In zona cenusie: Un neurocercetător explorează granița dintre viață și moarte

De Adrian Owen

Lucrarea lui Owen îi poartă pe cititori la marginea unei frontiere uimitoare în modul nostru de a înțelege creierul: așa-numita „zonă cenușie", aflată între conștiința deplină și moartea creierului. Cei care au ajuns în această zonă de mijloc au suferit leziuni cerebrale traumatice sau sunt victime ale unui accident vascular cerebral ori al unei boli degenerative, cum ar fi Alzheimer și Parkinson. Majoritatea nu reușesc să conștientizeze lumea exterioară, iar medicii lor cred că sunt incapabili de gândire. Dar un număr considerabil se confruntă cu ceva diferit: mințile lor intacte se deplasează adânc în creier și în corpurile deteriorate de boală.

Adrian Owen a condus o echipă care, în 2006, a descoperit această categorie pierdută de pacienți și, pornind de la ea, a alcătuit un istoric medical. Iar oamenii de știință, medicii și filosofii au început abia de curând să înțeleagă implicațiile uriașe ale acestei descoperiri.

În zona cenușie ridică o serie de întrebări dure și terifiante, printre care cea mai importantă fiind poate aceasta: încercând să definim ce înseamnă o viață care merită trăită, suntem oare prea preocupați de fizic și nu acordăm suficientă importanță puterii gândirii? Ce definește, cu adevărat, o viață satisfăcătoare?

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 28 sept. 2023
• ISBN: 9786064019547

Previzualizare carte

Prolog

Stăteam și mă uitam la Amy de aproape un ceas, când în sfârșit s-a mișcat. Dormea când am ajuns eu lângă patul unde zăcea, într-un mic spital canadian aflat la câțiva kilometri depărtare de Cascada Niagara. Mi s-a părut inutil, poate chiar un pic nepoliticos s-o trezesc. Știam că nu are niciun rost să încerci să evaluezi pacienții în stare vegetativă, când sunt pe jumătate adormiți.

N-a fost cine știe ce mișcare. Ochii lui Amy s-au deschis brusc; capul i s-a ridicat de pe pernă. A rămas așa, rigidă și fără să clipească, privirea rătăcindu-i pe tavan. Părul ei des și negru era tuns scurt, dar perfect aranjat, ca și cum cineva tocmai se ocupase să-l pieptene cu câteva clipe mai înainte. Să fi fost această mișcare bruscă simplul rezultat al vreunei activări automate în circuitele neurale din creierul ei?

Mi-am ațintit privirea în ochii lui Amy. Tot ce vedeam acolo era un gol. Același hău, același neant pe care îl mai văzusem de nenumărate ori până atunci la oameni care, la fel ca Amy, erau considerați „vigili, dar inconștienți". Ochii ei nu reflectau nimic. A căscat. Un căscat cât toate zilele, cu gura larg deschisă, urmat de un suspin ca de jale, iar capul i s-a prăbușit înapoi pe pernă.

La șapte luni după accident, era greu să ți-o imaginezi pe Amy ca pe persoana care trebuie să fi fost odată — o baschetbalistă deșteaptă, studentă la colegiu, având toate motivele să-și trăiască viața din plin. Plecase dintr-un bar într-o seară târziu, cu un grup de prieteni. Iubitul pe care ea îl lăsase baltă ceva mai devreme, în aceeași seară, o aștepta afară. A împins-o și ea a căzut, izbindu-se cu capul de bordura din beton a trotuarului. Altcineva poate că ar fi scăpat cu câteva copci și o contuzie, dar Amy n-a avut un asemenea noroc. Creierul ei s-a izbit de interiorul craniului și s-a desprins din legăturile care-l țineau ancorat. Axonii s-au întins la maximum, vasele de sânge s-au rupt, iar undele de șoc au sfâșiat și strivit zone critice ale creierului, până departe de punctul de impact. Acum, Amy avea un tub de alimentare introdus chirurgical în stomac, care să-i asigure lichidele și nutrienții pentru supraviețuire. Un cateter îi drena urina. Nu avea control asupra propriilor intestine și purta scutec.

Doi medici, bărbați, au dat buzna în rezerva de spital.

— Ce părere ai? m-a întrebat cel mai vârstnic dintre cei doi, uitându-se în ochii mei.

