Portretul căsătoriei

De Maggie O’Farrell

Măritată peste noapte cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, Modena și Reggio, Lucrezia părăsește Florența natală pentru a trăi la o curte străină ale cărei obiceiuri îi par stranii și unde prezența ei nu este tocmai dorită. Chiar și soțul ei pare o enigmă: este fie un estet înconjurat de artiști, fie un despot în fața căruia tremură și propriile-i rude. În timp ce pozează la nesfârșit pentru un portret menit a-i surprinde frumusețea pentru eternitate, Lucrezia înțelege că în ochii curții ea nu îndeplinește decât rolul de mamă a viitoarei dinastii din Ferrara.

„Nu am putut lăsa din mână această poveste incredibilă și adevărată." Reese Witherspoon

„Într-o vreme în care s-a tot vorbit despre scriitori care «dau glas» trecutului, O’Farrell are curajul să aducă în prim-plan personajele fără glas ale istoriei." The Scotsman

„O’Farrell este una dintre cele mai provocatoare romanciere în viață." The Washington Post

„Această narațiune readuce la viață o adolescentă uitată de istorie." People Magazine

„Portretul captivant al unei tinere care încearcă să se elibereze din cușca ei de aur." Publishers Weekly

Prozatoarea irlandeză Maggie O’Farrell (n. 1972) este autoarea a nouă romane. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone, 2000), Somerset Maugham Award (pentru The Distance Between Us, 2004) și Costa Book Award (pentru The Hand That First Held Mine, 2010). Pentru romanul Hamnet (2020; Pandora M, 2021) a fost recompensată cu National Book Critics Circle Award for Fiction și Women’s Prize for Fiction. Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor. Volumul de memorii I Am, I Am, I Am (2017; Exist, exist, exist, Pandora M, 2022) s-a numărat printre finaliștii la Women's Prize for Fiction.

• Limbă: Română
• Editor: Pandora M
• Data lansării: 21 dec. 2023
• ISBN: 9786069787120

Previzualizare carte

Notă istorică

În anul 1560, Lucrezia di Cosimo de’ Medici, în vârstă de cincisprezece ani, a părăsit Florența ca să-și înceapă viața de femeie căsătorită alături de Alfonso al II-lea d’Este, duce de Ferrara.

Peste mai puțin de un an, Lucrezia avea să moară.

Cauza morții, anunțată oficial, a fost prezentată drept „friguri putrede", dar s-a zvonit că fusese ucisă de soțul ei.

„Iat-o pe ultima mea ducesă, pictată pe perete,

Arată de parc-ar fi vie."

Robert Browning, „Ultima mea ducesă"¹

„[...] femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate."

Giovanni Boccaccio, Decameronul ²

---

1. „That’s my last Duchess painted on the wall, / Looking as if she were alive („My Last Duchess).

2. Giovanni Boccaccio, Decameronul, volumul 1, traducere de Eta Boeriu, Editu­ra pentru Literatură, București, 1966, p. 5.

Un loc sălbatic şi pustiu

Fortezza, în apropiere de Bondeno, 1561

Lucrezia se așază la masa lungă, lustruită și scânteietoare ca luciul apei, pe care ici-colo stau farfurii, cupe întoarse cu gura în jos, o coroniță împletită din crengi de brad. Soțul ei stă și el la masă, nu la locul său obișnuit, în capătul celălalt, ci lângă ea, destul de aproape încât Lucrezia să-și plece capul pe umărul lui, dacă și-ar dori; el despăturește șervețelul, aranjează un cuțit și trage lumânarea spre ei doi, când Lucrezia vede cu o limpezime stranie, de parcă i-ar fi pus cineva în fața ochilor o bucată de sticlă colorată, sau poate i-ar fi luat-o, că are de gând s-o ucidă.

Ea are șaisprezece ani, nu a împlinit nici măcar un an de căsnicie. Au călătorit mare parte din zi, profitând de dramul de lumină pe care îl oferă anotimpul, plecând din Ferrara în zori și pornind călare spre cabana de vânătoare, după cum a numit-o el, departe, în nord-vestul provinciei.

Dar asta nu-i o cabană de vânătoare, voise Lucrezia să spună când au ajuns la destinație: o clădire cu ziduri înalte, din piatră închisă la culoare, mărginită de o parte de pădurea deasă, iar de cealaltă, de un cot șerpuitor al fluviului Po. Ar fi vrut să se răsucească în șa și să întrebe: „De ce m-ai adus aici?".

Însă n-a spus nimic, și-a lăsat iapa să-l urmeze pe potecă printre copacii cu crengile lăsate, pe podul cu arcade și în curtea clădirii bizare, fortificate, în formă de stea care, chiar și atunci, i se părea straniu de pustie.

Caii au fost luați de acolo, Lucrezia și-a scos mantia și pălăria îmbibate de apă și el a privit-o în acest timp, stând cu spatele la flăcările din cămin, iar acum le face semn slujitorilor de la țară, din umbrele de la marginea sălii, să se apropie și să le pună mâncare în farfurii, să taie pâinea, să le toarne vin în cupe, și deodată Lucrezia își amintește cuvintele cumnatei ei, rostite într-o șoaptă gâtuită: Pe tine va da vina.

