Suflete regăsite

De Jonsson Ulrika

Este oare posibil ca dispariția neașteptată partenerului de viață să reprezinte șansa unui nou început?

Când soțul lui Myrtle, Austin, moare subit în drum spre serviciu, lumea pare să se oprească în jurul ei. Cu toate astea însă, Myrtle și-a petrecut toți anii de căsnicie sub o calotă de gheață din punct de vedere emoțional. Fiicele ei sunt o enigmă pentru ea – una este irascibilă și agresivă, iar cealaltă ascunde cu înverșunare un secret. În plus, atitudinea distantă a lui Austin a împiedicat-o pe Myrtle să lege prietenii. Atunci de ce nu se simte eliberată? Cum își poate continua viața o văduvă nesigură pe locul ei în lume?

Myrtle nu poate merge mai departe până nu-și înfruntă propriul trecut și nu recunoaște motivele pentru care i-a arătat lui Austin un asemenea devotament. Adevărul trebuie să iasă la lumină, chiar dacă, pentru ea și fiicele ei, consecințele ar putea fi devastatoare...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066863056

Previzualizare carte

capitolul 1

2006

Ceea ce-l supăra cel mai tare era umezeala omniprezentă a frigului, modul în care aceasta îi intra în oase atâtea luni din an, iar această zi de joi nu făcea excepţie. Cu toate acestea, Gianni D’Amico îşi reaminti că făcuse un legământ de prietenie cu Anglia, pe care era decis să-l respecte. În general, era suficient pentru a-i înfrânge chinul şi durerile.

Însă astăzi frigul era întunecos şi greu de suportat, cerându-i mari eforturi pentru a-şi calma încheieturile suferinde. În astfel de zile era etern recunoscător lecţiilor de salsa de miercuri şi, uneori, de vineri seara – ele îl menţineau agil, chiar dacă era lent. „Totuşi, încă mai e viaţă în bătrânul ticălos", îşi spuse Gianni sfidător.

E adevărat, îi lipseau căldura uscată, blândeţea iernilor şi forţa soarelui australian, care îi aurise pielea încă din copilărie. Adesea îi era dor de cerul vast cu nori turbionari şi de uriaşele, magnificele câmpii ale Teritoriului Nordic, pe care le cunoscuse când era tânăr, cu vreo patruzeci de ani în urmă. Tânjea după spaţiile deschise, care, în ciuda convingerii populare, nu-i induceau un sentiment de singurătate, ci, din contra, deşteptau în el o puternică senzaţie de incluziune şi apartenenţă. Gianni îşi dădea întotdeauna silinţa să demonstreze oricui stătea să-l asculte că nu trăise niciodată un sentiment atât de intens de apartenenţă ca atunci când era în Pustietate. Era oarecum un sentiment nativ, înnăscut la acest băiat italian imigrant care poate că n-ar fi trebuit să ajungă niciodată în Australia.

Retrospectiv, era cea mai bună decizie pe care o luase vreodată, socotea el, lăsându-şi părinţii în statul Victoria, urbanizat şi aglomerat, unde prinseseră noi rădăcini. De acolo, se îndreptase spre nord, către marele Necunoscut – ţinutul nimănui care însemna Pustietatea – pentru a-şi pune la lucru hotărârea neînfricată şi a-şi elibera curiozitatea. În acel moment, locul băieţelului italian fusese luat de australianul matur.

Nu şi-ar fi imaginat niciodată că această călătorie spre miazănoapte avea să-l ducă în punctul cel mai nordic unde pusese piciorul vreodată – Anglia, o ţară greu de suportat, mereu nemulţumită, cunoscută pentru clima execrabilă. Credea că văzuse tot ceea ce se putea vedea până când descoperise că în Marea Britanie puteai simţi toate cele patru anotimpuri într-o singură zi.

