Căderea și ridicarea bisericii creștine

De Rev. Daniel G. Caram

Comentariul lui rev. Caram despre istoria Bisericii este conceput pentru oamenii obișnuiți care doresc să afle mai multe despre moștenirea lor creștină. Biserica primară s-a îndepărtat treptat de modelul învățat de apostoli și a căzut într-o eră pe care istoria a numit-o „Evul Întunecat”. Cu toate acestea, rev. Caram arată ce a adus Biserica la lumina adevărului și cum lumea încă îi caută pe cei ce luptă pentru adevăr și nu se tem să-l proclame.

• Limbă: Română
• Editor: Zion Christian Publishers
• Data lansării: 29 apr. 2024
• ISBN: 9781596657588

Previzualizare carte

Căderea și ridicarea bisericii creștine

Un comentariu ușor de citit

asupra istoriei Bisericii

Titlul original în limba engleză: „The Fall and Rise of the Chrisitan Church"

© 2007 Daniel G. Caram

Versiunea 1.0 în limba engleză

„Căderea și ridicarea bisericii creștine"

© 2024 Daniel G. Caram

Versiunea 1.0 în limba română

Traducerea în limba română: Delia-Doina Mihai

Editor: Magdalena Mihai

Publicată de Zion Christian Publishers

A Zion Fellowship ® Ministry

Publicată ca și carte electronică în limba română în luna 2024

Nicio parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă în nicio formă și prin niciun mijloc electronic sau mecanic fără permisiunea scrisă a editorului,

cu excepția cazului unor citate scurte în articole sau recenzii.

Dacă nu se menționează altfel, toate citatele Scripturii din această carte sunt preluate din versiunea Dumitru Cornilescu, 1924.

Pentru mai multe informații despre versiunea în limba engleză, vă rugăm contactați

Zion Christian Publishers la:

P.O. Box 70

Waverly, New York 14892

Phone: [phone]

Fax: [phone]

http://www.zcpublishers.com/

Pentru mai multe informații despre versiunea în limba română, vă rugăm contactați

Onisim Moisa

Email: [e-mail]

Telefon: [phone]

E-book ISBN: 978-1-59665-758-8

Mulțumiri

Am dori să mulțumim următoarelor persoane:

Mary H. – pentru expertiza ei în editarea acestei cărți.

Pastor Daniel K. – pentru aportul său atât de valoros.

Jeremy K. – pentru competențele sale în formatarea cărții.

Kimberley K. – pentru asistența ei în corectarea cărții de față.

Prefață

De ce trebuie să studiem istoria Bisericii?

Vechea zicală spune că, dacă nu învățăm din istorie, suntem destinați s-o repetăm. Istoria s-a dovedit a fi un ciclu predictibil; iar motivul pentru aceasta e că natura umană nu s-a schimbat (vezi Dan. 12:10). Din nefericire, omul nu pare să își învețe vreodată lecțiile din trecut. Solomon a notat acest lucru de mai multe ori în Eclesiastul: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare." (Ecl. 1:9).

Psalmul 107 ne oferă o perspectivă generală despre istoria poporului antic. În acest psalm, vedem un cerc de trezire, răzvrătire, răzbunare, pocăință și restaurare – repetat de multe ori! Aceasta este istoria; și, de asemenea, e un avertisment să învățăm din istorie, distrugând astfel unele din tendințele repetitive (negative). Scriptura însăși ne îndeamnă să ne învățăm copiii să își învețe proprii copii căile lui Dumnezeu, și să învețe de la cei care nu și-au învățat copiii să umble în căile neprihănirii. A învăța din trecut ne ajută să dăm formă prezentului.

Ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui. Să nu fie ca părinţii lor, un neam neascultător şi răzvrătit, un neam care n-avea o inimă tare şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu!

Psalmul 78:6-8

Un exemplu secular

Generalul George Patton a studiat istoria. Desigur, subiectul său au fost luptele și strategiile militare. El chiar i-a studiat pe luptătorii din vechime și priceperea lor militară. În timpul uneia din bătăliile lui cu un faimos comandant de teren german, Rommel, Patton a strigat printre focurile de tun: „Ți-am citit cartea, Rommel… Ți-am citit cartea!" Rommel își scrisese strategiile militare din Primul Război Mondial într-o carte numită Atacuri. Dat fiind că-i citise cartea, generalul Patton știa cum gândește adversarul său și, prin urmare, avea avantaj asupra lui. În mod similar, acesta e motivul pentru care noi studiem istoria Bisericii, astfel încât, învățând din ea, să putem avea un final victorios.

