Povestea Unui Balbait

De Ionut Croitoru

Povestea unui balbait — O carte despre “cum sa iti construiesti succesul, esec dupa esec”

<

Ca specialist, sunt surprinsa uneori sa observ capacitatea de vindecare sau mai bine spus de autovindecare a fiecarui om.

Insotindu-l in demersul terapeutic, asemeni unui parinte hranitor care il tine de mana pe copilul sau interior, sustinandu-i maturizarea emotionala, adultul de astazi retraieste povestea de altadata cu inima si mintea inteleptului. El se impaca cu trecutul sau si isi imbratisaza fiecare experienta ca fiind pilon in evolutia sa personala.

Uneori este nevoie sa daramam ziduri.

Sunt zidurile din mintea omului ce se constituie ca blocaje in exprimare, obstacole imaginate sau date de experiente traumatizante neintegrate.

Uneori este nevoie pur si simplu sa invatam sa respiram, ca si cand am lua viata de la capat, cu un nou inceput.

In aceasta carte veti asista, prin ochii autorului, la povestea sa reala de viata, asa cum este relatata uneori in terapie, cu lux de amanunte ce condimenteaza in mod surprinzator traiectoria sa unica de viata.

Ca sa parafrazez numele autorului, iata, croitorul isi croieste singur haina cu materialele primite mostenire de la parinti, apoi o poarta cu mandrie prin lume.

Fiecare persoana devine personaj de poveste, are propria lui poveste si, mai mult decat atat, devine regizorul propriei sale vieti.

Nu este usor insa, cand rolul pe care l-ai primit la nastere este cel al unui pitic din Alba ca Zapada.

V-ati intrebat vreodata ce s-a intamplat cu cel mai mic dintre piticii din poveste, cel pe care atarnau hainele, inocent si de la care nu scoteai o vorba? V-ati intrebat vreodata “cum a trait el fericit pana la adanci batraneti”? Ei bine, sa stiti ca evolutia lui a fost una spectaculoasa si nu a mai ramas nimic din copilul de altadata.

Ma vad in fata unei istorii de viata uimitoare, a unei povesti de viata fascinante despre “cum sa iti construiesti succesul, esec dupa esec” si sunt onorata sa observ o personalitate evoluata si complexa, impachetata in aura modestiei a unui personaj de film.

Aceasta carte este despre metamorfoza sufletului uman, despre procesul de transformare a micutei omizi dintr-un cocon intr-un frumos fluture liber sa zboare incotro doreste.

Aceasta carte este menita sa te ajute pe tine, cel care nu ai crezut in tine!>>

–Psiholog Logoped Mihaela Tone

• Limbă: Română
• Editor: Ionut Croitoru
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060716419

Ionut Croitoru

Multumesc celor care mi-au dat o voce atunci cand nu aveam una. (Autorul)

Previzualizare carte

Copyright

Povestea unui bâlbâit /

Ionuț Croitoru.- Snagov : Letras, 2021

ISBN eBook ePUB 978-606-071-641-9

Întreaga responsabilitate pentru conținutul acestei cărți aparține autorului. Copyright 2021, Ionuț Croitoru.

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Credit imagine copertă: 123rf.com

Carte distribuită de www.piatadecarte.net

email: [e-mail]

Comenzi la tel. [phone] // 0787 708 844

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte,

pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Povestea unui bâlbâit, un link către această carte și Editura Letras.

Mulțumesc celor care mi-au dat o voce

atunci când nu aveam una.

Hop și eu... și ai mei

Hai să începem cu începutul. M-am născut în România anilor ’80, dar nu am avut mare treabă cu regimul comunist.

Am doar două amintiri mari și late despre comunism: prima, pe tata cum lăsa jaluzelele și acoperea partea de sus a televizorului cu o pătură, când priveam știrile, seara. Probabil să nu bată lumina în geamuri, să vadă cineva că suntem acasă. A doua, pe tata cum cobora cu o sfoară să fie folosită pe post de cătușe de către un polițist sau milițian, care prinsese pe cineva pe strada noastră, dar nu avea cu ce să-l imobilizeze. Intuiția îmi zice că ambele scene s-au petrecut în serile Revoluției.