Degetele Lucreziei apucă marginea farfuriei. Certi­tudinea că-i dorește moartea este aproape o prezență alături de ea, ca și când o pasăre de pradă cu pene întunecate i-ar fi coborât pe brațul scaunului.

Acesta e motivul călătoriei neașteptate într-un loc așa de sălbatic și de pustiu. A adus-o aici, în această fortăreață de piatră, ca s-o ucidă.

Uluiala o smulge din corpul ei și Lucreziei aproape că-i scapă un hohot de râs; plutește pe lângă tavanul boltit, se uită la ea însăși și la el cum stau la masă, îndesându-și în gură supă și pâine sărată. Îl vede cum se apleacă spre ea, își odihnește degetele pe pielea goală a încheieturii ei cât spune ceva; se privește cum dă din cap aprobator, înghițind mâncarea, rostind câteva cuvinte despre călătoria lor aici și despre peisajul interesant pe care l-au traversat, de parcă n-ar fi nimic anapoda între ei, de parcă ar fi o cină obișnuită, după care se vor retrage în dormitor.

La drept vorbind, se gândește ea, stând încă aproape de piatra rece și asudată a tavanului sălii, călătoria de la curte și până aici a fost plicticoasă, pe câmpuri despuiate și înghețate, sub un cer așa de greu încât parcă se scurgea, istovit, pe vârfurile copacilor golași. Soțul ei impusese un mers întins, la trap, kilometri întregi de smucituri în șa, cu dureri de spate și picioarele frecate până la sânge de ciorapii uzi. Chiar și în mănușile căptușite cu blană de veveriță, degetele, cât apucau bine frâiele, îi fuseseră înțepenite de frig, iar coama calului se acoperise curând de gheață. Soțul ei mersese în frunte, cu două gărzi în spate. Cât orașul lăsase loc satelor, Lucrezia voise să dea pinteni calului, să-i înfigă călcâiele în coaste și să-i simtă copitele zburând peste pietre și pământ, să meargă prin peisajul întins al văii cu repeziciune, dar știa că nu trebuie, că locul ei e în spatele lui sau lângă el, dacă era poftită, niciodată în față, și tot așa au mers, la trap.

La masă, așezată în fața bărbatului pe care acum îl bănuiește că o va ucide, își dorește să fi făcut-o, să-și fi mânat iapa la galop. Își dorește să fi țâșnit pe lângă el, chicotind încântată de nelegiuirea ei, cu părul și mantia șfichiuindu-i în spate, cât copitele împroșcau noroi. Își dorește să fi tras de frâie spre dealurile din depărtare, unde s-ar fi putut pierde printre cutele și piscurile stâncoase, ca să n-o poată găsi niciodată.

El își așază coatele de o parte și de alta a farfuriei, îi povestește că venea la cabană — cum stăruie el s-o numească — când era copil, cum îl aducea tatăl lui aici să vâneze. Lucrezia ascultă cum l-a obligat să tragă săgeată după săgeată către o țintă de pe un copac până i-au sângerat degetele. Ea dă din cap şi scoate murmure compătimitoare în momentele potrivite, dar ce vrea să facă, de fapt, este să-l privească în ochi și să spună: „Știu ce pui la cale".

Ar fi surprins, descumpănit? Oare crede despre ea că e soția naivă, nepricepută într-ale treburilor lumești, abia ieșită din copilărie? Ea vede tot. Vede că și-a făcut planul cu mare grijă, cu atâta sârguință, despărțind-o de ceilalți, având grijă ca suita ei să rămână la Ferrara, să fie lăsată singură, să nu fie oameni de la castello aici, doar ei doi, două gărzi postate afară și câțiva servitori de la țară care să-i slujească.

Cum va face acest lucru? Ceva din ea îi dă ghes să-l întrebe. Un cuțit înfipt pe un coridor întunecat? Mâinile în jurul gâtului ei? O îmbrâncitură de pe cal, înfățișată drept accident? Ea nu are îndoieli că toate acestea s-ar afla în repertoriul lui. Ar fi bine să ducă treaba la capăt ca la carte, așa l-ar sfătui ea, pentru că tatăl ei nu este omul care să trateze cu îngăduință uciderea propriei fiice.

Lucrezia își așază cupa; ridică bărbia; întoarce privirea spre soțul ei, Alfonso, duce de Ferrara, și se întreabă ce va mai ieși la iveală.

Nefericitele împrejurări ale

zămislirii Lucreziei

Palazzo, Florența, 1544

În anii ce-au urmat, Eleonora avea să regrete amarnic felul în care a fost conceput cel de-al cincilea copil al ei. Imaginați-v-o pe Eleonora în toamna anului 1544: este în sala hărților a palazzo-ului din Florența, cu o hartă aproape de ochi (e oarecum mioapă, dar n-ar recunoaște niciodată acest lucru în fața nimănui). Doamnele ei de onoare stau la distanță, pe cât de aproape de fereastră posibil; deși e septembrie, în oraș încă este sufocant de cald. Fântâna din curtea de dedesubt pare să coacă aerul, răspândind tot mai multă căldură din dreptunghiul său de piatră. Cerul este jos și neclintit; nicio adiere nu face să freamăte perdelele din mătase de la geam, iar stindardele de pe meterezele palazzo-ului atârnă moi și fără vlagă. Doamnele de onoare își fac vânt și-și tamponează fruntea cu batista, oftând în tăcere; fiecare dintre ele se întreabă cât li se va mai cere să stea aici, în această încăpere lambrisată, cât timp va mai dori Eleonora să cerceteze harta aceasta și ce-o găsi așa de interesant la ea.

