Balcanii: Naționalism, război și Marile Puteri 1804–2012

De Misha Glenny

„Un demers ce merită o admirație nemărginită și care, până acum, nu are rival." – The Guardian

Istoria definitivă a zbuciumatei regiuni a Balcanilor

Această remarcabilă și plină de viață istorie a geopoliticii balcanice, ce demarează cu începutul secolului al XIX-lea, le oferă cititorilor cadrul istoric esențial pentru a înțelege tabloul fascinant al evoluțiilor dramatice dintr-o zonă sfâșiată de conflicte. Nicio altă carte nu acoperă atât de exhaustiv întreaga regiune, nu oferă perspective atât de profunde asupra surselor violențelor locale și nu explică atât de grăitor originile apariției statelor moderne din zonă: Serbia, Croația, Bosnia, Grecia, Bulgaria și România. Totodată, lucrarea explorează relația, adesea dezastruoasă, dintre Balcani și Marile Puteri, ridicând îngrijorătoare semne de întrebare cu privire la intervențiile occidentale, mai vechi sau mai noi.

„Misha Glenny este cel mai înțelept și pătrunzător dintre toți jurnaliștii care s-au ocupat de această parte a Europei în ultimele două decenii... Aceasta este o carte construită pe un proiect enorm de ambițios, dar este cartea de care deopotrivă Europa și America au nevoie." – Neal Ascherson, The Observer

„...o carte de istorie pe înțelesul tuturor, în spiritul școlii lui Norman Davies, concepută pe o scară panoramică, extrem de accesibilă, străbătută de muzica trecutului. Punctele sale forte sunt forța evocării, detaliul fascinant și amplitudinea narativă. O realizare de excepție." – Timothy Garton Ash, The Mail on Sunday

„Captivantă... Cartea lui Glenny ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toți cei care doresc să afle despre problematica regiunii." – Jonathan Eyal, The Irish Times

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 14 feb. 2023
• ISBN: 9786064017871

Previzualizare carte

Mulțumiri

Mă întreb uneori dacă m-aș fi pornit să scriu această carte știind cât de multă muncă avea să necesite și ce demers singuratic avea să fie. Prietenii și colegii mi-au fost mereu alături pentru a-mi susține moralul.

Mi-am petrecut primul din cei patru ani de scris la acest volum la Woodrow Wilson Center for International Scholars din Washington DC. Le sunt profund recunoscător tuturor celor care mi-au dat o mână de ajutor în această instituție excepțională. Mai ales profesorului John R. Lampe, primul care mi-a sugerat să iau în calcul Wilson Center. Fără ajutorul și încurajările sale, acest volum nici nu ar fi ieșit din fașă. Doresc de asemenea să-i mulțumesc lui Kristin Hunter pentru sprijinul devotat și prietenia pe care mi-a arătat-o pe parcursul șederii mele la Wilson Center.

Îmi face o deosebită plăcere să le mulțumesc celor de la Royal Institute of International Affairs pentru susținerea generoasă, iar fostului director al institutului, Sir Timothy Garden, și lui George Joffé pentru încurajări.

Profesorul Gale Stokes a citit cu stoicism nenumăratele versiuni ale capitolelor acestei cărți, dându-mi șansa de a profita de pe urma bogatei sale experiențe de istoric specializat în Balcani. Criticile lui aspre au fost de neprețuit și m-au ajutat să-mi concentrez atenția asupra nenumăratelor slăbiciuni pe care sper să fi reușit într-o oarecare măsură să le îndrept. Liam McDowall nu numai că mi-a fost cel mai statornic prieten, dar și o sursă extraordinară de informații și idei, pe care le poți dobândi numai prin ani de experiențe trăite nemijlocit în Balcani. Când m-au încercat momente de mare îndoială, Grenville Byford mi-a arătat că el totuși credea în munca mea. Înțelepciunea și bunăvoința lui m-au ajutat să merg înainte. Pe parcursul ultimilor patru ani, influența liniștitoare a lui Ivan Vejvoda mi-a fost sursă de inspirație și m-a ajutat să navighez prin vâltorile Balcanilor. În discuțiile noastre despre Albania, Fatos Lubonja mi-a împărtășit cunoștințele sale extraordinare.

Au existat mulți alții care au citit diferite versiuni ale prezentei lucrări. Următorii mi-au oferit observații valoroase: Keith Brown (care și-a asumat și rolul de bibliotecar de texte rare), profesorul Richard Crampton, Snežana Ćurčić, Aleksa Djilas, Paddy Glenny, Tamara Glenny, Mark Mazower, Milorad Pupovac, profesoara Maria Todorova și Bill Schwarz. Împreună, prin inteligența și cunoștințele lor, au îmbunătățit în mod incomensurabil prezentul volum, iar greșelile rămase îmi aparțin exclusiv. Cele mai sincere mulțumiri lui Herb Okun, Robert Silvers și Susan Woodward. Și, ca de obicei, m-am putut baza pe Imma Palme, Hans Ljung și Braca Grubačić, care m-au ajutat ori de câte ori le-am cerut sprijinul.

Melissa Llewelyn-Davies mi-a adus cele mai cuprinzătoare și constructive critici pe parcursul scrierii lucrării. Ea, împreună cu Rosa Curling și Richard Curling m-au tratat cu umor și bună-dispoziție, ajutându-mă să depășesc momentele de presiune puternică.

Îi rămân cel mai îndatorat lui Neil Belton, editorul, prietenul și cel mai ferm critic al meu. Abilitatea firească cu care mânuiește instrumentele profesiei sale a dat prezentului volum o coerență de care eu nu aș fi fost în stare. Dacă am încredere în ceea ce am făcut, acest lucru i se datorează exclusiv lui Neil.

Mama mea, Juliet Sydenham, nu numai că m-a susținut dincolo de cuvinte, dar și-a adus contribuția și prin extraordinarul ei talent editorial.

Am un singur regret în legătură cu acest proiect. M-a ținut mult prea mult timp departe de copiii mei, Miljan, Alexandra și Callum.

Introducere

„Kosovo se află în pragul Europei, comunica prim-ministrul britanic Tony Blair publicului său la începutul lunii aprilie 1999. Cu toate acestea, niciun geograf nu ar considera că provincia Kosovo și regiunile învecinate ar face parte din Asia. Dacă nu e în Europa, și nici în Asia, atunci unde exact se află Peninsula Balcanică? Poate că Blair a fost influențat de romanul lui Bram Stoker, Dracula, în care Balcanii se aflau „în centrul tuturor vârtejurilor imaginației, unde „se adunau toate superstițiile cunoscute în lume". Decenii la rând, lumea occidentală s-a uitat la aceste teritorii ca la o zonă neclar cartografiată, care separa atent-orânduitele civilizații europene de haosul Orientului.

Limbajul folosit de observatori în zilele de astăzi este mai puțin romantic, dar sentimentele care alienează și mitizează Balcanii persistă. De fapt, lumea a adoptat relativ recent, începând cu secolul al XX-lea, derivatele acestui nume, precum adjectivul „balcanic sau substantivul „balcanizare, ca termeni peiorativi. Dacă cineva are o „mentalitate balcanică", de exemplu, acest lucru înseamnă că persoana respectivă este predispusă să înșele, să exagereze și să nu prezinte încredere. În 1989, când a început procesul de destrămare a Iugoslaviei, generalizările referitoare la popoarele din această regiune și istoriile lor au început să fie răspândite chiar de organizațiile de presă care hotărâseră cu mult timp în urmă să se abțină de la folosirea unor clișee asemănătoare când era vorba de reportaje din Africa, Orientul Mijlociu sau China. Se pare că Balcanii se bucură de o dispensă specială de la regulile care interzic stereotipurile.

Adevărul este că până și contururile acestor tărâmuri misterioase aflate la granița dintre două continente sunt obscure. Foarte mulți intelectuali au susținut că Dunărea marchează granița nordică a peninsulei. Această teorie ar exclude însă România, o țară care apare nu numai în majoritatea studiilor occidentale despre Balcani, dar și în propriile istorii despre peninsulă, cu toate că Bucureștiul nu se arată prea dornic să fie asimilat cu vecinii săi de la sud. După Primul Război Mondial, politicienii americani și vest-europeni i-au considerat adesea și pe unguri ca făcând parte din popoarele peninsulei; însă, din 1945 încoace, atribuirea denumirii de popor balcanic a început să fie mai puțin uzitată. O mare parte a croaților a insistat multă vreme că identitatea lor este exclusiv central-europeană, iar cultura lor e străină de tradițiile balcanice. Puțini istorici au fost de acord cu acest lucru. Insulele grecești din Marea Egee și Ionică au o moștenire mediteraneeană, cu toate că istoria celui de al doilea oraș ca mărime din Grecia, Salonic, este la fel de importantă pentru istoria Balcanilor precum cea a Sarajevoului.