— Nu pot spune nimic până nu facem imagistica, am răspuns.

— Drept să-ți spun, nu-mi stă în obicei să fac pariuri, dar aș jura că e în stare vegetativă! a continuat, pe un ton vioi, aproape jovial.

Nu i-am răspuns.

Cei doi medici s-au întors spre părinții lui Amy, Bill și Agnes, care stătuseră cuminți cât timp o observasem eu. Un cuplu de oameni frumoși, probabil apropiindu-se de cincizeci de ani; se vedea clar că sunt epuizați de oboseală. Agnes l-a apucat strâns de mână pe Bill, când medicii le-au explicat că Amy nu înțelege ce i se spune, nu are amintiri, nici gânduri, nici sentimente, și că nu poate să simtă nici plăcere, nici durere. Cu delicatețe, le-au reamintit lui Bill și Agnes că Amy va avea nevoie de îngrijire nonstop, cât timp va mai trăi. În lipsa unei declarații anticipate de tratament care să specifice contrariul, n-ar fi totuși cazul să se gândească la varianta în care Amy este deconectată de la aparate și i se dă voie să moară? La urma urmei, nu asta și-ar fi dorit chiar ea?

Părinții lui Amy nu erau pregătiți să facă acest pas; au semnat un formular de consimțământ care îmi permitea s-o așez într-un scaner RMNf, în căutarea unor semne care să arate că măcar o parte din acea Amy pe care ei o iubeau mai era încă acolo. O ambulanță a dus-o pe Amy la Universitatea Western din London, provincia Ontario, unde eu conduc un laborator specializat în evaluarea pacienților care au suferit leziuni cerebrale acute sau suportă ravagiile unor boli neurodegenerative, ca Alzheimer sau Parkinson. Cu ajutorul unor incredibile noi tehnologii de scanare, putem stabili o legătură cu un astfel de creier și putem să-i vizualizăm funcționarea, trasând o hartă a universului său interior. În schimb, el dă la iveală pentru noi felul cum gândim și cum simțim, eșafodajul conștiinței noastre și arhitectura sentimentului nostru de sine — iluminând esența a ce înseamnă să fii viu și să fii o ființă umană.

După cinci zile mă întorceam în rezerva de spital a lui Amy, găsindu-i acolo pe Bill și pe Agnes, așezați lângă patul ei. Amândoi au ridicat privirea spre mine, așteptând. Am făcut o pauză de o clipă, am tras adânc aer în piept, apoi le-am dat vestea la care nu-și îngăduiseră să spere:

— Scanările RMN ne-au arătat că Amy nu este, până la urmă, în stare vegetativă. De fapt, este conștientă de tot ce se întâmplă.

După cinci zile de investigații intensive, descoperiserăm că Amy era mai mult decât doar vie — era în întregime conștientă. Auzise fiecare discuție, recunoscuse fiecare vizitator și ascultase cu cea mai mare atenție fiecare decizie care se lua în legătură cu ea. Dar nu putuse să-și miște nici măcar un singur mușchi ca să spună lumii: „Încă mai sunt aici! Încă n-am murit!"

***

În zona cenușie povestește cum am reușit să ne dăm seama în ce fel putem intra în contact cu oamenii ca Amy și arată care sunt efectele profunde pentru știință, medicină, filosofie și drept ale acestei metode care se transformă cu repeziciune într-un nou domeniu de studiu. Poate cel mai important lucru dintre toate este acesta: am descoperit că, în proporție de 15 până la 20%, oamenii aflați în stare vegetativă — despre care se presupune că nu au mai multă conștiință decât o căpățână de broccoli — sunt, de fapt, perfect conștienți, chiar dacă nu reacționează niciodată la nicio formă de stimulare exterioară.¹ Posibil să deschidă ochii, să geamă și să suspine, iar ocazional chiar să rostească unele cuvinte izolate. Asemenea unor zombi, ei par să trăiască în totalitate într-o lume numai a lor, lipsită de orice gânduri sau sentimente. Mulți sunt realmente inconștienți și incapabili să gândească, exact așa cum cred medicii lor. Dar, într-o proporție deloc neglijabilă, unii trăiesc o experiență foarte diferită: o minte intactă care plutește în derivă în adâncurile unui trup și ale unui creier îngrozitor de deteriorate.