Ochii Eleonorei se plimbă pe reprezentarea Toscanei trasate de o peniță cu vârf de argint: piscurile dealurilor, șerpuirea ca de țipar a râurilor, coasta colțuroasă ce urcă spre nord. Privirea ei trece peste ciorchinele de drumuri care se înnoadă în orașele Siena, Livorno și Pisa. Eleonora e o femeie conștientă peste măsură de raritatea și valoarea ei: nu are doar un trup capabil să dea naștere unui șir de moștenitori, ci și un chip frumos, cu o frunte ca din fildeș sculptat, cu ochii depărtați de un căprui pătrunzător, o gură frumoasă și când zâmbește, și când se bosumflă. Pe lângă toate acestea, are și o minte ageră și vioaie. Privește scrijeliturile de pe harta aceasta și poate, spre deosebire de majoritatea femeilor, să le transpună în câmpuri pline de grâne, terase de viță-de-vie, recolte, ferme, mănăstiri, arendași plătitori de taxe.

Lasă jos harta și, tocmai când doamnele ei își foșnesc fustele, pregătite să plece într-o cameră mai bine aerisită, ea apucă alta. Studiază zona aflată chiar lângă coastă; nu par să fie semne pe acea porțiune a hărții, în afară de câteva petice de apă neclare și diforme.

Un lucru nu poate suporta Eleonora, irosirea. Sub conducerea ei, fiecare încăpere, fiecare coridor, fiecare anticameră din acest palazzo a fost renovată și a căpătat o întrebuințare. Fiecare zid tencuit golaș a fost împodobit și înfrumusețat. Nu le va îngădui copiilor, slujitorilor sau doamnelor ei nici un minut din zi irosit. Din clipa în care se trezesc și până în clipa în care pun capul pe pernă, sunt ocupați cu un program pe care l-a conceput ea. Dacă nu doarme, duce la îndeplinire o sarcină: scrie scrisori, ia lecții de limbi străine, face planuri sau liste sau supraveghează îngrijirea și educarea copiilor.

Mintea Eleonorei începe să se umple de idei pentru acest teren mlăștinos. Trebuie să-l dreneze. Nu, trebuie să-l irige. L-ar putea cultiva. Ar putea construi un oraș. Ar putea face o salbă de lacuri, să crească pești. Sau un apeduct sau o...

Gândurile îi sunt întrerupte de o ușă care se deschide și de zgomot de cizme pe podea: un mers sigur pe sine, hotărât. Eleonora nu se întoarce, ci zâmbește ca pentru sine, în timp ce ridică harta spre lumină și privește cum strălucirea soarelui aprinde munții, orașele și câmpurile.

O mână i se așază pe talie, o alta, pe umăr. Simte înțepăturile unei bărbi pe gât, apăsarea umedă a unor buze.

— Cu ce te îndeletnicești, albinuța mea harnică? îi șoptește soțul ei la ureche.

— Mă întreb ce-i cu terenul acesta, spune ea, ținând încă harta ridicată. Aproape de mare, aici, vezi?

— Mmm, face el, strecurând o mână în jurul ei, afundându-și fața în părul ei prins coc, apăsându-i corpul între al lui și marginea tare a mesei.

— Dacă l-am drena, dacă l-am putea valorifica în vreun fel, fie cultivându-l, fie construind pe el și...

Se întrerupe, pentru că el se războiește cu fustele ei, i le ridică așa încât mâna să-i poată rătăci nestingherit pe genunchiul ei, sus pe coapsă și sus, mai sus, tot mai sus.

— Cosimo, îl dojenește ea în șoaptă, dar nici nu trebuia să-și bată capul, femeile ei ies deja din cameră târând picioarele, fustele le ating ușor podeaua, iar ajutoarele lui Cosimo pleacă, se adună cu toții la ieșire, dornici să dispară de acolo.

Ușa se închide în urma lor.

— Aerul e nesănătos acolo, continuă ea, etalând harta între degetele ei albe, ascuțite, de parcă nu s-ar întâmpla nimic, de parcă n-ar fi un bărbat în spatele ei, care încearcă să-și croiască drum printre straturi de lenjerie. Rău mirositor și bolnăvicios, iar dacă ar fi să...

Cosimo o întoarce și-i ia harta din mâini.

— Da, draga mea, spune el conducând-o cu spatele spre masă. Cum spui tu, ce vrei tu.

— Dar, Cosimo, uită-te numai...

— Mai târziu.

Apasă harta pe masă, apoi o urcă pe Eleonora pe ea, împingându-i în sumedenia de fuste.

— Mai târziu.