Ceața care învăluie aceste tărâmuri se ridică din când în când, lăsând să se întrevadă caracteristici neașteptate, după care se pogoară din nou deasupra Balcanilor, creând un peisaj nou și complex. Orice încercare de a analiza cât se poate de serios Peninsula Balcanică se lovește de acele întrebări fără răspuns referitoare la granițe. Ce țări fac parte din peninsulă? O întrebare chiar și mai delicată este – ce popoare locuiesc aici? Nenumărați specialiști, politicieni, diplomați și jurnaliști au venit cu definiții, susținute de varii argumente geografice, politice, etnice și istorice, unele bine chibzuite, altele absurde. Cu toate acestea, niciodată nu s-a ajuns la un consens și nici nu s-ar putea ajunge.

Asemenea tuturor celorlalte cărți despre Balcani, și acest volum definește peninsula apelând la un amestec de argumente geografice, istorice și politice. Regiunile nucleu aduse în discuție sunt Grecia continentală, Serbia, Croația, România (deși rolul Transilvaniei este unul secundar), Turcia și Imperiul Otoman, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia și Albania. Iar teritoriile periferice – Slovenia, Voivodina, Ungaria, Moldova, Anatolia, Cipru și insulele grecești din Marea Ionică și Egee – sunt discutate doar sporadic, în măsura în care au un impact ocazional asupra țărilor menționate anterior.

Balcanii sunt dificil de definit tocmai din cauza unui amestec de descrieri geografice și politice la rândul lor problematice. Termenul „Peninsula Balcanică" este unul modern, fiind formulat în 1808 de geograful german Johann August Zeune. A apărut din cauza unei concepții greșite, conform căreia lanțul muntos balcanic, care traversează Bulgaria de astăzi, nu s-ar sfârși în estul Serbiei (așa cum se întâmplă), ci s-ar întinde fără întrerupere de la Marea Neagră până la Adriatică. A trebuit să treacă un secol pentru ca această descriere deloc precisă să eclipseze alte denumiri clasice sau geopolitice, precum Turcia Europeană sau Orientul Apropiat, devenind termenul preferat de majoritatea limbilor europene. Termenul mai neutru de Europa de Sud-Est continuă să fie folosit în paralel și în germană, și în engleză până în zilele noastre.

Termenul „Turcia Europeană", denumind regiuni ale Imperiului Otoman aflate la vest de Bosfor, nu poate fi un sinonim al Balcanilor, deoarece ridică întrebări cu privire la caracteristicile periferiei de nord a regiunii, având în vedere că anumite teritorii din Ungaria, Croația și chiar și din Austria s-au aflat la un moment dat sub controlul armatelor otomane. Iar dacă un teritoriu se scinda de Imperiul Otoman, își pierdea oare statutul de provincie balcanică? Oare fostele provincii otomane ale Bosniei și Herțegovinei pot fi excluse din Balcani pentru că au fost anexate de Imperiul Austro-Ungar în 1908, înainte de prăbușirea Porții?

Termenul a căpătat un nou strat semantic abia la sfârșitul Marelui Război. Cuvântul „balcanizare" a fost utilizat pentru prima dată de jurnaliști și politicieni nu pentru a descrie fragmentarea politică a Peninsulei Balcanice, ci pentru a marca apariția unei serii de noi state care să înlocuiască imperiile Habsburgilor și Romanovilor. Acest proces ar fi putut fi la fel de bine descris ca est-europenizare sau chiar balticizare a Europei.

Dar cea mai trainică definiție a termenului de Balcani își are originile în momentul asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, în 1914. În 1940, jurnalistul american John Gunther a scris în cartea sa de mare succes, Inside Europe, că:

Este un afront intolerabil la adresa naturii umane și politice că aceste mici state nefericite și amărâte din Peninsula Balcanică pot să declanșeze și chiar se implică în certuri care provoacă războaie mondiale. Aproape o sută cincizeci de mii de tineri americani au murit din cauza unui eveniment care a avut loc în 1914 într-un sat înapoiat și afundat în noroaie, Sarajevo. Ciondănelile pline de ură, fără de măsură din politicile Balcanilor, complet de neînțeles pentru cititorul occidental, sunt în continuare vitale pentru pacea europeană și poate chiar și pentru cea mondială.**

Disprețul lui Gunther este tipic pentru o mare parte a opiniei larg răspândite în Occident care privea și încă privește Balcanii ca pe o toxină ce amenință sănătatea Europei. Substanțele active ale acestei toxine sunt considerate și astăzi prea complexe pentru orice antidot cunoscut. În absența unui leac, Occidentul a ajuns la concluzia că singura soluție era să izoleze și să dea uitării. Acest lucru s-a întâmplat pe parcursul Războiului Rece, când nordul Balcanilor s-a pierdut în gaura neagră a imperialismului sovietic; renegatele socialismului, Iugoslavia și Albania, au fost plasate sub eticheta „Adriatica Răsăriteană"; iar sudul Balcanilor a fost transformat în regiune strategică a NATO, sub numele de Mediterana de Răsărit. Balcanii, acest termen cu o conotație politică detestată, avea să fie folosit doar sporadic, în momentele în care crimele și intrigile ajungeau să umbrească ordinea altminteri placidă din Europa de Sud-Est. Un exemplu de reținut a fost asasinarea jurnalistului Gheorghi Markov, corespondent al serviciului bulgar al BBC, ucis de agenții guvernului bulgar pe un pod de peste Tamisa, cu o umbrelă cu vârful otrăvit.

Politicile balcanice au putut fi doar izolate pentru că au fost, după toate aparențele, statice. S-a afirmat că tradițiile animozității erau atât de puternice și bine înrădăcinate în Balcani, încât se impregnaseră în codul genetic al locuitorilor regiunii. Occidentalii au recunoscut totuși că Balcanii făceau parte din Europa (deși afirmația lui Tony Blair despre Kosovo, care chipurile s-ar afla în pragul continentului, demonstrează că această concesie nu fusese făcută cu inima deschisă). Dar pentru că se aflau, în cel mai bun caz, doar cu un picior în Europa civilizată, popoarele balcanice au urmat un drum evolutiv diferit, în care vărsarea de sânge și răzbunarea au fost formele preferate de discurs politic.

Din 1991 încoace, conflictul din fosta Iugoslavie a părut să confirme această interpretare esențialistă a Balcanilor. Acești oameni, cufundați într-o „ură ancestrală", așa cum i-a caracterizat un alt prim-ministru britanic, John Major, păreau incapabili să învețe vreo lecție din istorie. În 1992, Sarajevo era doar o versiune modernă a butoiului cu pulbere care declanșase războiul din 1914.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din relatările occidentale despre Balcani lipseau în mod vădit și constant orice considerații legate de impactul Vestului asupra regiunii. Marile puteri sau „comunitatea internațională, așa cum sunt acestea cunoscute acum, au fost întotdeauna „târâte în conflictele din Balcani ca niște parteneri, aparent reticenți, implicați în dispute locale despre motivele cărora nu aveau habar. Balcanii erau considerați a fi imuni la procesele civilizatoare pe care imperiile europene susțineau că le-ar fi introdus pretutindeni în lume. Iar, după ce se distanțau de situația încâlcită din regiune, marile puteri investigau arareori consecințele intervențiilor lor.

Mi-am început călătoria prin Balcani cărând în spate o bună parte a bagajului de prejudecăți pe care îl târăsc după ei și alți străini. Nu vreau să pretind că m-am descotorosit de tot de acesta. La început, am hotărât să scriu o istorie a Balcanilor, deoarece am conștientizat că și eu, împreună cu mulți alți observatori ai războaielor purtate în Iugoslavia în anii 1990, eram nevoit să îmi exprim părerile despre istoria iugoslavă și balcanică în condițiile în care nu eram câtuși de puțin familiarizat cu acest subiect. Intenția mea fermă a fost ca, în cele ce urmează, să evit să interpretez sau să redau istoria balcanică prin prisma anilor 1990, deși, din când în când, mi s-a părut că merită să-mi exprim părerea privitor la anumite ecouri, continuități sau discontinuități.

De la bun început am fost convins că, pentru a înțelege istoria iugoslavă, trebuia să iau în calcul istoria întregii regiuni. Așa că m-am văzut confruntat cu uriașa cantitate de materiale scrise despre această regiune pe parcursul ultimelor două secole. Această istorie a fost la rândul ei „balcanizată", ca să abuzăm în continuare de acest termen. Studiile succinte despre Balcani sunt o raritate; în schimb, monografiile academice, relatările martorilor oculari și colecțiile de reportaje despre anumite țări sau evenimente sunt cu miile. Acest lucru este valabil atât pentru lucrările scrise local, cât și pentru istoria văzută din exterior. Am fost de asemenea uimit să constat că nu există vreun volum cuprinzător care să încerce să descrie relația dintre marile puteri și Balcani de pe parcursul ultimelor două secole. După cum sugerează această carte, de la începutul secolului al XIX-lea, influența marilor puteri asupra Balcanilor a contribuit din plin la o istorie care nu este statică – în care animozitățile vechi de sute de ani sunt sortite să se repete la nesfârșit –, ci uimitor de dinamică.

