Liceul De Dizabilități: Liceul de dizabilităţi, #1

De Yonnela Montiel

New York-ul acum îmbunătăţit, nu a fost întotdeauna aşa.% Vegetaţia a devenit toxică, animalele au murit cu zile, iar oamenii la fel. Pentru a opri acest demers vegetaţia a fost înlocuită cu asfalturile din metal până ce a devenit inexistentă.

 

Puţinele animale rămase în viaţă au fost modificate genetic şi hrânite cu alimente special concepute pentru a le menţine în viaţă. Inventatorii au creat legume artificiale pentru a îmbogăţi meniul alimentar al tuturor.

 

Când femeile din oraş au rămas însărcinate au început să se nască din ce în ce mai mulţi copii cu diverse dizabilităţi sau malformaţii din cauza modificărilor genetice ale alimentelor.

 

Văzând creşterea alarmantă a populaţiei cu dizabilităţi, experţii au creat o şcoală, special pentru copii cu probleme: "The High School Of Dizabilities"

 

Un institut cu tehnologie avansată, unde copiii orbi aveau ochelari care ajutau ca ei să poată vedea, fiecare persoană cu probleme de locomoţie avea un scaun prin care se putea deplasa cu uşurinţă oriunde dorea, fiecare persoană fără mână sau deget primea o proteză robot, care îi oferea normalitate, fiecărui copilaş cu malformaţii genetice, îi era dat un medicament prin care orice parte a corpului malformată i se regenera. În "Liceul de dizabilităţi" totul este perfect.

 

Stephanie Peeters, o elevă de optsprezece ani, bănuieste că liceul, la care învață și lumea în care trăiește nu sunt atât de perfecte precum par, insă din cauza bolii cumplite de care suferă decide să respecte regulile stricte. Anumite situații și întâmplări stranii o obligă pe Stephanie să afle adevărul, însă secretele pe care le ascund societatea și liceul sunt mult mai diabolice decât și-ar fi putut ea imagina.

Va putea Stephanie să-i salveze pe cei pe care i iubește?

• Limbă: Română
• Editor: Yonnela Montiel
• Data lansării: 20 iun. 2022
• ISBN: 9798224617142

Yonnela Montiel

Iubitoare de Supereroi. Liceul De Dizabilități este prima mea carte. O distopie cu tentă horror. Romanul face parte dintr-o trilogie.  Scriu și poezii: Le găsiți aici: https://poezia-simturilor.blogspot.com/?m=1

Previzualizare carte

Cuvânt-înainte

„Adevărul este că ideile bune au darul de a da naștere altor idei."

— Patrick Ness, Chemarea Monstrului.

Această carte există datorită seriei Shatter Me / Spulberă-mă , scrisă de Tahereh Mafi, serie care mi-a atins, în cel mai sensibil mod cu putință, fiecare coardă a inimii și pe care vă sugerez s-o cumpărați, din toată inima.

Prima carte distopică pe care am citit-o a fost Eve de Anna Carey, o carte despre o fată care învață la o școală de meserii. În ziua precedentă absolvirii, află un secret teribil și decide să fugă de la școală (și Anna Carey a inspirat această carte, detalii mai târziu).

Atunci, între mine și literatura distopică a fost dragoste la prima pagină, ulterior, cineva mi-a recomandat cartea Spulberă-mă de Tahereh Mafi și mereu am iubit seria de filme X-men, precum și toate desenele cu supereroi, așa că atunci când am descoperit romanul Spulberă-mă, a fost ca și cum mi-am găsit sufletul-pereche mult-așteptat. În momentul acela, am știut că vreau să scriu o carte distopică. Deși nu am crezut că se va întâmpla, eram sigură că dacă voi scrie, totuși, una vreodată, trebuie să aibă elemente X-men în ea.

Anul următor, când m-am decis să scriu în sfârșit o distopie — oricât de prost va ieși — am folosit lumea lui Tahereh Mafi ca schelet pentru lumea mea, apoi am dezvoltat toată construcția lumii începând de acolo, așa că mulțumesc, Tahereh Mafi, pentru că ai scris o carte care mi-a schimbat viața și mulțumesc pentru că mi-ai amintit cât de mult iubesc ideea de adolescenți cu superputeri — chiar dacă nu vei citi niciodată asta.

De asemenea, trebuie să-i mulțumesc și autorului Neal Shusterman pentru că a scris seria Unwind, care a ajuns pe locul al doilea în topul seriilor mele distopice preferate, pentru că la finalul primei cărți din Unwind și-a pus eroina într-un scaun cu rotile, pentru că scrie cărți distopice înfricoșătoare cu tentă horror, genul de cărți pe care am visat să le citesc încă dinainte să mă apuc de scris această carte și, nu în ultimul rând, pentru că a influențat cartea și mi-a influențat enorm stilul de a scrie.

P.S.: la finalul cărții veți găsi o pagină cu mulțumiri și inspirații, acolo am scris toți autorii — și minunatele lor titluri — care m-au ajutat să prind aripi, dar, în principal, cei care au inspirat cel mai mult acest roman au fost cei doi autori și titlurile lor menționate mai sus. Căutați aceste titluri neapărat, dacă vă va plăcea această carte.

Beauty is mysterious as well as terrible. God and devil are fighting there, and the battlefield is the heart of man.  — Fyodor Dostoievski.

Nimic nu este adevărat , totul e premeditat.

„Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva binelui..."

Dintr-o perspectivă religioasă, mulți credincioși sunt convinși că știința ignoră sau denaturează în mod grotesc realitatea spirituală (de care unii cercetători sunt, totuși, conștienți) - denaturare care confirmă celebrul dicton:

„Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva Binelui a avut loc în momentul în care i-a convins pe oameni că el nu există."

Alți cunoscători superficiali ai domeniului, influențați de optica new-age, conform căreia Răul nu este definit, iar diavolii, demonii, spiritele și entitățile malefice nu există decât dacă acceptăm mental (și dispar imediat ce nu mai credem în ei), greșesc și mai abitir. Un susținător al lumii suprasensibile ar considera că astfel de oameni cad victime comodului principiu al struțului, conform căruia „tot ceea ce nu văd, nu există, deci, nu mă afectează."

