Circul Negru

De Radu Tihon

John T. Byrne se afla in plina ascensiune politica, iar telul lui de a ajunge guvernatorul statului Colorado nu este departe. Dupa moartea mentorului, dar si prietenului sau, Martin Woodward, scandaluri nefaste rasar imprejurul sau. Incercarile sale de a-si pastra imaginea publica si a tine totul sub control pe baza invatamintelor primite de la Martin il vor aduce si pe el in centrul vartejului de coruptie si minciuni carora trebuie sa le faca fata.

• Limbă: Română
• Editor: Radu Tihon
• Data lansării: 1 sept. 2023
• ISBN: 9786303121666

Previzualizare carte

COPYRIGHT

Circul negru / Radu Tihon

ISBN eBook ePUB 978-630-312-166-6

ISBN carte tipărită 978-630-312-165-9

Întreaga responsabilitate pentru conținutul acestei cărți

aparține autorului.

Copyright 2023, Radu Tihon

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Carte distribuită de www.piatadecarte.net,

email: [e-mail]

Comenzi la tel. [phone] // 0787 708 844

Pentru solicitări de publicare vă puteți adresa editurii,

pe mail: [e-mail]

Editura Letras / www.letras.ro

[e-mail]

Cuprins

COPYRIGHT

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Capitolul 1

Au trecut opt ani și șapte luni de când Carl Stussy, fostul șef al serviciului de pompieri din Green River, Utah, a ieșit la pensie. Cu toate astea, ar fi bine să nu ne mirăm că a reușit să scoată din apa rece a râului trupul bărbatului aflat într-un șoc hipotermic de toată frumusețea. Mai mult de atât, nici privirea ageră nu i-a fost afectată de statul acasă și a reușit să vadă când bărbatul s-a aruncat de pe podul înalt și să îl scoată într-un timp-record, de unsprezece minute și patruzeci și două de secunde. Abilitățile lui de supraviețuitor-salvator încă „funcționează".

Carl Stussy a sunat de urgență la poliție și un echipaj aflat în zonă a ajuns cu doar câteva minute înaintea ambulanței. Până când să vină paramedicii, Carl Stussy a făcut totul ca la carte: a învelit trupul în haina de blană a nevesti-sii, care fusese uitată pe bancheta din spate a camionetei (Carl realizând minute bune mai târziu că asta o să îi aducă o ceartă zdravănă cu soția lui), a făcut masaj cardiac și respirație gură la gură, deși nu știe dacă a nimerit gura, pentru că fața bărbatului era atât de tumefiată, vineție și însângerată, încât nu-i mai distingeai forma anatomică.

Polițiștii au ajuns, iar paramedicii l-au preluat pe bărbat, l-au pus pe o targă și, după ce l-au învelit într-o pătură încălzită, l-au urcat într-o ambulanță.

Când apele s-au liniștit și paramedicii l-au adus într-o stare stabilă, iar toată lumea a putut să zâmbească mulțumită de rezultatul acestei salvări reușite, ofițerul Stone i se adresează cu o voce guturală lui Carl Stussy:

—Doamne, Carl, de când nu ai mai făcut așa ceva? Văd că nu ți-ai ieșit din mână deloc, și îi zâmbește pe sub mustața stufoasă.

—Nici nu voiam să mai fac vreodată asta, Jim, crede-mă, dar, dacă ai fost pompier toată viața, se pare că microbul ăsta moare odată cu tine.

—Peste doi ani abia aștept să ies la pensie, să văd dacă pe mine mă lasă, completează Stone, arcuindu-și din nou mustața într-un zâmbet hidos. Oricum, Carl, dacă îmi spui acum ce ai văzut și ce s-a întâmplat, mă duc eu la secție și scriu declarația ca să avem ceva scris pentru urgența din seara asta. Treci tu zilele următoare să o semnezi, când ai timp.

Carl Stussy a încuviințat din cap, și-a scos pipa cea veche din mașină și a îndesat tutun cu degetul mare, pentru a-i da foc. Între timp, tensiometrul pulsa armonios pe fundal și toți cei de la fața locului au scăpat de doza zdravănă de adrenalină pe care tocmai o primiseră.