Dacă aș fi urmat o linie narativă strictă, această carte s-ar fi transformat rapid într-un calendar al războaielor, încoronărilor și schimbărilor de guvern. Deși relatarea mea este în general cronologică, am ales să mă concentrez asupra acelor evenimente și procese din Balcani care, cred eu, au jucat un rol important în modelarea regiunii și percepțiilor noastre despre peninsulă.

La începutul secolului al XVIII-lea, când începe istoria prezentată în acest volum, regiunea era, din mai multe puncte de vedere, de nerecunoscut pentru cititorul din secolul al XXI-lea. În Balcani, existau foarte puține localități și maximum trei sau patru orașe; acestea din urmă erau de obicei garnizoane otomane, în care locuiau foarte puțini ne-musulmani, cele mai cunoscute excepții fiind Bucureștiul, Salonicul și chiar Istanbulul. Majoritatea covârșitoare a locuitorilor din Balcani trăiau din agricultura de subzistență; nu se putea vorbi de vreo industrie, iar rutele comerciale se întindeau de-a lungul zonelor periferice de coastă. Viața era extrem de lentă; în Imperiul Otoman conflictele armate erau foarte rare; ostilitatea etnică se făcea arareori resimțită dincolo de disputele locale.

Pe parcursul celor două decenii care au urmat Revoluției Franceze, au izbucnit revolte importante în patru colțuri diferite ale Europei – Irlanda (1798), Polonia (1796), Spania (1808–1812) și Serbia (1804–1830). Societățile din toate aceste țări erau formate în mare parte dintr-o țărănime cu revendicări economice importante. Toate revoltele au fost într-o oarecare măsură jacquerii ale țărănimii – dar au avut și caracteristici naționaliste. Primele trei au izbucnit în imperii creștine, iar rebelii erau toți catolici. Țăranii au beneficiat de susținerea unor segmente influente din clasa de mijloc și intelectualitate, dar revoltele au fost suprimate într-un mod sângeros. Revolta sârbă din 1804 a fost altceva, căci rebelii erau creștini ortodocși într-un stat musulman. Inițial, revolta din pașalâcul Belgrad nu a fost o răzvrătire a unui grup național puternic împotriva unui opresor străin. A izbucnit sub forma unui protest împotriva slăbiciunii statului. În loc să înceapă o revoluție națională, rebelii creștini au încercat să restaureze domnia otomană în provincia lor. Cu toate acestea, dintre cele patru revolte ale țărănimii care au avut loc la acel moment în Europa, cea sârbă a fost singura care a avut succes. La începutul secolului al XIX-lea, conștiința națională a popoarelor din Balcani era probabil mai slabă decât oriunde altundeva în Europa. Este un paradox extraordinar că, după ce Revoluția Franceză a dat naștere epocii națiunilor, naționalismul popoarelor excluse din istorie și-a clădit primul cămin în două dintre cele mai subdezvoltate regiuni ale Europei – Serbia și Grecia.

---

** Citat în Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford, 1997, p. 119.

Capitolul I

O confederație a țărănimii

Revoltă și revoluție, 1804–1866

Masacrul cnejilor: Revoltele sârbe și Imperiul Otoman, 1804–1830

Într-o dimineață friguroasă de la sfârșitul lui ianuarie 1804, Mehmed-aga Fočić s-a urcat pe unul dintre caii săi arabi și a plecat din Belgrad înspre sud-vest, către Valjevo. Cum nu voia să riște să călătorească de unul singur, Fočić a plecat însoțit de o suită de 200 de ieniceri, oficial membri ai gărzii de elită a sultanului. De fapt, acești ieniceri renunțaseră la loialitatea lor față de Selim al III-lea, aflat în îndepărtatul Istanbul, în favoarea stăpânilor lor locali, cei patru dahi – Fočić, Kučuk-Alija Djevrljić, Mula Jusuf și Aganlija.

Din cauza brutalității fără limite cu care guvernau în extremitatea nordică a Imperiului Otoman, comandanții ienicerilor își făcuseră nenumărați dușmani atât printre țăranii sârbi creștini, cât și printre frații lor musulmani. Până în 1804, dahi-i nu părăsiseră vreodată fortăreața Belgrad fără protecție armată.

Provincia Belgrad nu era dens populată și era acoperită de păduri dese în care țăranii sârbi își duceau porcii la păscut. Dar în păduri se ascundeau și tâlhari, sârbi care renunțaseră să mai lucreze pământul și își dedicaseră viața jafului. În primii ani ai secolului al XIX-lea, din ce în ce mai mulți oameni alegeau să se alăture acestor răzvrătiți, fugind din calea proastei guvernări a dahi-lor.

Primul popas al lui Fočić a fost în satul Ljubenino Polje, aflat la cincizeci de kilometri sud-vest de Belgrad. Aici a fost întâmpinat de un precaut Aleksandar Nenadović, cneazul sau căpetenia locală sârbă. Împreună au pornit apoi spre Valjevo. Deși cei doi păreau a fi în termeni destul de amicali, Nenadović căzuse în capcana ce-i fusese pregătită. Ienicerii se aflau în posesia unor informații secrete potrivit cărora el și familia sa ar fi importat ilegal arme peste Sava, din Imperiul Habsburgic, și că s-ar fi pregătit de rebeliune. Pe drumul spre Valjevo, oamenii lui Fočić i-au imobilizat pe Nenadović și pe însoțitorul acestuia, Ilija Birčanin, și i-au încătușat.

Valjevo era centrul conspirativ al țărănimii sârbe, iar Fočić avea asupra sa o scrisoare de la fiul lui Nenadović, care confirma complicitatea cneazului în contrabanda cu arme. Comandanții ienicerilor conveniseră să zdrobească conducerea revoltei creștine din fașă, iar clanul Nenadović era prima lor țintă. Nenadović și Birčanin au fost aruncați în fața unei mulțimi numeroase formate din creștini și musulmani. „Această scrisoare l-a ucis pe Aleksa, a strigat Fočić, agitând în aer documentul incriminator. „A conspirat cu nemții [habsburgii] și ne-a denunțat pe noi, ienicerii, propriului nostru sultan. Am comite un păcat dacă le-am lăsa capul pe umeri. Tăiați-le capetele!¹ Cei doi au fost decapitați, iar trupurile le-au fost aruncate pe o pajiște din lunca râului Kolubara. Populația musulmană și creștină din Valjevo a fost cuprinsă de panică. Musulmanii și-au încuiat ușile caselor, temându-se de represalii din partea țăranilor sârbi; bărbații sârbi au pus mâna pe arme și au luat drumul codrului.

În zilele ce au urmat au căzut multe alte capete. Un răzvrătit, monahul sârb Hadži-Ruvim, a scăpat de plutonul de execuție al lui Fočić și a cerut protecție episcopului grec al Belgradului, Leontios. Nefăcând față presiunii, episcopul l-a predat celui mai sadic dintre cei patru dahi, Aganlija. Încercând să stoarcă cât mai multe informații despre rebeliune, Aganlija i-a sfâșiat lui Ruvim carnea de pe oase cu o pereche de clești ascuțiți. Când călugărul a refuzat să vorbească, i s-a tăiat capul în cadrul unei ceremonii publice organizate la porțile orașului. Așa a început „masacrul cnezilor" (seća knezova). Această acțiune preventivă „a accelerat exact ceea ce ienicerii sperau să evite – o revoltă generală a sârbilor"². Revolta a marcat începutul istoriei moderne a Peninsulei Balcanice.

La sfârșitul anului 1801, cei patru comandanți ai ienicerilor îl uciseseră pe popularul guvernator al provinciei Belgrad, Hagi Mustafa, un locotenent de încredere al sultanului reformist Selim al III-lea (1789–1807). Moartea sa nu a fost un incident izolat; autoritatea sultanului în teritoriile de la periferia imperiului se deteriorase atât de puternic în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, încât soldații, guvernatorii și moșierii se luptau să umple cât de repede cu putință golurile regionale de putere.

