Amr 273

De Tudor Calin Zarojanu

Gara. Alte imbratisari. Mult mai putine chiuituri decat te-ai fi asteptat. Schimburi de adrese, de telefoane, promisiuni si juraminte de revedere.
Trenul. Civili intre civili. Acum se pierdeau in multime.
Suferisera cumplit. Nu mai conta. Erau vii si intregi. Si mergeau acasa. Nimic altceva nu mai conta.
Drumul. Din ce in ce mai tacuti.
Gara de Nord. Rude, prieteni, iubite pe peron. Cei care urmau sa se vada, din toamna, zi de zi la facultate n-aveau de ce sa se desparta prea patetic. O imbratisare barbateasca si atat.
Troleibuzul.
Casa.
Acasa.

In anul istoric in care este tiparita aceasta carte - 2022, marcat de socantul razboi ruso-ucrainean, a vorbi despre inarmare si armata a devenit o obisnuinta mediatica si civila. Romanul AMR 273 (in extenso... Au Mai Ramas 273) al lui Tudor Calin Zarojanu reconstruieste, cu o molipsitoare pofta de viata si de joc (lingvistic), o atmosfera cazona care aminteste de faimoasele si haioasele aventuri ale bravului soldat Svejk si o poveste de dragoste in dulcele stil clasic al Liceenilor, dar ne si pregateste indirect, mental si informational, in acelasi timp, pentru o posibilitate. Una pe care nici nu indraznim sa o numim. Razboiul. - Alina Hucai, redactor

Asadar, 273 de zile. 9 luni. Nu e oare ciudat ca erau exact noua luni, cat dureaza o sarcina umana? Da, da, stiu, doctorii socotesc in saptamani, dar in afara de ei toata lumea stie de 9 luni. Sarcina sigur era! Mai exact, un conglomerat din mii de sarcini. Era insa si o gestatie? Aveau sa arate cu totul altfel la sfarsit decat la inceput? Mai mari, mai tari, mai duri? "Ma intorc barbat", cum avea sa cante cineva peste decenii?

• Limbă: Română
• Editor: Tudor Calin Zarojanu
• Data lansării: 5 mai 2023
• ISBN: 9786069623497

Previzualizare carte

Toamna

I

— Mi-e să nu mi se scoale.

— Ție? Ce să ți se scoale?

— Bine, măăă… Dacă e doctorița tânără…

— Șezi blând, că nu te caută nimeni în chiloți.

— Da’ ce ne face?

— Te ascultă la plămâni, te verifică la cap…

— Asta ar fi nasol pentru Fane!

— Ha, ha!

— Păi și-atunci de ce ne-au lăsat în izmene?

— Ca să vadă, bă, dacă ai trup de armată!

— Și dacă n-ai?

— Uite, bre, la ăștia!

— Ce-i?

— Joacă bridge!

— Și ce voiai să joace? Poker?

— Nu, frate! Da’ aici!? În chiloți? Fără masă!?

— Ete, scârț! Decartează pe scaun, și ce?

— Apropo de decartat, noi ce decartăm diseară?

— Păi, zicea Gogu ceva de-o bere…

— Unde?

— Peste tot!

Totul părea o glumă. Chiar nu-și aminteau de când nu mai fuseseră așa binedispuși și de puși pe șotii. Peste două minute, îi veni rândul lui Cristi să intre. Doctorița era destul de bătrână și, în plus, extrem de sobră. Îl puse să se-nvârtă ca la prezentările de modă, să-ntindă mâinile și să facă tot felul de mișcări, în vreme ce ea bifa ceva pe o fișă, apoi îi împinse-n față un fel de cărticică de colorat, cu paginile pline de buline:

— Citește!

— Ce să citesc? întrebă Cristi siderat, căci acolo nu scria nimic.

Doctorița se uită la el să vadă dacă face mișto. Nu făcea.

— Ce cifră vezi aici?

Tânărul se holbă.

— Nicio cifră.

— Dar aici?

Cristi strânse ochii și se concentră:

— Parcă un doi…

— E șapte. O să ai probleme la permisul auto!

— Adică?

— Ai discromatopsie. Nu distingi nuanțele. Aici ce vezi?

— Buline roz…

— E clar! Bine, dar să știi că asta nu te scutește de armată. Să vină următorul!

De la Policlinica unde-i trimisese Comisariatul Militar, Cristi plecă spre facultate. Nu a lui, care trebuia să-l aștepte un an de zile, ci a Corinei, care intrase la Medicină. Se-ntâlniră în fața curții, se sărutară pe fugă și intrară în somptuoasa clădire. Anul I avea curs de Anatomie, într-un amfiteatru cât Scala din Milano, sau cel puțin așa i se păru lui Cristi, mai ales că ajunseră undeva sus de tot.