Dar cine are nevoie de amintiri despre comunismul de afară, când una din primele chestii pe care mi le amintesc despre vecinii de pe scara de bloc este că „ăla de sub noi are legături cu Securitatea? Că știam toți că „are carnetul roșu, chiar dacă nu se discuta de asta decât pe ascuns? Îți dai seama la ce risc mă expuneam încercând să mă bucur și eu de o copilărie obișnuită, în care țopăi, trântești, alergi, scapi, te împiedici... pe scurt, faci o grămadă de zgomot.

Dar am vorbit prea mult de vecinii sensibili. Familia în care m-am născut a fost una tipic comunistă. Bunicii din partea mamei aveau o viață decentă, pe la jumătatea secolului trecut, într-un orășel micuț, care totuși prospera datorită profilului petrolifer. Bunicul lucra ca inginer la o uzină militară, iar bunica ajunsese deja asistentă-șefă la secția de pediatrie a localității.

Odată cu apariția mamei în familie, s-au mutat într-un oraș de vreo șapte ori mai mare, aflat în plină expansiune industrială, găsindu-și foarte ușor locuri de muncă. În paralel, tatăl meu se născuse într-un sat din județul învecinat, al patrulea copil și singurul băiat al unei familii de țărani destul de înstăriți, capul familiei fiind brigadier și impunând autoritatea aferentă atât pe plan local, cât și acasă. Un centru universitar important pe plan regional, echidistant de cele două localități, completa peisajul.

Restul e de la sine înțeles, mama și tata s-au cunoscut în timp ce urmau cursurile facultății de inginerie în orașul universitar menționat. Până să termine amândoi facultatea, s-au întâmplat două chestii: mama era însărcinată cu sora mea mai mare și tata avea deja ocazia să plece pe vapor, ca inginer navalist.

Ca să nu crească mama singură copilul, bunicul meu s-a sfătuit cu bunica mea și a rezolvat problema, facilitându-i tatălui meu angajarea la șantierul naval din orașul lor, și treaba a fost ca făcută. Tata a lucrat la acel șantier până a ieșit la pensie, circa treizeci și cinci de ani mai târziu.

Dar să revenim la mine, că asta e povestea mea – la cinci ani după sora mea am apărut și eu. Dacă până la mine, bunicii locuiau separat de părinții și sora mea, cu un suflet în plus, lucrurile s-au complicat destul de tare.

Din mai multe motive, cele două familii au luat decizia să se mute împreună, găsind un apartament cu patru camere foarte aproape de șantierul tatei și de spitalul bunicii mele. Din patru adulți, se găsea mai ușor cineva să aibă grijă de cele două odrasle; mai ales considerând că bunica mea urma să se pensioneze anticipat pe caz de boală, rămânând să îngrijească de casă și nepoți.

Una peste alta, o decizie de viitor și un plan destul de sănătos gândit. Căderea comunismului era pe-atunci doar o iluzie, deci lucrurile se mișcau în ritmul lor est-european pentru o familie extinsă cu trei ingineri care, mai devreme sau mai târziu, urmau să devină profitabili și să-și permită ce le oferea regimul.

Cum era s-o mierlească autorul

După un început atât de banal, poate că te întrebi de ce discutăm.

Păi, ce s-a întâmplat a fost că era să crăp de două ori în primii cinci ani de viață.

Una din puținele distracții pe care și le-au permis părinții mei era petrecerea sfârșiturilor de săptămână cu diverse cunoștințe sau rude. Se adunau la una din familii acasă și făceau diverse activități „preistorice", pe vremea când nu existau internet, telefoane inteligente sau rețele de socializare. Se juca rummy, cărți, table, dame, șah, se vizionau filme – dacă erai norocos și cunoșteai pe cineva care avea un video player și niște casete înregistrate îndoielnic – se mânca, se bea, se bârfea cine ce a mai făcut, care unde s-a mai angajat. Adică, știi ce zic, lumea chiar socializa.

La sfârșitul unui astfel de weekend, au ajuns ai mei acasă aproape simultan cu bunica mea, care ieșea din tură de la spital. Eu aveam vreo doi ani și jumătate și nu mă simțeam prea bine. Probabil începuse să se și vadă, motiv pentru care bunica mea a exclamat că „copilul ăsta are figură de nefrotic".