Starea vegetativă este o lume din sfera de umbră a zonei cenușii. Coma este o alta. Pacienții comatoși nu-și deschid ochii și par să fie complet inconștienți de orice se întâmplă în jurul lor. În versiunea Disney a Frumoasei din Pădurea Adormită (pe care majoritatea părinților o cunosc prea bine), starea Aurorei seamănă cu o comă, un soi de somn fermecat. În viața reală, tabloul este mult mai puțin romantic: norma o reprezintă mai degrabă răni la cap care desfigurează, membre contorsionate, oase rupte și boli debilitante.

Unii dintre cei aflați în zona cenușie pot să semnaleze că sunt conștienți. Referindu-ne la ei ca la „minim conștienți", ei reacționează ocazional la solicitarea de a mișca un deget sau de a urmări un obiect cu privirea. Ei par să alunece pe nesimțite din starea conștientă, după care se întorc, ridicându-se când și când de pe fundul unui lac al inconștienței, ieșind la suprafață și semnalându-și prezența, iar apoi se scufundă din nou în adâncurile tulburi.

Sindromul deconectării cerebro-medulo-spinale sau pseudocoma (sindromul locked-in) nu este, în sens strict, o stare de zonă cenușie, dar se apropie îndeajuns încât să ne dea o idee despre cum ar putea fi viața pentru unii dintre oamenii pe care îi examinăm cu aparatura noastră imagistică. Pacienții pseudocomatoși sunt perfect conștienți și, de regulă, pot să clipească sau să-și miște privirea. Jean-Dominique Bauby, editorul francez al revistei Elle, a fost un exemplu celebru de sindrom al deconectării dintre creier și sistemul muscular cu control voluntar. Un grav accident vascular i-a provocat o paralizie permanentă și totală, cu excepția capacității de a clipi din ochiul stâng. Ajutat de un asistent care folosea o tablă cu litere, el și-a „scris" astfel memoriile, o carte intitulată Scafandrul și fluturele**, pentru a cărei finalizare a trebuit să clipească de două sute de mii de ori.²

Bauby își ilustrează grăitor experiența: „Mintea mea își ia zborul ca un fluture. Sunt atâtea de făcut!... Poți s-o vizitezi pe femeia iubită, să te strecori lângă ea și să-i mângâi chipul încă adormit. Poți să construiești castele în Spania, poți să furi Lâna de Aur, poți să descoperi Atlantida, poți să-ți îndeplinești visurile copilăriei și ambițiile de adult. Firește, acesta este „fluturele lui Bauby: mintea desprinsă din orice fel de legături, fără restricțiile vreunei forme fizice sau ale vreunei responsabilități, liberă să zboare din floare-n floare. Dar Bauby era totodată închis în „costumul de scafandru", practic o incintă etanșă din care nu există scăpare și care se scufundă tot mai adânc în abis.

Înapoi la căpătâiul lui Amy, după câteva zile de la investigațiile RMN, stau din nou și mă uit cu toată atenția la ea, dorindu-mi cu disperare să știu ce gândește, ce simte. Toate acele mișcări convulsive și gâlgâieli spasmodice... Oare trăia aceeași experiență ca a lui Bauby? Pătrunsese și ea în lumea imaginară a lui Bauby, o lume a libertății și a tuturor posibilităților? Sau lumea ei interioară era o închisoare chinuitoare, din care nu exista cale de scăpare?

După investigațiile noastre, viața lui Amy s-a schimbat radical. Mama ei, Agnes, aproape că nu mai pleca de lângă ea, citindu-i mai mult sau mai puțin constant. Bill își făcea apariția în fiecare dimineață, aducând ziarele și punând-o la curent pe Amy cu cele mai recente bârfe din familie. În șir neîntrerupt, prietenii și rudele veneau în vizită. Amy era dusă acasă la sfârșit de săptămână, iar de ziua ei era organizată o petrecere. Era dusă la film. Cei din personalul de îngrijire îi spuneau de fiecare dată lui Amy cine sunt, cum îi cheamă și îi explicau că urmează s-o spele sau s-o schimbe, înainte de a se apropia de patul ei. Fiecare intervenție, fiecare medicament, fiecare schimbare procedurală erau explicate cu grijă. După șapte luni în zona cenușie, Amy devenise din nou o persoană.

