avem dreptul să invidiem pe alții. Poate că, constatarea aceasta nu va fi pe placul mândriei noastre, dar este adevărată...".¹²⁷ O apreciere de substanță, onorantă pentru toți românii.

Peste 20 de milioane de vizitatori, în cele șapte luni cât a fost deschisă Expoziția, au putut constata o nouă concepție expozițională, susținută