—Păi, începe Carl Stussy, Jim, băiete, eram la malul ăsta și voiam să îmi leg barca de remorca de la camionetă, spune bărbatul, arătând către barca rezemată neglijent de mal, când văd farurile unei mașini, sus, pe pod. Pe Podul Îndrăgostiților. Se oprise și stătea, pur și simplu, din ce mi-am dat eu seama, în mijlocul drumului. În fine, nu i-am dat importanță, o amendă de circulație puteți și voi să o dați, nu e treaba mea.

Ofițerul Jim Stone s-a apropiat de mal și a reușit să vadă farurile mașinii aflate încă pe carosabil, dar, de data asta, înconjurată de polițiști cu lanterne, care căutau prin ea.

Carl Stussy mai trage un fum puternic în piept din pipa sa din lemn de cireș și își continuă pledoaria:

—Văd pe cineva că se dă jos din mașină, se duce la balustradă și așteaptă acolo. Prima dată am crezut că vrea să facă o poză la apus, așa cum sunt toți copiii ăia care trec pe aici pentru peisajul de pe pod, dar, apoi, m-am gândit că e aproape ora doișpe. Ce nebun vine acum să vadă apusu’?! În fine, nu îi dau importanță, că nu e treaba mea dacă unii sunt duși cu pluta. Nu trec nici două minute, că aud cum cade un corp greu în apă. Mă uit pe pod, nu mai era nimeni, dar mașina tot pe loc stătea. Mi-am dat seama ce se întâmplase, dar parcă nu voiam să admit, așa că am așteptat să văd dacă iese la suprafață și, după, văd eu ce e de făcut.

—Da’ de unde știai dacă iese la suprafață? întreabă Jim Stone mirat...

—Jimmy, băiete, în timpul serviciului meu am avut parte de două sinucideri în patruzeci și doi de ani de muncă. Fix acolo de unde s-a aruncat, arată cu mâna în care ține pipa, iar fumul învăluie aerul din jurul celor doi. În apa aia sunt pietrele rămase de când încercau să construiască podul prima dată. Au greșit măsurătorile și acolo mai e un rând de picioare de pod, cam la trei metri în apă. Pentru sinucigași e îmbietor că e podul sus și au impresia că impactul cu apa e destul de puternic, încât să îi ducă până aproape de fund, iar curentul termină treaba și îi dă de colo-colo, până se duc de tot, dar se înșală, pentru că nu ajung prea departe în adâncul apei. Ceilalți doi au fost mai hotărâți și s-au aruncat cu capul înainte, să fie siguri că termină treaba. Ăsta s-a aruncat în picioare.

Arată către bărbatul întins pe targă și către piciorul lui drept, cu laba aproape sfărâmată. Bandajele puse între timp de paramedici mai ascund puțin din dezastru.

—În fine, nu se duc la fund, iar apa îi ține și îi duce râul pe drumul lui natural. Am văzut, eram cu barca la mal, dar am reușit să o pornesc ca să îl scot imediat din apă. În rest, totul poate fi anticipat… la frigul ăsta, a intrat în șoc hipotermic și era pe juma’ degerat când l-am scos.

—Am înțeles.

—Oricum, Jimmy, băiete, eu venisem că am văzut la știrile de seară că mâine e furtună în zonă și am zis să țin barca în hambar. Noroc cu mine, că mâine ai fi avut treabă la vreo douăzeci și ceva de kilometri de aici.

—Mulțumesc, Carl, o să completez eu formularele și vii tu, când poți, să le semnezi, la secție, zâmbește de sub aceeași mustață ofițerul Jim Stone. Cred că e cazul să te duci acasă, nu cred că doamna e liniștită că nu ai ajuns acasă.

—Stai liniștit, ia niște somnifere foarte puternice, când o să ajung acasă, o să aud un sforăit ca de grizzly după o beție de pomină.

Cei doi prieteni râd și se duc către ambulanță, înainte ca Stussy să plece acasă.

—Apropo, zice Stussy în completare, fața lui nu cred că e de la căzătură, cred că și-a luat-o bine de tot înainte să cadă. Dacă mă întrebați și pe mine, nici mirosul de alcool care persistă nu cred că e luat din apă.