Nu m-am aruncat în acest nou domeniu al științei fără să am ceva care să semene a idee clară despre ce voiam să fac. Începutul mi s-a părut o pură întâmplare, o coincidență apărută din senin. Dar, când privesc înapoi, se vede clar că lucrul care a pus în mișcare toată această poveste arată spre structura interioară a fiecăruia dintre noi, spre urzeala de bază a ființei noastre, care funcționează în moduri monstruos de complexe și imposibil de anticipat. Explorările mele în zona cenușie au fost rezultatul întârziat a ceva întunecat și straniu, care s-a petrecut într-o aristocratică suburbie înfrunzită din sudul Londrei, într-o zi caldă de iulie, în urmă cu douăzeci de ani...

---

** Jean-Dominique Bauby, Scafandrul și fluturele, Humanitas, București, 2008 (N.r.).

Capitolul 1

Fantoma care mă bântuie

People don’t live or die, people just float

She went with the man in the long black coat.***

Bob Dylan

Misterioase sunt căile procesului științific.

Ca tânăr neuropsiholog la Universitatea Cambridge, unde studiam relația dintre comportament și creier, m-am îndrăgostit de Maureen, o scoțiancă, neuropsiho­logă și ea. Ne-am cunoscut în toamna anului 1988, la Newcastle upon Tyne, un oraș din Anglia aflat la vreo nouăzeci de kilometri de granița cu Scoția. Fusesem trimis la Universitatea Newcastle ca să consolidez o relație de colaborare între șeful meu, Trevor Robbins, și șeful lui Maureen, un anume Patrick Rabbitt, care derula niște studii inovatoare despre cum îmbătrânește creierul. Maureen și cu mine ne-am trezit puși să lucrăm împreună. Am fost pe loc fermecat de umorul ei sec, de coama ei magnifică de păr castaniu și de ochii minunați, pe care îi închidea, strângând din pleoape, de fiecare dată când râdea — și râdea tot timpul. Curând, aveam să revin la Newcastle upon Tyne din motive mai puțin academice, conducând șase ore pe drum, dus-întors, prin traficul ucigător de weekend, în anticul meu Ford Fiesta — o rablă hodorogită și lovită pe toate părțile, cumpărată cu 1 100 de lire sterline din primul meu salariu.

Maureen mi-a făcut cunoștință cu muzica. Nu rock­e­­­rii insipizi și sclipicioși ai primilor ani optzeci, cu ochii lor rimelați, părul tapat și salopetele lor de scenă — Adam and the Ants, Culture Club și Simple Minds, trupele de care mă amorezasem eu în adolescență —, ci muzica pe care o port în continuare cu mine: muzică pasionată, care spune povești despre pământul natal și istorie, în care se amestecă relațiile umane și dorința arzătoare. Muzica pornită impetuos din străfundul sufletului celtic, muzica unor Waterboys, Christy Moore și Dick Gaughan. Phil, fratele lui Maureen, care locuia în St. Albans, la vreo șaizeci de kilometri de Cambridge, m-a convins repede că un viitor fără o chitară în mână nu e niciun fel de viitor și m-a dus să-mi cumpăr prima mea chitară electrică — o Yamaha pe care încă o mai am și o voi avea întotdeauna.

După câteva luni de navetă între Cambridge și Newcastle upon Tyne, m-am mutat la optzeci de kilometri sud de Londra, pentru că acolo erau tratați pacienții pe care îi studiam. Am continuat să lucrez ca neuropsiholog, plătit de șeful meu de la Cambridge, și m-am înscris la un doctorat din partea Institutului de Psihiatrie al Universității Londra, făcând naveta cu mașina de câteva ori pe săptămână între cele două orașe, ca să mă achit de obligațiile ambelor însărcinări. Era un program extrem de obositor, dar munca îmi plăcea la nebunie. Maureen a renunțat la postul ei din Newcastle, și-a găsit altul la Londra și, nu după mult timp, ne-am cumpărat un loc al nostru — un mic apartament cu două camere, la etajul al treilea, aflat la mică distanță de mers pe jos față de spitalul Maudsley și de Institutul de Psihiatrie din sudul Londrei, unde aveam slujbele.