În timpul perioadelor neregulate şi impredictibile de acalmie din viaţa sa de zi cu zi, Gianni îşi lăsa mintea să cutreiere, iar uneori se gândea să se întoarcă acasă, de cealaltă parte a lumii. Dar, în afara avantajelor climatice evidente, nici rădăcinile şi nici oasele sale nu ar mai fi rezistat la schimbare, iar în absenţa unei familii care să-l tragă înapoi, simţea că nu are nici un motiv real s-o facă, nici o obligaţie. Deja îşi formase un cerc mic, dar solid de prieteni şi învăţase să treacă peste aroganţa cu care erau trataţi uneori străinii, ca şi peste clima într-adevăr imprevizibilă. În plus, din punct de vedere practic, numai preţul zborului depăşea posibilităţile micului său salariu.

Când urcă în autobuzul destul de aglomerat, şoferul îl salută dând din cap şi adresându-i un zâmbet la fel de nedumerit, amuzat şi plin de mirare ca întotdeauna la vederea picioarelor goale iţindu-se dintr-un şort la mijlocul lunii noiembrie. Deşi nu cunoştea numele pasagerului, se vedea limpede că acesta nu era britanic.

„Nu poţi întreţine un bronz ca ăsta aici, se gândi el. Cel puţin poartă şosete şi o pereche de bocanci solizi!"

Gianni îşi petrecea o mare parte a drumurilor către serviciu delectându-se cu amintirile calde şi vii pe care le avea despre familia D’Amico. Aşezându-se întotdeauna pe primele locuri, în diagonală faţă de şofer, îşi asigura accesul la parbrizul larg – o fereastră către lume – în mersul molcom al autobuzului. Imaginile pasagere deveniră o sursă de relaxare, dar şi un fundal vag pentru gândurile sale îndepărtate, rătăcitoare.

Autobuzul se apropia de următoarea staţie, iar Gianni văzu o figură singuratică, ce sărea în ochi, un bărbat care stătea drept şi aparent nederanjat de ploaie, aşteptând răbdător, îmbrăcat şi definit cu distincţie de un pardesiu elegant. Silueta omului părea solemnă şi, în acelaşi timp, remarcabilă, din ceea ce putea vedea de la postul său de observaţie. Figura era completată de ceea ce părea o pălărie trilby, dar... „Este o pălărie de fetru, cu siguranţă – aşa ceva purta şi Papa." Zâmbi la aducerea aminte.

Gianni nu omisese să observe că bărbatul era foarte mândru de ţinuta lui. Atât de mult, se gândi australianul, încât emana chiar un aer de superioritate. „Îţi vine bine, se gândi el admirativ. Ţi-ai găsit un stil cu ani în urmă şi ai rămas la el. Ca mine cu şortul meu." Chicoti.

Pe când autobuzul oprea, oarecum nesigur, apa de ploaie care se adunase şi nu se scursese încă în canalizare fu aruncată într-o jerbă perfect arcuită peste bordura pe care se afla necunoscutul. Acesta se holbă în jos la ea ca şi cum ar fi fost otrăvită. Gianni se simţi atras de el şi continuă să se uite fascinat, parcă într-un fel de anticipare.

Omul nu ridică decât puţin capul către şofer, preferând să-şi semnaleze prezenţa prin mişcări scurte, rapide ale mâinii scoase doar puţin din buzunar, uşor deasupra taliei. Era o mişcare stranie, aproape agitată, ce nu-i scăpase şoferului care se încruntă cu un amestec de surpriză şi plictiseală.

Parcă pentru a atrage şi mai mult atenţia asupra sa, pasagerul care tocmai se urcase în autobuz începu să se lupte cu pardesiul pentru a-şi reintroduce abonamentul în buzunar. Un scurt moment, ridică uşor capul, dar apoi, cu o figură obosită şi un oftat agasat, îl coborî din nou, ca şi cum ar fi devenit mai greu. Era pe punctul de a se recunoaşte înfrânt de abonament şi de buzunarul cusut la maşină, când se întoarse spre dreapta, către zona culoarului.

