Drumul Sanzienelor

De Simona Huber

ANNO 86 e.n. – Alexios, om de vaza in Histria, hotaraste sa isi paraseasca negustoria si sa lase in urma amintirile triste.

Impreuna cu cei doi copii ai sai, Silias si Ariane, porneste la drum spre tara dacilor de munte, un pamant despre care viseaza inca din copilarie.

Lumea dacilor li se dezvaluie treptat si inca inainte sa o inteleaga pe deplin, ii farmeca si ii cucereste.

Pamantul lui Zamolxes le daruieste un camin pe care sa il numeasca acasa iar oamenii o cauza pentru care merite sa lupte.

Regele dac, Marele Preot al templului de la Sarmisegetusa, familia tarabostelui din Valea Ursilor, capetenia burilor de sub munte dar mai ales tanarul general al armatei dace sunt adevaratii eroi care schimba din temelii credintele noilor sositi si ii fac sa li se alature in lupta impotriva legiunilor romane ale imparatului Domitian.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 18 iun. 2024
• ISBN: 9786069668498

Simona Huber

Simona Huber s-a nascut in 13.11.1960 la Brasov.Doamna Huber a studiat Limba si Literatura Romana la Facultatea de Filologie, Universitatea Al. I. Cuza Iasi cu Diploma de Absolvire iin 1984.In 1990 a parasit Romania si s-a stabilit cu familia in Germania unde are domiciliul principal.In decursul devenirii profesionale Simona Huber a ocupat mai multe pozitii, in special in domeniul de consultanta pentru online marketing. Doamna Huber a lucrat in aceasta capacitate timp de sapte ani si in California, USA.La ora actuala Simona Huber traieste in Koln, Germania impreuna cu familia si viziteaza Romania de mai multe ori pe an.

Previzualizare carte

Cuprins

I – Drumuri

Drumul dobrujan

Drumul grânelor

Drumul fiarelor

Drumul dacilor

Drumul cailor de foc

II Locuri

Valea Urșilor

Sarmisegetusa

Bănița

Tapae

Cel viteaz

Harta Daciei în Secolul I e.n.

Karte

I – Drumuri

Drumul dobrujan

Doar o geană de lumină se strecurase între norii vineți și scămoșați de vânt. Ultima furtună a verii. Marea se umflase năbădăioasă, încercând să ajungă până la dâra de lumină venită dinspre apus, poate ca să o înece între valuri sau poate doar ca să întoarcă cerul cu susul în jos și să îi ia locul.

Acolo unde stăteau ei, feriți de vechiul zid al templului, mai mult auzeau suflarea mării decât o simțeau.

Demetrios întinse mâna și mângâie râzând obrazul fetei.

Fata zâmbi și ea și încuviință din cap fără însă să vorbească.

Demetrios râse din nou, de această dată ușurat.

Ariane clătină din cap. Pentru ea lucrurile nu erau așa de clare ca pentru Demetrios. Uneori, când stătea de vorbă cu el se întreba cum era să fii atât de sigur de toate. L-ar fi întrebat însă probabil că Demetrios nu ar fi înțeles întrebarea.

Nu era chiar un răspuns însă fata se simți datoare să îl încunoștiințeze pe Demetrios că îl auzise. De cele mai multe ori vorbele lui o linișteau prin convingerea cu care erau spuse. De data aceasta însă, rămase gândind la fratele ei și la neliniștea lui care devenise și neliniștea ei.

Soarele dispăruse dar în urma lui norii mai încercau încă să sfâșie cețurile verzui și să le înnece.

Ariane își cuprinse genunchii cu brațele și își sprijini bărbia pe ei.

Băiatul o privi o clipă descumpănit, ca și când vorbele ei ar fi încercat să îl abată de pe un drum binecunoscut, așa, ca o mică vrăjitorie. Apoi își trecu palma prin fața ochilor pentru a alunga o gâză imaginară.

Ariane zâmbi din nou.

Spunând acestea Demetrios îi ridică fața spre el și o sărută cu gingășie.

