Aria

De Nazanine Hozar

Bestseller The Toronto Star, The Globe & Mail și CBC Books

"Un Doctor Jivago al Iranului." – Margaret Atwood

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri.
Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei.
În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

„Aria este o odisee feministă, despre o fată în vremuri complicate, la izbucnirea revoluției din Iran. Un roman istoric echilibrat și dramatic, cu rezonanță în prezent." – John Irving

„Copleșitor, cinematografic și, ah, cât de captivant!" – Sunday Telegraph

„Te lasă cu inima grea și, totodată, plină de speranță." – Sunday Times

„Explorează întunecimile și speranța într-un oraș aflat în pragul revoluției… Un debut impresionant, care nu va putea fi uitat ușor." - Observer

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 mai 2022
• ISBN: 9786064013880

Previzualizare carte

Prolog

1953

Mehri a deschis ochii. Era întinsă pe un morman de covoare.

— Seamănă cu tatăl lui? a întrebat.

Bătrânul Karimi ținea copilul în brațe.

— Nu știe? și-a întrebat în șoaptă soția, îndreptându-se spre ea.

— Simte, i-a răspuns Fariba, aruncându-i o privire scurtă.

Fariba era mult mai tânără decât soțul ei și era unica prietenă a lui Mehri.

— Eu îți spun sigur că nu știe, a insistat Karimi.

— Taci din gură. Masezi copilul așa cum ți-am arătat?

— Da, da.

A început să maseze pieptul și spatele bebelușului.

— În ce ne-am băgat? a întrebat Fariba. Masează în continuare.

A scos o bucată de carne din răcitor și a pus-o în tigaie.

— E pentru mamă, nu pentru tine, i-a spus soțului ei, întorcând apoi privirea către Mehri. Și-a distrus viața din clipa în care a pus ochii pe bărbatul ăla. Eu i-am spus să vină mai bine să lucreze pentru tine, aici, la brutărie. Dar a zis că ar prefera să-i fie nevastă. Și acum uite ce s-a întâmplat.

— Nevastă, de ce nu scoate niciun sunet copila asta? a întrebat Karimi după un minut.

— Pentru că are ochii albaștri, a spus Fariba. Și e blestemată, la fel ca mama ei.

Mehri zăcuse ore în șir nemișcată sub o pătură, cu spatele sprijinit de perete. Îi era rușine să-și privească prietena.

— Ți-am atras atenția să nu te măriți cu el, nu? a spus Fariba. De câte ori ți-am spus c-o să te bată?

Într-un târziu, Fariba a înfășat copila și, strângând-o la piept, s-a apropiat de Mehri.

— Nu vrei s-o ții un pic? a întrebat-o.

Mehri n-a spus nimic.

— Nu poți să te prefaci că nu există. Da, e fată. Dar nu e chiar așa de rău.

— O să mă omoare, a spus Mehri.

Karimi stătea și el sprijinit de perete, cu fața ascunsă în spatele ziarului. Mâinile însă îi tremurau. Îl dureau după efortul pe care-l făcuse ajutând-o pe Mehri să nască. Iar acum îi era jenă să o privească.

— Știi, măi, omule, dacă am avea un radio, n-ar mai trebui să citești ziarul. Abia dacă îl poți ridica, i s-a adresat Fariba. Se spune că sunt multe lucruri interesante la radio. Mici piese de teatru. Ar fi frumos să ascultăm câte una.

S-a întors cu spatele la Mehri și a aprins cu un chibrit cărbunele din sobă.

Karimi și-a împins ochelarii de citit pe vârful nasului și a împăturit ziarul.

— Prostii, a răspuns. Tu îți faci griji cu radioul, când mai toți ăștia din nord se dau mari cu televizoarele. Și eu, care am învățat singur să citesc, acum așa de mulți ani — de ce să nu citesc ziarul? Pe vremea aia nimeni altcineva nu știa să citească. Nici mama, nici tata. Eram singurul copil de pe stradă care știa. Am învățat literele de unul singur, și tu…

— Ce-i aia televizor? a întrebat Mehri dintr-odată, ridicându-și privirea.

A zărit o șuviță din părul copilei în lumină. Castaniu-roșcat, ca al lui taică-su.

— Ca un ecran de cinema, dar mai mic, a spus Karimi, fără să-și ridice privirea. Suficient de mic cât să încapă într-o cameră. Tot nordul are așa ceva. Zilele trecute l-au arătat pe Mossadegh.

— Ce căuta prim-ministrul la televizor?

— Să arate că e viu. Cineva a încercat să-l omoare. Probabil mizerabilii ăia de britanici, a zis Karimi și s-a întors la ziarul lui. Să-i ia dracu’ pe toți. Dacă nu-s comuniștii, atunci sunt englezii și, dacă nu-s englezii, atunci sunt afurisiții ăia de iubitori de turbane, care se cred egali cu Dumnezeu. Și dacă nu…

Fariba a trântit ceainicul.

— Fata asta, biata de ea, aproape c-a murit azi-noapte și ție-ți arde de politică?