Nicu Pârlog

Descopera.ro,

09 07. 2010, 00:00

Articolul complet se poate citi pe: http://www.descopera.ro/cultura/6438991-posedarea-diavoleasca-cand-satana-preia-fraiele

Toate formele cuvântului „Handicap", excluse definitiv din dicționarul American

Am ales să excludem în totalitate cuvântul: „Handicap, dar și toate celelalte forme ale acestuia, din dicționarul American, în ziua în care un copil de la Liceul de Dizabilități s-a sinucis, după ce a  fost făcut handicapat. Elevii noștri consideră cuvântul menționat ca fiind ofensator, brutal. O vulgaritate, spun aceștia, așa că, pentru siguranța elevilor și a cetățenilor noștri infirmi, dar și a celor malformați, am ales să înlocuim cuvintele cu litera „H cu  „Dizabil/Ă, Dizabili", deoarece elevii noștri îl consideră ca fiind un termen mai elegant.

Fragment extras din interviul profesorului Riv de la Liceul De Dizabilități.

Dizabil-Ă, dizabili, -te, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care are o infirmitate. 2. (Persoană, echipă etc.) care este în dezavantaj într-o întrecere (sportivă). – V. dizabil.

Partea Întâi: Descoperirile

„Nu Dumnezeu a creat Universul!"

Faimosul om de știință Stephen Hawking își exprimă, răspicat, în noua sa carte, „The Grand Design", opinia că Universul nu a fost creat de Dumnezeu. Profesorul crede, în schimb, că legile fizicii s-au aflat în spatele Big Bang-ului, provocând astfel Religia.

„Deoarece există o lege așa cum este gravitația, Universul poate și se va crea singur din nimic. Creația spontană este motivul pentru care există ceva în locul a nimic, motivul pentru care Universul și noi existăm. Nu este necesară invocarea lui Dumnezeu, Care, pe baza unui plan bine stabilit, a pus Universul in mișcare", declară Hawking în lucrarea lui.

„Nu Dumnezeu a creat Universul!", autor articol necunoscut.

09.02.2010

Descopera.ro

Articolul complet se poate citi pe: http://www.descopera.ro/dnews/7087408-nu-dumnezeu-a-creat-universul

Capitolul unu

Doi copii din clasă — o fetiță și un băiat — urlă când aud un tunet. Îi privesc, în timp ce îmi rod unghiile și bat nervos din piciorul drept. Stau cu câteva bănci în spatele meu. Se țin în brațe, cu gurile încă deschise într-un țipăt mut. Sunt speriați. Cerul e întunecat. Negru. Fără stele. Luminat doar de fulgere puternice.

Cei mai mulți colegi ar spune că arată înfricoșător, dar pe mine nu mă sperie întunericul.

Am alte frici.

Vremea se schimbă de la o oră la alta, cu toate că oamenii de știință ne asigură că e controlată de sateliții meteo din spațiu. E clar că cineva ne minte în legătură cu asta. Ni se ascund lucruri. Nu ar trebui să ne sperie un tunet. Ar trebui să ne sperie minciunile oamenilor. Secretele lor, ele pot fi cu adevărat periculoase.

Nu mă sperie tunetul, mi-e frică de ceea ce s-ar putea ascunde în spatele unor secrete, a unor minciuni, deși știu că nu ar trebui să-mi pese, nu ar trebui să fie treaba mea, așa că mă prefac că nu mă interesează deloc, dar îmi pasă mai mult decât e nevoie. O parte din mine tânjește să afle toate secretele orașului, toate secretele liceului, exact la fel cum tânjește un om, care nu a mai mâncat de zile întregi, să-și potolească foamea.

SUNT ÎN LABORATORUL de unelte. Profu' Riv ne învață cum să utilizăm instrumentele create special pentru ușurarea vieții noastre de bolnavi. Îi poziționează lui Drake Harris, pe cioturile pe care le are în loc de mâini, protezele electrice cu sute de butoane mici. Drake arată precum un robot, cu „mâinile" sale moderne. Îl cunosc de când aveam cinci ani. Se născuse fără ambele mâini. A fost unul dintre primii copii cu dizabilități născuți în urma dezastrului mortal de acum treizeci de ani. E amabil, inteligent și destul de arătos.

E înalt, are părul negru și întins, ochii mici, albaștri, pielea albă, luminoasă. Dinții lui sunt precum niște perle albe, micuțe și pline de strălucire. Buzele îi sunt subțiri și roz.

Câteodată, simt că mă privește, atunci întorc capul să văd dacă suspiciunile mele sunt adevărate. De cele mai multe ori îl văd privindu-mă ciudat. În privirea lui găsesc... Nu știu cum să descriu ce găsesc, nu m-a mai privit nimeni așa. E o combinație stranie de... interes și tandrețe în maniera lui de a mă privi. Sper să nu-i placă de mine. Nu am nevoie de iubire, am alte probleme pe cap acum.

Ochii lui albaștri, adânci ca marea, privesc și acum cu insistență în ai mei. Privirea lui este atât de profundă şi pătrunzătoare, încât reușește să-mi facă obrajii să ardă cu putere. Când am devenit eu așa sentimentală? Ce grețos.

Îmi întorc automat privirea şi o văd pe Blaze care râde lângă mine, privindu-l pe Drake şi noile lui achiziții. Blaze este colega mea de bancă şi prietena mea cea mai bună. E o fire rebelă şi luptătoare, căreia nu-i plac regulile. Singurele reguli pe care le respectă sunt cele pe care şi le impune ea singură.

— Crezi că ne vor ajuta chestiile astea? mă întreabă Blaze, învârtind o șuviţă din părul ei blond pe degetul arătător.

— Poate că da, cât de cât, dar nu în totalitate. Nu e ca și cum ne-ar vindeca complet, spun.

— De acord cu tine, zice, jucându-se în continuare cu părul. Trage aer în piept, apoi continuă:

— Vrei să-ți iei elixirul?

— Da, zic.

Sunt hotărâtă, chiar vreau lichidul ăla.

— Nu vreau să te supăr, dar eu personal...

Se oprește.

Își înghite nodul din gât.

Ridic din sprânceană, privind-o. Limbajul ochilor mei spune:

„Scuipă tot, scumpo."

O aud respirând adânc şi reluându-şi din nou cuvintele:

— Îmi pare rău, dar eu nu cred că se va mai fabrica. Se lucrează deja de prea mult timp la el, spune ea direct, dar cu vocea slabă. Bănuiesc că i-a fost greu să-mi zică asta.

— Eu încă mai sper, zic.

Cuvintele ei mă îngrijorează. Știu că nu e singura persoană din școală care nu mai crede în fabricarea elixirului de mult timp. Urmează o pauză, dar în acel moment mă gândesc că poate Blaze are dreptate. Deja se lucrează de zece ani la el, iar după aceşti ani de aşteptare elevii de aici au încetat să mai creadă în acest proiect şi-n puterea lui de vindecare. Eu nu am încetat nicio clipă să cred în miracolul pe care l-ar putea face această substanţă pentru mine şi pentru toţi ceilalți de aici. Oftez și zic:

— Vreau să mă fac bine, Blaze. Boala mea e cumplită. Am dureri de nesuportat de fiecare dată când mi se întâmplă chestia aia, iar elixirul este singura mea speranţă. Nu te preface că nu ştii asta.