Istoria lui Israel ca tipar

Istoria lui Israel trebuia să fie o lecție pentru toate timpurile! Pavel își amintește istoria trecută a lui Israel, apoi spune: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde (tipare) şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Cor. 10:11).

Avem multe de învățat din istoria Bisericii – chiar și din greșelile ei. Unde au eșuat? De ce au eșuat? Înțelepciunea este abilitatea de a separa o chestiune; și e nevoie să fie cunoscute ambele părți. Așa cum a spus apostolul, „aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele şi răul" (Evr. 5:14). Putem învăța la fel de multe lucruri din exemplele negative, ca și din cele pozitive. Aceasta a fost o lecție pe care am învățat-o cândva, când Domnul m-a presat să merg la o biserică ce era plină de erori. Pentru mine, a fost un mare chin, dar anumite lucruri nu aveam cum să le învăț decât acolo.

Importanța doctrinei

Deși sunt mulți care ne spun că doctrina nu contează, Biserica a petrecut un mileniu întreg în robie, din cauza îndepărtării de doctrina sănătoasă. Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă; și, așa cum vom vedea mai târziu, o singură scânteie (un verset) din acea lampă a luminat calea Bisericii, scoțând-o din Evul Întunecat: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă." (Rom 1:17).

Care ar fi fost poziția noastră?

Studiul istoriei Bisericii îl forțează (sau îl provoacă) pe studentul serios să se gândească ce poziție ar fi luat dacă ar fi fost confruntat cu problemele acelor timpuri: războaie sfinte, amenințări din partea statului și a bisericii – ce parte am fi ales? Sau am fi rămas neutri Ce am fi făcut dacă am fi trăit atunci? În generațiile trecute, oamenii care s-au împotrivit erorilor au fost eroi. Mulți dintre ei au luptat singuri. Ei nu au luptat pentru o medalie sau pentru aplauzele oamenilor, ci pentru convingerile lor; iar părerile oamenilor nu au contat.

Atunci când Luther s-a ridicat la Dieta de la Worms pentru a-și face declarația finală, el chiar se aștepta să moară acolo. Spre uimirea lui, întreaga sală a izbucnit în aplauze, nu din partea oficialilor Bisericii, ci a tuturor spectatorilor care îl audiau în liniște. Lumea încă mai caută pe cineva care să se ridice și să declare fără echivoc: „Aceasta este calea…" (Is. 30:21). Fie ca noi (prin harul lui Dumnezeu) să luptăm pentru adevăr și să ajutăm Biserica din prezent să-și reia cursul!

Hristos de-a lungul generațiilor

Hristos a venit în lume într-un grajd. Acest lucru vorbește metaforic despre modul cum El Se naște în fiecare generație. Apare în mod imprevizibil, într-un mod în care oamenii nu se așteaptă, și adesea doar cei puțini Îl recunosc, dar sunt aceia care vor duce viziunea mai departe. În timpul Intrării triumfale din Ierusalim, Regele Regilor a venit călare pe un măgar umil. Dar nu asta aștepta poporul. Ei așteptau un cal alb, acompaniat de sunetul trompetelor.

Un tipar generațional

De obicei, până la a treia generație (după o trezire), Biserica e în recesiune sau declin. De regulă, există o primă generație în care are loc o trezire. Apoi, urmează a doua generație, car ea văzut rezultatele trezirii. Totuși, până la a treia generație, trezirea este adesea doar o poveste care e relatată de bătrâni. Judecători 2:7-10: „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari pe care le făcuse Domnul pentru Israel.... Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel." Până la a treia generație, realitatea trezirii s-a risipit – e istorie!

Generațiile care au urmat perioadei Faptelor apostolilor s-ar putea asemăna (într-o anumită măsură) generațiilor care l-au urmat pe Iosua în cartea Judecători. Chiar și unii dintre cei mai faimoși „salvatori", secole mai târziu, (cum au fost Luther și Calvin) au avut adesea, în viața lor, un amestec teologic. Mulți dintre creștinii care erau extraordinari în timpul lor aveau defecte, și totuși erau faruri pentru cei din timpurile lor. În timpul erei Judecătorilor, unii dintre salvatori au făcut lucruri stranii, dar totuși erau salvatori. Și mulți dintre ei apar consemnați în capitolul credinței (Evrei 11). Prin lupa aceasta trebuie să privim o mare parte din istoria Bisericii. (În nici un caz nu scuzăm actele păcătoase, dar ignoranța și eroarea omenească au jucat un rol semnificativ în Istoria Bisericii.)