Clădirea, adică mai bine zis complexul de clădiri al institutului, te dezamăgește din toate punctele de vedere: un talmeș-balmeș lățit în toate părțile, căruia îi lipsește o prezență fizică pe măsura formidabilei reputații academice. Biroul meu era într-o structură prefabricată — o „portacabină, cum o numim noi în Marea Britanie. Înghețai în ea iarna și mureai de cald vara și se zgâlțâia din toate încheieturile când se trântea ușa principală. În fiecare an ni se promitea că vom avea un sediu mai solid, fiindcă „portacabinele urmau să fie dezasamblate. Dar aveam să mă întorc, decenii mai târziu, și să descopăr, surprins și amuzat, că erau mai departe acolo, adăpostind probabil în continuare aspiranți la un titlu de doctor.

Valului inițial de entuziasm și romantism care ne luase pe sus pe mine și pe Maureen când ne mutaserăm împreună i-a luat curând locul banalitatea mersului cu mașina în vizită la pacienți din toată partea de sud a Angliei, așteptatul la cozi fără sfârșit în traficul londonez staționar, căutatul în van al unui loc liber de parcare la o distanță rezonabilă de mers pe jos față de apartamentul nostru și pornitul Fordului meu cu cablu de la altă baterie, atunci când se încăpățâna să nu pornească de la cheie dimineața — adică mai tot timpul.

Lucrând la institut și la spitalul Maudsley, ar fi fost imposibil să nu mă impresioneze pacienții: zeci și zeci de schizofrenici, depresivi, epileptici și bolnavi de demență rătăcind pe coridoarele prin care veșnic sufla un curent rece. Maureen, cu firea ei empatică și cumsecade, a fost profund afectată de ei. Curând, a decis că vrea să se specializeze ca asistentă de psihiatrie. În ciuda neîndoielnicului caracter nobil al acestei vocații, decizia ei mi s-a părut, frapant, o renunțare la ceea ce ar fi putut fi o scânteietoare carieră academică. Iubita mea a început să petreacă serile până târziu cu noii ei colegi, în timp ce eu stăteam acasă, scriindu-mi și rescriindu-mi primele articole științifice, descriind modificările de comportament ale pacienților cărora li se excizaseră bucăți din creier pentru atenuarea epilepsiei sau cu scopul de a elimina tumori agresive.

Mă fascinau istoriile și poveștile despre ce se întâmplase cu acești pacienți după ce ne făcuserăm noi de lucru cu creierul lor. Unul dintre cei de care m-am ocupat avea o leziune minimală a lobului frontal, dar evoluția bolii a dus la o dezinhibiție dezlănțuită. Înainte de accident, era descris ca „un tânăr inteligent și timid". După accident, insulta oameni necunoscuți pe stradă și avea mereu la el un spray de vopsea cu care să mâzgălească orice suprafață la care putea ajunge, fie ea în spațiul public sau în cel privat. Din două vorbe, una era o înjurătură. Comportamentul lui necontrolat s-a amplificat: a convins un prieten să-l țină de glezne, ca să stea atârnat cu capul în jos prin fereastra unui tren care mergea cu viteză — un gest nebunesc, oricum l-ai privi. Și-a zdrobit craniul și cea mai mare parte a cortexului frontal, când s-a izbit cu capul de un pod. Prin nu se știe ce capriciu al soartei, leziunea minoră a lobului său frontal a dus nemijlocit la o vătămare majoră a aceleiași părți din creier.

Poate cel mai bizar caz pe care l-am întâlnit a fost cel al unui tânăr cu „automatisme" — scurte comportamente inconștiente în timpul cărora nu-ți dai seama de acțiunile tale. Automatismele sunt provocate, în general, de accese epileptice care pornesc din lobul frontal sau din cel temporal, după care se propagă cu repeziciune — o cascadă progresivă de activare neuronală care invadează întreg creierul. Cât timp durează aceste episoade, pacienții rămân agățați undeva, într-un soi de zonă cenușie. Ochii le rămân deschiși, sunt straniu de animați și aparent cu un scop precis în ceea ce fac. De regulă, e vorba de activități uzuale: gătesc, fac duș sau conduc mașina pe un traseu bine cunoscut. După episod, pacientul își recapătă cunoștința și deseori se simte dezorientat, dar nu-și amintește nimic din ce-a făcut.