— Să nu mă muștruluiești în fața ei, a spus Karimi. La naiba, nimănui nu-i mai pasă de țara asta. Cu excepția lui. Mossadegh e minunat. Minunat, ascultă-mă!

Mehri a închis ochii și s-a prefăcut că doarme.

— Astea-s treburi femeiești, a adăugat Karimi, mai încet, făcând semn cu capul spre Mehri. Vrei să înceapă să vorbească vecinii? Nu putem s-o ținem aici.

— E în regulă, domnule Karimi, a spus Fariba. Stai acolo, bea-ți ceaiul și citește-ți ziarul. Dar gândește-te ce părere ar avea despre tine minunatul tău Mossadegh.

În următoarele două zile, Mehri a refuzat să ia copila în brațe, chiar și atunci când tatăl, Amir, a bătut la ușa brutăriei lui Karimi, aflată la parter. De pe balconul de la etajul al doilea, Fariba i-a strigat lui Amir că băiatul pe care-l aștepta nu e nicidecum băiat, ci, fără urmă de îndoială, fată.

— Atunci adu-o jos ca să pot s-o omor, a spus Amir.

— Trebuie să-i dai un nume, a spus Fariba, întorcându-se spre Mehri. Acum.

Până seara, copila tot nu avea nume. Iar Amir stătea în continuare la ușă, așteptând s-o omoare.

— Mârâie la oamenii care intră în brutărie, a spus Fariba, legănând copilul în brațe. A trebuit să-i dau fetiței lapte praf, să știi. Și nu-i face bine.

Fariba s-a foit, căutându-și locul pe covoarele persane ce acopereau podelele. A luat ultima înghițitură de gin din cana de ceai și a trântit-o apoi de pământ.

— Mai e și fratele tău.

— N-o să mă ajute, a spus Mehri.

— Așa ai zis întotdeauna, dar nu știi. Și băiatul ăla, Amir, preferă să-și omoare fata în loc să plătească pentru ea. Mai ai pe altcineva în afară de fratele tău?

— Nu.

Karimi a intrat în cameră și s-a așezat lângă soția sa.

— Tot nu-ți e mai bine, copilă? a întrebat-o pe Mehri.

Vocea-i era blândă, dar ostenită. O știa pe Mehri de când avea 13 ani; era una dintre prietenele mai tinere ale Faribei, care era cu cinci ani mai mare. Cu greu suporta să-i vadă durerea.

Mehri și-a tras vălul și s-a acoperit cu el, lăsându-și ochii în jos. Și-a înfipt dinții într-un colț moale al pânzei. Nu-l spălase de câteva săptămâni. Uneori, în timp ce mergea pe stradă, se întreba dacă și alții îi simt mirosul.

Fariba și-a descrucișat picioarele ei groase și s-a ridicat cu copilul în brațe.

— Nevastă, a spus Karimi, ridicându-se și el, pune copilul jos și vino încoace.

Au intrat în camera cealaltă vorbind în șoaptă. Mehri auzea doar frânturi, dar suficient cât să înțeleagă.

— Nu pot să fac asta, l-a auzit pe Karimi.

— Ești gata să le plătești drumul? a întrebat Fariba.

— Asta e casa mea. Nu uita unde-ți e locul, femeie!

— E prietena mea. Și cu prietenii mei fac ce vreau eu. O cunosc pe fata asta. Minte despre fratele ei.

— Guvernul nu va face nimic pentru o familie ca asta, a spus Karimi.

— Atunci asta e povara lor, a spus Fariba. Nu știu ce să-ți spun, omule. Dacă n-ar fi fost legile…

— Lasă legile, spune mai bine ce facem cu el?

— Ne lămurim cu el mai târziu. Dacă trebuie, sunt gata să-i tai capul ăla roșcovan.

Brutarul și soția sa stăteau încă de vorbă când Mehri a luat în brațe copila și a ieșit pe ușa din spate. Afară, în zăpadă, și-a desfăcut vălul și și-a dezvelit sfârcul tare, înnegrit. În aerul înghețat, sânul o durea. L-a apropiat de buzele copilei, însă laptele s-a prelins pe lângă. Îi era frig, dar pielea celei mici era și mai rece. Deasupra lor, un nor acoperise luna, iar peste oraș pogora o mantie de zăpadă. A simțit sângele care i se prelingea pe picioare, lăsând urme pe zăpadă. Dacă Amir se lua după dârele pe care le lăsa, o putea găsi cu ușurință, ca un lup singuratic care își urmărește prada.

Dar Mehri știa cum să-l fenteze. Nevoită să trăiască din cerșit în copilărie, învățase să se descurce în nordul Teheranului, acolo unde locuiau bogații și unde uneori mai căpăta câte ceva de mâncare. De cele mai multe ori însă nu primea nimic, spre deosebire de fratele ei. Dar el era băiat.