Eleonora scoate un oftat de resemnare, strângând din ochii oblici, ca de pisică. Își dă seama că nimic nu-l mai poate distrage de la aceasta. Îl prinde totuși de mână.

— Promiți? întreabă ea. Promite-mi. Îmi vei da voie să folosesc terenul?

Mâna lui se luptă cu a ei. E o prefăcătorie, un joc, știu amândoi. Unul din brațele lui Cosimo e de două ori mai gros decât ale ei laolaltă. I-ar putea smulge rochia aceasta în câteva secunde, cu sau fără aprobarea ei, dac-ar fi cu totul alt om.

— Promit, spune el, apoi o sărută, iar ea îi dă drumul la mână.

Niciodată, meditează ea cât el trece la treabă, nu l-a refuzat în această privință. Și niciodată nu-l va refuza. Sunt multe aspecte ale căsniciei lor în care ea poate avea multă influență, mai multă decât alte soții în poziții asemănătoare. După cum vede ea lucrurile, accesul neîngrădit la corpul ei este un mic preț pe care îl plătește pentru numeroasele libertăți și puteri care i se îngăduie.

A făcut patru copii deja; are de gând să facă și alții, oricâți îi va sădi soțul ei în pântece. Este nevoie de o mare familie conducătoare care să dea provinciei stabilitate și longevitate. Înainte să se căsătorească ea și Cosimo, familia aceasta era în pericol de a se stinge, de a se topi în istorie. Iar acum? Suveranitatea lui Cosimo și puterea regiunii sunt asigurate. Datorită ei, sunt deja doi moștenitori de sex masculin în odaia copiilor, care vor fi pregătiți să i-o ia lui Cosimo pe urme, și două fete care vor putea intra în alte familii conducătoare prin măritiș.

Stă cu atenția trează asupra acestui gând, pentru că vrea să rămână iar grea și pentru că nu vrea să mai mediteze la sufletul nebotezat pe care l-a pierdut anul trecut. Nu vorbește niciodată despre acest lucru, nu-i spune niciodată nimănui, nici măcar preotului ei, că fețișoara gri-perlă și degețelele chircite încă îi bântuie visele, că tânjește și acum după ea și și-o dorește, că absența ei a lăsat un gol în ființa ei. Remediul pentru această tainică melancolie este, își spune ea, pur și simplu să facă încă un copil, cât de repede poate. Trebuie să rămână iar însărcinată și apoi totul va fi bine. Trupul ei este puternic și rodnic. Ea știe că oamenii din Toscana o numesc La Fecundissima și este un nume pe deplin nimerit: a descoperit că nașterea nu este un chin și focul iadului, cum o făcuseră alții să creadă. Și-a adus cu ea o doică, pe Sofia, când a plecat din casa tatălui și femeia aceasta are grijă de copiii ei. Ea, Eleonora, e tânără, e frumoasă, soțul ei o iubește, îi este credincios și ar face orice să-i fie pe plac. Iar ea va umple camera copiilor până la streașină; o va înțesa cu moștenitori; va face un copil după celălalt, iar și iar. De ce nu? Nu-i va mai muri niciun copil înainte de vreme: nu va îngădui acest lucru.

În timp ce Cosimo trudește în arșița din Sala delle carte geografiche, iar ajutoarele lui și doamnele ei așteaptă vlăguiți în odaia de afară, căscând pe rând și făcând schimb de priviri resemnate, mintea Eleonorei rătăcește din nou de la micuțul pierdut la mlăștiniș, trecând ușor peste trestiile lui, peste stânjeneii de baltă și smocurile de iarbă aspră. Rătăcește printre cețurile și aburii săi. Își imaginează ingineri cu mașinării și țevi sosind, drenând tot ce este jilav, ud și nedorit. Plăsmuiește recolte bogate, vite grase și sate locuite de supuși binevoitori și recunoscători.

Așază brațele pe umerii soțului ei și ațintește privirea spre hărțile de pe pereții de vizavi cât el se apropie de momentul de desfătare: Grecia antică, Bizanțul, întinderea Imperiului Roman, constelațiile din ceruri, mările necartografiate, insulele adevărate și închipuite, munți care se pierd sus, în furtuni.

Imposibil să anticipezi că se va dovedi o greșeală, că ar fi trebuit să închidă ochii și să-și cheme mintea înapoi în cameră, la îndatoririle conjugale, la soțul ei puternic și frumos, care încă o dorește după atâta timp. De unde ar fi putut ști că pruncul născut din această împreunare nu va fi ca niciunul din ceilalți, care aveau o fire adorabilă și un temperament plăcut? Uitase cu atâta ușurință, absorbită de moment, principiul amprentei materne. Mai târziu, se va critica aspru pentru rătăcirea, pentru neatenția ei. I-au repetat până au amețit-o și medicii, și preoții: caracterul unui copil este dat de gândurile mamei în momentul concepției.

Prea târziu, însă. Mintea Eleonorei, aici, în sala hărților, este neliniștită, nestăpânită, rătăcește în voie. Ea se uită la hărți, la peisaje, la sălbăticie.