Asta probabil pentru că chiar sufeream de sindrom nefrotic – așa cum au dovedit-o o vizită la spital și niște analize. Datorită sindromului ăsta, dar și a tratamentului – care aveau ambele ca efect secundar faptul că mă umflam – ajunsesem să arăt ca un butoiaș blond.

Numai de-ar fi fost asta singura mea problemă. Aparent tratamentul nu a funcționat chiar cum se așteptau medicii din orașul meu natal și începusem să fiu în real pericol, motiv pentru care a trebuit să fiu transferat de urgență la spitalul din București. M-a înțepat lumea nevoie mare pe-acolo, până ajunsesem să stau cu perfuzii și în tâmplă. În tot acest timp, la mine acasă domnea o atmosferă demnă de tragediile grecești, pe tata apucându-l din când în când nevoia să se dea cu capul de pereți.

În comunism nu avea voie să stea nimeni cu pacienții, decât cu foarte mari eforturi – cunoștințele sau atențiile făcând miracole în privința asta. Însă chiar și așa, era un joc periculos. Ideea de aparținători era, deci, la ani distanță. Noroc cu bunica mea, care, fiind cadru medical, mai putea intra pe la mine. Nu că aș fi avut eu mare treabă cu toate astea. Când puteam vorbi, ceream „facoci cu cane" (cartofi cu carne, în traducere liberă), care era de pe atunci una din combinațiile mele preferate.

După o lună, era din ce în ce mai rău. Ai mei au înțeles că nu era a bună când m-au găsit cu pastilele, care trebuiau să-mi fi fost administrate mai devreme, ca parte a tratamentului, îndesate în buzunarul pijamalei. Mesajul din partea medicilor curanți a fost că oricum nu aveam să mai scap, deci mai bine mă ducea familia acasă, să mor în pătuțul meu. Mișto chestie s-o auzi, ca părinte de copil de nici trei ani. Starea lucrurilor a fost confirmată și de medicii de la spitalul din orașul meu natal, unde fusesem adus între timp înapoi. Nu părea a mai fi nimic de făcut, deci ai mei m-au luat înapoi acasă.

Ce urmează frizează misticul, așadar, te înțeleg perfect dacă renunți acum. Poate chiar reușim să vorbim la editură, să îți primești banii înapoi. Astea sunt însă singurele fapte pe care le știu ca fiind reale, confirmate și reconfirmate de toți cei implicați.

Bunica mea a fost dintotdeauna o fire credincioasă, pe rit creștin-ortodox, deci e lesne de înțeles că se știa cu preoții din zonă. Așa s-a făcut că a convenit cu un preot de la o biserică din apropiere să se facă o slujbă pentru sănătatea mea. I s-a cerut să aducă niște haine sau lucruri pe care le purtam zilnic. Așa că a luat cu ea un set de pijamale – bolnav fiind, erau cam singurele lucruri pe care le mai purtam.

S-a făcut slujba, cu ușile închise. Nu am idee ce s-a întâmplat acolo, din toată familia doar bunica mea a participat. S-a întors acasă și m-a îmbrăcat cu pijamalele respective (probabil mai multe zile la rând).

După aproximativ două săptămâni nu mai aveam absolut nimic. Nicio afecțiune, sindrom sau problemă de sănătate. Mi s-au făcut toate analizele posibile, nimeni nu și-a putut explica schimbarea radicală de situație. Sau, dacă au făcut-o, i-aș ruga să îmi transmită și mie.

Ori și-au făcut medicamentele efectul cu întârziere, ori s-a întâmplat o minune. Oricât de cerebral sau sceptic mi-aș dori să fiu, mai mult de atât nu pot spune. Mai mult de-atât, treizeci și ceva de ani mai târziu, pot spune că nu am nicio problemă, nici nu am mai avut vreodată, cu rinichii (și chiar m-am controlat).

Sigur, am avut multiple interdicții din partea medicilor după acest episod. Cea de care îmi amintesc cel mai bine este la efort, eu teoretic neavând voie să fac niciun fel de efort, toată viața – fără educație fizică la școală, sporturi sau exerciții fizice. Îmi mai aminteam de regula asta când mă prindea seara pe terenul de baschet sau când mă grăbeam să-mi termin temele, că mai aveam de făcut a treia tură zilnică de abdomene, genuflexiuni și flotări.

În fine, până să mergem mai departe cu povestea, am dat-o iar în bară.