Fata pornise să vorbească cu desamăgire în glas însă în ultimul moment transformă părerea de rău într-o întrebare. Demetrios îi cuprinse mâna între palmele lui calde, o sărută scurt și se grăbi să răspundă.

Ariane îl privi dintr-o parte și zâmbi din nou. De data aceasta zâmbetul îi cuprinse și ochii.

Se lăsaseră umbrele serii peste dune și peste vechiul zid al templului.

Demetrios sări în picioare și o ajută să scuture nisipul de pe tunică. Apoi porniră mână în mână spre oraș, zâmbind visători, așa cum zâmbesc toți îndrăgostiții din toate timpurile și din tot locul.

--//--

Capul lui Otis răsări din spatele unuia dintre cai și tânărul îi făcu semn tatălui că auzise. Apoi dispăru din nou. Ghemuit lângă piciorul unui armăsar care fornăia neliniștit, scuturându-și din când în când coama, Silias, prietenul lui, îi cerceta încheietura genunchiului.

Acesta dădu din umeri.

Apoi, ridicându-se, îi făcu semn lui Silias să îi urmeze exemplul.

Dură destul de mult până când reușiră să ducă toți caii la adăpost însă până la urmă treaba fu terminată și cei doi bătură palma, așa prăfuiți și asudați cum erau. Apoi Silias se pregăti să își ia rămas bun de la Otis și să meargă acasă unde îl aștepta cina și taică-său, probabil nu prea bucuros de întârziere.

Amândoi se uitară ca la o poruncă în sus însă soarele căzuse dincolo de câmpie și deasupra lor atârnau doar nori grei de furtună. Era liniște în jurul lor, toată firea părea că își îngăduise câteva clipe de pace înainte să înfrunte urgia care venea țopăind dinspre mare. Apoi Otis întrebă curios:

Amândoi râseră cu poftă. Apoi Silias se scărpină în cap cu o mână murdară.

Acum fu rândul lui Otis să își scarpine creștetul.

Silias isi bătu prietenul cu palma pe umeri și porni spre casă. După câțiva pași se întoarse și strigă după Otis:

Drumul până acasă nu era lung, o pajiște îngălbenită de arșiță era tot ce stătea între herghelie și curțile tatălui lui. De data aceasta însă Silias și-ar fi dorit să aibă mai mult drum în față ca să poată să își orânduiască gândurile. Ar fi fost bine dacă ar fi putut vorbi cu Ariane înainte să dea ochii cu taică-său. Intr-adevăr acesta părea în ultimul timp cu gândul aiurea, ascuns undeva unde nici el nici Ariane nu puteau să îl urmeze. Poate că într-adevăr aflase de planul lui să intre in Auxilia de la Oescus, pe malul Danuviusului. Cu siguranță că nu îl va încuraja, Alexios ura tot ce era roman. Însă în fundul sufletului, Silias știa că era vorba de altceva, ceva care nu avea nimic de-a face cu legiunea. Și chiar acum se hotărâse soră-sa să se ascundă printre dune cu prostălăul ăla.

Demetrios număra vreo doi ani mai mulți decât cei 17 ai lui și ai Arianei însă Silias îl vedea ca pe un băiețel călare pe mătura maică-sii. De câte ori vorbea Ariane despre el, Silias râdea și își bătea joc și de fiecare dată Ariane se oprea și îl străfulgera cu privirea:

Poate că avea dreptate. În orice caz el nu avea să șadă niciodată frumușel pe mătura vreunei fete. Niciodată. Iar Ariane era prea tânără ca să se bage slugă la soacră.

--//--

Alexios străbătu curtea și se opri o clipă în fața porticului de la intrarea în odăile de zi. Își petrecuse mai mult de jumătate din viață în această casă și încă o simțea străină. I se întâmpla câteodată să rămână ca acum în prag și să se întrebe cum, prin ce joc al soartei se oprise în acest loc? Care pas a fost cel hotărâtor, cel care l-a îndreptat spre o casă pe care nu o simțise nici o clipă ca a lui?