Blaze tace un timp, scoţând un oftat lung şi aruncându-mi o privire plină de compasiune.

Nu suport să am parte de mila nimănui, dar, în acelaşi timp, sunt conştientă că nu pot face nimic în privinţa asta. Oamenilor le este milă de mine cu sau fără voia mea pentru că cei mai mulți dintre ei știu că dețin cea mai bizară și chinuitoare boală din lume. Lui Blaze nu-i stă în fire să manifeste milă față de mine, ăsta este şi motivul pentru care e cea mai bună prietenă a mea, din nefericire azi am reușit să-i provoc milă.

— Şi dacă elixirul nu funcționează pe tine? Nu uita că s-au făcut atâtea cercetări în cazul tău, iar ei nu au găsit nimic. Tot ceea ce se ştie despre boala ta este că: e ceva nemaiîntâlnit şi că e generată în funcţie de climă, continuă Blaze, dându-şi buzele cu gloss.

În mod normal, dacă m-ar fi trezit oricine altcineva la realitatea asta crudă acum, i-aș fi tras un pumn în nas, crezând că are ceva cu mine sau că nu vrea să mă vindec, dar o cunosc prea bine pe Blaze care îmi vrea binele. Chiar dacă uneori e ucigător de sinceră, de data asta spune, din nou, adevărul.

Când am venit aici, cei din conducerea liceului au spus că nu am ce căuta, pentru că aparent nu era nimic în neregulă cu corpul meu. Le-am povestit despre boala mea şi nu m-au crezut, așa că m-au supus unui test. Când au văzut ce i se întâmplă corpului meu şi mi-au auzit gemetele sadice de durere, s-au convins, însă au spus că nu au mai văzut nicicând aşa ceva şi le va fi foarte greu să-mi ţină boala sub control, apoi, mi-au dat un alt test — unul de IQ. După ce l-am trecut, m-au admis la liceu.

— Credem că ai un fel de alergie ciudată la temperaturi ridicate, așa mi-au spus. Nu i-au dat nume.

— Alergie? Îmi cade pielea și carnea de pe mine, am ţipat atunci.

— Da, așa e, scuzaţi-mi proasta exprimare, domnișoară, a spus o asistentă. Nu stați în apropierea focului, a soarelui sau a altor surse de căldură naturală sau artificială.

Incompetenți, am gândit atunci.

Brusc, un gând obscur îmi trece prin minte: Dacă boala mea e atât de rară, încât nu vor reuși să facă nici măcar un instrument care s-o ţină sub control? Dacă nu am leac?

— Nu m-am gândit niciodată la elixir ca la ceva limitat, mereu l-am perceput ca fiind ceva universal. Toţi spun că atunci când va fi gata, el va vindeca orice boală, îi zic, un pic furioasă că nu am luat asta în calcul până acum.

— Nu avem garanţia că va fi ceva universal, Steph! Sfatul meu este să nu-ţi faci prea mari speranțe.

Clopoţelul sună. Toată clasa dă buzna pe hol, ca niște vaci care abia au scăpat dintr-un abator.

— Merg să îmi iau un suc, vrei şi tu? zice Blaze.

Spun „nu" cu o mișcare a capului.

— Ai grijă, îi zic.

Blaze dă din cap afirmativ.

Mă ridic de pe scaun şi mă duc până la fereastra clasei. Pun mâna pe clanţa geamului şi-l deschid. Din fericire, astăzi este o vreme potrivită, nu plouă, dar nici nu e cald, aşa că nu am de suferit. Cerul e de un albastru deschis şi atunci când priveşti în jos, nu vezi niciun fir de iarbă, doar asfalturile de un gri metalizat şi strălucitor. Rar mai zărești vreun animal domestic alergând pe afară. Plantele au îmbolnăvit toate animalele pe care le puteam mânca, pisicile şi câinii au mâncat din carnea bolnavă şi au murit încetul, cu încetul.

Am întrebat profesorii ce anume a făcut vegetaţia atât de nocivă, însă nu am aflat prea multe.

Prin Brooklyn se aude că vegetaţia a fost înţepată de către nişte albine Nixister, se spune că acul lor poate distruge aproape orice le stă în cale, însă profesorii au zis:

„Totul a început odată cu apariția fluturelui Monarh Uriaș. Fluturele Monarh a fost dintotdeauna un mister, frumos și fascinant tocmai prin aceasta. Oamenii de știință nu au găsit un răspuns pentru migrația lor, pentru modul în care reușesc să străbată peste patru mii de kilometri, din Nordul Statelor Unite până în pădurile de pini din centrul Mexicului, în doar opt săptămâni. Lumea s-a bucurat de apariția varietății gigantice, ce avea o deschidere a aripilor de aproximativ douăzeci de cm. Monarhul uriaș a devenit rapid protejat de lege, deoarece toată lumea se grăbea să-l prindă, nu doar pentru insectare private, ci și pentru tablouri. Se spunea că cel ce are un Monah Uriaș înrămat în casă, va atrage asupra sa prosperitatea. Nu se știe cum apăruse această varietate. Poate că necesitatea pentru a străbate mai ușor distanța uriașă ce o avea de parcurs anual? Poate din cauza nectarului din florile modificate genetic întâlnite în traiectoria lor? Cert este că, după ce au fost protejaţi, numărul lor a crescut exponențial. Orice monedă are și un revers. Orice Ying are și un Yang. Larvele lor, omizile uriașe erau de o voracitate ieșită din comun. Foarte curând, hectare întregi de vegetație au dispărut. Nu aveau nicio preferință. Mâncau orice materie vegetală și nu se opreau deloc. Până la faza de pupă, mâncau continuu. Și ziua, și noaptea. Plantele au început să reacționeze defensiv la atacul acestor omizi, creând toxine, dar larvele se adaptau destul de repede la acestea, dezvoltând imunitate și curând, pornise o luptă din care nimeni nu a avut de câștigat", mi-a spus profa de zoologie într-o zi.