Refuzul elitei otomane de a-și ajusta structurile sociale și militare la noile evoluții economice și tehnologice din celelalte imperii europene provocase această scleroză. Înfășurată într-un cocon de privilegii, majoritatea conservatoare – „înțelepții" ierarhiei islamice, ulema, și înfumurata clasă a ofițerilor de armată – se opunea avansului ideilor și sistemelor administrative europene, văzând în acestea o amenințare la adresa tradiției otomane. Deși Imperiul era un pilon bine ancorat pe scena internațională, sultanii și vizirii refuzau să joace un rol activ în această dramă. Privind de la distanță cum își dezvoltau Spania, Anglia, Olanda și Franța mărețele lor imperii comerciale, ignorau afluxul de cantități enorme de aur și argint care pătrundea pe piețele europene. Ei credeau că aceste schimbări importante din economia globală nu puteau afecta piețele atât de bine protejate ale Imperiului. Ceea ce a fost o mare greșeală. În cele două secole care trecuseră de la începutul procesului de colonizare a Lumii Noi, mercantilismul european provocase inflație, foamete și instabilitate politică în Imperiul Otoman.

La Înalta Poartă*** se ridicau voci în sprijinul modernizării. Acestea susțineau că, în cazul în care conducerea refuza în continuare să adopte ultimele cuceriri din știință și inginerie, armata, cheia puterii otomane, avea să intre într-un declin ce avea să îi fie fatal. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în primii șase ani din secolul al XIX-lea, tânărul Selim al III-lea a permis acestor voci să se facă auzite.

Selim își petrecuse cea mai mare parte a tinereții efectiv încuiat în Kafes, „cușca" de aur a palatului imperial; i se permisese totuși să întrețină legături cu câțiva egali de-ai săi, care îl convinseseră că reforma și inovația erau o necesitate. Când a ieșit din izolarea sa, Selim nu avea experiență în ale lumii, dar era deja un susținător înfocat al schimbării. Era hotărât să restaureze autoritatea internă a statului și să refacă marea putere a Imperiului.

Pe parcursul primilor săi patru ani de domnie, Imperiul Otoman s-a aflat în război cu Habsburgii. Nu era cel mai bun moment ca Selim să propună reforme. A așteptat până în 1794 pentru a-și dezvălui planurile de instaurare a Nizam-ı Cedid (Noua Ordine). Aceasta se baza pe o armată restrânsă, modernă, antrenată în cele mai noi tehnici de război, în primul rând de ofițeri francezi. Conduse de ieniceri și ofițeri de rang înalt, clasele privilegiate ale Imperiului au lansat o campanie susținută de subminare a Noii Ordini. După părerea lor, influența occidentală în domeniul militar era ca o fisură gata să se caște și să înghită în cele din urmă universul lor privilegiat.

Ienicerii erau cei mai îndârjiți oponenți ai sultanului. Cu trei secole și jumătate în urmă, dibăcia militară a acestei gărzi imperiale constituise temelia pe care se ridicase mărețul Imperiu Otoman. Ienicerii, care erau aleși de mici din rândul popoarelor supuse sultanului, nu aveau voie să se căsătorească și să aibă copii tocmai pentru a fi sută la sută loiali acestuia. Însă până la urcarea lui Selim pe tron, în 1794, se abătuseră de la scopul lor inițial și se transformaseră într-o castă dedicată îmbogățirii personale. Ienicerii se căsătoreau și construiau mici dinastii. Prietenii, cunoștințele și anturajul lor se bucurau de privilegiile unei categorii odinioară exclusiviste. În 1790 la Istanbul, dintre cele 12 000 de nume care figurau în registrele ienicerilor, doar 2 000 se aflau în serviciul militar care teoretic le dădea dreptul de a face parte din acest corp de elită. Noua Ordine le amenința direct interesele; un competitor eficient avea să le dea în vileag indolența. Pentru a submina reforma, au umplut registrele cu o mulțime de noi nume, pentru care sultanul era obligat să plătească. Până în 1809, în Imperiu existau aproape 110 000 de ieniceri înregistrați, de patru ori mai mulți decât la instaurarea Noii Ordini.

Dacă ienicerii ar fi fost singura lui problemă, probabil că Selim le-ar fi putut face față. Dar la începutul secolului, a fost nevoit să se confrunte și cu pașii, o provocare și mai gravă la adresa autorității sale. Acești guvernatori regionali reprezentau veriga-cheie a lanțului de comandă dintre Istanbul și masa supușilor imperiali. Imperiul Otoman se întindea din Bosnia, Belgrad și București în nord până în Maghreb, Mesopotamia și Palestina în sud; pașii și ienicerii garantaseră dintotdeauna controlul sultanului asupra acestor vaste posesiuni. La începutul secolului al XIX-lea, Selim al III-lea descoperea că nu se mai putea baza nici pe unii, nici pe alții, căci aceștia își întăriseră autonomia în detrimentul unei Porți slăbite. Două personaje s-au dovedit a fi deosebit de amenințătoare – Pașvanoğlu Osman Pașa din Vidin (în nord-vestul Bulgariei de astăzi) și Ali Pașa din Ioannina (în provincia grecească nord-vestică a Epirului). La prima vedere, atât Pașvanoğlu, cât și Ali erau doi despoți a căror conducere aprigă nu reflecta decât anvergura declinului otoman. Însă au reușit să construiască niște state protomoderne care au constituit puntea de legătură dintre Imperiul Otoman și statele-națiune care s-au format în cele din urmă în peninsulă.

Pașvanoğlu Osman abia ajunsese la vârsta adolescenței când tatăl său a pierdut moșiile familiei din zona Vidinului într-o vendetă. Pașvanoğlu s-a înrolat în armata imperială în timpul războiului turco-austriac din 1789–1792, după care s-a întors la Vidin, hotărât să răzbune pierderea familiei sale. Într-un an și-a alcătuit o armată formată din briganzi, ieniceri și trupe imperiale dezafectate. Când guvernatorul din Vidin, loial lui Selim, a trimis o armată să-i țină piept, oamenii lui Pașvanoğlu i-au ras pur și simplu de pe fața pământului.

Rebeliunea de la Vidin a avut un efect electrizant asupra Imperiului Otoman. Mercenari și militanți, răzvrătiți albanezi, ieniceri din Bosnia și Serbia și probabil cei mai sălbatici dintre toți, așa numiții kirkali, bandiți nomazi care își ofereau serviciile celui care plătea cel mai bine – toți s-au înghesuit să i se alăture lui Pașvanoğlu. Caii lor, împodobiți cu aur și argint, sclavele îmbrăcate în bărbați care erau obligate să-și satisfacă sexual stăpânii, dar și să-i însoțească pe câmpul de luptă, au conferit un aer de teatralitate nebunească enclavei de la Vidin.

Pașvanoğlu a organizat raiduri peste Dunăre, de la Vidin înspre Muntenia (sudul României de astăzi), unde sărmanii locuitori deja sufereau de pe urma practicilor abuzive ale voievodului local. Proto-statul lui Pașvanoğlu s-a extins în sudul Bulgariei, unde a perturbat procesul de colectare a grânelor și impozitelor percepute de Imperiu, iar în 1795 și-a declarat independența față de sultan. Această provocare a atras după sine un răspuns prompt. Selim a trimis o armată puternică să asedieze Vidinul, dar tocmai când părea aproape de a-și recâștiga controlul pe plan intern și se pregătea să-și consolideze programul de reforme, a fost trădat de Napoleon Bonaparte.

Invazia franceză a Egiptului din 1798 a luat cea mai mare parte a Europei prin surprindere. Pentru Selim și anturajul său de reformatori a fost un dezastru psihologic și practic. Sultanul era un admirator înfocat al Franței, al elitei ei progresiste, și în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea pusese bazele unei relații călduroase de prietenie cu guvernul revoluționar pentru a contrabalansa ambițiile teritoriale ale Austriei și Rusiei în Balcani. Deși logica din spatele Revoluției Franceze intra în contradicție cu tot ce însemna Imperiul Otoman, sultanul și sfătuitorii săi au presupus că această luptă îndepărtată dintre republicani și monarhiști nu avea să aibă vreun impact asupra puterii otomane.

Însă invazia Egiptului a fost un avertisment pentru Selim, atrăgându-i atenția asupra faptului că Franța condusă de Napoleon rămânea o putere oportunistă. Sultanul a relocat trupele trimise la Vidin pentru a face față noii provocări. Cu principalele armate otomane blocate în Egipt, Hagi Mustafa nu mai putea pune în aplicare ordinul de expulzare a ienicerilor proclamat anterior cu acordul lui Selim. În 1798, aceștia și-au părăsit refugiul din Vidin și s-au întors la Belgrad. Timp de trei ani, dahi-i au făcut totul pentru a submina autoritatea lui Mustafa și s-au răzbunat în final pe guvernator, omorându-l.

Lupta izbucnită în pașalâcul Belgrad în februarie 1804 nu a fost un război între stăpânii musulmani și țăranii creștini, așa cum era de așteptat****. Dimpotrivă, țărănimea și spahiii, moșierii otomani recunoscuți ca atare, cooperau deschis cu agenții reformatori ai lui Selim împotriva violenței ienicerilor.