Casa era spațioasă și avea tot comfortul unei case de oameni înstăriți. Mai mult decât atât, casa avea mireasma specifică unui loc în care trăiau zi de zi aceiași oameni.

Și totuși se simțea adeseori ca într-o casă de popas, un acoperiș pe care mai devreme sau mai târziu avea să-l părăsească, un adăpost la care, o dată plecat nu se va mai gândi niciodată. Probabil că îmbătrânesc își spuse în sinea lui și păși în odaie.

Aelia nu era acolo, plecase undeva în afara cetății, la familia ei și Alexios era încredințat că nu se va mai întoarce. Poate și asta făcea casa să aibă un aer părăsit. Sau poate faptul că nici unul din copii nu se afla prin preajmă.

Alexios oftă ca un om bătrân și se așeză la masa pe care se găseau orânduite frumos scrierile sale de negoț. Acolo erau trecute toate mărfurile care vor rămâne zăvorâte în case și tot ce intenționa să ia cu el.

Incercă să lucreze însă după doar câteva clipe lăsă pana din mână. Gândul îi zbură la Aelia și o undă de regret îl făcu să ofteze din nou. „Odată își spuse el în gând „va trebui să răspund în fața zeilor pentru viața pe care am clădit-o pentru ea.

Apoi, ca de multe ori în ultima vreme, se gândi la copilăria și tinerețea lui. Se trăgea din oameni săraci și neînsemnați. Părinții lui gospodăreau o grădiniță la apus de Histria și trăiau din ceea ce le aduceau spanacul, morcovii și ceapa în piața orașului. Alexios nu își putea aduce aminte de mamă-sa altfel decât aplecată deasupra vreunui vrej de mazăre sau a unei căpățâni de usturoi, cu spatele îndoit și cu fața arsă și zbârcită de soare. Tatăl lui mergea în fiecare zi la piața din Histria cu un căruț tras de măgărușul lor cel bătrîn.

„Nu uita să respecți pământul care te hrănește, îi spunea tatăl lui câteodată. Chiar dacă nu îți vei duce viața crescând legume în capătul ăsta de lume."

Alexios hotărâse să dea sfatului părintesc un înțeles ceva mai general și petrecea fiecare moment liber contemplând și cercetând natura din jurul micii gospodării.

În mod curios, părinții nu îl opriseră niciodată să hoinarească pe malul mării. Când se întorcea seara acasă cu pumnul plin cu scoici de toate formele și mărimile posibile, mama îi zâmbea și-i mulțumea pentru comoara răsturnată în poală.

Câteodată, văzându-i așa de îngăduitori și în același timp atât de obosiți, se rușina și își propunea să nu mai piardă vremea cu prostii. In zilele următoare se trezea cu noaptea în cap și pornea primul în grădină. Hărnicia lui dura până când se trezea iarăși cercetând vreo piatră sau vreo gâză necunoscută și visând la marele mister al naturii.

I-ar fi plăcut să călătorească, să vadă lumea și să cunoască oamenii, alții decât sărmanii vecini, cu petecele lor de pământ uscat și cu viața lor prăfuită. Și pentru că nu putea să călătorească, visa.

Din păcate și așa cum era și firesc, într-o bună zi se trezi față în față cu ai lui, așezați pe banca din fața casei, cu mâinile împreunate în poală și privindu-l cu sprâncenele ridicate. Știa de ceva vreme că venise timpul să hotărască drumul pe care urma să apuce. Așa că înghiți o dată în sec și spuse cu cel mai hotărât glas de care fu în stare:

Tatăl se uită la Alexios câteva clipe cercetător și apoi zâmbi.

La asta zâmbi și mamă-sa, cea cu fața zbârcită de soare.

Așa îi rămaseră părinții în minte, șezând pe banca din fața casei, cu mâinile cuibărite în poală și zâmbind la ceva știut numai de ei.