Ajunsă pe strada Pahlavi, care lega sudul de nordul orașului și despărțea destine și lumi, a găsit-o mult schimbată față de ceea ce-și amintea: aproape pustie, aproape amuțită, cu fantomele vorbind și cu bogații de mult adormiți. Vedea în lumina felinarelor drumurile înzăpezite care urcau spre culmile munților Alborz, la 20 de kilometri distanță. Când era mică, visa să ajungă pe acei munți. Se imagina deschizându-și brațele și zburând spre ei, asemenea păsării Phoenix în vechile povești. Se întreba dacă de acolo, de sus, se pot vedea secretele orașului. Oare dincolo de văi oamenii muntelui respirau cu mai multă ușurință? Și-i imagina pe bogați la picnicuri pe versanți sau pe malurile râurilor.

După trei ore de mers, se afla pe undeva prin centrul orașului. Îi tremurau picioarele. O dureau, o dureau și iar o dureau, mușchii îi zvâcneau în ritmul tobelor de război și se izbeau de oase. O durea tot corpul, dar cel mai dureros își simțea sexul. Se întreba ce s-ar întâmpla cu copila dacă i-ar aluneca din brațe. Ar îngheța și s-ar transforma într-un mesaj pentru lumea viitoare: feriți-vă de naștere, feriți-vă de viață, feriți-vă să ajungeți nedoriți pe această lume? Dacă ar cădea, oare i-ar exploda craniul? I s-ar rupe toate oasele? Sau, ca atunci când se născuse, s-ar dovedi mai puternică decât tot ce-i în jur și și-ar impune cu forța prezența în lume?

Pe măsură ce înainta, orașul i se dezvăluia. Cons­trucțiile și drumurile se desfășurau în fața ei, dând la iveală o lume a privilegiaților. Aici, în centru, clădirile se ridicau mai sus; văzute de aproape, păreau la fel de masive ca munții care le înconjurau. Pe o parte a străzii se afla cea mai înaltă clădire pe care o văzuse vreodată. Pe ea, imaginea unui bărbat în vârstă: prim-ministrul, Mossadegh. Îl recunoștea. Acum toată lumea îi știa chipul. S-a uitat la imagine o vreme, apoi și-a continuat drumul, a trecut de mașinile parcate și de cele câteva care se strecurau ușor în noapte. S-a gândit că până și forma mașinilor se schimbase de când fusese ultima dată pe-acolo. Erau aerodinamice, în culori pe care nu le mai văzuse până acum.

Străzile și trotuarele erau mai late. Pe Mehri o dureau degetele de la picioare din cauza frigului. Copila era suspect de liniștită, de parcă ar fi știut ce-are de gând maică-sa. Mehri și-a atins coapsele acoperite de răni, trecându-și mâna prin cele trei straturi ale vălului — unul pentru pietate, unul pentru cultură și unul pentru căldură. A luat de jos un pumn de zăpadă și și-a strecurat mâna făcută căuș sub văl, în locul unde fusese sfâșiată, încercând să se curețe, dar frigul o înțepa și mai tare. Sângele îi păta degetele. Și-a dus iar sfârcul la gura copilei, care a refuzat și de data asta să sugă.

A mers încă o oră, până în mijlocul unei intersecții mari. Pe marginea străzii, câteva smocuri de iarbă încercau să-și facă loc din zăpadă. Mehri s-a uitat împrejur. Totul era nou, totul era modern.

Din această intersecție i se deschideau patru direcții. Se putea întoarce spre sud, putea merge mai departe spre nord sau putea rămâne aici, pe străzile care duceau spre est și spre vest. Spre vest, iată din nou portretul bătrânului, de data aceasta pe pagini de ziar lipite pe zidurile de cărămidă. Spre est, strada era mai îngustă, mărginită de copaci mărunți care-și pierduseră frunzele odată cu venirea iernii. Unul era diferit — era un dud, pe care-l recunoștea pentru că, în copilărie, petrecuse ore în șir culegând împreună cu fratele ei fructe dintr-unul identic. Strângeau mii de dude în cutii metalice de conserve și le puneau la uscat până deveneau dulci și le puteau vinde. La lăsarea serii aveau deja suficienți bani pentru mâncare — poate chiar ceva carne care să le păstreze vigoarea mușchilor.

Mehri nu își imaginase vreodată că va deveni mamă. Nu părea că viața ar putea dura atât de mult. Dar iată că viața venise în viteză spre ea, o izbise din plin, crescuse în organele ei, printre mușchi și vene, lună după lună, și apoi explodase din ea sub forma acelei forme de viață pe care o ținea acum în brațe. Voia cu disperare să strângă copila mai aproape, chiar să o sărute. În schimb, și-a apropiat mâna de scoarța dudului, pipăindu-i denivelările. Copila a scâncit pentru prima dată, parcă în semn de protest sau cerând îndurare.