Legătura dintre țărănimea creștină și reformatorul ucis, Hagi Mustafa, era atât de strânsă, încât acesta era cunoscut drept „mama sârbilor". Iar Selim avea atât de multă încredere în el, încât, în 1799, a emis un firman (ordin imperial) fără precedent, prin care le oferea creștinilor dreptul de a purta arme – o pușcă, două pistoale și un iatagan. Țăranii au format apoi regimente pentru a le veni în ajutor spahiilor și susținătorilor lui Selim împotriva ienicerilor. Această decizie crucială a lui Selim a adus o ofensă autorității teologice de la Istanbul, care definea drepturile morale și juridice pe baza afilierii religioase; iar ienicerii au considerat-o o declarație de război. Conducătorii lor, cei patru dahi, au lansat un contraatac împotriva creștinilor, dezlănțuind masacrul cnezilor din 1804. (Cei patru dahi, deși acest lucru pare foarte straniu în lumina naționalismului etnic modern, erau probabil la rândul lor slavi: Aganlija își începuse cariera ca luntraș în Bosnia, iar Kučuk-Alija provenea din Rudnik, regiunea Šumadija, din centrul Serbiei.)

Alianța dintre moșierii musulmani, spahii, și țărănimea creștină a fost inițial puternică. Este adevărat că în pașalâcul Belgrad aceștia aveau o relație mult mai strânsă decât în alte regiuni ale Imperiului Otoman. Sârbii erau organizați în unități familiale extinse, zadruga. Mai multe familii alegeau un organ reprezentativ, knežina, care acționa ca un fel de consiliu regional, care alegea la rândul său cneazul sau căpetenia. Cneazul discuta cu moșierii sau administratorii otomani. Deși această organizare nu conferea vreo autonomie politică sau economică, ea încuraja dezvoltarea unui sistem latifundiar relativ stabil, bazat pe drepturile spahiului de proprietar de timar (pământ concesionat unui spahiu în schimbul obligațiilor sale militare). Pe aceste feude gigantice, țărănimea se bucura de drepturi ereditare și chiar de o oarece protecție garantată prin lege. În schimb, muncea pământul și plătea un impozit fix în fiecare an. În plus, avea dreptul de a păstra produsele cultivate. Era un aranjament relativ luminat chiar și privit prin prisma standardelor occidentale.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea însă, sistemul timarului a fost înlocuit cu o formă mai dură de administrare a moșiilor, cunoscută sub numele de čitluk, prin care țăranii nu erau nimic mai mult decât niște dijmași împovărați de datorii. Vuk Karadžić, părintele renașterii literare sârbe, născut în 1787, a făcut o descriere faimoasă a čitluk-ului, numind-o „cea mai proastă instituție turcească din Serbia". Spahiii din pașalâcul Belgrad încercau să ocrotească sistemul timarului de ienicerii care începuseră să facă avere introducând čitluk-ul.

Lăcomia ienicerilor afecta și interesele țăranilor avuți, crescătorii de porci care începuseră să se ridice în comunitățile sârbe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pașalâcul Belgrad se aflase de două ori sub control austriac. Comunitatea numeroasă de negustori sârbi din Voivodina (provincie a Imperiului Habsburgic aflată la nord de Belgrad, cu o populație amestecată, sârbo-maghiară) era o verigă crucială în desfășurarea comerțului și satisfăcea nevoia insațiabilă de carne de porc a Imperiului Habsburgic. Chiar și după reîntoarcerea provinciei sub control otoman în 1791, comerțul cu carne de porc a continuat să înflorească.

Deși alegerea cnejilor era o procedură egalitară prin tradiție, pe parcursul secolului al XVIII-lea a avut loc o schimbare abia sesizabilă prin care, în mai multe regiuni, familiile mai avute, în special cele care se ocupau cu creșterea porcilor, au început să preia această demnitate. Cnejii se ocupau și de strângerea impozitelor, sarcină care putea aduce profituri atrăgătoare.

Disputa dintre spahii, ale căror drepturi erau recunoscute ca atare, și dahi-i ariviști era una aprigă, dar cea care a dus greul luptei cu ienicerii a fost țărănimea sârbă. Perchezițiile regulate întreprinse de inspectorii de poliție musulmani cu scopul depistării de arme erau adesea violente. Însă cea mai gravă greșeală a dahi-lor a fost impunerea unor impozite draconice pe șeptel, în special pe porcine.

Odată cu întețirea importului ilegal de arme peste Dunăre, din Imperiul Habsburgic, dahi-i au început să devină din ce în ce mai neliniștiți. Până la sfârșitul lui ianuarie 1804, „în Belgrad pătrunseseră cantități uriașe de arme creștine"³. Nenumărați bandiți sârbi, numiți hajduci, serviseră în armata austro-ungară pe parcursul războiului turco-austriac din 1789–1792. Aceștia încă întrețineau legături strânse cu armata și poliția austriacă, care la începutul secolului al XIX-lea oferea sprijin logistic sârbilor, deși guvernul de la Viena încerca să oprească contrabanda cu arme pentru a nu fi acuzat de amestec în problemele interne ale Imperiului Otoman.

Acțiunea preventivă a dahi-lor nu a decurs întocmai conform planului. Deși ienicerii au reușit să elimine între 70 și 120 de cneji și sute de țărani nefericiți, nenumărați oameni de vază sârbi au supraviețuit. Un regiment de ieniceri a eșuat în încercarea de a-l ucide pe Gheorghi Petrović sau Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), care a preluat ulterior conducerea militară a Primei Revolte Sârbe.

Fost membru al forțelor habsburgice de voluntari, odată întors din războiul turco-austriac, Karagheorghe s-a retras în pădurile din regiunea sa de baștină, Šumadija, și s-a făcut haiduc. Ulterior a devenit unul dintre cei mai de succes crescători de porci din pașalâcul Belgrad. S-a îmbogățit, cel puțin din perspectiva sârbilor, datorită legăturilor sale cu Imperiul Austriac. Îndeletnicirile sale, lăcomia, iscusința militară și temperamentul său iute aveau să influențeze procesul de formare a Serbiei moderne.

După atacul ienicerilor, Revolta Sârbă s-a transformat într-o răscoală a țăranilor. Scopul inițial a fost izgonirea poliției armate a dahi-lor din țară. Apoi, sârbii au atacat bastioanele ienicerilor – orașele fortificate –, o operațiune militară care necesita o coordonare mai strânsă. Coaliția formată din spahii și creștini își dorea restaurarea autorității imperiale și o reîntoarcere la conducerea blândă al cărei exponent fusese regretatul Hagi Mustafa. Din mai 1804 până în iulie 1806, conducătorii revoltelor au înaintat nenumărate petiții sultanului, exprimându-și loialitatea de netăgăduit față de Poartă.

***

Dahi-i deranjaseră acea ordine socială din pașalâcul Belgrad care rămăsese aproape neschimbată de trei secole. Pe parcursul acestei perioade, musulmanii și creștinii duseseră vieți separate, întâlnindu-se doar când clasele conducătoare otomane strângeau impozitele și birurile. Deosebirile dintre cele două comunități erau puternice. Aproape toți cei 300 000 de sârbi din pașalâc trăiau în zonele rurale, iar cei 20 000 de administratori, soldați și negustori musulmani la oraș.***** Pe lângă caracteristicile etnice diferite ale slavilor și musulmanilor, în mare parte turci, ambele popoare puteau fi ușor recunoscute după port. Creștinii nu aveau voie să poarte veșminte viu colorate, ceea ce ne ajută să înțelegem de ce sătenii sârbi, mai ales femeile, preferă și astăzi rochiile lungi și negre. Pentru a încălca aceste reguli, haiducii au început să poarte surtuce albastre sau verzi, împodobite cu monede de argint. În plus, sfidau conducerea otomană umblând călare, căci creștinii nu aveau dreptul să călărească „cai sau dromaderi".

În zonele rurale, viața era de regulă foarte bine reglementată, monotonă, iar societatea patriarhală. Bărbații plecau la lucru, iar femeile rămâneau acasă, deși trebuiau să ajute la munca câmpului în perioada recoltei. Zadruga era formată din familia extinsă, care împărțea o odaie centrală folosită pentru muncă și destindere, din care puteai intra în dormitoarele construite de jur împrejur. Legăturile de familie reprezentau nucleul societății sârbe, iar țăranii detestau să despartă o zadruga chiar dacă aceasta se supraaglomera. De multe ori preferau să-și extindă gospodăria, așa că nu era deloc neobișnuit ca „o casă să ajungă să ocupe o stradă întreagă⁴. Leopold Ranke, faimosul istoric german de secol al XIX-lea, care a documentat viața sârbilor, a descris rolul central jucat de familie în societate notând că „fiecare dintre aceste gospodării era autosubzistentă și închisă în sine – o stare de fapt care a continuat și pe parcursul administrației otomane, căci impozitele erau strânse de regulă pe gospodărie –, gospodăriile constituind astfel fundamentul etniei sârbe. Prin urmare, așa stând lucrurile, interesele membrilor individuali se contopeau cu cele ale familiei⁵.