Nu era nici prima, nici ultima oară când venea cu ea la cursuri, dar distracția urma să se curme brusc peste trei zile, când el avea să plece. Umbra plecării se instalase ușor-ușor pe fețele lor și glumele de mai devreme erau acum uitate. Nu mai aveau putere. Ieșise de sub jurisdicția lor.

Hotărâseră să petreacă cât mai mult timp împreună, niciunul dintre ei neavând nici cea mai vagă idee ce va urma. Nouă luni e o perioadă enormă. Mai ales când ai nouăsprezece ani. Mai ales când ești mort de îndrăgostit. Până atunci, Cristi nu lipsise niciodată de-acasă și din orașul lui mai mult de două săptămâni, vara, în vacanțe, și-acum urma să dispară pentru o perioadă de patruzeci de ori mai lungă. Lăsându-și nu doar confortul, nu doar familia și prietenii, nu doar casa, orașul și obișnuințele, ci și iubita… Atâta doar că toate astea erau niște gânduri, niște constatări, nu niște sentimente sau senzații. Nu încă… Când pleci la război ți-e frică teoretic, pentru că te gândești ce ți s-ar putea întâmpla. Groaza palpabilă se instaurează abia acolo.

În vreme ce Corina își nota ce spunea profesorul, Cristi, ca de obicei, desena. Altădată ar fi desenat te miri ce, desenul lui obsesiv cu cei doi pescăruși văzuți printre gratii, sau siluete adolescentine, sau soarele printre nori, dar acum, având în față un caiet de Biologie, din acelea cu pagini desenabile, intercalate cu foițe transparente, și un manual de Anatomie, desena concentrat vertebre. O ajuta pe Corina cu temele pentru acasă. În două săptămâni, căpătase o dexteritate remarcabilă, inclusiv în reprezentarea umbrelor și a texturii poroase a elementelor osoase.

La sfârșitul cursului, își luă caietul și cartea cu el, căci lucra și acasă, și o lăsă pe Corina să se îndrepte singură spre sala de Disecție. Totul are, până la urmă, o limită. Oricum, acolo nu l-ar fi lăsat.

La Elefterie, pescui un troleibuz 84 și, peste douăzeci de minute, cobora la Moșilor.

Mai erau trei zile.

II

În clasa a XII-a, Cristi se ocupa cam cu orice altceva în afară de pregătirea pentru admiterea la facultate. Și de ce-ar fi făcut-o? Învăța în prestigiosul Liceu „Vlad Țepeș" – vă-nchipuiți ce glume referitoare la profesori se făceau pe-acolo… – și anume, în Clasa Specială de Matematică, înconjurat de cetățeni a căror principală satisfacție în viață era să rezolve probleme imposibile din Gazeta cu același nume.

Ei, exagerez, desigur! Dar nu mult. Fapt e că un asemenea mediu te duce. Integralele curbilinii și seriile convergente se iau din aer, ca gripa. Bașca, firește, contactul fizic. Nu trebuie să te străduiești foarte mult. A!, ca să iei Premiul I la faza internațională a Olimpiadei de Matematică, adică să fii Number One Across The World – cum era Oliță, un coleg de clasă al lui Cristi – da, pentru asta, trebuia să muncești pe rupte, lucru care, pe de altă parte, îți era perfect inutil dacă nu aveai și câțiva neuroni în plus în cap.

Ceea ce nu era cazul lui. Nici cu muncitul, nici cu neuronii matematici. Dar absorbea din jur suficient ca să nu se emoționeze prea tare de nu-foarte-îndepărtatul-examen. Care, în acele vremuri – anii 1970, România –, era pe bune. Adică greu, nene, greu. Unii intrau, alții nu intrau. Nu tu o la distanță, prin corespondență, ceva, și mai ales nu tu locuri cu taxă! La facultățile grele, cum e Medicina, erau oameni care dădeau ani de zile la rând, ce știu copiii ăștia…

OK, și, mă rog frumos, ce făcea dacă nu gazetărea, nu integra-deriva și nu tocea? Păi, de pildă, juca teatru! Nu-i normal? Să faci Speciala de Mate, să te pregătești să dai la Mate și-ntre timp să joci teatru? Amator, desigur. Dar suficient de consumator de timp. Cum ar fi repetiții în fiecare duminică, mm? Că sâmbăta nu era liberă în vremurile alea.