Plantele au dezvoltat toxine tot mai puternice, până când niciun ierbivor nu le-a mai putut consuma. Erbivorele au început să moară în masă, carnivorele devenind în scurt timp nebune după carnea cadavrelor și mai mult de atât, animalele s-au transformat chiar și în canibale. Nici ele nu au rezistat mult. Sporul plantelor, semințele acestora erau toxice. Nemaiavând cine să le consume, au început să se dezvolte și să acopere suprafețe întregi, chiar dacă erau locuite sau nu. Omenirea s-a văzut brusc nevoită să lupte pe două fronturi: să salveze animalele rămase și să distrugă întreaga vegetație criminală. Cu toate astea, nu știu de ce am senzația că ceva la informația asta pute. Simt miros putred de minciună.

Mă rup din gândurile mele şi îmi concentrez privirea spre priveliștea de afară...

Văd un om plimbându-se pe trotuar. E îmbrăcat bine: cămaşă albă, costum de culoarea cafelei cu lapte şi o cravată neagră. Deasupra cravatei îi atârnă un lanţ argintiu, de care este legat un semn ciudat, nemaivăzut de mine până acum. După câteva minute, aud nişte sunete care nu credeam că se vor mai auzi vreodată în oraşul nostru.

Lătrături. Lătrături adevărate de câini. Nici nu trece o secundă că văd unul. Un câine. Unul real.

Este totodată şi cea mai urâtă creatură pe care am văzut-o. Are blana stufoasă, de un roşu-sângeriu, urechile subţiri, precum nişte beţe îi gravitează în sus, amintindu-mi de coarnele unui taur, pe care l-am văzut doar în pozele vechi. Sub ele stă o creastă păroasă. Câinele se năpusteşte asupra omului, lătrând furios, omul se dezechilibrează şi cade pe spate. Animalul îi sfâşie hainele cu dinţii, mârâind.

Îmi fixez privirea mai bine pe câine şi îi zăresc ochii mici şi negri. Are cea mai înfricoşătoare şi criminală privire pe care eu am văzut-o vreodată. Omul țipă şi priveşte creatura cu o combinaţie de spaimă şi implorare, apoi începe să strige cu putere după ajutor.

Ţipetele omului şi lătrăturile câinelui sunt stridente, puternice. Mi-e greu să cred că nimeni nu le aude. Unde ne sunt patrulele de soldaţi care ne supraveghează când avem nevoie de ele? De ce nu vine nimeni să-l ajute pe bărbatul ăsta sărman acum? Se presupune că fiecare zgârie-nori din oraș are amplasată câte o cameră de supraveghere.

Când, în sfârșit, potaia îşi desprinde dinţii de braţul bărbatului, văd că are o bucată însângerată de carne în gură. Încremenesc. Probabil c-a rupt bucata de carne de pe braţul omului. Bărbatul se ţine de partea braţului rămasă fără piele, urlând de durere.

Sub el e o baltă de sânge. Aruncă priviri prin jur şi îmi întâlneşte privirea, rugându-mă prin limbajul ochilor să-l ajut. Îmi feresc privirea ruşinată. Nu pot să-l ajut, pur şi simplu, nu pot. Nu ştiu nici măcar cum să mă port cu un câine, darămite cum să mă lupt cu unul, în plus, în clasă nu există niciun obiect cu care i-aş fi putut veni de hac câinelui, nu sunt decât scaune şi bănci şi ne este strict interzis să le scoatem din clădire. Inima mi se destramă în bucăţele, ştiind că nu am cum să-l ajut. Cuprinsă de durere şi cu lacrimi în ochi, închid fereastra şi trag draperia peste ea, nevrând să mai văd restul scenei. Aud un zgomot. Îi aud paşii lui Riv pe gresia de culoare albastră, din laborator.

Vine spre mine și zice:

— Stephanie, îţi voi arăta mâine instrumentul tău ajutător, spune el zâmbind şi scărpinându-şi bărbia.

Este momentul să-i arăt totul. Un om aproape muribund avea nevoie de ajutor. Îi fac un semn subtil din cap în chip de mulţumire.

Dacă-i arăt lui Riv scena îngrozitoare de afară, poate l-ar putea ajuta pe omul ăla.

— Domnule, afară e un om care este cât pe ce să fie mâncat de viu, de un câine, spun eu mecanic, fără să respir.

— Imposibil, Stephanie! În orașul nostru, câinii sunt prea rari.

Nervoasă că nu mă crede, trag draperiile de pe geam, vrând să-i arăt totul. Când mă uit în jos, pe fereastră, îmi trece prin minte că poate am înnebunit. Jos nu mai e nimic: nici câinele hidos, nici omul muribund, nici petele de sânge.

Nimic. Totul e la fel de curat ca înainte de momentul terifiant.

— Dar, dar...

— Du-te şi odihneşte-te, probabil că ai nevoie de mult somn.

— Eu chiar am văzut un câine sfârtecând un om.

— Repet, cred că imaginaţia îți joacă feste. E posibil să fii mai obosită decât crezi. În plus, avem patrule care ne supraveghează fest şi camere de supraveghere peste tot. Niciun soldat nu ar lăsa să i se întâmple ceva atât de rău vreunui locuitor. Fără să mai zică nimic, Riv se întoarce cu spatele şi porneşte spre uşă, fără să privească în urmă.

Mă întorc cu spatele la geam şi îmi lipesc capul de perete, gândindu-mă: Oare, chiar am înnebunit? Imaginile horror la care am asistat nu mă lasă în pace, invadându-mi creierul. Încetez să mai caut răspunsuri, cu cât mă străduiesc mai mult să sap după ele, cu atât mă doare capul mai tare.

Poate că sunt într-adevăr atât de obosită, încât imaginaţia îmi joacă feste, poate am nevoie doar de un somn bun.

Încercând să-mi distrag mintea de la imaginile horror care îmi dansează în creier, mă întorc cu privirea spre fereastră, după care o văd pe Blaze, cu un pahar din plastic în mână.

Are suc în el, sigur.

Când se apropie de clădirea liceului, pot să văd chiar şi de la distanţă că substanţa din recipientul ei este verde. Probabil că are un gust intens de mere.

Nu am mâncat niciodată mere, dar am văzut poze în manualele de istorie antică.

La noi în oraş, există vânzători de contrabandă, ascunşi prin corturi. Ei scot la vânzare produse cu gustul fructelor de altădată, iar unii oameni curioşi le cumpără, chiar dacă există riscul de a fi prinşi şi arestaţi. Regulile spun că nu avem voie să consumăm decât preparate din alimentele create de ei.

„Nu tânjiți după trecut."

Ăsta e citatul pe care-l găsim în noul regulament al oraşului. Nu vreau să mă gândesc ce le-ar putea face sistemul judiciar bieţilor vânzători, dacă i-ar prinde. Blaze a descoperit un cort de acest gen întâmplător, odată când mergea pe stradă şi a intrat în el din curiozitate. A cumpărat mai multe băuturi cu arome diferite şi a devenit dependentă de ele. În fiecare zi, se furișează în pauzele dintre ore şi își ia câte o doză de suc.