Mehri a continuat să meargă. A văzut alt dud, pe lângă care se deschidea o alee, de unde venea duhoare de gunoi. Și-a acoperit fața cu vălul și a intrat. De-o parte și de cealaltă erau aruncate pungi de gunoi din hârtie. A mers mai departe printre șirurile de gunoaie, cu copila într-o mână, căutând locul potrivit. Nu simțea nimic și nu avea noțiunea timpului. Fetița s-a agitat ușor când a lăsat-o jos. Preț de câteva minute, mama și copila au rămas nemișcate. Luna strălucea pe fața fetiței și, pentru prima dată, Mehri a privit-o în ochi. Aveau aceeași culoare, așa cum spusese Fariba. S-a aplecat și a mângâiat-o pe obraji, pe bărbie și pe sprâncene. A văzut în lumina lunii că sângele de pe degetele ei lăsase urme pe chipul fetiței. Dar nu mai avea ce face acum.

În cele din urmă, Mehri s-a ridicat și s-a întors. A mers fără oprire — departe, atât de departe încât nici lumina lunii n-o mai putea ajuta să-și vadă iar fiica.

*

Camioanele huruiau în toiul nopții pe drumul cu pietriș, trepidând ca un șir de furnici, iar prelatele groase tremurau în timp ce motoarele vuiau și roțile ridicau nori de praf în aerul rece de februarie. Behrouz Bakhtiar a închis ochii. O peliculă fină de jeg îi acoperea pielea feței, sub care se vedeau oasele subțiri. A privit, în lumina lunii, cum treceau patru camioane ticsite cu tineri din provincii.

În seara asta, prima din cele patru zile libere ale sale, nu avea să-i ducă el acasă pe acei tineri, așa cum o făcea de obicei. În schimb, urma să-și aprindă o țigară cu ultimul chibrit pe care-l avea în buzunar și să se ducă pe jos spre casă, coborând muntele roșu, unde pământul era amestecat cu zăpadă, și străbătând apoi în pas întins orașul, de la nord la sud. Acesta era Teheranul lui, iar el era paznicul lui de taină, îngerul cocoțat pe vârful muntelui, numărând clădiri, copaci, lumini și oameni în mișcare, ca niște insecte, care n-aveau habar că sunt priviți.

E ciudat cum sunt oamenii, s-a gândit Behrouz, cu țigara între buzele subțiri. Și și-a început drumul în jos de pe munte și prin oraș, exact așa cum plănuise, așa cum anticipase toată ziua.

S-a strecurat fără efort pe versanți, trăgând din când în când câte un fum din țigară. A fluierat când a avut chef. Străbătuse poteca asta de multe ori, de când învățase să conducă în sus pe munte. Câți ani să fi avut? Șaptesprezece? Acum avea 33, deci asta înseamnă 16 ani. Luând în considerare zilele libere și înmulțind cu 16, îi ieșea că a urcat și coborât versanții muntelui Darakeh cam de 4 000 de ori.

Uneori, desigur, generalii îi dădeau voie să coboare cu mașina și să scape de plimbarea de trei ore. Ba chiar, când se însurase Behrouz, generalul care era la comandă nu numai că-l încurajase să meargă cu camionul, ci îl lăsase chiar să plece mai devreme, ca să-și poată îndeplini îndatoririle de soț — nu fără a-i aminti lui Behrouz câți ani avea soția lui.

— Crezi că nevasta aia a ta o să se descurce cu o prospătură ca tine? îi spusese generalul.

Behrouz avea 19 ani când, la insistențele tatălui său, se însurase cu Zahra.

— Profetul era doar un băiat, iar nevastă-sa avea 40 de ani când a luat-o, îi spusese taică-su.

Dar Zahra nu aducea deloc a nevastă de profet. Avea 36 de ani, nu fusese măritată niciodată și avea un fiu, Ahmad, de-o seamă cu Behrouz. Ahmad nu venise la nuntă. În noaptea aceea, când Behrouz își întrebase proaspăta soție unde era fiul ei, Zahra îi răspunsese:

— Undeva pe holurile închisorii.

Apoi se aruncase asupra lui.

La început, când devenise șofer pe camioane militare, Behrouz era mai vorbăreț. Soldații îl plăceau. Lăsau garda jos, povestindu-i despre viața lor la fermele sau în orășelele de unde veneau. Dacă erau băieți din Teheran, vorbeau despre școli și despre fete. Singurul care nu-și deschisese niciodată inima era un membru al familiei regale — văr cu regele. Dar Behrouz a presupus că asta așa trebuia să fie. Primise ordin să nu-l privească pe băiat în ochi.

Behrouz învățase să conducă la 16 ani, pentru că nu era suficient de puternic ca să lupte sau destul de deștept ca să citească. Taică-su îi arătase chestiile de bază. Ar fi putut să vândă pâine pe stradă, ca tatăl lui, sau să lucreze la exploatările de petrol, ca unchii lui. Dar când sugerase asta, taică-su îl pocnise atât de tare, încât Behrouz văzuse stele verzi câteva zile bune. Și așa se terminase povestea.

Acum, în timp ce înainta, noroiul roșiatic de sub bocanci rămânea înghețat. În urmă cu trei nopți fusese viscol. Dar zăpada se așezase între timp și era bătătorită de-a lungul potecii. Plimbarea nu era atât de groaznică pe cât se așteptase. A coborât cu ușurință pe Darakeh, până în capătul nordic al străzii Pahlavi. Aici erau străzi cu piatră cubică și casele erau vechi. Auzise că pe vremuri aici locuise tatăl regelui.