În anii care urmară Alexios îi văzu doar de câteva ori și în fugă. Cândva se duseră și ei, la fel de liniștit precum trăiseră, fără să supere pe nimeni și fără să fie băgați în seamă. Zâmbetul lor acela ciudat îl înțelese bineînțeles în vremea care urmă. Ajunsese să și călătorească, chiar dacă nu așa cum visase în tinerețe, dar înainte de asta avea să muncească ani de-a rândul.

Makarios îl luă ucenic și pentru că nu avea decât o fată și pentru că Alexios, deși nu se omora după cifre și socoteli, avea o minte ageră și o înțelegere adâncă a mersului firesc al lucrurilor, îl învăță toate secretele negoțului.

Alexios trăia acum în casa lui Makarios, mânca la masa lui, îi asculta poruncile și în mod firesc, atunci când ajunse la vârsta de însurătoare o luă pe fata neguțătorului de nevastă.

Daphne era cu câțiva ani mai tânără decât el, avea o față frumușică și o fire blândă și supusă. O nevastă bună, cu care Alexios învăță repede să împartă totul. În afară de vise.

De visat, visa cu prietenul lui, Marulis, căci Marulis îi înțelegea și îi împărtășea neliniștea. Tatăl lui Marulis făcea negoț cu piei. Undeva, în afara orașului avea chiar și o tăbăcărie de unde vara, când bătea vântul dinspre câmpia dobrujană, venea un miros oribil. Bineînțeles că Marulis urma să moștenească negoțul tatălui și să se așeze și el și să devină negustor de vază și respectat de toată comunitatea histriană.

Marulis nu îndrăznea să cârtească, așa cum nici un fiu nu cârtea la rânduiala familiei. Însă când se întâlneau, cei doi prieteni visau la expediții pline de primejdii și de farmec peste munții despre care știau că se află undeva la miazănoapte.

Daphne, tânăra lui soție, nu înțelegea prea mult din rostul visurilor. Dar era o ființă drăgălașă, avea un râs cristalin și molipsitor și se topea după el. Alexios făcuse o alegere bună, chiar dacă alegere era un cuvânt puțin nepotrivit. Iar când Daphne îl înștiința ca vor avea un copil, bucuria lui spori și pentru o clipă uită chiar și de visele lui cele mai ascunse. Seara, după ce munca zilei se sfârșea, porneau amândoi la plimbare pe malul mării, de-a lungul templului și visau la copilul care creștea sub inima ei și plănuiau în joacă viitorul lui.

Cam în același timp Marulis le aduse și el vestea însurătorii. Fata pe care o luă Marulis nu era o frumusețe, însă avea niște ochi care sclipeau de istețime.

Cu câteva săptămâni înainte de nașterea copilului, Marulis, de-acum om în toată firea și cu nevastă, anunță pe toți că își va strămuta negoțul pe malul Danuviusului, la Carsium. Cu toate văicărelile femeilor și amenințările bărbaților din familie, Marulis își încărcă măgărușii, își luă femeia de mână și părăsi Histria.

Alexios rămase uitându-se lung după prietenul lui și un fior de tristețe îi invălui sufletul. Insă gândul la ceea ce îl aștepta acasă îl însenină și îl făcu să grăbească pasul înapoi.

Erau zile bune și așezate și Alexios gândea din ce în ce mai des că poate, chiar fără să-și dea seama, ajunsese în locul sortit. Ce frumoas ar fi fost să fi rămas acolo. Sau poate nu.

Gândurile îi fură întrerupte de glasul lui Silias:

În loc să răspundă, Silias puse altă întrebare:

In spatele lui Silias apăruse și Ariane. Fata se sprijini zâmbind de cadrul ușii, fără nici o intenție să își anunțe sosirea.

Alexios își mângâie barba scurtă și încruntă din sprâncene, sperând să poată rămâne încruntat, măcar pentru o vreme.

Silias dădu din umeri nepăsător, ca și când discuția era pe cale să devină plictisitoare și fără însemnătate.