Cosimo, marele duce de Toscana, termină actul cu icnetul obișnuit, ca un mârâit, își strânge soția la piept cu tandrețe, iar ea, mișcată, dar oarecum ușurată (este o zi toridă, la urma urmei), se lasă ajutată să coboare de pe masă. Își cheamă doamnele de onoare s-o însoțească înapoi în odăile ei. Ar vrea, le spune, o tisana³ de mentă, un pui de somn și poate o cămașă curată.

Peste nouă luni, când i se aduce un copil care urlă, se zvârcolește și își rupe de pe el bucățile de fașă, un copil care nu are astâmpăr, nu doarme și nu se lasă alinat decât dacă îl legeni neîncetat, un copil care ar primi sânul doicii care o alăptează — aleasă cu grijă de Sofia — câteva minute, dar care nu are răbdare să sugă până se satură, un copil ai cărui ochi sunt deschiși, mereu, de parcă ar căuta orizonturi îndepărtate, Eleonora se umple de un sentiment asemănător cu vinovăția. E vina ei, firea sălbatică a copilului? Este totul din cauza ei? Nu-i spune nimănui, cu atât mai mult lui Cosimo. Existența acestui copil o îngrozește, pentru că îi năruie convingerea că este o mamă minunată, că dă naștere unor copii sănătoși la minte și trup. Faptul că unul dintre copiii ei este așa de dificil, de nestăpânit, lovește chiar în chintesența rolului pe care îl joacă ea aici, în Florența.

Cu prilejul unei vizite în odaia copiilor, unde încearcă toată dimineața să o îmbrățișeze pe Lucrezia, care urlă, observă cum îi afectează zgomotul pe cei patru frați mai mari, care insistă să-și acopere urechile și să fugă în altă cameră. Pe Eleonora o cuprinde teama că purtarea acestui copil îi va influența pe ceilalți. Oare vor deveni brusc neascultători și neliniștiți? Decide, dintr-o pornire de moment, să o ia pe Lucrezia din odaia copiilor și s-o ducă în altă parte din palazzo. Doar pentru o vreme, își spune ea, până se potolește copila. Se interesează și apoi ia o altă doică, una dintre bucătăresele de la palat. O femeie cu șolduri late, veselă, care este mai mult decât bucuroasă să o ia pe Lucrezia în grija sa — fiica ei, care are aproape doi ani și pășește șovăielnic pe lespezile de piatră, poate fi înțărcată. Eleonora își trimite în fiecare zi una dintre doamnele de onoare la bucătărie să întrebe cum îi merge fetiței; își face datoria față de copilă, e sigură de asta. Singurul element nefericit este că situația contravine opiniilor Sofiei, bătrâna doică a Eleonorei, care condamnă zgomotos ceea ce ea numește „surghiunul" Lucreziei și, în orice caz, nu vede care este problema cu doica pe care a ales-o ea. Dar Eleonora este straniu de insistentă: acest copil va fi dus departe de res­tul familiei, în bucătăria din subsol, alături de servitori, slujitoare, în zgomotul oalelor și dogoarea focurilor mari. Lucrezia își petrece primii ani din viață într-o cadă pentru rufe, supravegheată de fiica cea mică a doicii, care mângâie copila pe pumnul mic, strâns cu putere și își cheamă mama când fețișoara i se boțește într-un urlet.

Când Lucrezia începe să meargă, e cât pe ce să răstoarne o oală cu apă fierbinte, așa că este trimisă iar sus. Luată din aburul și zarva familiare din bucătărie și pusă în fața a patru copii de care nu-și amintește, urlă timp de două zile. Urlă după doica ei din subsol, după lingurile de lemn pe care i le dădea să le sugă când o dureau dinții, după buchetele de ierburi proiectate pe fundalul ferestrelor pătrate, după o mână care să coboare cu o felie de pâine caldă sau o coajă de brânză pe care s-o mestece. Nu vrea să audă de camera aceasta de sus, de la mansardă, cu șiruri de paturi, copii cu fețe identice care se holbează la ea cu ochi negri, nepăsători, care vorbesc în șoaptă între ei, apoi se ridică brusc în picioare și pleacă. Are o amintire tulburătoare cu o oală uriașă, neagră răsturnându-se aproape de ea și apoi un val de lichid clocotitor. Refuză brațele și poala acestor femei din odaia copiilor; nu le lasă s-o îmbrace sau să-i dea de mâncare. Vrea la bucătăreasa de jos, la doica ei; vrea să răsucească o șuviță din părul ei moale între degetul mare și arătător cât moțăie, cuibărită în siguranță în poala ei încăpătoare. Vrea fața blândă a surorii ei de lapte, care îi cântă și o lasă să deseneze cu un băț în cenușa din foc. Sofia clatină din cap și bombăne, ea i-a spus Eleonorei că, dacă va trimite copila jos, nimic bun nu va ieși din asta. O poate face pe Lucrezia să guste din mâncare doar dacă i-o lasă pe podea, lângă ea. Ca unui animal sălbatic, observă Sofia.