A trecut pe lângă o mașină veche parcată în stradă, căutându-se degeaba prin buzunare după altă țigară. Un bărbat se îndrepta spre el.

— Scuzați deranjul, n-aveți cumva o țigară? a întrebat Behrouz.

Învățase să vorbească politicos, așa cum făceau oamenii locului. Bărbatul a scos o singură țigară din pachet. Behrouz a luat-o și și-a dus-o la gură. Bărbatul i-a întins o brichetă, a cărei flacără tremura în vântul slab.

— Mulțumesc, a spus Behrouz și a dat să plece mai departe.

— Bani, nimic? a întrebat bărbatul.

Behrouz a așteptat.

— Bani, nimic? a repetat bărbatul.

— Vrei bani pentru foc? a întrebat Behrouz.

— Tu ce crezi?

Behrouz s-a căutat încurcat prin buzunare.

— Am glumit. Prostule.

Bărbatul a izbucnit în râs și a plecat mai departe.

Behrouz a mărit pasul și a scurtat drumul, luând-o pe alei lăturalnice. Știa că se află în cartierul Youssef-Abad, undeva, prin mijlocul orașului. În mod obișnuit, mergea pe strada principală, dar în seara aceasta simțea nevoia de o schimbare. Prin rigole curgeau șuvoaie de apă de canal, dar pe marginea drumurilor, de-o parte și de alta, era plin de duzi înfloriți. Era unul dintre cartierele lui preferate. Îi plăceau magazinele de la colț de stradă, cinematograful și cafenelele, toate vechi, dar frecventate de oameni bogați.

Se holba la literele de pe frontispiciul cinematografului când a auzit un zgomot — ca vaietul unei pisici rănite. S-a apropiat de locul de unde i se părea că vine sunetul, dar apa care bolborosea în canal îl împiedica să-l găsească. A traversat pe o altă alee — nimic nici acolo. A ținut-o tot așa, de pe o alee pe alta, sărind peste rigole. Cu cât căutarea se dovedea mai anevoioasă, cu atât era mai înverșunat. Singurul lui ajutor era luna; din casele aflate în apropiere nu se vedea nicio lumină și părea că tot restul lumii doarme.

În cele din urmă a ajuns la dudul aflat între șirurile de gunoaie. A dat nas în nas cu o haită de câini vagabonzi. Și i-a imaginat sfâșiind în bucăți micuța făptură care scosese acele sunete.

A luat un băț de pe jos și a înaintat. Dar niciunul dintre câini nu s-a mișcat. De cât timp erau acolo? În timp ce se apropia, câinii au rămas așezați și au privit în tăcere. În cele din urmă, Behrouz s-a aplecat și a luat copilul în brațe. Câinii i-au adulmecat picioarele, s-au întors și au plecat.

A gonit spre marginea orașului, trecând pe lângă clădirile abandonate în care locuiau pe ascuns săracii orașului și pe lângă grămezile de cartoane unde dormeau cei și mai săraci. S-a întrebat cât stătuse copilul fără să mănânce. Magazinele erau încă închise, dar soția lui trebuie să fi cumpărat niște lapte, s-a gândit el înnebunit.

Copilul nu părea să aibă mai mult de trei zile. Îl durea capul. Stelele se învârteau pe cer. În cele din urmă, nu foarte departe, a zărit silueta palidă a casei.

Behrouz a stat în sufragerie trei ore, încercând să hrănească fetița. Trezise din somn o vecină, care găsise prin casă niște lapte, dar copila îl vomitase aproape pe tot. Acum și-a înmuiat din nou capacul stiloului în vasul cu lapte pe care îl avea pe jos, lângă el. Ținea micul recipient improvizat aproape de buzele fetiței, atent să nu-l încline prea tare. Laptele i s-a scurs pe buze, dar numai câteva picături i-au intrat în gură. A șters-o pe față cu dosul degetului mic. O să mai încerce peste un minut.

Zahra dormea. Fiul ei, Ahmad, care ieșise din închisoare de două zile, își lăsase ghetele murdare pe masa din bucătărie. Ajunsese la închisoare pentru că tăiase degetele cuiva, și Behrouz știa că probabil se apucase deja din nou de furat.

Spre dimineață, Behrouz încerca din răsputeri să-și țină ochii deschiși. Prin fereastra care dădea spre nord, a privit soarele răsărind. Razele se târau pe podea înspre el. Soția lui dormea încă liniștită în camera ei. S-a ridicat, a intrat în dormitor și a rămas la marginea patului, cu copila la piept. Zahra era înfofolită strâns în pături. Avea pielea deschisă la culoare, iar părul drept, cu fir subțire, căpăta vara o nuanță de castaniu-deschis. În ultima vreme îi plăcea să-l onduleze cu bigudiuri mici, de plastic.

S-a întors în sufragerie și a lăsat cu grijă copilul pe podea. Apoi s-a întors în liniște în dormitor.

— Trebuie să vorbim, a șoptit Behrouz.