O ascunde printre haine, după care se ascunde undeva şi o bea pe nerăsuflate. Îmi fac griji pentru Blaze, ar putea fi prinsă de către patrule şi torturată pentru cumpărarea băuturilor din fructe interzise. I-am spus că e periculos, dar ea nu mă ascultă, continuând să încalce legea.

Ei îi place să înghită tot felul de otrăvuri delicioase, însă mie, nu. Eu beau doar apă.

Nu mă tentează să gust alimentele vechi. Dacă au un gust oribil? Dacă sunt alergică la ele?

Nu trece un minut, că dă buzna în clasă. Părul ei blond este strâns într-o coadă de cal, în ochii ei e vizibilă marea întreagă. E îmbrăcată cu nişte blugi albi, care-i scot picioarele lungi în evidenţă.

— Eşti gata de plecare? Îmi aruncă o privire extrem de plictisită. Urăşte școala, ba o detestă de-a dreptul, uneori am impresia că dacă ar fi după ea, ar arunca-o în aer şi ar fugi rapid, lăsând-o să-şi dea ultima suflare.

— Sigur, zic.

AFARĂ, AERUL E RECE şi asta mă bucură. Eu şi Blaze mergem în drum spre casa mea.

— Ce instrument crezi că-ţi va da Riv? mă întreabă.

— Nu ştiu, sper să fie ceva simplu, dar folositor, zic, gândindu-mă la ce-ar putea să-mi dea. Nu i-am povestit prietenei mele despre ce am văzut azi dimineaţă la fereastră, pentru că nu am dovezi. Nu vreau să-mi spună că am nevoie de mai mult somn, cum mi-a zis Riv sau mai rău: să creadă că am înnebunit. Eu şi Blaze îngheţăm, când auzim nişte țipete stridente:

— Ajutor, zbiară cineva de două ori. Strigătul e atât de puternic că îmi reverberează prin creier şi simt cum vibrațiile sunetului îmi zgârie capul.

Tremur. Blaze merge înainte cu o privire înspăimântată pe chip. Încearcă să o ascundă, dar eu o cunosc.

— Ajutor, ajutor, începe din nou sunetul, acum e gâtuit şi vine odată cu hohote de plâns.

—  Hai să vedem ce se întâmplă! zic, alergând disperată. Deși la

început prietena mea ezită, în cele din urmă mă urmează fugind. Fugim amândouă cu atâta repeziciune, că simţim cum plămânii ne iau foc.

— Acolo, zice Blaze.

O lumină de culoare portocalie se vede în depărtare.

Oh, nu!

Când ajung mai aproape, îmi dau seama ce este, mă blochez şi picioarele încetează să mă mai asculte. Foc.

Simt arsuri şi pielea mea începe să se schimbe, îmi reţin un ţipăt de durere, muşcându-mi buza inferioară cu putere.

— Au, au! Strigă aceeaşi voce.

Şi atunci văd, iar ceea ce zăresc îmi taie respiraţia. E o casă din oțel sub formă de iglu, doar că mai spaţioasă ca unul adevărat (la fel ca toate celelalte de pe această stradă, numai că aceasta străluceşte de la lumina focului). În ea se află proprietarul — un bărbat cu hainele în flăcări — ţipând în continuare. Lemnul natural e rar şi scump în zilele noastre, aşa că puținele case care se mai află în New York sunt făcute din metal şi oţel, având forma unor igluuri.

— Nu mă pot apropia. Blaze, știi ce mi se întâmplă când stau aproape de foc sau de soare. Du-te tu!

Ea face cum îi spun.

— Ajutor, vă rog ajutaţi-mă!

— Trebuie să-l ajutăm, îi zic lui Blaze din depărtare. Blaze se uită la om ca şi cum ar fi un lup care se pregăteşte s-o devoreze. Ea refuză, făcând o mişcare negativă cu capul.

— Dar, dar...

— Steph, omul ăla şi casa lui au luat foc de tot, iar el mai are puţin şi moare. Ce şanse crezi că avem noi să ieşim tefere de acolo? Eu una nu vreau să am aceeaşi soartă ca el, ca să nu mai vorbim de faptul că omul are semnul cru... Se oprește și înghite în sec. Îi este frică de ceva, sigur îi este frică de ceva. Durează un timp până își găsește din nou cuvintele, se uită precaut în jur, apoi continuă:

Dacă soldaţii văd că ne atingem de unul cu semnul ăla la gât, ne vor ucide.

— Ce... Ce? Stai, ce semn e ăla? Brusc, îmi aduc aminte de omul cu lanţ ciudat la gât devorat de câini. Scena pe care Riv credea că mi-am imaginat-o. Oare omul ăsta ars de viu avea acelaşi lanţ, cu cel devorat de câine?

— Taci şi fugi!

O ascult.

Mergem amândouă, în continuare, pe drum fără să vorbim despre ce am văzut.

Un minut mai târziu, lui Blaze îi bipăie comunicatorul.

— Oh, fir-ar, e Colleen, mi-a dat mesaj și prostia asta

triunghiulară a mea e moartă. Nu are pic de baterie. Mi-l dai pe al tău?

Comunicatorul Triunghiular este un fel de telefon din zilele noastre. Are formă de triunghi și este făcut din material de cristal. Poate produce holograme cu tine, în timp real, în timp ce vorbești cu ceilalți colegi, fie comunicând printr-un apel vocal sau prin text. Se încarcă datorită unei lumini albastre, cu baterii, care nu se epuizează niciodată. Primești becul albastru, odată cu gadgetul. Spre deosebire, de secolul douăzeci și unu când, după câte am învățat la școală, oamenii foloseau telefoane inteligente de mărimea unor cărămizi pentru a sta pe rețelele de socializare, unde pierdeau timp degeaba (repet ceea ce spun profesorii), noi trebuie să folosim triunghiul, doar pentru a vorbi cu ceilalți colegi despre liceu, teme și Tabaldack.

Nu avem voie să pierdem timpul vorbind despre nimicuri. Putem folosi până și p, cu următoarele condiții:

1. Să nu intrăm pe alte site-uri în afară de cele aprobate de noul guvern american (nu am putea intra oricum niciodată pe alte site-uri, pentru că sunt blocate de guvern);

2. Să nu petrecem mai mult de două ore absorbiți de mediul virtual, altfel, ori ni se închide rețeaua de net, ori suntem duși la spital pe motiv că putem fi bolnavi mintal.