—Da, sunt răni de una-două zile cel mult, completează doctorița, care până acum s-a uitat atent la rănile din zona craniană. Par a fi făcute cu un obiect dur, așadar, e clar că și-a luat bătaie rău. În câteva momente, o să încercăm să îi luăm sânge pentru o analiză toxicologică, băiatu’ ăsta a și băut cum trebuie pentru curaj.

—Ați încercat să îl identificați? întreabă Stone.

Paramedicii neagă, printr-o scuturare de cap.

Trupul masiv și gras al lui Jim Stone face pași greoi până la ambulanță. Își bagă mâna grasă sub pătura încălzită și caută prin buzunare. Scoate un portofel și îl scotocește, fără să vadă mare lucru, dar cu degetele simte textura și dimensiunea cărții de identitate și o scoate.

Își fixează lanterna de la brâul centurii în direcția micului plastic de pe care citește, cu un murmur pe buze. Își ridică privirea către restul și spune, cu un dezgust afișat:

—John Terrence Byrne. John T. Byrne! Al dracului nenorocit, are noroc cât nu poți să crezi!

Toți ceilalți se albesc la față și se uită unul la altul, cu gurile făcute pungă. Doar șoferul ambulanței se aruncă pe banchetă, pornește mașina și îi îndeamnă pe ceilalți să acționeze.

—John T. Byrne, Carl! Îți vine să crezi? A venit până aici ca să se arunce de pe podul nostru blestemat! De parcă aveam nevoie acum de asta, eh?! În orice caz, e foarte departe de casă, asta e sigur!

Aici, ofițerul de poliție Jim Stone se înșală amarnic. John T. Byrne era mai aproape de casă decât și-ar fi putut el închipui.

Capitolul 2

Regula nr. 1: Obișnuiește-te să calci pe cadavre, dar nu pentru că ești un bastard nemilos, născut strâmb de mama ta, ci pentru că alții o să o facă și o să o facă peste cadavrul tău. Indiferent de caracterul nobil al țelului tău, trebuie să o faci ca să ajungi să ți-l îndeplinești sau vine alt fripturist peste tine și face rahaturi.

Ăsta e primul lucru pe care Martin Woodward, guvernatorul statului Utah la acea vreme, i l-a spus tânărului John Terrence Byrne în prima zi de lucru, în biroul său din Salt Lake City. John, un răcan obișnuit în administrația publică, stătea pe un fotoliu incomod din biroul lui Woodward când a primit această povață, cu obligația să se poarte cum trebuie, să tacă și să ciulească urechile cât mai bine în primii ani de muncă, dacă voia să audă și restul regulilor.

Nu prea a știut John Terrence Byrne ce influență va avea Martin Woodward asupra lui și, mai ales, ce influență vor avea toate regulile pe care i le-a dictat de-a lungul timpului petrecut sub aripa sa. Desigur, tânărul plecat de mult din Wood Hill, Utah, avea atât de multă experiență de viață cât are și o găină care se trezește dimineața crezând că abia atunci s-a născut.

Tânărul s-a dovedit un burete destul de eficient în absorbirea fiecărui cuvânt al lui Martin Woodward, astfel încât atunci când a preluat postul de consilier și șef al Departamentului de Administrare a Fondurilor Publice din cadrul Biroului guvernatorului statului Colorado, reputația sa a făcut ca Denverul să murmure de entuziasm pe străzi pentru luni bune. Oricine a fost îndrumat și a lucrat cu Martin Woodward trebuie să aibă o statuie.

Așa se face că astăzi, la mult timp de la prima lor strângere de mână, Martin Woodward i-a cerut lui John un ultim favor. I-a cerut să vină în locul în care s-a pensionat, în cochetul Springville, să tacă și să asiste la ceremonia de predare a ultimului său mandat, iar, la final, să arunce o mână de pământ peste sicriul de stejar cu care a fost învestit în ultima sa funcție.