Zahra și-a acoperit ochii ca să se ferească de soare.

— Ești acasă. Și eu, care mă gândeam că o să te distrugi cu opiu toată noaptea.

— Vino cu mine.

A tras-o jos din pat.

În sufragerie, fetița se zbătea ca o insectă întoarsă pe spate, cu mâinile și picioarele tremurând.

— Cred că-i e foame, a spus Behrouz. I-am dat niște lapte, dar abia dacă a băut. Cred că trebuie să îl sugă.

Zahra s-a tras de lângă copil.

— Unde ai găsit-o? Ai făcut vreuna din prostiile tale pe care acum trebuie să le rezolvăm?

Vocea îi era tăioasă.

Behrouz a ridicat copila.

— Nici vorbă, a spus. Am găsit-o azi-noapte pe alee, era gunoi peste tot împrejurul ei. Am găsit-o în Youssef-Abad.

— În orașul de nord, a spus Zahra. Ce căutai cu oamenii ăia? Ascultă aici: să duci copila înapoi unde ai găsit-o, ca să poată gunoaiele alea de rude ale ei s-o ia înapoi.

— Era înconjurată de câini. Nu știu ce voiau, dar…

— Scoate-o din casa mea! Și să nu crezi că nu știu de treburile tale murdare. De mine nu te atingi niciodată — de parcă aș fi făcută din foc și te-aș arde. Dar bărbații sunt bărbați. Tot te atingi tu de cineva.

Zahra a prins copila de față.

— I-ai văzut ochii? Sunt albaștri. Jur pe imamul Hussein că mi-ai băgat un diavol cu ochi albaștri în casă.

— Are ochii verzi, a spus Behrouz.

— Nu. Au urme de albastru. Ai adus răul în casa asta, domnule Bakhtiar.

Behrouz a ascultat în tăcere în timp ce Zahra se îndrepta spre dormitor, încă țipând la el. De 14 ani erau împreună, dar furia nu făcea decât să se întețească. S-a uitat la copilă. Zahra avea dreptate. Chiar avea urme de albastru în ochi. Nu știa cum să-i aducă un pic de alinare. În copilărie fusese foarte simplu, când se juca și se prefăcea că are copil. Îl legăna și îl hrănea, exact așa cum făceau fetițele din cartier. Și avea grijă să nu afle tatăl lui. Dar acum era vorba de un bebeluș adevărat. Singurul lucru care-i trecea prin cap era să-i vorbească, de la suflet la suflet. Nu de la ființă la păpușă sau de la stăpân la sclav. Da, avea să facă exact ce făceau oamenii dintotdeauna, din zorii omenirii.

— Vrei să-ți spun o poveste? i-a șoptit fetiței.

Pleoapele ei încrețite erau închise strâns, de parcă s-ar fi ferit să dea ochii cu lumea.

— Vrei să-ți spun povestea Copacului Tooba? a întrebat Behrouz din nou.

Apoi a început, sperând să acopere țipetele Zahrei.

— Dincolo de nori și dincolo de cer, sus de tot, în rai, se află un copac, Copacul Tooba, iar din rădăcina lui izvorăsc lapte, vin și miere.

— Blestemată fie ziua în care m-am măritat cu un copil! a strigat Zahra din camera cealaltă.

Behrouz a continuat.

— Lapte ca să te hrănească, miere, să te îndulcească și vin, să te poarte pe tărâmul viselor.

Zahra a țipat și mai tare.

— Crezi că ai fost mântuitorul meu, domnule Bakhtiar? N-ai făcut decât să îmi prelungești iadul.

Behrouz a ridicat fetița și și-a apropiat-o de buze, șoptindu-i în ureche:

— Copacul Tooba le aparține orfanilor din rai, pentru că nimic nu contează mai mult, micuța mea.

A tăcut și a tras cu urechea înspre Zahra, care între timp își terminase perorația. Copila deschisese ochii, dar era pe cale să adoarmă din nou.

— Mi-ai cântat de pe alee, i-a șoptit la ureche, iar eu ți-am auzit cântecul. Dar și dacă nu l-aș fi auzit și dacă nu ai fi fost salvată, Copacul Tooba te-ar fi așteptat și ți-ar fi fost la fel de bine.

Behrouz a tăcut. S-a întrebat dacă, la urma urmei, făcuse ce trebuie salvând-o pe fetiță. Însă din moment ce o salvase și o trăsese cu forța înspre această viață, mai era un lucru pe care trebuia să-l facă.

— Știi, când eram mic, îmi plăcea mult muzica, a spus și și-a dus degetul mic la gura fetiței, ca să aibă ce suge. Obișnuiam să cânt pe ascuns, ca să nu afle tata. Cântam arii. Știi ce sunt ariile? Niște mici povești, strigăte în noapte. Cânți o arie și lumea știe totul despre tine. Îți știe visurile și secretele. Suferințele și iubirile.