Profesorii ne spun aproape tot timpul că suntem foarte norocoși că nu ne-am născut în lumea veche.

„Telefoanele mobile vechi creau o dependență uriașă, uneori mulți oameni uitau să facă lucruri importante pentru că erau absorbiți de odioasele gadget-uri. Uitau chiar și să mănânce, să bea apă sau să doarmă suficient de mult, unii chiar nu mai dormeau deloc nopți întregi", ne-a spus odată o profesoară și din câte știu și celelalte gadget-uri din tehnologia de altădată erau dăunătoare, cele precum computerul sau televizorul inteligent.

„Odată, un om a murit pentru că a urmărit la tv, timp de zile și nopți întregi, maratoane de meciuri de fotbal, fără să doarmă deloc, în timp ce un altul a murit în timp ce s-a jucat zi și noapte un joc pe calculator, uitând să mănânce sau să bea apă", a mai spus profesoara.

Rețelele de socializare erau și ele dăunătoare, din cauză că oamenii pierdeau prea mult timp, comunicau atât de mult între ei, prin scris, că la un moment dat ajungeau chiar și să își piardă de tot abilitatea de a lega o banală conversație cu cineva din lumea reală.

Plus că am auzit că au fost cazuri ale unor oameni care nu și-au mai putut mișca degetele la un moment dat de la prea mult telefon mobil.

Comunicatoarele noastre personale pot fi conectate doar cu cele ale familiilor noastre, profesorilor și prietenilor noștri foarte apropiați. Ne este interzis să căutăm sau să vorbim cu oamenii, pe care nu i-am cunoscut față în față, chiar și dacă locuiesc în același oraș sau în aceeași zonă rezidențială cu noi.

Pe triunghi nu avem voie să bârfim, să formăm idile romantice și nici măcar să luăm legătura cu necunoscuți. Nu ne este permis să legăm prietenii. Adevăratele legături umane se creează față-n față sau cel puțin asta susțin cei care ne conduc.

Blaze și Colleen au o legătură emoţională. Blaze este fascinată de băieți, mai ales dacă sunt necunoscuţi. Deși nu ar trebui. Le face declarații de dragoste celor mai mulți dintre ei, dar cum nu are voie să folosească alte cuvinte în afară de: Tabaldack, liceu, temă și alte cuvinte de legătură, folosește fonturi, ca de exemplu: propoziția: „Ce temă ai la materia X?, însoțită de fontul Arial Black, înseamnă: „Mă mai iubești? Sau îmi fac tema la engleză, însoțită de același font înseamnă: „Mă gândesc la tine, iar exact aceeași propoziție, scrisă cu fontul Georgia, are semnificația cuvintelor: „Te iubesc!"

Dacă cineva din conducere ar prinde-o pe Blaze, nu ar pedepsi-o doar fiindcă folosește telefonul în alte scopuri, decât cele permise, dar și pentru că este atrasă de un băiat.

—Tu și Colleen v-ați văzut vreodată în realitate?

—Da, de văzut, ne-am văzut la școală. De vorbit, nu am vorbit niciodată față în față, nu ce ar trebui. Știi că nu avem voie, șoptește Blaze.

Așa e.

Căsătoriile între persoane de sex opus, sunt strict interzise, de când ne-a salvat Eroul Tabaldack de la moarte. Aș vrea să știu și motivul.

Blaze se uită repede prin jur.

—Aș vrea să-i spun că-l iubesc și nu pot, șoptește Blaze atât de încet, încât, în timp ce spune asta, trebuie să mă aplec ca să o înțeleg.

Îi e frică.

Ne este permis să relaționăm cu sexul opus și viceversa, atâta timp cât nu ne privim îndrăzneț, nu ne atingem, nu ne facem prea multe complimente și nu ne spunem cuvinte siropoase unii altora. Dacă cineva este prins că face așa ceva, este mutat la un internat cu persoane de același sex, unde primește niște pastile pentru a fi reglat, cu alte cuvinte în ziua de azi, este permisă doar căsătoria între persoanele de același sex.

Un gând mă fulgeră dintr-odată: De asta divorţează părinții mei brusc. Ar putea cei care conduc să le ceară să divorțeze?

Are logică, doar căsătoria lor e ilegală.

Îi urăsc, îi urăsc așa de tare pe cei care au făcut regulile astea. Le-aș pune cuțitul la gât. Am întrebat-o odată pe mama de ce doar cei de același sex au voie să se căsătorească, iar răspunsul ei a fost ăsta:

„Simplu, Tabaldack a vrut să schimbe totul. A schimbat totul. Odată, demult, era invers. Cei de același sex, nu numai că nu aveau voie să se căsătorească, dar nici nu se țineau de mână pe străzi de frica celorlalți, care-i priveau cu scârbă. Nu toți, dar majoritatea oamenilor priveau cu ură cuplurile LGBT, mai ales dacă îndrăzneau să își arate afecțiunea în public."

Și ai grijă ce întrebi. Nu șii cine ascultă.

Privesc și eu în jur. Nu se vede niciun microfon amplasat pe nicăieri.

Eu nu am fost niciodată atrasă de o fată, nu în sensul romantic al cuvântului, dar nici de un băiat. Blaze povestește că ei îi transpiră palmele și îi tremură picioarele, de câte ori se îndrăgostește. Mă întreb: Cum o fi?

Acum îmi dai nenorocitul ăla de triunghi.

Am uitat de el.

Blaze întinde mâna.

Vreau să-i spun: „Da, ţi-l dau", „Așteaptă" sau  „Ia-l", dar văd imediat că nu mai am poşeta. Probabil că am scăpat-o pe undeva, când am văzut scena aceea înfiorătoare.

Blaze se uita la mine suspicioasă, şi-a dat seamă că am pierdut geanta, fără ca eu să-i suflu un cuvânt. Ştie că, în mod normal, i-aş fi dat mobilul, fără să mă gândesc. Îmi las capul jos, gândindu-mă adânc unde mi-ar putea fi acum obiectul vestimentar. Fug să-mi caut geanta, agitată, lăsând-o pe Blaze în urmă. Am nevoie de telefon. Dacă mama nu mă găseşte, ar anunţa patrulele şi poate aş avea probleme, ca să nu mai pomenesc de faptul că manualele şcolare îmi sunt încă acolo. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă se află că le-am pierdut. Nu am auzit pe nimeni până acum zicând că ar fi rămas fără vreun manual, dar bănuiesc că să pierzi un lucru care aparţine unui liceu atât de strict cum e al nostru nu are cum să fie un lucru bun. O aud pe Blaze ţipând după mine.