Cu toate că se numește Springville, iar vara e aproape instalată în calendare, de două zile cerul este înnorat și sentimentul ăla de ploaie în așteptare planează în aer. A spus și John de cum a ajuns, cam de trei zile deja, că ar fi fost exact ca un clișeu clasic din filme: la înmormântări să plouă torențial, iar cineva să spună suspinând „plânge și cerul pentru el!". Nu s-a întâmplat, Slavă Domnului! L-a scutit pe John de niște ochi dați peste cap și de o senzație de vomă pe care ar fi împărtășit-o cu Martin Woodward dincolo de moarte.

Preotul rostește ultimele cuvinte. Toți cei care au vrut să arunce o mână de pământ peste sicriu au făcut-o deja, groparii au venit să definitiveze treaba, iar mulțimea începe să se răsfire. Doamna Woodward rămâne neclintită din fața pietrei funerare și bocește în surdină, de parcă nu ar vrea să fie auzită. Așa au făcut toți, nu au fost bocete, nu au fost râuri de lacrimi și nici păreri de rău. Pur și simplu, când a fost adus sicriul, pe tot drumul, oamenii au pășit parcă să nu facă zgomot, pentru a nu deranja. John a concluzionat cel mai bine în mintea sa fenomenul: „Da, Marty, da! Ăsta a fost ultimul tău act impresionant! Ai fost atât de mare pentru toți mucaliții ăștia, încât și după moartea ta le-a fost rușine să îți spună ceva sau să te deranjeze cu vreun suspin. Ăsta da, Marty! Dacă nici ăsta nu e respect, nu știu cum naiba să îi spun. Bravo, bătrâne".

John mai rămâne câteva minute bune cu ochii ațintiți la doamna Woodward, părând mai mult că e o întrecere între cei doi pentru cel care rezistă mai mult și are de gând să plece ultimul de lângă groapa proaspătă. Soția sa, Vera, îl strânge de braț de câteva minute și îi face semn să plece pentru că ploaia e gata să dea năvală, iar ei nu au umbrelă, plus că a plecat aproape toată lumea. Bobby, fiul lui de 10 ani, pe umerii căruia își sprijină părintește mâinile, încă se uită la groapă. Probabil, e fascinat. Prima lui înmormântare, primul lui om pe care l-a văzut într-un sicriu și despre care a înțeles că e mort, că e gata, c’est fini.

Se întorc pe călcâie și se îndreaptă toți spre mașină, ca un grup compact. Nici nu știi dacă sunt trei oameni, unul mai masiv sau o falangă romană bine organizată.

Rod Allen, guvernatorul din Colorado și, implicit, șeful lui John, îi vede pe toți trei cum o iau pe aleea principală. Reușește să le iasă în cale cu mâna întinsă și o privire plină de amăgire:

—John, Johnny, condoleanțe încă o dată! Știu că tu și cu Marty erați foarte apropiați. Aproape douăzeci de ani, eh? E ceva vreme să știi un om, îi spune cu vocea gâjâită de bătrânețe Rod Allen.

—Mersi, Rod, chiar îți mulțumesc! John se uită ostentativ la cer căutând ploaia și un motiv bun să scape de ceva ce s-ar putea dovedi o conversație de care nu are chef acum. Cred că trebuie să mergem la mașină, ploaia e gata să înceapă. Ne vedem luni, Rod!

—Despre asta voiam să îți spun, Johnny, spune Rod Allen cu o voce îngrijorată. Dacă vrei să mai rămâi pe aici pentru doamna Woodward sau pentru orice e nevoie, pot să discut cu Howie să îți reprogrameze niște ședințe și să vorbească el cu presa.

„Howie Getz să vorbească în locul meu?! Marty, mai bine vin lângă tine, decât să îl las pe un rahat cu ochi ca Howie Getz să vorbească în locul meu!"

—E ok, Rod, o să vin eu. De fapt, astăzi plecăm și ne întoarcem până luni. Vreau să îl duc pe micu’ Bobby la un restaurant din Wood Hill unde mâncam eu cei mai buni burgeri cu dulceață de ceapă când eram mic! Nu-i așa, Bobby?