Avea și viață privată, o!, da. Prieteni de nădejde, o familie minunată și oarece relații de la băiat la fată.

Să insistăm puțin asupra acestui ultim subiect, da? Știam eu că o să vă intereseze!

Clasa lui Cristi, aia de Mate, cu genii, e prima pe dreapta, cum urci la etajul unu și treci de marea ușă cu ochiuri de geam, care separă palierul scării de coridorul acela lung. Ciment pe jos, desigur. În capătul tot dinspre dreapta al coridorului, la vreo opt metri de ușa Specialei, e clasa de fete. D-ul. În mod absolut inexplicabil, încurcând cumva trecutul cu prezentul, Liceul „Vlad Țepeș" are o clasă de fete, D-ul, și una de băieți, C-ul, pe lângă A, B, Mate, Chimie și Fizică, toate mixte!

Bun. La D sunt numai fete. Treizeci și șapte. La optsprezece ani, împliniți sau în curs de (ca-n bancul cu băiatul care citea și fata care tricota, lasă că poate vi-l zic mai încolo), probabilitatea ca, din 37 de fete, 35 să fie atrăgătoare este de 0,736 (sau 73,6%, dacă n-ați făcut Probabilități și nu știți că valoarea certitudinii e 1).

Drept care, la băieții din zonă – Cristi, în orice caz –, se manifestă tendința de a le încerca pe toate la rând. Nu…, vai de mine! La ce vă gândiți!? E pur și simplu ca să se împrietenească, să stea de vorbă în pauze (dacă nu știți cât de romantic este, iertare, dar ați trăit degeaba!), să știe lumea că sunt împreună, să iasă la o plimbare în parc, să meargă la un film, dar, mai ales, la un ceai! Nu de mușețel, ci de Child In Time, Something, Come Together, Since I’ve Been Loving You etc., vă dați seama că n-am ales întâmplător piese lente…

Iese cu una, iese cu alta, plimbări de mânuță, uneori le cunoaște și mămicile, e frumos…

Până când, într-o zi…

E pauză. Deci e haos. Da, chiar și-ntr-o clasă cu genii. Cristi stă de vorbă cu Laura, mămica lui. La un moment dat, plictisindu-se probabil (e și normal, după atâtea teoreme, leme, propoziții și reciproce), câțiva din clasă s-au apucat să se înrudească. Laura e mămica lui Cristi și a lui Balenă. Balenă e un tip, nu o tipă – cine ar avea tupeul să-i spună Balenă unei tipe!? –, și-l cheamă, de fapt, Marian.

Deci, Cristi stă de vorbă cu Laura, când apare pe ușă, valvârtej, o blondă de la D. Cristi o știe, dar vag. V-am zis, sunt 37. După ce că e blondă, iar părul ondulat se desenează ca un voal trapezoidal (scuze, m-am contaminat de la mediu), mai are și ochi albaștri și, așa, în general, e mișto. Chiar super mișto. În timp ce schimbă câteva replici cu Laura, Cristi se uită intens la ea și cade pe gânduri. Dar rău de tot. Cade, se lovește, își rupe toate mâinile și toate picioarele, probabil de-aici senzația de fierbințeală.

La sfârșit, fata de la D zice Pa!, uitându-se nu la Laura, ci la el. Zice și el Pa! și-n clipa aia se îndrăgostește lulea (de unde naiba o veni expresia asta!?).

După ce fata de la D iese, Cristi se-ntoarce spre mămica lui (unde se duc toți băieții în momente de-astea? La mămici!):

— Cum o cheamă?

— Ei! Ce, nu știi? Corina!

Corina, deci. 24 noiembrie 1974.

III

Comisariatul era pe Bulevardul Schitu Măgureanu, vizavi de Cișmigiu. Împrejmuire de tablă înaltă de cinci metri, ca să nu se poată vedea din afară secretele militare, adică niște clădiri necăjite adăpostind birouri. Afară, o mare de oameni tăcuți – nu poți face gălăgie în preajma unui comisariat militar, te trimit ăștia pe front, nu contează că nu-i război. Așteptând nu știau nici ei prea bine ce. Își conduseseră copiii, frații, iubiții și sperau să-i mai vadă o dată când erau scoși încolonați spre gară.

Pe Cristi îl conduseseră atât mama lui, cât și Corina. Despărțirea fusese scurtă și confuză. Erau toți ca anesteziați; practic, nu realizau ce se-ntâmplă și mai ales cum și cât o să-i afecteze.