Ce a făcut Evul Mediu întunecat să fie atât de… întunecat?

Și când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?

Psalmul 11:3

E o zicală: „Așa cum merge Biserica, merge și lumea." Aceasta e o zicală adevărată, deoarece Biserica e lumina lumii (Mat. 5:14 și Fil. 2:15). Ce se întâmplă atunci când se stinge lumina în Biserică? Nu doar că aceasta pierde calea, dar și lumea suferă. Avertismentul dat Bisericii din Efes era că își pierdeau dragostea dintâi cu Domnul; iar El i-a avertizat că dacă nu luau aminte, aveau să rămână fără lampă. Este interesant că, din cele șapte, Efes a fost singura biserică ce a primit un astfel de avertisment – că lumina se va stinge, iar ei vor pierde ungerea.

Evul Mediu întunecat a fost o reflexie a unei Biserici întunecate – Biserica eclesiastică. Istoricii Bisericii estimează, de obicei, cca. 1000 de ani de întuneric. În acel timp, Biserica a devenit Biserică de stat și, în cele din urmă, a preluat conducerea. În final, Biserica Romano-Catolică a ajuns să controleze totul, până acolo încât știrbea progresul științei și al descoperirilor de tot felul. De exemplu, l-au ținut pe Galileo în arest la domiciliu ca eretic din cauza teoriei sale referitoare la planete, dar, cu toate acestea, afirmația sa că planetele se învârt în jurul soarelui s-a întâmplat să fie adevărată.

Este interesant să observăm că cel mai mare procent de oameni de știință și inventatori din timpul Reformei au fost protestanți. Cu adevărat, revelația și știința înfloresc mai liber când cineva Îl cunoaște pe Creator. Isaac Newton și-a atribuit toată cunoașterea științifică convingerilor sale. Biserica instituțională își depășise grav atribuțiile în asemenea aspecte, așa cum spune zicala: „Puterea corupte, iar puterea absolută corupe în mod absolut."

Lumea a fost într-un întuneric foarte mare în timpul domniei Bisericii Romano-Catolice – până la Luther. Deși este adevărat că a existat o renaștere (o „Renaissance") care l-a precedat în secolul al XV-lea, aceasta a fost limitată la domeniul literaturii, artei și arhitecturii. Ea a influențat doar lucrurile care nu sunt eterne, în timp ce Reforma inițiată de Luther are urmări veșnice.

cover.jpg

Introducere

O privire analitică asupra istoriei Bisericii

Declinul și ridicarea Bisericii

Înainte de sfârșitul primului secol, Biserica își începuse alunecarea galopantă în jos, care a continuat până în momentul când Martin Luther a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg. Istoricii marchează data de 31 octombrie 1517 (Noaptea tuturor sfinților) ca fiind punctul de cotitură, sfârșitul Erei Întunecate și începutul Reformării. Așa cum am menționat anterior, Evul Mediu Întunecat a fost o consecință (cel puțin în parte) a domniei Bisericii eclesiastice. De fapt, începutul Reformării Bisericii în 1517 a fost chiar așa: un început. Reforma continuă, dar totuși cuvântul „reformă nu este adecvat pentru a descrie produsul finit. Cuvântul „reformă limitează Biserica la gloria ei trecută, care a fost mare – totuși Biserica primară nu și-a atins niciodată adevăratul potențial. Biserica zilelor de pe urmă trebuie să depășească tot ceea ce a fost anterior – o biserică ce a atins adevărata statură a lui Hristos.

Pe parcursul acestei expuneri, vom privi ultimele nouăsprezece secole din istoria Bisericii dintr-o perspectivă atât negativă, cât și pozitivă. Unde a derapat Biserica? Unde a reintrat pe curs? Vrem să privim istoria Bisericii dintr-o perspectivă atât critică, cât și de remediere.

Dumnezeu încă Își răscumpără Biserica; și cu toate că a avut parte de o cădere dură, Dumnezeu o ridică din nou. De fapt, El o va înălța într-o poziție și mai bună decât aceea pe care a avut-o la început! Chiar și profeții din Vechiul Testament au prorocit despre o Biserică glorificată, o Biserică ce a redobândit conducerea. Când Hristos va veni, toate lucrurile se vor împlini cu privire la ea: Mireasa Lui va fi gata!

Pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a† vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime..

