Caruselul

De Gabriela Craciun Mirea

In ambianta aparent normala a unei gradinite, echilibrul psihic al unei educatoare e tulburat de prezenta unei fetite pentru care nutreste sentimente puternice si inexplicabile. Dupa o serie de incidente care-i cultiva obsesia, dobandeste starea care-i permite sa acceseze o poarta a timpului, din dorinta de a dezlega misterul.

Cealalta ,,realitate” se desavarseste in prima parte a secolului al XIX-lea, intr-o familie numeroasa care are privilegiul de a fi gazduita pentru o vreme pe proprietatea unor rude bogate. Aici eroina afla raspunsurile pe care le cauta, dar e din nou prinsa in vartejul ,,caruselului”, moment in care are revelatia unor existente atemporale, prin elemente de deja-vu.

Planurile existentiale sunt interconditionate, fiind determinate de un legamant de iubire care rastoarna ordinea fireasca a lucrurilor si conduce in final spre asumarea unor roluri diferite, de catre personaje.

• Limbă: Română
• Editor: Gabriela Craciun Mirea
• Data lansării: 29 apr. 2022
• ISBN: 9786060712510

Gabriela Craciun Mirea

Iubesc copilaria tuturor fiintelor, candoarea si disponibilitatea spre ludic a puilor de om, precum si ai altor specii. Ei intregesc frumosul dupa care tanjesc continuu, cautandu-l in lucrurile marunte, dar mai ales in monumentala transfigurare creata de om. Sentimentul e atat de coplesitor, incat simt nevoia sa-l exprim cu umilele mele instrumente, sa-l imbrac in haina noua a propriilor simtiri; si desenez... si pictez....si scriu... si iubesc...Ii iubesc pe prichindeii care ma transforma din profesor, in educatoarea-copil...

Previzualizare carte

PARTEA I. JURNAL DE... PICI

Din spuza verii ce s-a mistuit ca o vâlvătaie mijesc primele zile de toamnă... Sfrijite, bolnave de lingoare, cu vânturi hălăduind buimace, mătură asfaltul răcorit, ridicând vârtejuri de frunze leșinate. Atârnate de streșini, armate de ciori icnesc impertinente în urma trecătorilor ce iuțesc pașii, ascunzându-se în gulere, zgribuliți.

Fetița înălță privirea spre acoperișurile îndoliate și atunci soldățeii aruncară spre ea bucățele de tencuială, slobozind hohote batjocoritoare. Strânse mai tare mâna caldă, încercând să-și potrivească pasul cu mersul greoi, târșit al bunicii.

Din subsolul unui bloc se ivi mai întâi un năsturel negru și-apoi o lăbuță miniaturală, ce pipăia peretele cu un tremur nervos. Pe urmă își făcu apariția titularul în persoană al drăgălașelor fragmente de trup... un mâț pricăjit, cu urechi care se grăbiseră să crească, neasortându-se cu restul ansamblului. Scârțâi scurt, îmbrățișând prelung peretele și ochii de aguridă își făcură treaba. Fetița simți ca și când înghițise o bucățică de unt. Se lăsă pe vine, încercând să-și apropie micuța creatură.

—Anisia, întârziem chiar în prima zi de școală!

—Buni, te rog! Poate îi e foame!

Bătrâna deschise ghiozdanul, rupse o bucățică dintr-un covrig și-l aruncă pe asfalt, la îndemâna micuței vietăți. Apoi își trase după ea nepoata, ai cărei ochi rămăseseră pironiți în spate, la mogâldeața negricioasă, ce nu părea convinsă să se apropie de ofrandă. În cele din urmă, femeia se supără și Anisia trebui să fie atentă la drum. Închise în ea amintirea, ca pe un dar de preț, pe care-l va despacheta mai târziu.

Copiii o întâmpinară într-o explozie de bucurie, eu - cu îmbrățișări și vorbe calde. Zâmbetul din tablou îi răspunse și copila se simți dintr-odată bine.

Nimeni nu ar fi putut spune cu certitudine cui aparținuse tabloul, nici numele pictorului care zugrăvise cele două chipuri de îngeri îmbrățișați. Tot ceea ce aflaserăm cu toții e că rămăsese de la un proprietar pierdut în negura vremii, înainte să fie naționalizată clădirea. Comuniștii o preluaseră devastată de un incendiu, se spune și o destinaseră unei creșe mai întâi, pentru ca astăzi să fie grădinița înfloritoare de pe „Strada Trandafirilor. Tabloul era singura moștenire neatinsă de aripa morții și își câștigase privilegiul de a fi expus pe perete, printr-o întâmplare fericită. Se pare că atunci când pictura fusese găsită în podul cel vechi, unul dintre muncitori exclamase: „Cât sunt de frumoși! S-o punem pe perete, copiii trag la copii!. Și acolo îi rămase locul.

Fetița se așeză lângă Alexa, care răsfoia o carte, concentrată și întrebătoare.

—Pot să stau cu tine?

—Uite ce urât e lupu’! constată fetița, neluând în seamă întrebarea Anisiei.

—Sigur, pentru că a mâncat-o pe Scufiță! aprobă aceasta cu convingere.

Fulgerată de un gând, Alexa o întrebă:

—Ai venit cu bunica ta?

—Îhî... mâine când am venit am întâlnit un puiuț de pisică.

—Anisia, „astăzi" când ai venit... am corectat-o eu.

—Ba da, doamna, s-o întrebi pe buni, era atât de mic! protestă fetița, într-un gest vehement.