Bobby încuviințează din cap, dar încă zâmbește tâmp și are ochii pierduți în zare, fascinat de evenimentul în premieră la care a participat. A mai fost la nunți, zile onomastice, Crăciun, Paște, 4 iulie, dar o înmormântare e altceva. Aici, lumea nu se îmbată și nici nu doarme sub mese la final. Aici, lumea plânge.

—Ai venit cu mașina? întreabă Rod mirat.

—Da, am vrut la întoarcere să le arăt Verei și lui Bobby vechiul Utah. Poate stăm mai mult în Wood Hill și vedem împrejurimile din Carbonville.

—În regulă, Johnny, așa să fie!

Rod îi zâmbește cordial și pleacă la mașina de protocol trimisă de cei din Salt Lake.

Cum îl vede că se îndepărtează, John scapă de zâmbetul fals și lasă un ușor sentiment de scârbă să îi scape în colțul gurii.

În mașină se aud doar roțile, cum rulează pe drum. Cadillacul e nou, dar John nu a vrut să pornească radioul, așa că îi plictisește pe toți cu povești legate de drumul pe care îl parcurg acum. Trece pe lângă nu știu ce stejari și începe o poveste despre un bătrân cu un singur ochi care a plantat toți acei copaci, iar, în acest timp, Vera scoate un sforăit ușor, ca să își exprime părerea despre toate poveștile din facultate ale lui John. Bobby e și el culcat pe toată bancheta din spate. Cu toate că se joacă pe PlayStationul portabil, poveștile tatălui său l-au răpus, fără drept de apel.

„E bine, își spune John, „măcar am scăpat de răsfățații ăștia doi.

Se întoarce la drum. Privirea lui soarbe fiecare metru de beton pe care roțile mașinii îl mușcă înfometate. Pentru un moment, dispare din Cadillacul lui cu încălzire și ventilație în scaune și se trezește înapoi în Buickul bunicului său, pe care l-a primit când și-a luat permisul, cu scopul de a veni mai des din Salt Lake până în Wood Hill în weekenduri. În liceu, cât timp a stat la mătușa lui, în Salt Lake, a dus dorul mâncării făcute de mama lui, mai ales a fripturii de curcan cu umplutură de ciuperci.

Și acum își aduce aminte că Buickul ăla era o bijuterie pentru el, deși avea o gaură mică în plafon, de când bunicului său i s-a descărcat arma, pe când venea de la vânătoare. Parcă văzuse istoria mașina aia, iar acum deplânge și mai mult modul în care a lăsat-o să ruginească în garaj, până când a vândut casa cu totul, după moartea părinților. În Wood Hill nu mai e niciun Byrne, doar amintirea unora.

Pentru o secundă, mintea i se întoarce în Cadillac, cu Vera tot sforăind subtil, în dreapta, și cu melodia jocului Prince of Persia venind de la PlayStationul portabil al lui Bobby, ajuns acum sub scaunele din față.

„E groaznic."

Zilele astea este din ce în ce mai predispus la nostalgie. De patru zile, de când Martin a murit, parcă mintea vrea să îl saboteze și îi oferă amintiri plăcute cu ei, înecându-l în melancolie.

Își amintește de fiecare moment în care a fost chemat în biroul mare de guvernator al Utah, în ultimul său mandat, apoi, de biroul mai mic al Primăriei din Salt Lake, în care Martin și-a exercitat ultimul său act politic, acela de primar al orașului.

Atunci, de la un simplu asistent al guvernatorului, John a devenit șef al Departamentului de Îngrijire a Mediului în Salt Lake ca, mai apoi, să fie chiar la conducerea întregii rețele de infrastructură din oraș. Oricât de bine și-a făcut treaba atunci, Martin eclipsa pe toată lumea. Cu toate că arăta ca un bătrânel simpatic, după cinci mandate consecutive ca guvernator, mintea lui era ageră ca a unuia de 30 de ani. Statul Utah și, mai ales, Salt Lake City i-au sugerat că nu îl lasă atât de ușor să se pensioneze și să se retragă așa devreme la casa de vacanță din Springville. A fost votat aproape în unanimitate și fără prea multe probleme primar, pentru încă un mandat, în Salt Lake. „Patru ani de glorie", așa era numit acest ultim act al lui Martin, ba chiar ăsta a fost și sloganul electoral, deși nu a venit de la el.