În afara căsătoriei, sârbii puteau lega relații de familie în alte două feluri. Cel mai important era rolul de kum, care de regulă era martorul personal al miresei sau mirelui la cununie. Kum-ul devenea pe dată parte integrantă din noua familie și prelua atribuții deosebite, de protector al intereselor familiei. Trădarea legăturii de kumstvo era un păcat de neiertat.

O relație mai puțin strânsă decât kumstvo, dar având din motive evidente o aură mistică, era înfrățirea de sânge. Doi prieteni făceau schimb de sânge (de obicei tăindu-se la încheietură) și își pecetluiau astfel relația. Asemenea kumstvo, înfrățirea de sânge era o practică des întâlnită în Peninsula Balcanică, atât printre comunitățile creștine, cât și printre cele musulmane (nu era însă o practică des întâlnită printre turcii din clasa conducătoare). Pe de altă parte, vendetele și luptele de onoare, foarte răspândite în sudul Balcanilor, erau o raritate în pașalâcul Belgrad. Țăranii creștini de aici erau săraci, dar se bucurau de o organizare socială și politică relativ stabilă, pe de o parte și din motive geografice. În Muntenegru, Albania și Grecia crimele de onoare erau des întâlnite în zonele montane populate de păstori. Zadruge-le și kneževine-le din Šumadija, regiunea împădurită din centrul Serbiei, ofereau un cadru legal pentru arbitrarea disputelor. În plus, oamenii se gândeau de două ori înainte de a-și face dreptate cu propriile mâini și pentru că taxa pe care autoritățile otomane o impuneau pe crimele de onoare, când un creștin omora un alt creștin, era foarte mare (uciderea unui musulman atrăgea după sine, prompt și intransigent, pedeapsa capitală). Viața era mai puțin violentă în pașalâcul Belgrad decât în regiunile mai izolate din Balcanii otomani.

Mai presus de toate, zadruga păstra tradițiile culturale și sociale ale sârbilor și făcea acest lucru într-un mod mai eficient decât Biserica Ortodoxă. Adesea se presupune în mod eronat că biserica ar fi fost singurul liant al identității sârbe pe parcursul celor trei secole și jumătate de stăpânire otomană dintre prăbușirea regatului medieval al Serbiei și Prima Revoltă Sârbă din 1804. De fapt, rolul acesteia a fost unul limitat, în primul rând pentru că nu folosea limba vernaculară, ci sârba slavonă, o variantă a vechii slavone bisericești, pe care țărănimea analfabetă nu o înțelegea. Iar clasele superioare fuseseră dominate de greci încă din 1776, când mitropolia sârbă fusese abolită, motiv pentru care sârbii se înstrăinaseră și mai mult de biserica oficială. Pe parcursul Primei Revolte Sârbe, episcopii, care nu au putut părăsi orașele asediate, au susținut autoritățile otomane, dând astfel naștere unor resentimente profunde în rândurile sârbilor.

De obicei, preoții locali din pașalâc nu aveau știință de carte, funcționau pe lângă câte o zadruga sau kneževina și nu făceau nimic mai mult decât să oficieze nunți, înmormântări și botezuri. De regulă erau numiți de cnejii locali, cărora le datorau funcția pe care o îndeplineau. Chiar și dacă ar fi înțeles cât de cât dogma bisericească, tot nu aveau cine știe ce influență doctrinală asupra țărănimii.

Printre sârbi, cea mai bine dezvoltată formă literară era poemul epic. Cântate sau recitate de interpreți ambulanți, respinse de biserică, poemele aveau ca temă istoria pre-otomană a Serbiei. Poveștile despre înfrângerea sârbilor în bătălia de la Kosovopolje din 1389 și alte evenimente din perioada medievală au devenit piatra de temelie a mitologiei naționale a Serbiei moderne. (Bătălia de la Kosovopolje este adesea prezentată ca marcând sfârșitul imperiului medieval al sârbilor, care au luptat zadarnic pentru a proteja creștinismul. De fapt, puterea sârbă a început să decadă și s-a prăbușit treptat pe parcursul următorilor șaizeci de ani. Fortăreața Belgrad a intrat sub control otoman abia la începutul secolului al XVI-lea.) Revoltele de la începutul secolului al XIX-lea au fost descrise ca o renaștere a luptelor din secolul al XIV-lea purtate de sârbi împotriva otomanilor atotstăpânitori. Prin aceste poeme și cântece, Serbia modernă a revendicat o continuitate vitală cu un trecut idealizat pentru a-și consolida pretențiile asupra unui teritoriu disputat. Interpreții erau artiști, dar poveștile lor încurajau și formarea unei conștiințe istorice imaginare și mistice. Bogate în descrieri pitorești, majoritatea poemelor aveau și un mesaj moral puternic. Poemul epic purta, atât în linia melodică, cât și ca formă literară, mărturia unor schimburi culturale, în special cu literatura tipică musulmanilor bosniaci și, într-o mai mică măsură, cu poezia mai elaborată de pe Coasta Dalmată și din alte regiuni ale Croației. Prima Revoltă Sârbă a marcat o schimbare în rolul jucat de poemul epic. Interpreți precum orbul Filip Višnić, un sârb din Bosnia, au folosit acest mijloc artistic pentru a imortaliza și glorifica realizările rebelilor, cea mai faimoasă lucrare fiind Începuturile revoltei împotriva dahi-lor, care a fost predată în școlile sârbe de atunci încolo.

La începutul secolului, țărănimea sârbă trăia într-o societate stabilă și independentă, cel puțin potrivit standardelor moderne. În momentul în care ienicerii au tulburat această ordine, au provocat o reacție atât de puternică, încât musulmanii au pierdut controlul în zonele rurale. Până în august 1804, rebelii sârbi și-au unit forțele cu o armată numeroasă trimisă în Bosnia de sultan și au distrus rezistența armată a ienicerilor din orașele fortificate. Dar această luptă a trezit noi aspirații din partea cnejilor și mai ales din partea conducătorului lor, Karagheorghe. Dispunând de aproximativ 20–30 000 de oameni înarmați, sârbii s-au transformat într-o anomalie nemaiîntâlnită – au devenit o forță militară creștină puternică ce lupta în cadrul granițelor unui imperiu islamic alături de regimentele sultanului.

Soldații lui Karagheorghe nu erau organizați ca o armată obișnuită. Armata lui era formată din sute de mici bande, strânse laolaltă de haiduci sau cneji, bande care inițial incendiaseră și prădaseră proprietățile turcești din zonele rurale și alungaseră populația otomană, făcând-o să se retragă în orașele fortificate. Brutalitatea acestui tip de război a fost amplificată de afluxul de refugiați sârbi din Bosnia și Vidin, care la rândul lor erau victimele opresiunilor din teritoriile lor de baștină. Aceștia au format unități clandestine cunoscute sub numele de beskućnici (cei fără de adăpost), care, neavând nimic de pierdut, au devenit niște trupe de gherilă feroce.

Disciplina era o veșnică problemă. Comandanților sârbi le era greu să-și motiveze trupele neregulate să ducă un asediu la bun sfârșit. Foarte mulți soldați considerau bătăliile o ocazie perfectă de a se îmbogăți, chiar dacă doar în mică măsură: „Soldatul lua un ceaun sau ceva asemănător ca pradă de război și pleca acasă cu el, a observat Vuk Karadžić pe parcursul asediului cetății Šabac, un eveniment de mare importanță în prima etapă a revoltei. „Altul lua o vacă sau o iapă de la turci; altul cumpăra o parte din pradă și apoi pleca să o vândă; altul se plictisea să stea de pomană și se întorcea acasă să culeagă porumbul sau să se îndeletnicească cu strângerea restului recoltei.⁶

Pentru a combate dezordinea și a-i convinge pe țărani să plece la război, conducerea răzvrătiților recurgea la metode coercitive. Cei care nu susțineau revolta erau automat împotriva ei, după cum scria și Prota Matija Nenadović în memoriile sale:

Orice cneaz care nu rămâne ferm pe poziții și nu-și ține armata unită va muri în chinuri; iar orice soldat care nu va fi găsit acolo unde îi e locul va fi tras în țeapă în fața ușii casei sale. Așa că nu vă jucați cu viețile voastre; fiecare om care are o armă să plece la oastea de care aparține… Gospodar George****** își va trimite în secret oamenii prin sate, iar aceștia îi vor ucide pe toți cei pe care îi vor găsi acasă, îi vor trage pe roată și le vor arde casele.⁷

Încercând să suscite loialitate și unitate, Karagheorghe și apropiații săi și-au însușit simbolurile și emblemele imperiului medieval sârb. În discursurile prin care își chema susținătorii la luptă, a invocat spiritul bătăliei de la Kosovopolje. Își făcuse un sigiliu, pe care era inscripționat: Cu mila lui Dumnezeu, Georgije Petrović, [în numele] poporului Serbiei și Bosniei. Crucea decorată cu patru litere C din alfabetul chirilic era unul dintre simbolurile Serbiei medievale și apărea împreună cu vulturul cu două capete pe blazonul lui Karagheorghe.