Impulsul lui Gianni de a-l urmări nu se diminuă.

Brusc, într-o mişcare foarte rapidă, străinul îşi prinse capul cu o mână nesigură şi lăsă să-i scape un strigăt ascuţit de durere. Abonamentul căzu la pământ, urmat imediat de însuşi trupul bărbatului.

Se auzi un zgomot înfundat – sunetul unui corp viu lovind linoleumul umed – urmat rapid de o serie de hârşâituri mai slabe, când pardesiul şi pantofii îşi găsiră loc anevoie pe podea.

Gianni trase aer în piept. Pentru o clipă aproape uitase de sine, era ca şi cum ar fi văzut căderea necunoscutului cu încetinitorul, într-un moment ce păruse să dureze minute în şir.

Însă nu fuseseră minute, ci doar secunde. Fără să stea pe gânduri, Gianni strigă:

– Ridică-te amice! Ce faci acolo? Doar nu eşti beat, nu? Tonul lui era pe cât de înţelegător, pe atât de acuzator.

Pe măsură ce cuvintele îi ieşeau din gură, îşi dădu seama că nu i se adresa omului de pe podea, vorbele având doar rolul de a acoperi intervalul dintre ridicarea de pe scaun şi apropierea de movila inertă.

Bărbatul zăcea cu faţa în jos, cu pălăria de fetru alături, aproape de Gianni, goală şi lipsită de sens lângă pardesiul elegant, care nu-l mai acoperea decât parţial pe proprietar. Nu avusese timp să se ferească în cădere. Mâinile îi rămăseseră pe lângă corp şi se părea că partea stângă a capului suportase şocul impactului.

– La naiba! Gianni se aplecă deasupra străinului.

Un pârâiaş negru şi vâscos de sânge formase o mică băltoacă lângă obrazul lui stâng. Ochii săi nu erau complet închişi, iar Gianni se aplecă şi mai mult, cu faţa aproape de a străinului. Putea auzi un oftat înăbuşit la fiecare respiraţie grea. Regretul, teama şi remuşcarea se adunau într-un singur sunet – în suspinul inevitabilului. Gianni nu ar fi putut spune dacă numai greutatea trupului îl ţintuia la pământ sau dacă omul era pe cale să-şi încheie marea călătorie a vieţii cu faţa în jos pe podeaua autobuzului numărul 53. În orice caz, era copleşit de un sentiment de urgenţă şi de unul mai puternic, al responsabilităţii.

Îngenunche lângă bărbatul care de-acum era limpede că nu-şi revenea şi răcni din toate puterile:

– Chemaţi naibii o ambulanţă! Chemaţi o ambulanţă, pentru numele lui Dumnezeu! Moare un om aici! Cu aceasta, se apropie şi mai mult de omul căzut şi decise că instinctul nu-l înşela: acestea erau clipe preţioase pentru amândoi, deşi Gianni nu putea spune de ce anume. Era doar un presentiment.

Au urmat minute fără de sfârşit, iar Gianni se rugă ca ajutorul să fie pe drum. Şoferul îi spuse ceva ce el nu auzi, ecranat de responsabilitatea instinctivă şi de conştientizarea mecanică a destinului.

Cu fiecare geamăt al bărbatului, care oscila între pierderea cunoştinţei şi revenirea la realitate, sentimentul urgenţei creştea în Gianni. Simţea că pieptul îi va exploda de groază. Dar rămase calm – nu din lipsă de empatie, ci din necesitate. Nu-ţi croieşti drum prin Pustietatea australiană, căutând aur, fără să înveţi un lucru sau două despre viaţă, despre umanitate şi, mai ales în circumstanţele date, despre propria tenacitate, de care Gianni nu ducea lipsă.