Când toate acestea îi sunt comunicate Eleonorei de către Sofia, care ține neapărat să meargă în odăile fostei ei pupile și să stea lângă pat, cu pumnii înfipți în șolduri, Eleonora oftează și strecoară în gură o migdală abia spartă. Mai are câteva zile până să nască din nou, iar burta ei este ca un munte sub cearșafuri; speră la un băiat. N-a mai riscat de data aceasta și a pus ca odaia să-i fie înțesată de picturi cu tineri bărbați sănătoși, implicați în activități virile, masculine — aruncarea suliței sau turniruri. Refuză să se dedea la acte conjugale oriunde altundeva în palazzo decât aici, spre dezamăgirea lui Cosimo — el a avut întotdeauna o mică slăbiciune pentru împreunarea iute pe coridor sau la mezanin. Dar ea nu va mai face aceeași greșeală ca ultima oară.

La vârsta de patru ani, Lucrezia nu vrea să se joace cu păpușa, cum se jucau surorile ei, nici să stea la masă să mănânce, nici să ia parte la jocurile fraților ei, preferând în schimb să stea singură, să alerge ca o sălbatică dintr-o parte a pasarelei în cealaltă sau să îngenuncheze la fereastră, unde stă ceasuri în șir să privească orașul și dealurile din depărtare. La vârsta de șase ani, se zvârcolește și nu are astâmpăr, în loc să-i pozeze cuminte pictorului, așa încât Eleonora se pierde cu firea și spune că nu-i mai face niciun portret în cele din urmă — se poate întoarce în odaia copiilor. La vârsta de opt sau nouă ani, trece printr-o perioadă în care refuză să poarte orice fel de încălțăminte, chiar și când Sofia o plesnește pentru această nesupunere. Iar la vârsta de cincisprezece ani, când se pregătește să se căsătorească, face mare tărăboi din cauza rochiei de mireasă pe care ea, Eleonora, a comandat-o personal, dintr-o îmbinare minunată de mătase albastră și brocart din fir de aur. Lucrezia dă buzna în odăile ei, neanunțată, strigând cât o țin plămânii că refuză să o poarte, refuză categoric, e prea mare de ea. Eleonora, care este la scrittoio⁴, îi scrie uneia dintre starețele ei preferate, încearcă să se țină cu firea și îi spune Lucreziei cu o voce fermă că rochia va fi modificată, după cum bine știe. Dar Lucrezia, firește, merge prea departe. De ce, îi cere socoteală cu o față furioasă, ar trebui să poarte ea o rochie care a fost făcută pentru sora ei Maria, când Maria a murit, nu e destul de grav că trebuie să se mărite cu logodnicul Mariei, trebuie să-i mai și poarte rochia? În timp ce Eleonora lasă stilul, se ridică de la pupitru și trece prin arcadă spre fiica ei, mintea ei stăruie din nou asupra conceperii Lucreziei, cum se plimbaseră ochii ei peste hărțile terenurilor din vechime, se fixaseră asupra mărilor străine și sălbatice, înțesate cu dragoni și monștri, împresurate de vânturi care ar putea abate o corabie de la traseu. Ce greșeală a făcut! Cât a obsedat-o, a pedepsit-o!

La capătul celălalt al încăperii, Eleonora vede fața ascuțită, brăzdată de lacrimi a fiicei ei, înflorită de speranță și nerăbdare. Iat-o pe mama mea, Eleonora știe că așa se gândește. Poate mă va scăpa de rochie, de căsătorie. Poate că va fi totul bine.

---

3. Ceai (în it. în orig.).

4. Secreter (în it. în orig.).

Primul tigru din Toscana

Palazzo, Florența, 1552

Un demnitar străin a sosit la Florența, oferindu-i marelui duce un tablou cu un tigru. Cosimo a fost cucerit de dar, și curând și-a exprimat dorința de a avea și el o asemenea fiară feroce, unică. Avea o menajerie în subsolul palazzo-ului, ca să-și distreze vizitatorii, și considera că un tigru ar fi o minunată adăugire la colecția sa.

I-a dat ordin lui consigliere ducale⁵, Vitelli, că trebuie găsit un tigru, capturat și adus la Florența. Vitelli, care anticipase acest lucru de când sosise tabloul la curte, a oftat din rărunchi ca pentru sine, făcând conștiincios o însemnare în catastiful său. Spera că marele duce ar putea fi convins să renunțe la plan sau chiar să-l dea uitării, fiind ocupați la vremea aceea cu revoltele republicane de la Siena.

Însă Cosimo a refuzat să cedeze în fața lui Vitelli și a speranței nutrite de el în secret.

— Cum merg lucrurile cu tigrul? a întrebat el într-o zi, pe nepusă masă, în timp ce stătea pe terasă și se pregătea să plece să-și facă antrenamentul zilnic, scoțându-și lucco⁶ și prinzându-și armele.

Luat pe nepregătite, Vitelli și-a făcut de lucru cu încuietoarea catastifului și a reușit să îngaime ceva despre dificultăți legate de anumite rute maritime dinspre Orient. Cosimo nu s-a lăsat păcălit. L-a fixat pe Vitelli cu ochiul stâng, în timp ce ochiul drept sașiu privea într-o parte, într-un loc aflat chiar dincolo de Vitelli.