În august 1804, rebelii sârbi i-au capturat și executat pe dahi. Regimentele de ieniceri au mai continuat să lupte un an, perioadă în care sultanul a devenit din ce în ce mai îngrijorat de puterea și independența crescândă a forțelor sârbe. Sultanul insista să i se restaureze autoritatea, dar conducătorii sârbi au cerut mai întâi garanții că nu avea să se revină la proasta guvernare de odinioară. Karagheorghe și aliații săi nu mai luptau împotriva nesupușilor ieniceri, ci împotriva ordinii imperiale.

Pentru prima dată în istoria otomană, o întreagă populație creștină se ridica împotriva sultanului. Conștiința politică a sârbilor se dezvolta odată cu puterea lor militară. Elita agricolă a sârbilor rebeli, al cărei exponent era Karagheorghe, a limitat treptat privilegiile economice ale spahiilor musulmani. Prin petițiile trimise la Istanbul, Karagheorghe a cerut să fie recunoscut ca lider al sârbilor cu drept exclusiv de a administra și impozita țara. Turcilor avea să li se permită să se stabilească doar în Belgrad, excepție făcând cei care primeau acordul expres al guvernatorului otoman oficial și al lui Karagheorghe. Serviciul vamal și justiția aveau să fie asigurate exclusiv de sârbi, iar fortăreața pașalâcului avea să fie păzită de un număr egal de soldați otomani și sârbi.

În toamna anului 1806, sultanul era gata să accepte aproape toate pretențiile sârbilor. În acel moment însă a izbucnit războiul între Turcia și Rusia. Până atunci, lumea nu acordase mare atenție acestei dispute otomane regionale. Dintr-odată, cauza sârbă a fost aruncată în mijlocul furtunii provocate de Războaiele Napoleoniene. Internaționalizarea unei crize din cadrul Imperiului Otoman a creat un tipar care avea să predomine următoarele două secole în Balcani – politicile marilor puteri au avut aproape întotdeauna o influență decisivă asupra procesului de formare națională. După cum a notat și un istoric contemporan:

Pătrunderea trupelor franceze în vestul Balcanilor, neîncetatele crize politice din cadrul Imperiului Otoman, escaladarea rivalității ruso-austriece în Balcani, războiul cu intermitențe care a sleit Franța și Rusia de puteri și izbucnirea ostilităților prelungite dintre Poartă și Rusia sunt unele dintre puținele evoluții internaționale majore care au influențat direct sau indirect parcursul insurecției sârbe. Adesea sârbii erau puși în poziția de a reacționa la evenimente asupra cărora nu aveau vreun control. Era cât se poate de clar că soarta poporului sârb fusese lăsată în mâinile conducătorilor capricioși din cele mai importante capitale europene.⁸

Victorioasele campanii ale lui Napoleon împotriva celei de-a Treia Coaliții au culminat cu bătălia de la Austerlitz din decembrie 1805. Prin tratatul de pace semnat mai târziu în aceeași lună la Pressburg (Bratislava), Franței i s-a conferit pentru prima dată statutul de putere adriatică. Austria a fost nevoită să renunțe la Veneția și Istria, dar și la Coasta Dalmată, inclusiv la golful Kotor. Prin urmare, expansiunea napoleoniană a început să afecteze Balcanii, conferind peste noapte o importanță strategică pașalâcului Belgrad.

În octombrie 1806, Rusia a intervenit în criza otomană. Sankt-Petersburg era indiferent față de lupta dintre sârbi și Poartă și, până la declarația oficială de război din decembrie 1806, ministerul de externe rus îi îndemnase atât pe Karagheorghe, cât și pe Selim să cadă la pace, cel dintâi acceptând suzeranitatea otomană. Însă evenimentele din Principatele Dunărene, Țara Românească și Moldova (în mare, sudul și estul României și Moldova din zilele de astăzi), i-au înfuriat pe ruși: Poarta țesuse intrigi pentru a înlătura doi prinți greci susținuți de Sankt-Petersburg.

Principatele Dunărene au jucat un rol-cheie în lupta pentru influență asupra Balcanilor purtată de Rusia și Turcia în secolul al XIX-lea. Aceste teritorii de la granița Imperiului Otoman plăteau bir suveranului lor, sultanul, dar se bucurau de o autonomie administrativă extinsă sub conducerea celor doi principi locali. Principii, care purtau numele de hospodari, erau aleși din comunitatea greacă fanariotă, denumită astfel pentru că provenea din cartierul Fanar al Istanbulului. Alegerea principilor în Principatele Dunărene era un proces foarte controversat, căci funcția oferea în mod invariabil deținătorului acesteia recompense generoase. Aristocrația română locală, formată din boieri, era invidioasă pe monopolul politic al hospodarilor; iar țărănimea îi ura pe principii greci. Majoritatea muntenilor și moldovenilor îi considerau a fi niște suverani egoiști, cu nimic mai buni decât turcii.

Influența Rusiei în Principate a sporit treptat pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. În 1774, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat între Rusia și Turcia, Sankt-Petersburgul a primit un rol fără precedent în istorie: de protector spiritual al supușilor ortodocși din Imperiul Otoman, dar și de reprezentare diplomatică extinsă. Între ministerul de externe rus și principii Moldovei și Țării Românești s-a creat o relație strânsă. Prin tratatul de la Iași (din nord-estul României de astăzi) din 1792, Rusia a primit controlul teritoriilor dintre râurile Bug și Nistru (din sudul Ucrainei de astăzi), iar Imperiul Otoman și cel Rus au ajuns să se învecineze la extremitatea nord-estică a Principatelor.

În toamna anului 1806, când Poarta i-a înlocuit pe cei doi principi susținuți de ruși în Țara Românească și Moldova, țarul Aleksandru a ordonat invazia Principatelor. În decembrie, Poarta a declarat război, iar sârbii au profitat de situație plusând pe avantajul pe care îl dețineau în Belgrad, care se aflase sub asediu o bună parte a revoltei. Franța i-a încurajat pe otomani să se opună atât sârbilor, cât și incursiunii rușilor în Principate. Sârbii se aflau acum în centrul unui periculos front balcanic secundar, exact în momentul în care Napoleon punea la cale o altă campanie importantă pe principalul teatru de război european. Karagheorghe s-a aliat cu Sankt-Petersburgul – alegerea sa nu a fost lipsită de temei, dar din acel moment succesul revoltei a depins în totalitate de prezența trupelor ruse în Balcani. Luând partea țarului și declarându-se hotărâți să respingă dominația otomană, sârbii au devenit vulnerabili și dependenți de poziția fragilă a Rusiei în contextul mai larg al Războaielor Napoleoniene.

În 1812, când țarul s-a decis în final să-și retragă forțele pentru a face față amenințării reprezentate de Marea Armată a lui Napoleon, a devenit o simplă chestiune de timp până când sârbii aveau să se prăbușească în urma unui atac lansat de un Imperiu Otoman revigorat. Sfârșitul a venit în toamna lui 1813, când trei armate otomane puternice au atacat pașalâcul. Karagheorghe a fugit în Austria.

Karagheorghe își susținuse autoritatea politică timp de nouă ani prin succese militare și cu sprijinul Rusiei. Însă rolul pe care îl deținuse în pașalâc fusese veșnic contestat de alte personalități puternice la nivel regional. Fusese ales de o adunare a cnejilor care se reunise la Orašac (în centrul Serbiei) la jumătatea lui februarie 1804, imediat după „masacrul cnejilor". Relatările martorilor oculari lasă de înțeles că adunarea a fost un eveniment tensionat și deosebit de dramatic. Doi cneji au refuzat să preia conducerea revoltei înainte ca însuși Karagheorghe să respingă oferta chiar de două ori. Acesta a argumentat că era iute la mânie, drept pentru care nu ar fi fost potrivit pentru respectiva sarcină, căci i-ar fi condamnat la moarte pe cei care i s-ar fi împotrivit. Se pare că tocmai pentru că și-a asumat acest cusur a devenit și mai popular printre celelalte căpetenii.