Am reușit să fac meningită pe la patru ani și jumătate. Nu știu dacă bacteriană sau virală, cert e că nu am îmbolnăvit pe nimeni din familie. Bine măcar că au trecut vreo doi ani între incidente, să își mai revină puțin imunitatea naturală a organismului; dacă veneau una după alta, nu cred că mai aveai ce citi acum.

Debutul a fost fulminant. De pe o zi pe alta, am ajuns să sufăr de fotofobie, de trebuia să stau aproape pe întuneric să nu mă doară ochii și să nu pot pune bărbia în piept, pentru că mă durea ceafa îngrozitor. De restul simptomelor nici nu mai pomenesc. Evident că asta a însemnat iar spitalizare, la spitalul județean din orașul meu natal – de data asta, am rămas acolo, fără transferuri în alte părți. S-a aplicat același scenariu, fără aparținători internați cu mine. Măcar de data asta bunica mea cunoștea mai mulți oameni, fiind practic colegii ei de breaslă.

Îmi amintesc, ca prin ceață, că eram într-un salon mare, cu vreo cinci-șapte paturi, majoritatea dintre ele ocupate. Normal, niciunui copil nu îi plăcea să fie spitalizat, darămite și fără cineva drag lângă el. Deci țipetele repetate ale unor suflete care și-ar fi dorit să fie oriunde altundeva erau la ordinea zilei. Eu eram deja îngrozit de ace, așa că nimic nu mă putea pregăti pentru ce avea să urmeze.

Ca tratament pentru meningită am făcut puncție lombară. Eram înțepat cu acul ăla lung în coloană de două ori pe zi. O dată să se introducă antibioticul cu care eram tratat, o dată să se verifice dacă are efect. Am fost spitalizat vreo două săptămâni.

De anestezie, sincer să fiu, nu îmi amintesc, detaliile acelor zile fiind înconjurate de o ceață plină de groază. Știi de care zic, din aceea care apare în singurul loc în care nu îți doreai să ajungi, unde cele mai grozave și înfricoșătoare temeri ți se pot adeveri. Un cimitir, o peșteră întunecată, un beci părăsit, un real hău al lumii de dincolo, din care să iasă monștrii imaginației noastre și să ne devoreze de vii.

Nu îmi mai amintesc cum veneau câte patru asistenți să mă țină nemișcat pentru puncție sau cum urlam de se auzea din capătul opus al holului.

Nu îmi amintesc cum, disperată să mă vadă, sora mea, pe atunci în vârstă de aproape zece ani, a mușcat de mână un asistent și a fugit de lângă bunica mea, să urce la mine, să se asigure că sunt bine – din fericire, nici măcar regimul comunist nu își permitea să reacționeze în fața hotărârii nezdruncinate a unui copil care își iubea fratele.

La început m-a văzut agitat, nervos, speriat, rănit, dornic să plec acasă – ca să creăm o paralelă vizuală, probabil ca un animal sălbatic care întâlnește omul pentru prima oară și ajunge în captivitate, unde nu e tratat chiar bine. Spre sfârșitul perioadei de spitalizare însă, când a reușit să mai intre încă o dată până la mine, la fel de „ilegal", îmi zicea că devenisem inert, cu ochii rătăciți, fără nicio reacție când mai venea cineva să mă mai înțepe (iar). Practic, renunțasem să mai lupt.

Din fericire, tratamentul a funcționat și după aproximativ două săptămâni eram acasă și cu mai multe restricții de urmat. Iar să nu fac efort, să nu cumva să fac stagiul militar, să fiu atent să nu răcesc, să nu stau cu capul gol în frig, chestii de genul. Mai devenisem și alergic la penicilină și compușii săi; probabil că îmi curge și acum prin vene, la câtă au băgat în mine, că un lucru e sigur – mă îmbolnăvesc al dracului de greu.

Ce vrei să zic? Că sunt supărat pe medici pentru ce mi s-a întâmplat? Că puteau să fie mai empatici, să se comporte mai bine cu mine, să îmi explice ce mi se întâmplă, că ei vor, de fapt, să mă ajute, poate să îi lase pe părinți să îmi fie alături măcar în timpul puncției ăleia blestemate? Păi, depinde pe cine întrebi.