— Unde naiba fugi? Acolo încă e foc.

Are dreptate, dar nu mi-e frică, vreau să-mi recuperez geanta. Îi fac semn lui Blaze să mă urmeze.

Fugim, trăgând priviri furişe peste tot. Nici urmă de poşetă. Unde naiba am scăpat-o? Mă scarpin în cap, așa fac mereu când sunt nervoasă.

Ochii mei capturează spatele unui bărbat, alergând cu ceva în mână. Această imagine îmi trezeşte o presimţire ciudată în piept. Agitându-mă, decid să mă apropii doi paşi, pentru a vedea mai bine. Ceva de culoare bleu atârnă în mâna bărbatului cu părul rar şi blond. Geanta mea.

— Uite! zic, arătând cu degetul spre bărbat.

— Stai aici!

Eu îi ascult porunca și rămân unde sunt.

Prietena mea o tuleşte după el, iuţindu-şi paşii. Când ajunge la el, îl bate cu degetul uşor pe spate, pentru a-i putea atrage atenţia.

Cel care m-a jefuit, se întoarce cu fața. Blaze îi apucă geanta cu mâna stângă, iar hoțul trage de ea din partea dreaptă. Prietena mea trage de geantă cu atât de multă putere, că şi obrajii i se înroșesc. În cele din urmă, reușește să o desprindă din mână omului, apoi ia geanta şi-i întoarce spatele, vrând să vină către mine, când bărbatul o apucă de păr și o trage către el. În momentul acela, se dezechilibrează și individul o lovește cu pumnul în nas, cu o violență sălbatică. Sângele țâșnește instant din nas și peste buzele zdrelite de forța loviturii. După, văd cum unul dintre dinții prietenei mele cade în mod ireal pe trotuar. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, îşi revine din ameţeală și îl fixează cu o privire plină de ură animalică. Cu o forță nebănuită, căpătată în urma adrenalinei din sânge, cu o mișcare circulară a mâinii, îşi împinge pumnul spre ghinionistul hoț, nimerindu-l în plexul solar. El scoate un ţipăt gutural, expirând tot aerul din plămâni, cu o expresie de surpriză pe față. Blaze, când vede rezultatul neașteptat al ripostei sale, se aruncă nesăbuită să îl lovească spre zona feței, dar nu a luat în calcul diferența de înălțime dintre ei. Cu o ușurință ireală, individul îi blochează lovitura, retrăgându-se în același timp în spate pentru un moment, mișcare care o dezechilibrează pe Blaze. Corpul ei, în urma avântului, se duce din inerție către hoț, care profită de moment și prinde mâna dreaptă a lui Blaze şi i-o răsucește brusc la spate, iar eu aud un pocnet sec al oaselor ei. Ea scoate un țipăt deznădăjduit şi atunci îmi dau seama că braţul ei a fost dislocat din ligamente.

Mă cutremur. Individul îi eliberează mâna devenită acum inutilă și o împinge să fie la distanță de el.

Lui Blaze îi curge sânge din nas şi din gură, ochii îi lăcrimează, abia se ţine pe picioare. Se ţine cu cealaltă mână de braţul rupt, scrâşnind din dinţi de durere. Sunt absolut terifiată, stau deoparte cu mâna la gură şi cu chipul întors la cei doi. Sângele lui Blaze îmi provoacă plânsul.

E timpul să acţionez, ea are nevoie de mine. Merg spre ei.

Blaze observă mișcarea mea și vizibil se bucură, pe față îi apare un rânjet chinuit de bucurie. Distanța dintre mine și ei scade cu fiecare pas al meu.

În timp ce eu mă apropii, Blaze se răsucește și face un pas către individ. Odată cu răsucirea corpului, își strânge cu furie pumnul mâinii stângi, cea sănătoasă, și nimerește o lovitură puternică în pieptul lui. În urma loviturii primite în stern, individul se răsucește din reflex și acum e cu spatele către noi. Eu, care cu pași rapizi și energici mă apropiam de ei, văd oportunitatea apărută și din avânt ridic piciorul drept cu genunchiul în sus și îl împing cu forță spre spatele fără apărare al hoţului. Lovitura neașteptată îi scoate aerul din plămânii apăsați de coastele violentate. El se dezechilibrează şi cade pe burtă cu faţa în jos, fără să apuce să pună mâinile înaintea lui. Corpul lui ia contact violent cu pământul, capul i se lovește dur și scurt de sol, scoţând din gât un „Au!" stins.

Mă miră faptul că am reuşit să-l lovesc așa puternic. Habar nu am cum să mă bat, lovesc doar bazându-mă pe instinct, dar se vede clar că a fost norocul începătorului. Prudența mă împinge să-l lovesc încă o dată, pentru a mă asigura că va rămâne jos.

— Opriţi-vă! Strigă o voce gravă de bărbat. Încetăm. Figura misterioasă se apropie cu repeziciune. Mă uit la uniforma lui.

Sacou şi o pălărie albă, pantaloni negri şi cravată de aceeaşi culoare. Poartă o insignă în piept ce are forma unei steluţe de un auriu strălucitor pe care scrie:

Patrula NY Protection.

Face parte din patrula stradală a oraşului. Ei ne supraveghează. Blaze şi hoţul rămân înţepeniţi cu gurile căscate. Războiul dintre noi se opreşte. Soldaţii patrulei înconjoară omul şi îi pun cătuşele. Unul dintre ei vine la mine şi îmi înapoiază accesoriul.

— Să aveţi mai multă grijă data viitoare, domnişoară, vă sfătuiesc să nu vă mai implicați în bătăi, îmi spune zâmbindu-mi politicos.

— M-am simţit nevoită să-mi apăr prietena, domnule. Era în pericol, plus că tâmpitul ăla a vrut să-mi fure poșeta, spun eu nervoasă și arăt cu degetul spre hoț. El îmi aruncă o privire urâtă.

Îi mulţumesc pentru poşetă soldatului-poliţist şi-l întreb unde o duc pe Blaze. Îmi spune imediat că o vor duce la spital şi apoi la interogatoriu.

Mă uit la ei cum dispar.

CÂND AM AJUNS ACASĂ, mama m-a interogat două ore despre omul care a încercat să-mi fure geanta. M-a întrebat de trei ori dacă sunt bine şi dacă am păţit ceva şi răspunsul meu a fost de fiecare dată acelaşi:

„Nu, mamă, nu am păţit nimic, sunt bine."

M-a mustrat un pic din cauză că am sărit s-o apăr pe Blaze mai devreme, dar când s-a săturat să mă mai bată la cap, a încetat.