Silias rămase o clipă descumpănit deși aversiunea lui Alexios față de tot ce era roman îi era cunoscută.

Taică-său clătină din cap.

Și Ariane se apropiase, curioasă să audă răspunsul. Alexios își spuse că nu avea nici un rost să mai întârzie furtuna care, cu siguranță urma să vină.

Îi lăsă câteva clipe să vorbească alandala, să protesteze și să aducă argumentele lor de nezdruncinat care vorbeau foarte clar despre imposibilitatea de a-l însoți la Ulmetum. Apoi se lăsă tăcerea, până când Silias își aduse aminte de ceva:

O tăcere grea se lăsă în odaie, o tăcere prelungită care îl neliniști. Ca să o întrerupă Alexios continuă:

Într-adevăr, cu multă vreme în urmă, când era doar ucenic în casele lui Makarios, Alexios învățase să folosească pieile tăbăcite ca să construiască șei de călărit, ocupație la care nu renunțase nici după ce se însurase. In spatele curții, dincolo de depozitele de marfă își zidise o încăpere largă și luminoasă pe care începuse să o folosească pentru a croi piei și a ciopli lemnul ca să construiască șeile romane în patru colțuri. Un loc doar al lui în care putea lucra și visa în același timp. După plecarea lui Marulis din Histria, atelierul devenise locul preferat al lui Alexios, ceea ce îl făcuse pe socru-său să cam strâmbe din nas.

Acum, când hotărârea era luată, venise timpul să le explice celor doi motivul pentru care urma să le întoarcă viața cu capul în jos și descoperi cu oarecare stânjeneală că explicația nu îi venea ușor la îndemână.

Spunând asta, fata își încrucișă încăpățânată brațele peste piept.

Fata făcu un gest întrebător cu mâinile și ridică din sprâncene.

Acum fu rândul lui Alexios să dea din umeri.

Fata rămase cu brațele încrucișate pe piept în același semn de împotrivire, însă ochii ei luminoși luară o umbră de nesiguranță. Silias interveni:

Silias încuviință solemn dar glasul foarte prietenos al tatălui îi spuse că nu făcuse prea mare impresie cu oferta lui de jertfă pentru binele familiei, lăsând la o parte faptul că niciodată în cei 17 ani de viață nu fusese despărțit de soră-sa mai mult de un ceas.

Băiatul încuviință din cap și vorbi mai departe, tot mai înflăcărat:

Silias se desumflase iar culoarea din obraji îi dispăruse. Cum stătea în fața lui, descumpănit, așa de tânăr și așa de naiv, lui Alexios îi trecu prin minte că ar trebui să păstreze imaginea aceasta în cap până la moarte. Nu va mai dura mult și băiatul lui va învăța să fie dur și invulnerabil, să își lase în urmă straiele de copil și să le îmbrace pe cele de bărbat... Un bărbat care s-ar putea să mai țină sau s-ar putea să nu mai țină cont de dorințele tatălui lui.

Alexios zâmbi din nou, cu mai multă nepăsare decât simțea cu adevărat.

Și văzându-i posomorându-se din nou, adăugă:

--//--

După ce Silias și Ariane se retraseră în odăile lor, Alexios rămase o vreme singur, cugetând. Într-un fel aveau dreptate. Pentru lecția asta de viață trebuia oare să îi ducă în cel mai primejdios colț de lume?

Nu era atât că dacii erau sălbatici și neprietenoși cu grecii de la Pontul Euxin ci mult mai mult faptul că nimeni nu știa prea multe despre ei. Era adevărat că negustorii greci călătoreau destul de des la cetatea lui Rolouzis și făceau negot cu dacii roxolani. Insă Alexios era încredințat că dacii de munte erau altfel.

Rolouzis, deși departe de a fi un prieten al romanilor de la Danuvius, îi lăsa în general în pace și nu se burzuluia decât dacă aceștia intrau prea adânc în teritoriile controlate de el. Alexios era sigur că loialitatea lui Rolouzis era cu Duras și cu triburile lui de câmpie crease un brâu foarte puternic de apărare, întins de la mare până la dealurile subcarpatine. Insă neprovocați, roxolanii își trăiau viața, cel puțin aparent, fără ambiții de jaf și cucerire.