Vrei să vorbești cu copilul ăla, care a ieșit mai mult mort decât viu din spital? Care nu a înțeles decât durerea, soră cu moartea, prin care a trebuit să treacă? Pentru care nicio bucurie, nicio rază de soare nu mai contau, pentru care niciun chip, oricât de cunoscut, nu mai arăta la fel? La naiba, până la urmă, ce sens mai avea viața, dacă trebuia suportată o durere de genul ăla?

Ce vrei, să îi cumperi cea mai frumoasă jucărie, să îl iei în brațe și să îi spui că acum e în siguranță? Crezi că mai contează vorbele tale acum? Durerea a asurzit totul. Ții în brațe un trup inert. Nu pot să îmi imaginez prin ce trebuie să treacă un copil încât să își dorească să moară, dar sunt convins că am ajuns să gândesc și asta.

Sigur, poți să încerci să vorbești, dar ar fi bine să o faci de la distanță. Probabil că ai fi martorul unei scene demne de filmele cu mutanți. În care un copil de cinci ani, în niște pijamale murdare, cu picioarele goale, cu lacrimi în ochi și maxilarele încleștate, strânge din pumnul lui mic și întregul spital dispare într-o fracțiune de secundă, șters de pe fața pământului, pulverizat până la nivel atomic, în locul lui rămânând doar un crater negru, fumegând, izbăvit fiind de toate durerile și grozăviile care se pot petrece înăuntru.

Ăla e copilul în pielea căruia nu va mai intra niciun ac vreodată. De care nu se va mai apropia vreo persoană în halat alb sau albastru, cu niciun scop din lumea asta. E copilul pentru care am construit un castel cu fortificații impenetrabile, din piatră și metal, consiliat fiind de Sun Tzu. Intrarea e păzită de spartanii lui Leonida, în timp ce sus, pe ziduri, patrulează neîncetat arcașii elfi imaginați de Tolkien. În poziții strategice găsești desfășurate tancurile de asediu din StarCraft. Din când în când, pe deasupra mai zboară câte un arhanghel sau un serafim, să se asigure că e totul în regulă – știi tu, îngerii ăia de rang superior care, dacă e nevoie, mai întâi lovesc cu sabia și apoi întreabă. Că își permit.

În castelul ăla, lumea trăiește fără griji, fără boli și, mai ales, fără dureri. Nu te costă nimic să trăiești acolo, trebuie doar să fii sincer, drept, muncitor și să nu dorești răul aproapelui tău.

Și, te rog, în niciun caz să nu încerci să înțepi pe altcineva. S-ar putea să se supere. Cam tare.

Ăla e locul unde ne mai întâlnim din când în când, unde merg să mă asigur că totul e în regulă. E casa lui, cum e și a mea. Însă până să îl construim împreună, au mai fost ceva pățanii prin care a trebuit să trecem. El mai mult, eu mai puțin.

Luând în calcul toate astea, aș zice că, pentru binele amândurora, ar fi indicat să vorbești cu mine. Cred că ești de acord.

Bineînțeles că realizez că echipa medicală din acel spital mi-a salvat viața. Mai mult, au făcut-o într-un fel care m-a ferit de cele mai rele scenarii și urmări, care mi-ar fi putut distruge întreaga existență. Lucrurile puteau sta mult mai rău, să ajung să nu mai știu de mine, cu deficiențe serioase de diverse feluri.

Bine, n-am scăpat chiar neatins. A fost o singură urmare „neașteptată" a acestei experiențe, care mi-a definit întreaga viață, cel puțin până acum, dar n-aș vrea să-ți stric surpriza.

Aaa...devărata intrigă

Ei, și cam asta a fost cu aventurile mele spitalicești. Din fericire pentru mine, am devenit o persoană într-adevăr sănătoasă după aceste episoade. Nu știu dacă organismul meu și-a jurat să nu mai ajungă niciodată în spital, dar în afară de niște amigdale scoase cândva în anii ’90 și ceva probleme stomatologice, nu am mai călcat pe-acolo. Nici apendicită nu am făcut sau alte chestii din astea banale.