Acum, Martin e doar o amintire pentru bătrânii care o să își țină pe genunchi nepoții îndoctrinați cu tot felul de idealuri ieftine și o să le povestească despre un politician ca nimeni altul.

John se întoarce iarăși în mașină. Parcă a lipsit de-a binelea și mașina s-a menținut singură pe drum. Acum, cu toate că retrăiește acele momente, vechi de mai bine de aproape douăzeci de ani, își dă seama că drumul ăsta cu mașina a fost o idee perfectă. Nu putea să facă pentru Martin o simplă prezență și un zbor de o oră cu avionul pentru a le răspunde unor ziariști fomiști despre noua campanie de îmbunătățire a serviciilor sociale din Colorado. Avea nevoie de un ritual.

Da, despre asta e vorba, un ritual. Asta face el, un ritual. Are un drum lung, se gândește la trecut, merge pe acasă și așa o să treacă peste această pierdere. Da, ăsta e ritualul de înmormântare a lui Martin Woodward în stilul lui John Byrne: străbaterea statului guvernat atâția ani de Marty.

—Treziți-vă amândoi! Vera! Bobby! Bobby, oprește jocul ăla, a cântat tot timpul!

Vera, buimacă, cu o dâră de salivă în colțul gurii, mijește ochii speriată.

—Ce s-a întâmplat, dragă?

—Am ajuns, spune John, încântat peste poate.

—Unde? Unde am ajuns? Acasă?

—Nu, și mai bine!

John se dă jos din mașină și face o mișcare largă cu mâinile, prezentând destinația lor ca pe o adevărată descoperire a comorii de mult pierdute.

În spatele lui, cu o lumină destul de difuză, pâlpâie literele mari: „Burgerii cu cheddar ai domnului Robinson".

—Am ajuns în Wood Hill. Aici veneam sâmbăta seara cu tata și cu amicii lui când eram de vârsta ta, Bobby! Ei jucau darts pe bere, într-un colț, și eu mâncam doi burgeri cu extra cheddar oferiți de doamna Robinson din partea casei. Cred că femeia aia mă îndopa doar ca să aibă cum să mă tragă de fălci de fiecare dată când le intram în restaurant.

—De asta ești gras în toate pozele din copilărie?

—Nu regret nimic, Vera! Nu regret nimic!

Desigur, restaurantul domnului Robinson nu mai este ce a fost. Acum e mult mai mare, iar darts-ul a dispărut de mult de pe perete. Nimeni nu l-a recunoscut pe John, în afară de câțiva bătrânei care se uitau cu regularitate la CNN și l-au văzut în declarații de presă, pe fundalul pozelor de partid, date la același post. Nu au crezut oricum că e el, deci au stat liniștiți. Nu are ce să caute John Byrne în Wood Hill, și-au spus, așa ca și-au văzut de treabă.

Când le-a venit comanda, pe fața lui John s-a întipărit un rictus de-a dreptul contagios. Bobby a început să preia zâmbetul și mormăitul tatălui său, pe măsură ce mușcau amândoi cu poftă din burgerii cu extra cheddar.

—Știi, ăsta e primul loc în care au pus atât de mult cheddar în burgeri, spune John cu gura plină. Cred că aici au fost cei mai buni cartofi pai cu bacon și înecați de-a dreptul în cheddar. Acum, toată America face la fel, dar nimeni nu știe că domnul Robinson e pionierul.

Până și Vera a devenit unsuroasă pe mâini de câte ori și-a vârât mâna cu poftă în cartofii lipicioși cu brânză.

Ochii vioi ai lui John caută prin tot localul după domnul Robinson care, acum, sigur e un bătrânel adus de spate, care întoarce burgeri și topește cheddar. Dacă nu el, măcar doamna Robinson să toarne niște apă în pahare. Chit că se mișcă greu la vârsta asta, trebuie să fie o bătrânică simpatică, veselă, care îți ridică moralul… chiar ar avea nevoie să o vadă.