Behrouz a auzit cum se lovește de peretele dormitorului perna aruncată de Zahra și a tăcut. Cum n-a mai auzit nimic preț de câteva secunde, a continuat:

— Îți voi spune Aria, după toate suferințele lumii și după toate iubirile ei. Va fi ca și cum nu ai fost abandonată nicio clipă. Și când vei deschide gura să vorbești, toată lumea te va recunoaște.

Partea întâi

ZAHRA

1958–59

1

Păpușa zăcea aruncată în noroiul din grădină, cu o parte a capului afară și întoarsă spre Aria, de parcă ar fi așteptat-o să vină să o salveze. Chiar și de la distanță, fata văzuse că ochii păpușii aveau aceeași culoare cu ai ei. S-a întins pe burtă și a încercat s-o prindă cu mâna, dar păpușa era prea departe. Aria era micuță pentru vârsta ei; orice altă fetiță de cinci ani ar fi putut ajunge la păpușă, s-a gândit. S-a uitat în jos, examinându-se. Rochia pe care i-o dăruise tatăl ei luna trecută era deja gri. Iar acum, târându-se prin noroi, nu făcea decât să înrăutățească lucrurile. Avea să dea de necaz.

Una dintre pleoapele păpușii era pe jumătate închisă, dar s-a deschis când Aria a înșfăcat și scuturat în sfârșit corpul de lemn. I-a făcut și ea cu ochiul. Apoi s-a târât afară din noroi, ținând păpușa la piept. S-a ridicat pe vârfuri și a aruncat o privire prin fereastra care dădea spre grădină. Zahra era undeva înăuntru și, dacă o găsea pe Aria în halul ăsta, avea să-i facă iar vreo răutate.

Tatăl ei era plecat de o săptămână, avea de lucru la cazarmă și în taberele militare. Asta însemna că Zahra o hrănea doar o dată pe zi, pentru că o fetiță ca Aria nu merita nimic mai mult. Uneori, când Zahra nu se uita, Aria îi șterpelea mâncarea de pe masă.

A țopăit prin curte ținând păpușa strâns în mână. Făcea salturi peste canioane imaginare care se deschideau în rosturile din piatra cubică. Când flăcările ajungeau la marginea canioanelor, sărea mai sus. Apoi a luat-o la fugă spre fântâna din curte ca să-și potolească setea. Bazinul de ciment din jurul fântânii era mic și în zilele fierbinți de vară îi plăcea să se joace în el. Dar vecinii, care făceau cu rândul la spălatul vaselor în bazin, nu erau de acord. Iar când aflase Zahra, îi dăduse câteva scatoalce ca s-o învețe minte. Astăzi avea o altă misiune: să-și curețe păpușa cea nouă. Se prefăcea că o primise de la Bobo. Nu-i spunea Baba, așa cum le spuneau alți copii taților lor.

A îngenuncheat lângă bazin, a dezbrăcat păpușa de rochia murdară și a băgat-o în apă. Păpușa a stat la înmuiat o vreme, timp în care Aria s-a jucat cu degetele prin părul ei încâlcit. Când a terminat, a șters păpușa cu poalele rochiei, cu partea cel mai puțin murdară. Apoi a luat rochița păpușii. Printre pliuri era plin de petale de flori. A frecat materialul așa cum o văzuse pe Zahra făcând când le spăla lor rufele. Când a terminat și cu rochia, a îmbrăcat păpușa și a așezat-o cu grijă pe iarbă, lângă bazin, ca să se usuce. Apoi s-a întins lângă ea și a adormit. Scăldată în lumina soarelui, a visat o femeie care i-a spus cât era de norocoasă că găsise păpușa și că dacă voia să devină o bună luptătoare trebuia să uite de foame. A dormit adânc și a mai visat și alte lucruri, cum ar fi niște lei prin deșert și nomazi în munți.

Când a tras-o de păr Zahra, s-a trezit, prea șocată ca să poată plânge. Zahra a pocnit-o peste față cu dosul palmei, știind că așa provoca mai multă durere. Verigheta Zahrei i-a lăsat o tăietură pe obraz, din care a început să picure sânge.

Unul dintre vecini, domnul Jahanpour, privea scena de pe balconul său, din partea cealaltă a curții. A intrat în casă, trântind ușa în urma lui, și a ieșit din nou cu o portavoce.

— Doamnă… doamnă, vă rog, nu e omenește ce faceți. Vă sfătuiesc să nu…

— Vezi-ți de treabă, rahat de om! a strigat Zahra.

Domnul Jahanpour a încercat din nou, cu glasul răsunând din portavoce.

— Doamnă, nu aceasta e calea cea bună să rezolvați lucrurile.

Zahra a încetat loviturile.

— Ascultă, Domnule Mântuitor, rahatul ăsta e fiică-mea. Fac ce vreau cu ea.

— Doamnă, v-am mai spus și data trecută să vă contro­lați furia cu fetița asta. Nu făcea decât să se joace. Am văzut-o.

— Deci pe cât ești de idiot, pe atât ești de pervers, a ripostat Zahra. Pune chestia aia deoparte. De ce trebuie să te audă tot cartierul?