Îmi și imaginez o discuție la nivelul anticorpilor mei și al sistemului meu imunitar, cândva după cele două episoade cu îmbolnăviri. Un soi de ședință de partid (să fiu în trendul povestirii de până acum) de unde nu a absentat nimeni. Chiar dacă unii erau, săracii, în pragul colapsului. Alții au venit în cârje, bandajați la cap, fără vreun ochi sau chiar fără vreun membru. Presupun că le-a fost destul de greu să mă țină pe picioare, chiar și cu minunile întâmplate în jurul meu. Au fost și sacrificii implicate, nu au avut bătălii chiar ușoare de purtat.

Unul mai puternic, probabil un fel de șef al anticorpilor, concluzionează gânditor și puțin epuizat:

„Frățică, dacă asta e treaba cu bolile, aș zice mai degrabă să ne vedem de treabă și să nu mai ajungem acolo. Nu de alta, dar încă un episod din ăsta, și se duce gazda asta pe copcă".

Un ușor murmur de aprobare înconjoară sala. Respectivul continuă:

„Și dacă se întâmplă asta, înseamnă că tragem obloanele și nu mai pleacă nimeni acasă, la familie. Deci ce-ați zice să nu lăsăm asta să se întâmple? Ce idei aveți să îl ținem pe țâncul ăsta pe picioare? Haideți, că nu ne ajută nimeni, dacă nu ne ajutăm noi".

Murmurul aprobator crește în intensitate, până încep să se audă voci distincte cu diverse propuneri. Se face lista cu îndatoriri, se încheagă echipele care să supervizeze fiecare activitate în parte, toată lumea știe ce are de făcut. Dacă mă întrebi pe mine, nu s-a schimbat nimic, încă, nici acum.

Însă lucrurile nu au stat așa de simplu, sus, la etaj.

Creierul rămăsese intact, fără daune severe sau permanente. Însă, pus sub asediul repetat al unor primejdii viscerale, incontrolabile, fără să aibă uneltele necesare să se protejeze, avea nevoie să mai elibereze din abur, ca să nu pocnească precum un recipient sub presiune.

N-aș putea să vă zic exact cum s-a întâmplat – tot așa, mergem fără prea multe detalii, că strică. Ce știu să vă zic sigur e că ai mei au zis că, de mic, „îmi vorbea și fundul. Adică nu prea „tăceam din gură. Cunoscând-o pe sora mea, aș fi tentat să cred că e adevărat.

Totuși, după ce m-am vindecat de meningită, s-a observat o schimbare în comportamentul meu. Devenisem vizibil mai tăcut, mai nesigur pe mine, mai timorat. Păream să îmi aleg cuvintele când ziceam ceva, nu mă mai băgam în seamă așa de des, nu mai râdeam așa de mult, preferând să stau în colțul meu.

Apoi, treptat – să fi fost cam la jumătate de an după meningită, s-a observat că am început să repet bucăți de cuvinte, până să le pronunț complet. Uneori trebuia să repet doar începutul, alteori cu totul – iar uneori nu ieșea nimic câteva secunde, până reușeam să zic ce aveam de zis.

Până să ne dăm seama vreunul dintre noi, devenisem un bâlbâit.

Nimeni nu a acordat prea multă atenție chestiei ăsteia la început. Știi cum se zice, toți copiii se bâlbâie. La naiba, până și adulții se bâlbâie când emoțiile sunt prea mari. Lasă-l în pace, o să se corecteze de la sine. Trebuie doar să interacționeze cu alți copii, să crească, să învețe să vorbească așa cum trebuie. Cel puțin așa sunau cam toate sfaturile venite de la cunoscuți sau rude.

Culmea e că și singurul sfat venit de la un specialist – atât cât puteai găsi specialiști în România anilor ’90 – a cam confirmat această abordare.

La ceva timp (să fi tot fost vreo doi-trei ani) de când începusem să mă bâlbâi, părinții m-au dus totuși la un logoped, să le confirme bănuiala că nu aveam nimic și eram un copil normal. Așa am ajuns la o doamnă care avea cabinetul în capătul opus al orașului. Așa de ușor găseai oameni care să profeseze în domeniul ăsta, pe-atunci.