— Sunt dezamăgit să aud una ca asta, a spus Cosimo cât strecura în cizme întâi unul, apoi două pumnale vârâte în teci, cum avea obiceiul când intenționa să treacă dincolo de zidurile palazzo-ului. Foarte dezamăgit. După cum știi, țarcul din subsol este pregătit: a fost măturat, gratiile au fost ranforsate.

A luat cureaua din piele pe care i-o întindea un slujitor de lângă el și și-a prins-o în jurul taliei.

— Mare păcat că stă așa, fără nicio întrebuințare. Ceva — sau cineva — va trebui să-l ocupe.

Cosimo a ridicat sabia, o armă ușoară și suplă, cu lamă ornamentată, de care Vitelli știa că îi place în mod deosebit. A fluturat-o prin aer și, pentru scurt timp, amândoi ochii lui Cosimo, luminați de un amuzament rece ca oțelul, s-au oprit asupra lui Vitelli.

Marele duce a băgat sabia în teaca legată de curea și a plecat de pe terasă; Vitelli l-a auzit coborând scările într-o rafală de pași hotărâți. În spatele lui Vitelli, secretarii fremătau și murmurau, entuziasmați, bănuia el, că asistaseră la această mică demonstrație — l-a auzit limpede pe unul dintre ei înăbușindu-și un chicotit.

— Înapoi la lucru, a izbucnit Vitelli, pocnind tare din palme. Toată lumea.

Secretarii s-au risipit în tăcere, iar Vitelli a pornit spre pupitrul lui, la care s-a așezat greoi, meditând o clipă, apoi trăgând spre el cerneala și condeiul.

Dorința extraordinară a marelui duce de a-și procura un tigru i-a fost comunicată mai întâi unui sol, după aceea unui ambasador, unui căpitan de corabie, unui negustor de mătăsuri, sfătuitorului unui sultan, unui vicerege, unui negustor de mirodenii, unui subsecretar din palatul unui maharajah, vărului maharajahului, maharajahului însuși, soției sale, fiului său, apoi din nou subsecretarului și unei trupe de soldați, după aceea sătenilor dintr-o zonă izolată din Bengal.

Capturat, prins în plasă și legat de un stâlp, tigrul a făcut călătoria din locul său călduros, ploios și înfrunzit. A petrecut săptămâni și luni pe mare, sub punte, într-o cală umedă și acoperită de sare, înainte de a fi livrat pe docurile din Livorno. De acolo, a fost transportat pe uscat într-o cușcă de lemn legată de o căruță, trasă de șase catâri înspăimântați.

Când Vitelli a auzit că se apropie de Florența convoiul care transporta animalul, a trimis vorbă că trebuie să aștepte dincolo de zidurile cetății până se lasă întunericul. Vitelli le-a poruncit să nu-l aducă sub nicio formă prin oraș, ziua în amiaza mare; să tragă căruța într-un loc bine împădurit și să stea acolo, ascunși, până se lasă noaptea.

Vitelli știa prea bine că niciodată nu mai fusese văzut un tigru în Florența. Oamenii s-ar îmbrânci și ar țipa dac-ar vedea o asemenea ființă printre ei; doamnele ar leșina din pricina șocului; bărbații tineri s-ar putea întrece care pe care să-l întărâte când s-ar perinda pe lângă ei în cușcă, l-ar putea împunge cu bețe și sulițe. Și dacă animalul se înfuria și își rupea, poate, legăturile? Putea goni pe străzi cuprins de o frenezie ucigașă, devorând copii și cetățeni. Era mai bine, a decis Vitelli, să aștepte ceasurile de întuneric de după miezul nopții: nu-i va auzi nimeni; nu va afla nimeni, niciodată.

Mai puțin micuța Lucrezia, vârâtă într-un pat împreună cu cele două surori ale ei, într-o cameră de sub streașina acoperișului palazzo-ului. Lucrezia, cea cu privirea solemnă, cu părul deschis la culoare și șuvițe — lucru nelalocul lui, pentru că toți frații ei aveau părul castaniu-închis, strălucitor ca mamma lor spaniolă. Lucrezia, care era subțirică și mică pentru vârsta ei și era împinsă în fiecare noapte la marginea saltelei de către Maria, sora mai mare, care avea coatele ascuțite și îi plăcea să se întindă în mijlocul patului cu mâinile și picioarele rășchirate. Lucrezia, care avea mereu probleme cu somnul.

Ea și numai ea a auzit urletul tigroaicei când căruța a trecut de porțile palazzo-ului: un urlet gros, dogit, ca vântul care trece printr-o țeavă. A sfâșiat noaptea cu tonul său tânguios — o dată, de două ori — după care s-a stins într-un mârâit aspru.

Lucrezia s-a ridicat brusc în capul oaselor, de parcă ar fi înțepat-o un ac. Ce era zgomotul acela, țipătul necunoscut care îi pătrunsese în vis și o trezise ca o zguduitură? A întors capul într-o parte, apoi în cealaltă.