Pacientul meu era un băiețandru slăbănog și cu o claie de păr ciufulit; îl testasem pentru depistarea eventualelor alterări de funcție a memoriei, în urma unei operații chirurgicale menite să-i combată accesele epileptice. De asemenea, era acuzat într-un proces de omor. Victima fusese propria-i mamă, strangulată în timp ce se afla încuiată, deci în deplină siguranță, în casă cu fiul ei. Argumentul central al cazului consta în faptul că băiatul era expert în arte marțiale, având totodată antecedente de automatisme epileptice, deci ar fi putut (deși dovezile rămâneau în totalitate indirecte) s-o ucidă printr-o serie de mișcări de rutină din artele marțiale, rămânând în totală necunoștință de cauză în legătură cu gestul lui oribil.

Când i-am evaluat memoria cu ajutorul a ceea ce erau pe atunci teste computerizate de ultimă oră, am stat lângă ușă — o strategie pe care o văzusem în numeroase seriale polițiste la televizor. Nu mă simțeam în siguranță. Aveam nevoie de o armă. Toate acestea mi se par acum caraghioase, dar uite că atunci stăteam închis într-o încăpere cu un om acuzat că-și omorâse propria mamă cu mâinile goale, fără să știu măcar dacă într-adevăr o făcuse! Dacă o făcuse, putea fi considerat responsabil? Nu eram deloc sigur. Concepția de atunci, valabilă și acum, este că automatismele, mai degrabă decât să exprime impulsuri din planul subconștient, sunt programe automate declanșate în creier și complet în afara capacității noastre de control. Dacă ar fi fost tâmplar, s-ar fi apucat să taie cu fierăstrăul o bucată de lemn, mai degrabă decât să-și secere mama cu lovituri de karate.

Creierul lui putea să-l facă să ucidă din nou? Aceasta era întrebarea supremă din mintea mea. Ce aș fi putut folosi ca să mă apăr de el? În birou, în jurul meu, erau teancuri înalte de cărți, hârtii și alte accesorii specifice cercetării științifice — cam departe de ideea unui arsenal. Lângă masa de birou am zărit o rachetă de squash, pe care am înșfăcat-o strâns, contemplând în minte un plan destul de vag pentru cum să parez loviturile tânărului meu pacient. Din fericire pentru amândoi, ședința de testare s-a desfășurat fără niciun incident. Deseori m-am gândit ce tablou ciudat ar fi fost: pacientul atacându-mă ca un luptător ninja, în timp ce eu încercam să-l altoiesc peste cap cu racheta de squash.

Munca pe care o făceam mă pasiona și mă absorbea cu totul, dar în tot acest timp pierdeam legătura cu Maureen. La un an după ce cumpăraserăm împreună apartamentul, relația noastră s-a destrămat. Ne îndreptam în direcții diferite: eu, către o carieră de cercetare științifică, ea, spre o slujbă de asistentă la psihiatrie. Ceva se schimbase între noi. Nu reușeam să înțeleg de ce își pierduse sentimentul de minunare în fața creierului și a modului în care acesta este afectat de traumatism și de boală. Nu reușeam să înțeleg atracția ei pentru ceea ce mie mi se părea că înseamnă să-ți pese pur și simplu de o problemă, în loc să încerci s-o rezolvi. Luasem decizia, cu niște ani înainte, să nu urmez o carieră medicală tradițională. Niciodată nu-mi dorisem să fiu medic, să-i ascult pe oameni cum se plâng de bolile lor și să le servesc medicații conform protocoalelor standard. Voiam să încerc să înțeleg misterele felului în care funcționează mintea umană și, poate, să descopăr noi abordări terapeutice și intervenții care s-o vindece. Asta fac neurocercetătorii. Credeam că mă fixasem pe imaginea de ansamblu, deși probabil că nu eram decât nesuferit de virtuos-intransigent, mânat de ambiția și idealismul unui tânăr om de știință. Credeam că am putea reuși să înțelegem și apoi să vindecăm maladia Parkinson și maladia Alzheimer.