Intru direct în baie. Îmi pun mâinile în chiuvetă şi atunci le zăresc: urmele de tăieturi de la mâini pe care am reuşit să le fac pe lângă vene, în urmă cu o lună, sunt încă acolo.

Blaze m-a prins în baie, încercând să-mi curm zilele.

Am făcut acest gest după ce, într-o zi, i-am auzit pe mama şi pe tata certându-se, țipând cu vocile forțate unul la altul şi spunându-şi unul altuia că ar fi mai bine să divorțeze. În ziua următoare, când m-am dus la şcoală, am luat cuţitul la mine cu multă precauţie ca să nu mă vadă mama sau tata.

Când am ajuns la şcoală, m-am dus în baia fetelor, într-o pauză, să-mi duc planul la bun sfârşit. Baia este singurul loc în care avem intimitate şi nu suntem supravegheaţi. Tot restul liceului este plin de camere de supraveghere.

Sistemul oraşului insistă să le fie supravegheată tehnologia modernă creată de ei, de către poliţie. N-ai voie sub nicio formă să foloseşti instrumentele ajutătoare în afară liceului, dacă nu eşti absolvent. Dacă cineva este prins făcând asta, e aruncat într-o închisoare modernă. La noi în New York acum nu se mai dau pedepse cu moartea, nici măcar celor mai periculoşi criminali, însă se zvoneşte că instrumentele de tortură pe care le foloseşte personalul închisorii pe deţinuţi sunt mai rele decât moartea.

Ştiu că a fost prostesc din partea mea să mă gândesc la sinucidere din cauza unei probleme care poate nu avea deloc de-a face cu mine, dar atunci m-am gândit că dacă la un moment dat voi rămâne doar cu unul dintre părinţi — oricare ar fi el — mi-ar fi mai greu să-i ţin piept bolii pe care o am. Amândoi mă ajută mereu cu sfaturi şi de câte ori mă gândesc la îndemnurile lor, reuşesc să suport mai uşor durerile care îmi apar, atunci când maladia mea îşi arată colţii. Nu am vrut deloc să-mi imaginez, cum aş putea supravieţui fără vreunul dintre ei. Nu ştiu ce m-aş face dacă unul dintre ei nu ar mai locui aici. Chiar când voiam să-mi duc actul spre finalizare, mi-a fost prea frică de durerea pe care avea să mi-o provoace impactul lamei cu mâna mea.

Întotdeauna mi-a fost frică de moarte şi acum aveam de gând s-o înfrunt, dar eram mult prea laşă ca să mă omor de una singură. Acele tăieturi pe care mi le-am făcut atunci nu ajungeau până la vene.

Pentru început, m-am gândit să îmi fac mici tăieturi pe mâini, pentru a mă obişnui cu durerea care trebuia să-mi aducă moartea.

Blaze a deschis uşa băii, iar mâinile au început să-mi tremure cu putere, aşa încât cuţitul mi-a căzut din mâna dreaptă.

Când m-a văzut, părea înfricoşător de șocată, atât de şocată, încât m-a şocat şi pe mine.

Avea gura căscată şi ochii ei albaştri erau împietriţi pe mine. Când în cele din urmă a văzut instrumentul de tăiat căzând din mâna mea, s-a trezit din şoc şi a venit spre mine în grabă. Atunci ea m-a trezit la realitate. Mi-a spus că s-ar putea ca părinții mei să nu divorţeze cu adevărat. Blaze m-a liniştit spunându-mi că poate erau doar nervoşi atunci şi de-asta au adus vorba despre divorţ.

„Oamenii mai spun, când sunt supăraţi, lucruri pe care nu le cred", mi-a spus ea, luându-mă de mâini şi privindu-mă cu convingere în ochi.

Privirea ei spunea: „Haide, Stephanie, ştii că am dreptate."

Nu face o prostie, „TE ROG!" Atunci m-am liniştit, mi-am dat seama că Blaze avea într-adevăr dreptate, problemele părinţilor mei puteau veni şi puteau trece, însă dacă eu alegeam să părăsesc pământul, nu mai exista cale de întoarcere. Blaze m-a mai îndemnat atunci să păstrez în secret tentativa mea de sinucedere.

Dacă medicii din oraş aflau despre depresia mea, aveam să fiu internată într-un centru de vindecare emoţională, unde aveau să mi se facă cercetări asupra creierului şi în loc de esenţa care să-mi vindece problemele, aveam să primesc un antidot care să mă facă mai stabilă emoţional şi psihic, în plus de asta, dacă aveam depresie, eram transferată la un alt liceu.

Cercetătorii cred că instabilitatea emoţională e contagioasă.

Un om bolnav își povestește necazurile, transmițând tristețe, energie negativă altei persoane și la rândul ei, cealaltă persoană se gândește și ea la propriile probleme, asta ducând la tristețe din ce în ce mai des. Omul devine copleșit de gânduri negative, de energie negativă. Tristețea frecventă înseamnă depresie. Cel puțin așa spun specialiștii.

Blaze zice că ei mint.

„Nu așa funcționează depresia." A spus ea.

N-aş fi avut voie să merg la şcoală, dacă s-ar fi aflat că sufeream de depresie. Aş fi fost nevoită să stau în casă la fel cum stau bolnavii de pojar. Când te înscrii la liceul nostru, nu ai voie să ai probleme neurologice sau emoţionale. Singurele dizabilităţi care se acceptă aici sunt cele fizice — cele care se văd — lipsa unor membre, a ochilor, etc. Copiii care vor să fie înscrişi la liceul nostru dau două teste obligatorii — unul psihologic — şi unul de inteligenţă, pentru verificarea IQ-ului.

Dacă iau testele, sunt admişi la liceu, dacă le pică, nu.

Liceul nostru este diferit pentru că suntem dizabili, dar în rest programa de învăţare e aproape la fel ca aceea a copiilor normali. Diferenţa este că noi învăţăm şi despre bolile noastre la o oră specială numită: „Anatomia copilului Bolnav." În ultimul timp, în ora noastră de anatomie, am fost duşi în laboratorul de unelte pentru a ni se prezenta ustensilele şi pentru a învăța să le folosim. Sunetul asurzitor al robinetului pornit mi se plimbă violent prin timpane, întrerupându-mi gândurile, în timp ce-mi spăl mâinile. Cum să îmi ascund cicatricile de mama?

Aud zgomotul unor mâini pe clanţă. Mama încearcă să intre. Ea mi-a cumpărat nişte mănuşi subţiri, acum câţiva ani, care îmi plăceau foarte mult şi ca prin minune le aveam în geanta de şcoală, atunci când