Păi, da, că am zis că vorbim de asta. La ce te așteptai? Regimul comunist își avea fundația în asuprirea și gonirea intelectualilor. Scriitori, gânditori, istorici, psihologi, profesori – absolut orice însemna un interes sporit pentru ființa umană și tot ce ține de asta, științele umaniste, pe scurt, era direct diavolul pentru comuniști. Din „reacționari, înjurături și încarcerări nu i-au scos, până nu au plecat toți unde au văzut cu ochii. Bine, care au mai apucat și nu au ajuns răpiți sau „făcuți dispăruți de Securitate în miez de noapte.

Comuniștii nu aveau nevoie de așa ceva. Ce era aia „să te cunoști pe tine" pe vremea comunismului? O prostie. Trebuia să mergi la muncă, să mergi la școală, să îți întemeiezi o familie și să ai copii, ca Partidul să aibă forță de muncă pentru viitorul său strălucit. Și să ai grijă să nu îți pui prea multe întrebări despre sensul vieții, despre ființa umană, despre de ce naiba se bâlbâie copilul tău. Că riscai să atragi atenția cui nu trebuia.

Tu îți amintești sau ai văzut poze cu străzi, bucăți de oraș, comunități, sate din perioada comunistă? Îți amintești să îți fi sărit în ochi, așa, la colț de stradă, „Cabinet individual de psihologie sau „Logoped Cutărescu? Poate prin București, dar în provincie... de unde atât noroc pe capul meu. Toată lumea era practică în acele zile. Dacă nu știai să inginerești, să meșterești sau să repari ceva (eventual doar cu o sârmă și un clește), erai un nimeni.

Mergeam la logoped cam o dată pe săptămână, din ce îmi amintesc eu. Era un chin să ajungi, cel puțin pentru mine și ai mei, care nu aveam mașină. Trebuiau schimbate vreo două autobuze, care pe lângă că veneau haotic, mai mergeau și greu, de ți se părea că acum îi cade unuia o roată.

Odată ajuns, făceam niște exerciții tipice de logopedie – exerciții de respirație, repetări de sunete sau grupuri de sunete, citire, chestii de genul. Am mers vreo jumătate de an, după care s-a concluzionat că nu aveam nimic.

Într-adevăr, cât eram acolo, mă simțeam foarte rușinat că trebuie să fac acele exerciții. Mi se păreau înjositoare, penibile, josnice. Eu știam să vorbesc, de ce făceam repetițiile alea? Mulțumită eforturilor surorii mele, de a-mi traduce desenele animate, știam și ceva engleză deja.

Până la urmă, toată lumea îmi zicea încontinuu că eu nu am nimic, că sunt un copil normal. De unde apăruse și prostia asta cu logopedia? Cui îi servea? Nu îmi explicase nimeni nimic, ce caut acolo, de ce merg așa de des, care e problema care trebuie rezolvată? Îmi mai răpea și din timpul de joacă și care bașca urma să fie sacrificat oricum pe altarul temelor pentru școală.

Prin urmare, cât eram acolo, totul era perfect. Nu aveam nicio problemă. Citeam, repetam, respiram – totul, normal. Nu voiam altceva decât să plec mai repede. Mi se păreau apăsători pereții cabinetului ăluia. Peste tot domnea un semi-întuneric parcă răuvoitor, chiar dacă peste tot erau desene și figurine pentru copii. Toate scaunele, cărțile, cartonașele erau reci. Simțeam că am mâinile înghețate și transpirate în același timp. Dar vorbeam corect. Ăsta era scopul, să scap mai repede de acolo, nu?

Bineînțeles că s-a concluzionat că nu am nimic și probabil sunt niște emoții mai puternice, peste care voi trece pe măsură ce cresc. Prin urmare, terapia a luat sfârșit.

Ești confuz deja? Adică, până la urmă mă bâlbâiam sau nu? Nu e nimic, eu am fost nelămurit cam treizeci de ani, deci se mai întâmplă. Dar trecem împreună peste asta, nu te îngrijora.

Cred că e cazul să explic puțin ce înseamnă efectiv bâlbâiala – sau balbismul, cum e cunoscut științific – pentru mine. Simt nevoia să fac asta pentru că am mai cunoscut, de-a lungul vieții, câteva persoane cu această problemă de vorbire și la niciunul dintre noi simptomele nu se asemănau.

Păi, principiul de bază e simplu – cuvintele sau sunetele nu ies cum sau când ar trebui. Vrei să vorbești, știi ce trebuie să spui, dar ceva din corpul tău nu te ascultă. Dacă ar fi să o poziționez anatomic, aș zice că e ca și cum ceva nu ar funcționa în parametri normali undeva între gât și cavitatea bucală.