Eram și fermecat de ceea ce, în naivitatea mea, mi se părea strălucirea orbitoare a unei cariere ambițioase și de mare succes în neuroștiințe. Șeful meu mă trimitea în tot felul de locuri exotice ca să țin prelegeri în locul lui. La o conferință academică din Phoenix, statul Arizona, m-am trezit într-o cadă jacuzzi în aer liber, în mijlocul deșertului, cu încă doi neurocercetători englezi. Vă dați seama? Doar cu o zi înainte, ne târam toți trei prin perpetua monotonie ploioasă a Angliei și deodată iată-ne lăfăindu-ne în apă fierbinte printre cactuși!

Probabil că eram un pic cam plin de propria-mi importanță când mă întorceam acasă din toate aceste călătorii. Eu și Maureen aveam pe atunci o veșnică discuție în contradictoriu despre bunele și relele tratamentului psihiatric, despre „știința de dragul științei" și despre tensiunile inerente dintre descoperirea științifică și îngrijirea medicală.

„Foarte bine că îi studiem pe oamenii aceștia, îmi amintesc că spunea Maureen. „Dar să-i ajuți să facă față problemelor lor mi se pare un mod mult mai bun de folosire a resurselor.

„Dacă nu ne ocupăm de partea științifică, problemele vor rămâne mai departe!", contracaram eu.

„Știința ar putea fi de ajutor cuiva, la un moment dat, peste niște ani. Dar în cea mai mare parte, nu se materializează nimic. Și nu-i ajută pe pacienții care își oferă timpul pentru proiectele tale, crezând, în naivitatea lor, că tu le vei face viața mai bună."

„Eu le spun că studiile mele nu-i vor ajuta pe ei, personal."

„Ooo! Ce drăguț din partea ta!"

Disputa noastră continuă avea nuanțe subliminale de „Anglia contra Scoția". Din vremuri imemoriale, scoțienii s-au simțit exploatați de englezi, pe care îi privesc ca pe niște mercenari reci și nesimțitori, în timp ce ei sunt pasionali, telurici și onești. Privind în retrospectivă, pozițiile noastre contrare, îngrijire-contra-știință-pură, oglindeau acest conflict vechi de veacuri.

În cele din urmă, am cunoscut pe altcineva și am părăsit-o pe Maureen, mutându-mă din apartament în 1990, chiar când s-au prăbușit economia britanică și piața imobiliară. Valoarea de piață a apartamentului, inițial de 60 000 de lire, scăzuse brusc la 30 000 de lire. Aveam un enorm capital negativ! Dobânda creditului nostru ipotecar se dublase, devenind extrem de greu de plătit cât timp Maureen locuia mai departe în apartament. Lucrurile s-au deteriorat rapid după ce și ea s-a mutat la altcineva. Ca să putem plăti ratele la bancă, am fost obligați să închiriem locuința unor prieteni brazilieni, dar Maureen nu mai voia să aibă deloc de-a face cu apartamentul nostru. Eu încasam chiria, plăteam ratele și mă îngrijeam de impozite și reparații. Nu mai vorbeam cu Maureen — doar ne trimiteam unul celuilalt scrisori mânioase. Am sfârșit prin a dormi pe jos în apartamentul cuiva din nordul Londrei, de unde petreceam un ceas întreg în trafic, la ore de vârf, ca să-mi văd pacienții de la spitalul Maudsley. Proprietarii dinaintea mea își luaseră pisicile cu ei când plecaseră, dar lăsaseră puricii. A fost o perioadă mizerabilă.

În același an, în timp ce eu mă plimbam de la un pacient la altul în sudul Londrei, documentându-le leziunile cerebrale și felul cum ajunseseră să le aibă, lucruri stranii se petreceau și cu sănătatea propriei mele mame. A început să sufere de dureri de cap îngrozitoare și să se poarte ciudat. Într-o după-amiază, a dispărut timp de câteva ore, iar la întoarcere a explicat că se dusese să vadă un film la cinematograful din cartier. Nu mai fusese la cinema de ani buni și în niciun caz de una singură, în mijlocul zilei. Tocmai împlinise cincizeci de ani și medicul nostru de familie a conchis că de vină era intrarea la menopauză, atât pentru migrene, cât și pentru excursiile ei curioase, neobișnuite. Nici că se putea înșela mai amarnic! Într-o seară, acasă fiind și uitându-se la televizor împreună cu tata, a devenit și mai limpede că era ceva grav în neregulă cu