—Doamna, măgăiușu’ meu e foaaaite moit! își aminti cu tristețe un boț de fetiță cu buze de vișină coaptă. Și ochii ei gravi păreau imenși, măsurând amploarea catastrofei.

—Cum așa, Raluca? Ce i s-a întâmplat?

—I-am iupt uiechia și Dagoși i-a iupt picioiușu’.

—Bietul animal! Și-acum unde e? l-am compătimit eu, chinuindu-mă să înțeleg cum putuseră doi frățiori atât de drăgălași să schilodească o biată ființă neajutorată.

—I-a aiuncat mami, că mai am multe jucăii.

—...

Încetul cu încetul, clasa se umplu de clopoței. Simțeam curiozitatea în apele limpezi a zeci de ochișori. O mânuță caldă mi se strecură în palmă cu dezinvoltură:

—Io știu cum te cheamă... Gabi Firea.

Mi-am stăpânit impulsul puternic de a râde.

—O cheamă Gabriela Mirea! sări un „veteran", ofensat peste măsură.

Altercația m-a determinat să fac prezentările de rigoare și astfel am aflat și numele copiilor nou-veniți, precum și alte lucruri extrem de importante, cum ar fi: „mami s-a supărat pe tati că n-a vrut să spele vasele, „a venit Zâna Măseluță și mi-a pus chiloței sub pernă, etc.

—Copii, ochișorii la mine! Am adunat toți ochișorii cu un gest elocvent și i-am pus în buzunar. Mi-au răspuns hohote răsunătoare din toate direcțiile... Sau aproape toate.

—Doamna ’ducatoare, Darius plânge!

—Darius, ce s-a întâmplat? Te doare ceva?

—Vreau cu mami la servici! se smiorcăi prichindelul cu fețișoara șifonată de lacrimi. I-am cuprins-o în palme și, privindu-i ochișorii ca două boabe de cafea, l-am liniștit:

—Atunci când vei fi mare și tu vei merge la serviciu, ca să câștigi mulți bani.

—Eu vreau să mă fac Spiderman! interveni prompt Ștefan.

Bogdan nu rămase mai prejos:

—Și eu, Batman!

—Eu vreau să fiu Ștefania! Replica nu putea fi decât a Alexei.

Am întrerupt repede periplul eroilor de benzi desenate, promițându-le cu solemnitate că vor deveni tot ceea ce și-au propus, dacă vor fi ascultători. Apoi mi-am pregătit materialele pentru lectura planificată, observându-i discret.

***

Anisia privea de ceva vreme fără să pătrundă înțelesul cuvintelor pe care le auzea. În urechi îi răsuna un foșnet de frunze măturate de vânt. Pictura din tablou se mărise ușor, fără să-și dea seama când. Era cât peretele. Sau... nu era tabloul. Peretele se dăduse la o parte și îngerul cu plete arămii o îmbia din priviri să-l urmeze pe cărări fermecate. Ochii zâmbitori semănau cu ai doamnei și Anisia nu mai știa cine o cheamă, de fapt, dar asta nu mai avea nicio importanță. Curiozitatea o copleșise mai mult decât teama și înainta hotărâtă printre mușețel și coada-șoricelului, atentă să nu o agațe rugii ce șerpuiau perfizi de-a curmezișul cărării. Nimfa pășea diafană, fără să atingă pământul, deschizând poteci ascunse ochiului, cu o simplă mișcare a brațului. Mărăcinii înfloreau în cale-i, sălbăticiunile pădurii îi adulmecau poalele rochiei, ale cărei falduri înfoiate păreau țesute din aripi de fluturi. Umerii îi deveniseră fragili sub povara pletelor care creșteau mereu cuprinzând totul, topindu-se în tonuri calde de aur și aramă, contopindu-se cu trunchiuri și crengi, într-un singur trup. Era pretutindeni: iarbă, piatră, copaci. Se năștea în castanul din fața ei. Anisia îi atinse scoarța și se sperie, căci ardea precum jarul. O chemare neînțeleasă o împinse să se apropie din nou să-i îmbrățișeze trunchiul și să deslușească glasul inimii ce palpita dinlăuntru, precum zbaterea unei păsări zăvorâte într-o colivie. Fetița simți o zguduitură a întregului trup și într-o secundă i se perindară prin minte zeci de imagini: fața mamei aplecată asupra-i, armata de ciori dezlănțuite care-și împroșcau una alteia invective din dorința de a pune stăpânire pe hainele ei... Apoi puiul de pisică ai cărui ochi se dilataseră părând două felinare și trupu-i se lungise ca un flanel deșirat. O căciuliță roșie se bâțâia întruna pe capul Alexei, în timp ce fetița striga stereotip: „Eu sunt Scufița Roșie, eu sunt Scufița Roșie!. Bogdan alerga după ea, rotind sabia și amenințând-o: „Eu sunt Batman și te voi ucide!. Crezu că totul se întâmplă aievea și, înspăimântată, încercă să fugă, însă picioarele n-o ascultau. Dori să strige, dar vocea-i secase și nu putu decât să se spargă-ntr-un scâncet. Lacrimile porniră să sape pârâu pe obrajii învăpăiați.

—N-a fost decât un vis, drăguța mea, trezește-te! Ai fost tare obosită, ai ratat povestea!

Prin ochii întunecați, vedeam cum umbrele se risipesc ca norii împrăștiați de vânt. Neliniștea-i se topi, precum înghețata cu care-și