Sunt trei trăsături, dacă le pot numi așa, care ies la înaintare, dacă încerc să sintetizez totul. Mai întâi, ar fi un blocaj, care se întâmplă, de obicei, la începutul unei sintagme. Știi cum e atunci când ai ceva pe limbă, abia aștepți să te exprimi, dar aștepți ca vorbitorul curent să își termine ideea, ca să nu pari nesimțit că îl întrerupi? Ei, fix genul ăla de blocaj, doar că la mine se întâmplă involuntar și incontrolabil. Și – ai ghicit – cuvintele nu ies, chiar dacă tu ai vrea.

Și, ce-i mai rău, blocajul respectiv apare de cele mai multe ori atunci când interlocutorul știe ce urmează să zic. De exemplu, la școală, când citești un text pe care îl are toată clasa în fața ochilor. Sau atunci când te întâlnești cu cineva cunoscut și bunul-simț dictează că trebuie să saluți persoana respectivă. Sau când apari la o înmormântare și toată lumea se așteaptă să zici „Dumnezeu să-l ierte". Și așa mai departe.

În alte cuvinte, cea mai dificilă parte pentru mine este să încep să zic ceva, mai ales atunci când acel ceva este cunoscut de ascultători. De obicei, restul e mai ușor, dacă am trecut de primele sunete. Dacă fac o pauză în vorbire, blocajul se resetează.

Apoi, ar fi nevoia de repetiție a unui sunet sau grup de sunete, o nevoie la fel de incontrolabilă pe cât e involuntară. Ți se pare că ai trecut cu bine de hopul blocajului, simți cum vine cuvântul pe care vrei să-l zici, crezi că totul va fi bine de data asta. În realitate însă, ajungi să repeți o silabă sau un sunet de două, trei sau chiar mai multe ori, până reușești să zici cuvântul și sintagma pe care le doreai spuse. Până la urmă, nu s-ar fi numit bâl-bâ-it, dacă nu existau și repetițiile.

Nu în ultimul rând, ar fi reflexul (greșit) de a vorbi în timp ce inspir aer, în loc să o fac pe expir. Ba chiar, sunt unele păreri care zic că asta e esența problemei, motivul pentru care mă bâlbâi. Asta nu e ceva care se învață la un anumit moment în viață. Pur și simplu, când începem să vorbim, creierul nostru știe să ne transmită că nu e prea normal să încerci să vorbești fără aer în plămâni sau în timp ce îl inspiri.

Dacă te uiți la un om care nu are această problemă, nu îți trebuie cine știe ce pregătire specializată pentru a observa o chestie simplă – toată vorbirea are loc în timp ce expiră aerul. Ritmul e simplu – tragi aer în plămâni, zici ce ai de zis, până se termină aerul, faci o pauză insesizabilă (în vorbirea corectă) pentru a trage iar aer, apoi continui să vorbești – și așa mai departe. Cei care cântă hip-hop sunt maeștri la asta. Eu îi zic chestiei ăsteia echilibrul – îmi place cum sună, e foarte... echilibrat.

La mine, echilibrul ăsta e dat peste cap. Zici că e mahmur după o săptămână de beție. Zici că e un protagonist al videoclipurilor de genul epic fails, unde un burtos la bustul gol ține morțiș să facă o săritură periculoasă, astfel că legile fizicii îl aduc forțat și rapid în poziții nenaturale.

Eu, în momentele mele de „glorie", mă încăpățânez să vorbesc pe inspir. Imaginează-ți un copil speriat de moarte, care plânge cu suspine și se agață de tine, să nu cumva să îl lași singur în fața primejdiei. Dacă încearcă să spună ceva, sunetele vor ieși sacadat, copilul încercând disperat să mai scoată câte o silabă între două suspine. În momentele alea, pentru el nu mai există echilibrul dintre inspir, vorbire și expir.

Un prințișor la bloc

Cam așa am vorbit eu toată viața. Cu foarte multe... pauze. Sunt o grămadă de detalii și de reguli pe care le-am descoperit singur de-a lungul anilor. Ce sunete sau grupuri de sunete cauzează probleme, legătura dintre bâlbâială