Altfel stăteau lucrurile cu dacii de munte. Duras era un războinic și din puținul știut despre ei, se părea că dacii aveau o puternică structură militară, cu fortificații în jurul capitalei. Destul de des coborau din munte în formații mici și atacau castrele romane de-a lungul Danuviusului, cărora le aduceau, iată din nou, aminte de primejdia de la miazănoapte. Romanii erau atrași fără încetare în hărțuieli împotriva unui dușman de cele mai multe ori invizibil, hărțuieli din care nimeni nu câstiga însă datorită cărora starea de spirit de-a lungul Danuviusului era aceea de iritare și nesiguranță. Nimeni nu știa de unde vin și încotro se îndreaptă.

Iar numele de Sarmisegetusa era doar atât, un nume. Pentru că nimeni nu ar fi putut spune cu siguranță unde se afla capitala dacilor. Nimeni nu ar fi putut spune cu siguranță dacă Sarmisegetusa exista cu adevărat sau era doar o născocire.

Și totuși el urma să își ia cei doi copii într-o călătorie lungă și primejdioasă. De ce? Nu dădea oare dovadă de egoism? O făcea pentru ei? Poate că tot ce voia era să lase în urmă o viață fără culoare, poate niște demoni care știau exact unde locuiește? Asta însemna că o făcea doar pentru el? Sau nu? Aveau și copiii demonii lor? În sfărșit inchise ochii și se afundă într-o mare de vise cenușii.

--//--

Era vară fierbinte când veni sorocul. Alexios nu își putea aduce aminte de acele zile decât ca de o înșiruire de imagini fără înțeles și fără legătură unele cu altele, oameni pe care ar fi trebuit să-i cunoască dar cărora nu le deslușea fețele, o pisică neagră cu botul spoit cu alb și cu urechile ciulite, valuri de căldură sub un soare dogoritor... și un vaiet continuu, câteodată resemnat și câteodată plin de mânie, mai tare sau mai încet dar prezent în fiecare colțișor al acelor zile fără sfârșit.

Apoi vaietul se stinse și în locul lui se auzi un plânset de copil, un plânset ciudat, parcă cu ecou. Și spre marea surpriză a tânărului tată, atunci când păși în odaie o găsi pe Daphne cu obrazul palid de oboseală și un semn de întrebare între sprâncene, ținând în brațe două făpturi neînsemnate, ca niște mâți înfășurați în pânză albă, cu fețe roșii și pumnișori tremurând. Sunt doi murmură Daphne fără putere.

Erau doi, o fată și un băiat. Și spre surpriza tuturor, absolut sănătoși, chiar dacă mai mici decât un nou născut obișnuit. In lunile care urmară, cei doi copii dovediră a se bucura de o sănătate de fier. Mâncau bine, gângureau fericiți când erau mângâiați de briza caldă și sărată sub nucul bătrân și zbierau înfricoșator atunci când le era foame sau le ieșeau dinții sau din te miri ce motiv știut numai de ei. Și când începea unul, venea și celălalt din urmă.

Alexios îi numi Silias, după tatăl lui și Ariane, după mama ei. De câte ori munca îi îngăduia câteva clipe de odihnă, se grăbea în colțul unde copiii se jucau, dormeau, mâncau sau plângeau, dupa cum îi era norocul. Indiferent însă ce faceau, fețișoarele li se luminau când îl vedeau iar lui îi creștea inima de dragul lor.

Din păcate însă zeii hotărâseră altceva pentru Daphne. Fizic nu părea să îi lipsească nimic, în câteva săptămâni fața ei își regăsi culoarea sănătoasă, corpul redeveni mlădios și mâinile puternice. Însă bucuria și zâmbetul o părăsiseră parcă pentru totdeauna undeva în urgia nașterii.