Domnul Jahanpour a rămas tăcut în timp ce Zahra o trăgea în casă pe Aria, care se zbătea protestând.

— Treci pe balcon! a spus Zahra și a aruncat-o pe Aria pe terasă. Nu primești nici mic dejun, nici prânz, nimic.

— Oricum nu vreau să mănânc nimic! a strigat Aria.

Zahra a încuiat ușa de la balcon.

De unde era acum, Aria îl putea vedea pe domnul Jahanpour în curte, îngenuncheat lângă grădina unde se jucase ea adineauri. Avea mâinile la spate și se uita la patul de stuf. Apoi și-a ridicat privirea spre apartamentul Ariei.

— Împărțim spațiul ăsta, femeie proastă, a spus. Nu îți aparține doar ție.

S-a aplecat și a smuls un fir de stuf, iar acum Aria îl vedea și pe fiul domnului Jahanpour stând în spatele lui. Băiatul a rămas o vreme pe lângă tatăl său, apoi s-a îndreptat spre bazin și spre peticul de iarbă unde își lăsase Aria păpușa. A înșfăcat păpușa și a fugit înăuntru. Tatăl lui l-a urmat.

— Spune-i să îmi dea păpușa înapoi! a strigat Aria după domnul Jahanpour.

Dar bărbatul nu i-a răspuns.

Era aproape întuneric când Aria s-a trezit din cauza unei bubuituri.

— Trezește-te, i-a spus o voce agitată.

Aria s-a frecat la ochi. Și-a lipit fața de zăbrelele balconului.

— Cine e? a întrebat. Nu te văd.

— Jos.

În lumina lunii a ieșit la iveală o siluetă. Era băiatul vecinului.

— Locuiesc peste drum de tine, i-a spus. Aia e mama mea, în bucătărie.

I-a arătat apartamentul de vizavi. Aria a văzut prin fereastră o femeie care stătea în picioare, în dreptul unei oale aburinde.

— Ce mă interesează? Dă-mi înapoi păpușa. Am văzut că tu ai luat-o.

— Știam că e a ta. Am luat-o ca să pot să ți-o dau înapoi. Am văzut când te-a pocnit maică-ta. Ai pocnit-o și tu? Baba al meu zice că dacă mă lovește vreodată așa, am voie să îl lovesc și eu.

— Dă-mi păpușa.

— Așteaptă. Am nevoie de ajutorul tău. Vezi copacul ăla mare din fața ta?

Băiatul i-a arătat un cireș înalt, aflat aproape de mijlocul curții. Ramurile erau deja atât de lungi, încât atingeau balconul.

— Ce treabă ai tu cu copacul? a întrebat Aria.

— Ajungi la crengi de unde ești? Mi-a rămas mingea înțepenită acolo, a spus băiatul.

— Nu. Întâi dă-mi păpușa.

— Nu pot. Ar trebui să ți-o arunc și nu pot să arunc așa departe. Dar Baba al meu zice că într-o bună zi o să fiu puternic tare de tot, așa ca el. Vrei să îmi vezi mușchii?

— Îi urăsc, a răspuns Aria. Și Bobo al meu e puternic.

— Ce-i aia Bobo?

— E cum ai și tu, idiotule, a spus Aria. Tata.

— Și atunci de ce îi spui Bobo?

Aria s-a aplecat peste balcon.

— N-ai școală mâine?

— Scutură un pic crengile, i-a spus băiatul. Și o să cadă mingea.

— Nu pot să vorbesc cu tine. O să dau de belea.

— Uite, dacă mă ajuți să dau mingea jos, îți aduc un cadou mâine după școală și îți dau și păpușa înapoi.

— Nu-mi trebuie cadouri, a spus Aria.

Băiatul s-a îmbufnat și s-a așezat turcește pe pământ.

— Te urăsc! i-a strigat el. Ești o fetiță proastă.

— Sunt mare, i-a spus Aria. Sunt foarte, foarte mare.

Cum n-a primit niciun răspuns, a adăugat:

— Am cinci ani. Când o să ningă, o să am șase.

— Auzi, vrei totuși să scuturi un pic crengile? Mi-a amorțit gâtul de atâta uitat în sus și vorbit cu tine.

Aria s-a apropiat de marginea balconului.

— Cum te cheamă? l-a întrebat.

— Pe tine cum te cheamă? a ripostat băiatul.

— Eu te-am întrebat prima.

— Kamran.

— N-am mai auzit numele ăsta până acum.

— Ai numai cinci ani. Mai ai timp.

— Eu sunt Aria.

— Aria? a răspuns el râzând. Ăsta e nume de băiat.

— Eu nu sunt băiat.

— Bine, nu ești băiat. Mă ajuți?

— Poate.

Uitându-se în jos printre gratii, Aria a observat ceva ciudat la băiat, la fața lui, la buzele lui.

— Te-a lovit taică-tu? l-a întrebat.

— Nu, a răspuns băiatul.

— De ce ai buzele așa despicate? Ai căzut?

Băiatul părea jenat.

— Așa am eu… așa e… așa m-am născut. Am gura cumva întoarsă pe