În privința burgerilor, John a avut dreptate, e aceeași rețetă, dar acum e făcută de altcineva, e făcută de fiul lor cel mic, care a decis că vrea să țină afacerea în picioare.

Căutarea lui curioasă prin local este naivă și inutilă. A trecut ceva timp de când nu a mai fost prin Wood Hill. Soții Robinson muriseră în urmă cu doi ani, la o lună diferență unul de celălalt, în somn, amândoi. John o să afle și el asta în aproximativ jumătate de oră.

Capitolul 3

De obicei, la prima oră a dimineții, Denverul geme de claxoane înfundate venite din toate părțile. Acum este puțin trafic și orașul pare să nu se fi trezit încă.

—S-a întâmplat ceva în weekend, Dickie? întreabă John de pe bancheta din spate, în timp ce citește Washington Post.

—La ce vă referiți?

—Ție nu ți se pare nimic diferit? Parcă e mai liber ca de obicei. La ora asta stăteam bară la bară pe Bulevardul Grant, acum o să fiu primul care deschide ușa biroului.

—Hmm, face șoferul, mirat de străzile pustii pe care abia acum le observa… Nu, nu s-a întâmplat nimic ciudat cât ați fost plecat. Cine știe, a trecut prima săptămână de vară, poate au petrecut oamenii aseară sau au plecat din oraș pentru weekend. Până și eu am dat gata aseară șase beri.

Dick râde puțin pe înfundate și se întoarce cu toată atenția la drum.

„Noi doi suntem ca în «Avocatul din Lincoln», Dickie! Ai văzut filmul ăla? E cu Matthew McConaughey. Așa a rezumat John relația cu șoferul său. Dick nu văzuse filmul, dar la vreo două săptămâni după, când a reușit să îl vadă, i-a spus lui John cu o mutră fericită și mândră: „Exact, domnule, exact ca în filmul ăla, dar eu am un costum mai mișto!.

Nu toți cei care au mașini de protocol cu șofer, ca să îi plimbe la conferințe și peste tot în Colorado, au avut norocul lui John sau curiozitatea lui pentru personalitatea unui om ca Dick. Șeful departamentului care se ocupa cu rețeaua de apă potabilă din stat a schimbat într-un an vreo șapte șoferi. Pe unul chiar l-a schimbat pentru că nu îi adusese vreo două săptămâni la rând cafeaua fierbinte atunci când l-a luat de acasă. Când a aflat că omul întârzia pentru că își vizita mama bolnavă la spital și-a cerut scuze cu jumătate de gură și a trecut la alt șofer. Un dobitoc de prima clasă, care a ajuns repede să fie izolat de partid, după mai multe deraieri în presă. Acum, probabil, stă într-un birou fără geamuri și sortează dosare de judecată prescrise.

Nu, John nu e așa. Trebuie să știe totul despre Dick. Trebuie să îi fie confidentul absolut când vine vorba de drumurile lor de fiecare zi și de conversațiile pe care le are John în mașină. A trebuit să se împrietenească cu el pentru un asemenea nivel de încredere. Alți șoferi sifonează fiecare greșeală gramaticală către presă, pentru o sută de dolari în plus. Desigur, nici nu ajung undeva articolele alea, dar, încetul cu încetul, lumea aude și cine știe unde trebuie să faci o intrare serioasă și te trezești că lumea râde pe înfundate pe la spatele tău.

Dick este și un tip cu pedigree, după părerea lui John. Fratele său e cel mai cunoscut mecanic auto din vestul orașului, socrul lui este încă șeful Secției nr. 82, din Nord, iar sora lui este asistentă medicală la Spitalul Central. Nu mai vorbim de prietenii de beție pe care îi are de pe vremea când lucra în flota celei mai mari firme de avocatură din oraș, care acum sunt răsfirați cu mici afaceri și magazine peste tot în Denver.

Toate aceste mici elemente în relația lui Dick cu John ne duc doar la:

Regula nr. 12: Nu contează ce zice mă-ta despre tine, ce zice CV-ul tău despre tine, coloratura politică sau nu știu ce gagică pe care ai tăvălit-o mai bine, într-o seară, la