Putea să șadă ore în șir posomorâtă, cu ochii pe fereastră, fără să vadă ce se întâmplă în jur, atentă parcă doar la o voce din lăuntrul ei. Era ca și când peste noapte s-ar fi ridicat în jurul ei un zid peste care nu putea vedea și pe care nu îl putea trece. Și încetul cu încetul învăță să rămână înăuntrul lui. Se ocupa de mica ei familie ca orice soție și mamă dar era ca și când toată grija și dragostea ei se opreau în spatele ochilor și nu treceau mai departe.

Alexios o vedea cum se străduiește să nu arate golul din suflet și câteodată ar fi putut să jure că Daphne era sfâșiată de o durere fizică. Atunci se oprea brusc și ochii ei deveneau sticloși. Lui Alexios i se rupea sufletul să o vadă atât de chinuită. I-ar fi spus să nu mai încerce așa de dureros să intre în pielea unei femei care nu i se mai potrivea. Și ar fi făcut-o dacă nu i-ar fi fost frică să nu îi piardă urma de tot. Si așa se scurseră zile și ani fără șir.

--//--

Când soarele răsări din dreapta lor, de printre arbuștii prăfuiți de la marginea drumului, caravana se afla deja pe drum, lăsând zidurile Histriei în urmă.

Alexios încărcase 12 măgăruși cu mărfuri pe care intenționa să le vândă în mare parte la Carsium. Restul  rămăsese la Histria, păzit de doi argați prea bătrâni ca să mai poată porni la drum. Măgărușii erau încărcați cu ulei de măsline, vase de pământ folosite pentru păstrarea grâului, ceva unelte și ceva podoabe din aramă și alte mărunțișuri. Unul dintre măgăruși purta în spinare vârfuri de sulițe și de săgeți iar altul piei moi și uneltele trebuincioase pentru construirea șeile romane.

Luase cu el pe cei șase argați mai tineri care urmau să îi însoțească până la Carsium. Odată ajunși la Carsium intenționa să îi trimită înapoi la Histria, poate cu măgărușii. Nu știa nici el sigur ce avea să facă odată ajuns la Carsium dar acest lucru nu îl neliniștea prea tare. Mai degrabă îl îngrijora bucuria cu care trăgea în piept aerul cald al câmpiei, ca un tinerel fără minte. Pentru că așa se simțea, ca un tinerel fără minte, pornit la lucruri mari, fără habar despre forma și culoarea acestora.

Puțin rușinat aruncă o privire în urma lui, la cei doi tineri. Aceștia mergeau unul lângă altul, Silias cu capul gol iar Ariane cu un colț al năframei de lână trecut peste părul bogat și vorbind încet între ei. Silias tocmai făcea niște gesturi caraghioase din brațe, imitand o arătare oarecare iar fata râse dând capul pe spate și făcând năframa să alunece pe ceafă. Alexios răsuflă ușurat. „Pană la urma urmei, ce au lasat ei în Histria nu pare a le fi otrăvit ziua și nici cheful de viață." își spuse el zâmbind.

Pe măsură ce soarele se ridica pe cer, căldura devenea zăpușitoare și doar o adiere cu miros de lut ars le mai mângâia din când în când fețele încinse. Nimeni nu mai vorbea însă aerul de bunăvoie nu dispăruse întru totul. Măgărușii continuau să stârnească praful cu picioarele lor scurte și oamenii îi urmau, fiecare cu gândurile lui. Nu întâlniră pe nimeni în drum dar asta nu însemna mare lucru, Ulmetum nu era mare și nu oferea prea multe ispite pentru călători. Iar Carsium se afla la malul Danuviusului, cine voia să ajungă acolo lua de obicei drumul apei. Doar negustorii histrieni erau nevoiți să treacă peste deșertul dobrujan.

La amiază se opriră la marginea drumului sub un salcâm singuratic, adăpară măgărușii și mâncară ceva brânză cu  măsline negre, spălându-și gâtlejul cu vin