Sârbii dispuneau de un număr mare de bărbați aflați sub arme, organizați în unități regionale puternice, care erau în primul rând loiale cnejilor locali. Căpeteniile nu au contestat funcția de comandant militar suprem a lui Karagheorghe, dar s-au opus încercărilor acestuia de a centraliza puterea economică și politică. Jakov Nenadović, devenit cneaz în Valjevo după ce fratele său, Aleksa, fusese ucis de Mehmed-aga Fočić, i-a spus lui Karagheorghe că nu era bine-venit în vestul Serbiei. În cele din urmă, în 1810, patru dintre cei mai importanți rivali ai săi au organizat un complot și, în același an, Milenko Stojković, care conducea atât estul Serbiei, cât și un harem extins, a organizat o revoltă împotriva lui Karagheorghe. Deși pe parcursul Primei Revolte Sârbe, nicio rebeliune nu a avut succes, Karagheorghe nu s-a simțit niciun moment în siguranță. Conducătorii sârbi nu aveau știință de carte, disputele dintre aceștia se soldau adesea cu focuri de armă. La rândul lui, Karagheorghe avea o reputație cumplită. Și-a materializat amenințarea rostită cu prilejul alegerii de la Orašac, executându-și, printre alții, tatăl vitreg și fratele, ale căror trupuri neînsuflețite au fost atârnate în fața casei lui Karagheorghe ca avertisment clar pentru cei care ar fi cutezat să-l sfideze.

În spatele acestui spectacol care abunda în intrigi, schimburi de focuri și crime se dădea o luptă cât se poate de serioasă privind sistemul de guvernare al proto-statului sârb. Karagheorghe voia să înființeze un sistem monarhic centralizat, în timp ce rivalii săi, cnejii, luptau pentru o oligarhie în care fiecare căpetenie să dețină puterea supremă pe propriul teritoriu. Mai exista și o a treia forță, ceva mai slabă, reprezentată de neguțătorii și intelectualii din Voivodina, aflată în Imperiul Habsburgic. Aceștia susțineau o putere juridică independentă și alte instituții care ar fi putut ține în frâu atât influența lui Karagheorghe, cât și pe cea a căpeteniilor regionale. Însă suflul reformator al sârbilor din Voivodina nu a influențat decât orașul Belgrad, unde, în 1808, cel mai de seamă intelectual sârb, scriitorul și pedagogul Dositej Obradović, a înființat primul liceu sârb. Karagheorghe s-a preocupat ca influența politică a acestora să fie strict limitată. A avut succes nu în ultimul rând pentru că sârbii autohtoni nu aveau nici cel mai mic interes în ideile revoluționare iluministe susținute de Obradović și compatrioții săi. Sârbii din Voivodina aveau chiar tendința de a se ține departe de cei din pașalâc care își riscau viețile în conflicte armate și nu aveau timp pentru teoriile intelectualilor. Iată cum i-a descris unul dintre cei mai importanți scriitori din Balcani:

Sârbii de pe celălalt mal al fluviului se considerau purtătorii aleși ai culturii occidentale, meniți să-i cârmuiască pe „barbarii pe jumătate sălbatici, fără știință de carte, din principat. Se deosebeau de sârbii băștinași prin port, limbă și viziunea asupra vieții. Noii „oameni ai condeiului priveau cu dispreț muncile fizice, truda pământului, protestau când venea vorba să-și învețe fiii vreun meșteșug și nu voiau să-și mărite fiicele cu vreun meșteșugar. De câțiva ani purtau veșminte „nemțești în locul portului tradițional sârbesc. În loc de tutuiala obișnuită, așa cum se vorbea fără prea multe pretenții în principat, au preluat obiceiul german – care suna ridicol în sârbă – de a se adresa unul altuia la persoana a treia. În cele din urmă, au refuzat să-i mai numească pe sârbi „frați, așa cum se obișnuia în societatea patriarhală din Serbia.⁹

În 1807, căpeteniile au cedat presiunilor exercitate de sârbii din Voivodina și au convenit să înființeze un Consiliu de Guvernare. Însă, asemenea noilor tribunale civile, nici Consiliul nu a contestat vreodată autoritatea comandanților militari sârbi, mai cu seamă pe timp de război. Pe moșiile lor, căpeteniile guvernau adesea cu o brutalitate fără limite.

Țărănimea a început să-i disprețuiască pe cnejii aflați într-o veșnică gâlceavă unii cu alții, ajungând la concluzia că aceștia nu făcuseră decât să ia locul dahi-lor. Noua elită a adoptat portul turcesc, înveșmântându-se în mătase verde, purtând turbane, și făcând profituri imense, exact la fel ca predecesorii lor otomani. Construirea unui stat puternic, stabil și echilibrat, dintr-un aluat socio-economic atât de brut, aflat într-o stare de război perpetuu, avea să se dovedească o sarcină foarte dificilă.

După eșecul rebeliunii lui Milenko Stojković din 1810, un an mai târziu, Karagheorghe a reușit să orchestreze, cu susținerea tacită a rușilor, echivalentul unui coup d’état dintr-un stat constituțional. Însă decizia de a-și îndepărta o bună parte a rivalilor s-a întors împotriva sa. Exilarea sau privarea căpeteniilor locale de drepturi a afectat puternic capacitatea sârbilor de a face față armatei otomane, după ce Sankt-Petersburgul și Istanbulul au acordat Porții suveranitatea asupra pașalâcului Belgrad, prin Tratatul de la București din 1812.

În câteva luni, trupele otomane au cotropit teritoriul sârb și o bună parte a conducătorilor revoltei a fugit în Austria. Prima încercare de a clădi un stat sârb a dat greș din cauza unui conflict între adepții centralismului și cei care susțineau particularismul regional. Aceasta avea să devină o problemă recurentă pentru toți cei care aveau să cocheteze cu ideea formării de state în Balcani.

Țăranii creștini din pașalâcul Belgrad au luptat cu vitejie când nu au mai putut tolera regimul opresiv al dahi-lor. În pofida realizărilor remarcabile ale lui Karagheorghe și ale forțelor sale, revolta a scos la iveală greutățile de care se loveau comunitățile creștine înapoiate și fără știință de carte din Imperiul Otoman ori de câte ori încercau să propună noi formule constituționale care să înlocuiască influența din ce în ce mai slabă a sultanului.

Fuga lui Karagheorghe în Austria, la 3 octombrie 1813, a marcat înfrângerea definitivă a Primei Revolte Sârbe. Restul cnejilor rămași în pașalâc au hotărât să profite de pe urma aparentului său act de lașitate. La început, noul guvernator, Suleiman Pașa, a favorizat o reconciliere cu sârbii. Cu excepția celor mai căutate căpetenii, s-a acordat o amnistie generală, și astfel mii de țărani care fugiseră din calea armatei otomane s-au reîntors în Serbia. Însă ulterior, Suleiman a ordonat reimpunerea unui regim feudal aspru. La scurt timp, țărănimea sârbă, ale cărei idealuri se schimbaseră din 1804, a început să se opună din ce în ce mai vehement acestor măsuri. Guvernatorul și-a înăsprit politica și, până în primăvara lui 1814, se părea că se revenise la vechea guvernare sumbră a dahi-lor:

Oamenii erau arși de vii, atârnați de picioare deasupra paielor care ardeau mocnit până se asfixiau, erau castrați, zdrobiți cu pietre și biciuiți peste tălpi. Femeile și copiii acestora erau violați și câteodată luați cu forța în haremuri… În fața Porții Stambul din Belgrad, erau întotdeauna expuse cadavrele sârbilor trași în țeapă, din care haite de câini smulgeau hălci de carne.¹⁰

Restaurarea autorității otomane a fost atât de sângeroasă, încât după numai doi ani, în 1815, sârbii au declanșat o a Doua Revoltă sub conducerea lui Miloš Obrenović. Frate mai tânăr al unuia dintre cei mai înverșunați rivali ai lui Karagheorghe, Miloš era un crescător de porci fără știință de carte, precum Karagheorghe. Se născuse într-o familie deosebit de săracă dintr-un sat de lângă Užice, din vestul Serbiei, și în adolescență se mutase în est, la Rudnik, unde își ajutase fratele să-și înceapă o afacere cu șeptel. În 1811, după moartea acestuia, i-a urmat în rolul de căpetenie a ostașilor.

În 1814, succesorul lui Selim al III-lea, Mahmud al II-lea (1808–1839), a presupus că rezistența sârbă fusese zdrobită, așa că și-a retras cea mai mare parte a armatei din pașalâc. Miloš a profitat de acest moment pentru a porni o nouă revoltă în primăvara lui 1815. Nu după multă vreme, căpeteniile locale au ajuns să controleze cea mai mare parte a pașalâcului. Miloš învățase niște lecții deosebit de importante din Prima Revoltă. Deși nutrea aceleași