Avea un auz nemaipomenit de fin: auzea ce se spune, uneori, la etajul de dedesubt sau în capătul celălalt al sălii celei mai mari de recepție. Palazzo era un loc cu o acustică stranie, cu sunete și vibrații, șoapte și pași ce se plimbau de-a lungul grinzilor, în spatele basoreliefurilor din marmură, în sus pe șira spinării statuilor, prin bolboroseala apelor din fântâni. Deși avea doar șapte ani, Lucrezia a descoperit că, dacă lipește urechea de lambriu sau de cadrul unei uși, poate să afle tot soiul de lucruri. Ungerea unui cardinal, de exemplu, sosirea mult așteptată a încă unui frate, prezența unei armate străine dincolo de râu, moartea bruscă a unui inamic pe străzile Veronei sau o tigroaică care trebuia să sosească din clipă-n clipă. Aceste conversații, niciodată menite urechilor ei, i se strecurau în minte și prindeau rădăcini acolo.

Iarăși urletul! Nu era un răget, nu, nu așa cum se aștepta Lucrezia: avea un alean, un scrâșnet disperat. E strigătul, s-a gândit Lucrezia, unei ființe luate împotriva voinței ei, o ființă ale cărei rugi au fost toate ignorate.

Lucrezia s-a eliberat dintre așternuturi și faldurile că­mășii de noapte a Mariei și s-a strecurat afară din pat. În pofida stângăciei la ora de dans — pentru care era adesea dojenită aspru de profesorul ei — reușea întotdeauna să treacă pe furiș prin odaia copiilor, picioarele ei găseau dalele potrivite, niciodată pe cele care păcăneau sau se clătinau. A mers în vârfurile picioarelor pe lângă patul în care frații ei zăceau laolaltă într-un morman de membre învălmășite, pe lângă patul jos și îngust cu rotile în care bebelușul, Pietro, era bine înlănțuit de brațele lui balia⁷ a lui. Aproape de ușă dormeau încă două doici, dar Lucrezia a trecut peste ele și a tras cele două zăvoare de la ușă cu grijă.

Strecurându-se afară, a mers de-a lungul coridorului, oprindu-se să se asigure că Sofia, doica cea mai bătrână, sforăia cu regularitatea obișnuită, apoi a trecut mânuța de-a lungul unui lambriu de pe perete. Nu a nimerit clema de alamă de prima dată, dar a găsit-o a doua oară. Lambriul a alunecat spre interior și Lucrezia a dispărut de pe coridor, printr-o deschizătură îngustă, nu cu mult mai mare decât ea.

Palazzo-ul avea o sumedenie de pasaje secrete: Lucrezia și-o imagina uneori, această clădire uriașă, cu ziduri groase, ca pe un măr străpuns de viermi. Auzise — de la Sofia, care nu bănuia că Lucrezia înțelege prea mult din dialectul napolitan în care vorbeau cele trei doici între ele — că aceste pasaje existau ca să le ofere o cale de scăpare ducelui și familiei lui dacă palatul ar fi fost atacat. Lucrezia voise să întrebe, atacat de cine, dar a fost destul de înțeleaptă să nu întrebe: era util să înțeleagă ce-și spuneau doicile pe deasupra capetelor copiilor și nu era un talent pe care să-l dezvăluie.

Acest pasaj anume era o scurtătură spre curtea mai mare, pe o scară șerpuită, alunecoasă, cu trepte inegale. Lucreziei nu-i era teamă; chiar nu-i era. Dar și-a ținut răsuflarea, cu poalele cămășii strânse în pumn, să nu se împiedice. Cine știe după cât timp ar găsi-o cineva dacă ar pica și s-ar răni aici, ascunsă în spatele zidurilor? Cum i-ar auzi strigătul?

Treptele șerpuiau fără încetare, ca o sfoară răsucită. Aerul era stătut și umed, de parcă o ființă vie ar fi fost prizo­nieră acolo de mult timp. S-a străduit să țină bărbia ridicată și să miște picioarele; trecuse prin și mai rele de atât, și-a spus în gând. Și gândul la fiară a îmboldit-o să continue. Avea să vadă tigroaica — trebuia s-o vadă.

Chiar când întunericul și mirosul deveneau prea apăsătoare, o geană de lumină i-a spus că ajunsese la destinație. A pipăit după mânerul ușii — un zăvor mic și rece — a apăsat pe el și, iată, pășise pe scara acoperită de covoare, cu ferestre înclinate care dădeau spre curte. Nu se zăreau nici gărzi, nici slujitori în acest moment al nopții precum catifeaua neagră; Lucrezia s-a uitat bine. Apoi s-a aventurat afară.

De jos, a auzit răgetul înspăimântat al catârilor, loviturile din copite și apoi un muget furios, ca un tunet îndepărtat.

A așezat mâinile pe pervazul de marmură și-a tras cu ochiul pe fereastră.

Curtea era o boltă întunecoasă dedesubtul ei, luminată doar de torțele care împrăștiau flama din suporturile de pe stâlpi. Iată catârii, șase la număr, aliniați în ham. În jurul lor roia un grup de oameni ai tatălui ei, îmbrăcați în livrele cu roșu și auriu. Dădeau ocol căruței, fiecare înarmat cu un băț ascuțit și strigau unii la alții. Înapoi, spuneau, nu așa de aproape, ușurel, vezi la mână, acolo, ține căpăstrul,