Căra cu el, cum i se spusese că e bine, un geamantan mare de lemn, un fel de cufăr prevăzut cu lacăt. Nu pleci în armată cu un geamantan normal, că se distruge repede, se ține sub pat, pe ciment, și se trage și se-mpinge de un milion de ori pe zi.

În geamantan avea lenjerie, pijamale, papuci, câteva veste pe care spera să le poată strecura sub vestonul militar (vise!), mâncare, cărți, periuța de dinți, aparatul de ras, câteva cosmeticale…

Diferența de atmosferă era ușor înfricoșătoare. Prima dată când se prezentaseră la comisariat se simțiseră ca niște vizitatori la muzeu sau, cel mult, ca niște cetățeni care au de îndeplinit niște formalități într-o instituție oarecare a statului, completezi, semnezi și te cari dracului de-acolo. Acum, deși încă îmbrăcați în civil, deveniseră, în mod evident, răcani. Personalul militar, de la sergenți la locotenenți, nu le dădea comenzi formale, nu încă, dar îi grupa și-i dirija cu o severitate încruntată, sub care se ghicea un rictus: De-acum, sunteți ai noștri! Ați belit-o!

Așa era. O beliseră.

Prima manifestare majoră a cătăniei: la ceasul cuvenit, au fost scoși pe o poartă din spatele unității, astfel încât nu și-au mai văzut rudele și iubitele. Evident, în spiritul secretoșeniei prostești, înfumurate și nesimțite care domina armata, nimeni nu ieși în fața comisariatului să anunțe: Nu mai stați aici ca proștii, că s-a terminat! Vi i-am luat și vi i-am dus departe! Însoțitorii aveau să se împrăștie târziu, când înțeleseră ce s-a întâmplat.

În acel moment, cei cincizeci de tineri erau deja în trenul de Bacău. Cei care nu se cunoșteau încă făcură acum cunoștință. Știau că, în funcție de facultățile la care intraseră, sunt repartizați la două unități militare, una de Tancuri, alta de Artilerie. Doi dintre colegii de Matematică-Informatică ai lui Cristi, urmând sfaturile cunoștințelor, se răseseră în cap preventiv. Ceilalți trăiau cu iluzia că-și vor putea salva o parte suficientă din podoaba capilară sau, pur și simplu, voiau să amâne cu câteva ore pierderea ei.

Era marți, 30 septembrie 1975, seara.

Începutul.

IV

Începutul relației lui Cristi cu Corina a fost unul cât se poate de banal – dacă facem abstracție de cele două-trei grade în plus pe care le-ar fi arătat un termometru dacă el și-ar fi băgat așa ceva sub braț când se apropia de ea, vă dați seama cum ar fi fost!?

Dacă, plecând dinspre Speciala de Mate spre D, nu dădeai buzna între cele 37 de fete, ci coteai la dreapta, unde coridorul continua la 90 de grade, imediat se deschidea o firidă, nu-i bine firidă, se deschidea o deschidere, na!, stați că vă fac un desen:

Figura1-FiridaAN.jpg

Figura 1. „Firida"

Acum ați înțeles, da? Bine, n-am zis că sunt Pallady.

În acel loc oarecum ferit – în sensul că, după ce se instalau ei acolo, la fereastra care dădea către habar-n-aveau-ei-ce-că-se-sorbeau-din-ochi, ceilalți colegi se fereau să-i deranjeze –, aveau să-și petreacă 90% dintre recreațiile care mai rămăseseră până la sfârșitul anului. Nu stăteau acolo doar când nu ajungeau deloc la școală.

Acolo se petrecuse, între multe altele, o scenă delicioasă. Nu știu cum venise vorba de buzunăreală și pickpockets¹, iar Cristi, ca să se dea mare, a început să-i explice Corinei cât de atent e el și ce metode antifurt sofisticate are și cum nu poate să-l facă pe el nici cel mai șmecher hoț. A fost un discurs destul de consistent, în timpul căruia fata era să rămână fără aer, dar nu pentru că ar fi sufocat-o lăudăroșenia lui, ci fiindcă se chinuia îngrozitor să nu pufnească în râs prea devreme, având în vedere că, exact în același timp în care el îi argumenta că nu se poate să fie furat, ea – firește, uzând de o apropiere pe care el n-avea de ce s-o descurajeze, bașca alte arme feminine, gen bătut din pleoape și priviri galeșe – tocmai îi subtiliza sendvișul din buzunar…

Și, apropo de sendviș, tot în acel colț de clădire și de rai, Cristi constatase că, de Paști, Corina mănâncă sendvișuri formate din două felii