Faptele apostolilor 3:21

Diferite perspective despre Evul Mediu întunecat

Sunt două școli de gândire referitoare la Evul Mediu întunecat. Perspectiva seculară atribuie acestei perioade cca 600 de ani, finalizată cu nașterea școlilor universitare din secolul al XII-lea. Pe de altă parte, istoricii Bisericii extind această perioadă la cca. o mie de ani, luând sfârșit odată cu sfidarea lui Luther la adresa bisericii de stat. Perspectiva seculară atribuie întunericul lipsei de educație seculară. Perspectiva teologică atribuie întunericul reprimării luminii spirituale. Biserica de stat a menținut lumea într-o stare de superstiție și de frică. Acea superstiție a pătruns și pe tărâmul secular (de pildă, prin susținerea ideii că pământul era plat sau că pământul era centrul universului).

* Pe parcursul expunerii, vom ține cont de perspectiva teologică.

Epoca restaurării

În Matei, istoria lui Israel e împărțită în trei perioade unice – fiecare dintre ele constând din 14 generații (Mat. 1:17). Ultima perioadă de timp, „de la Babilon la Hristos", este numită epoca Restaurării. Acea eră s-a extins peste 500 de ani. Era restaurării Bisericii se apropie acum de 500 de ani, și încă trebuie să asistăm la măreața ploaie a zilelor de pe urmă, ca să aducă Biserica la maturitate deplină (Iac. 5:7).

(Acest concept va fi analizat mai târziu în acest comentariu.)

Tiparul original

Deși nu vom studia în sine Biserica din primul secol, ocazional vom face câteva observații foarte acurate pentru a ne descoperi tiparul. La urma urmei, Biserica primară era tiparul și, totuși, până la finalul primului secol, ea lăsa deoparte tiparul stabilit de apostoli. Așa a început declinul. Ca să folosim termenii noștri, dragostea lor se răcea (Apoc. 2:4).

Primul punct de cotitură în istoria Bisericii

Mark Noll (profesor la Wheaten College), sugerează că primul mare punct de cotitură în istoria Bisericii a fost distrugerea Ierusalimului (în anul 70 d.H.).{1} Până atunci, Ierusalimul fusese centrul creștinismului. Toți apostolii erau atașați de Ierusalim, deoarece erau toți evrei; și mulți dintre creștinii evrei erau încă atașați, într-un fel sau altul, de iudaism. De fapt, autorul cărții Evrei ne dă o impresie clară că mulți dintre sfinți reveneau la obiceiurile și ceremoniile specifice Vechiului Testament – chiar și la închinarea la Templu.

img1.jpg

Israelul spiritual se separă de Israelul natural

Distrugerea Ierusalimului nu a avut loc doar pentru a împlini profeția, ci pentru a separa pentru totdeauna biserica primară de tradițiile și de mentalitatea vechii religii. Biserica era acum o entitate unică și, ca atare, creștinii au fost nevoiți să se adapteze și să opereze ca o biserică locală. După răspândirea lor prin Imperiu, ai au învățat să funcționeze independent și totuși s-au supus slujirii rânduite de Dumnezeu și regulilor stabilite de primii apostoli.

Una dintre tradițiile evreiești care s-a schimbat a fost închinarea de Sabat. Înainte de finalul primului secol, toți creștinii se închinau duminica. Deși nu este greu să dovedim acest lucru din Scripturi, e, totodată, și un fapt istoric. Există relatări scrise de la Pliniu până la Traian, ce menționează că creștinii se închinau în prima zi a săptămânii.{2} Sabatarienii resping duminica drept zi a Domnului, de închinare.

Ziua Domnului

Ținerea Sabatului este singura poruncă din cele „zece originale ce ar putea intra în categoria unui tipar sau a unui simbol. Sabatul a fost făcut pentru om – o zi în care acesta să se refacă (natural și spiritual). Totuși, adevărul spiritual pe care îl învață Sabatul e că există o „odihnă acolo unde intelectul și eforturile omenești se sfârșesc. Dumnezeu e cel care lucrează, iar omul nu își poate atribui meritul. Hristos a dat dovadă de o astfel de odihnă atunci când l-a vindecat pe omul paralitic de Sabat. „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." (Ioan 5:19) Hristos a fost în odihnă, El a fost în perfectă armonie cu cerul. Apostolul Pavel îndeamnă emfatic Biserica, în Evrei 4:1-11, să caute a întra în această odihnă.

Ziua Domnului a înlocuit ziua de Sabat după învierea lui Hristos. Hristos a fost înviat în cea dintâi zi a săptămânii, acordând astfel credit închinării de duminică. Totuși, ziua Domnului încă are menirea de a fi o zi de odihnă, închinare și meditare. Legea firească de a ne odihni o zi pe săptămână nu poate fi ignorată. În timpul Revoluției Franceze a fost introdusă săptămâna de lucru de zece zile. Totuși, au descoperit curând că producția era mai mare în săptămâna de lucru de șase zile decât în „săptămâna" de zece zile.

Ereziile din secolul I

Înainte de sfârșitul secolului I, Biserica era deja în declin, și erau erezii majore ce o afectau. Eusebius (episcop / istoric din secolul IV) consemnează faptul că un eretic pe nume Cerint i s-a opus apostolului Ioan la Efes. Cerint era un susținător înfocat al „docetismului". Această sectă învăța faptul că Hristos nu ar fi venit în trup, ci ar fi luat doar forma (aparența) unui om.

Fără nicio îndoială, aceasta era o erezie condamnabilă, dar faptul că știm acest lucru ne ajută să înțelegem câteva din accentele epistolelor ioanine. Ioan este singurul autor nou testamentar ce folosește cuvântul „antihrist". De fapt, Ioan folosește cuvântul de cinci ori în micuțele sale epistole, accentuând condițiile specifice zilelor de pe urmă (1 Ioan 2:18).

* Întâmplător, Biserica încă dezbătea chestiunea Dumnezeu / Om (dacă Hristos chiar venise în trup) la Conciliul de la Calcedon (451 d.H.).

Apostolul Ioan lupta, de asemenea, împotriva altei secte eretice numite „gnostici". Gnosticii învățau că viața morală și neprihănirea personală nu aveau nimic de-a face cu mântuirea noastră, dar că o persoană trebuia să aibă o anumită cunoaștere (mistică) spre a putea fi salvat. În a treia lui epistolă, Ioan se luptă cu alt om rău, pe nume Diotref. Diotref putea exemplificat un aspect al unei alte secte – a nicolaiților. Printre celelalte rele pe care le săvârșea această sectă, erau cunoscuți pentru ucenicia lor extremă. Pe scurt, conducerea Bisericii domnea asupra ei. (Aceste culte vor fi revizuite din nou în cartea de față).

* Interesant, Efes era considerat, în perioada respectivă, ca având cea mai bună educație, dar tot Efes era cunoscut și pentru toate cultele sale! (Vezi Fap. 19:18-20.)

Acestea erau câteva din condițiile Bisericii la finalul secolului. Eusebius consemnează că Ioan a trăit sub domnia împăratului Traian, care a început în aproximativ 98 d.H.. Înainte de finalul primului secol, Irineu (Episcopul de Lyon) consemna faptul că existau peste 217 erezii care contaminau Biserica.{3} Realist vorbind, nu toate ereziile sunt condamnabile; dar un lucru este sigur: ele îi mutilează pe oamenii lui Dumnezeu, făcându-i mai puțin decât sfinți.

Necesitatea doctrinei sănătoase

Doctrina bună îi păzește pe oameni de eroare. Apostolul Pavel folosește expresia doctrină „sănătoasă. Cuvântul „sănătos, în originalul grecesc, este un termen medical, având de-a face cu stare fizică a unei persoane. Unul dintre dezavantajele Bisericii primare era acela că nu aveau Scriptura. Întregul canon al Scripturii nu a fost accesibil până în secolul IV. De fapt, acesta a fost motivul pentru multe din crezurile timpurii. Omul de rând și chiar multor dintre pastori le lipsea Scriptura. Drept urmare, au fost formulate multe crezuri. Noii convertiți trebuiau să îmbrățișeze și să recite aceste crezuri pe măsură ce erau botezați sau primiți ca membri ai comunității etc. Totuși, pe măsură ce trecea timpul, Biserica devenea tot mai slabă; ei chiar pierdeau controlul asupra doctrinelor elementare. Conciliile bisericești de mai târziu încă meditau și dezbăteau unele din fundamentele credinței. Pavel le-a spus evreilor (în esență) că dacă nu avansau în adevărurile mai profunde, aveau să piardă controlul chiar și asupra celor elementare (Evr. 5:12-13).

Desăvârșită în generația ei?

Pe măsură ce Biserica se cufunda în Evul întunecat, chiar și unii dintre cei mai buni sfinți aveau greșeli din punct de vedere doctrinar. (Doctrina afectează fiecare aspect al modului cum trăim.) Perioada Evului Mediu întunecat ar putea fi pusă în paralel cu perioada judecătorilor, când fiecare om făcea ce era drept în ochii lui. Mulți dintre cei care au judecat pe Israel (după moartea lui Iosua, până la Samuel – 350 de ani) erau departe de a fi perfecți, și totuși Dumnezeu ridică oameni potrivit cu generația lor. Scriptura spune despre Noe că era desăvârșit în generația lui (Gen 6:9 și 7:1). Poate că nu ar fi desăvârșit comparativ cu o altă generație!

* Notă: Unele din aspectele enunțate în introducere vor fi reluate mai târziu, în acest comentariu. De fapt, repetiția este un element esențial în învățare. Studentul normal trebuie să audă un anumit lucru de cel puțin trei ori, înainte ca acesta să rămână fixat în mintea lui.

Capitolul 1

Sfârșitul primului secol – anul 99 d.H.

La finalul secolului I, Ioan era singurul apostol care mai rămăsese în viață din cei doisprezece care fuseseră inițial. Mai erau și câțiva bătrânii care îi cunoscuseră pe apostoli. Eusebiu din Cezareea, cunoscut și ca Eusebiu Pamfiliu (n.n.), un istoric de mai târziu, consemnează că Ioan era încă în viață în timpul domniei împăratului Traian (98-115 d.H.).

Roma avea încă un puternic control asupra lumii cunoscute. Epistolele lui Ioan și scrisorile lui către cele șapte biserici ne dau o idee despre situația și vremurile de atunci. În plus, câțiva scriitori și istorici seculari ne dau câteva indicii despre perioada de atunci.

Scurtă privire de ansamblu

Tânăra biserică din secolul I a pornit cu dreptul. Ei progresau și erau întăriți de apostoli și mari teologi, de talia lui Pavel. Totuși, până la finalul primului secol, deja deviau de la curs. Multe din grupările eretice, cum ar fi docetiștii și gnosticii începuseră să-și semene neghina. De asemenea, era și gruparea de ucenicizare radicală a nicolaiților, lideri ce guvernau asupra laicilor.

Așa cum am menționat în introducere, apostolul Ioan se lupta cu toți acești factori, ca să nu mai menționăm alte numeroase rupturi din cadrul Bisericii. Epistolele către cele Șapte Biserici din Asia dovedesc acest lucru. Ioan ajutase la repararea și la restaurarea Bisericii, dar acum slujirea lui se apropia de sfârșit, iar el îndeamnă puternic Biserica să se țină tare și să întărească ce a mai rămas. Ioan îi îndeamnă (prin Duhul) să își învingă păcatele, ca să poată dobândi cununa. În ultimele epistole ale lui Ioan, el scrie mult despre antihrist și despre duhul adevărului și al minciunii. Aproape că întrezărește ultimele zile ale epocii Bisericii. Nelegiuiții gravitează spre minciună, în timp ce neprihăniții se agață de adevăr.

Docetismul (în greacă, a apărea) a fost un curent eretic timpuriu, ce a corupt gândirea creștină. Docetiștii pretindeau că Hristos fusese o fantasmă, ce doar a părut c-a trăit și-a suferit. Această sectă învăța că Hristos nu venise cu adevărat în trup, ci doar crease aparența unui om. Apostolul îi numește pe acești oameni antihriști.

Și orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul antihristului, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.

1 Ioan 4:3

Nașterea din fecioară

Fiecare cult va nega nașterea din fecioară – mijlocul prin care Dumnezeu au devenit om. Dumnezeu a trebuit să devină om ca să poată să moară (pentru că Dumnezeu nu poate muri). Ca să poată împlini planul ceresc de ispășire, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să ia asupra Lui Însuși păcatele lumii și apoi să ia acele păcate în mormânt (chiar în iad). Pentru a desăvârși procesul, Hristos a înviat din morți, zdrobind astfel puterea păcatului și a mormântului. Cei care cred în El au și ei această nădejde – a biruinței asupra păcatului și a morții! A nega nașterea din fecioară înseamnă a nega speranța noastră de mântuire.

Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.

Evrei 2:14

Gnosticismul a fost o altă erezie care a afectat Biserica primară și a continuat în generațiile următoare. Gnosticismul vine din cuvântul grecesc gnosis, care înseamnă „cunoaștere. Gnosticii credeau că posedă o cunoaștere „secretă care-i va ajuta să scape