În pofida agitaţiei din autobuz – ceilalţi pasageri şuşoteau, icneau şi arătau cu degetul – îşi menţinu ochii asupra rănitului, dar simţi că distanţa dintre ei se lărgea. Omul nu se mişcase de când căzuse, iar poziţia sa părea teribil de neconfortabilă. Cu toate acestea, Gianni nu dorea să-l mişte. Îi oferi consolare mângâindu-l şi bătându-l uşor pe spate, alinându-l cu vorbe încurajatoare:

– Nu te teme, prietene, îţi vei reveni imediat.

Când, într-un târziu, sosi ambulanţa, străinul era complet tăcut. Murmurul şi oftatul încetaseră, iar ochii i se închiseseră.

Un om într-o uniformă verde, greoaie, se apropie şi îi ceru lui Gianni să se dea la o parte.

– A murit? îi scăpă, mai brutal decât intenţionase.

– Hai să aruncăm întâi o privire, nu? Îl cunoşti? întrebă paramedicul.

Gianni ezită. Pentru o clipă se simţise apropiat de străin. Apoi mărturisi:

– Nu, nu, abia se urcase în autobuz când s-a prăbuşit. Aşa, dintr-odată!

Bărbatul fu ridicat cu dificultate pe o targă de doi oameni care, în pofida greutăţii, nu ezitară nici o secundă în executarea manevrelor.

Cum nimeni nu fu capabil să indice numele celui căzut şi în lipsa semnelor vizibile de identificare, paramedicii îl suiră în ambulanţă.

În timp ce ploaia continua să cadă în şuvoaie, Gianni se trezi stând lângă autobuz cu un sentiment brusc şi foarte profund de inadecvare. Ceva îl împingea să nu se oprească acolo.

– E departe spitalul? întrebă el cu nonşalanţa băieţelului singuratic care îi întreabă pe băieţii mai mari unde se duc.

– Departe? se încruntă iritat unul dintre asistenţi. E la vreo şase kilometri, dacă te interesează. Vrei să vii?

Aşezat în ambulanţă, Gianni rămase tăcut pe drumul către spital – nu ştia sigur dacă din respect pentru rănit sau pentru că nu-şi găsea cuvintele. Nu i se întâmpla foarte des.

Din momentul în care ambulanţa se opri la intrarea secţiei de accidente şi urgenţe, lucrurile se derulară cu repeziciune. Înainte să-şi dea seama, Gianni rămase fără noua sa cunoştinţă, care fusese trasă înăuntru de echipa medicală cu o asemenea viteză încât abia apucă să vadă pe unde o luaseră.

Spitalul, constată el, era un loc al vitezei şi panicii, al tragediei şi freamătului, însă, cel mai mult, era un loc al aşteptării.

Patru şiruri lungi de scaune fuseseră aşezate într-o vagă încercare de a-i ordona fizic pe cei pe care teama şi neliniştea îi făceau să se plimbe sau să se ridice şi să se aşeze nervos. Probabil că înainte de schimbul de noapte acestea erau aranjate drept, dar la sosirea lui Gianni, în sala de aşteptare domnea haosul. „Ce loc groaznic", se gândi.

Se scurse destul de mult timp, pe care Gianni îl petrecu, în cea mai mare parte, uitându-se printr-un geam stropit de ploaie la ziua apăsător de udă şi de întunecată. Nu era sigur unde ar fi preferat să stea: înăuntrul acestui spital, cu mirosul său înţepător de substanţe antiseptice, sau afară, unde să îndure o nouă zi rece şi ploioasă. Îşi răspunse imediat că, fără îndoială, ar fi dat orice să fie afară în frig.

Dacă ar fi avut telefon mobil, se gândi el, ar fi sunat la slujbă să se dea bolnav. Profesia lui nu presupunea nici pe departe vreo urgenţă, nu se compara cu salvarea de vieţi. Întârzierea ar fi fost observată, dar nu ar fi avut consecinţe. Avea să se îndrepte către locul de muncă imediat după ce se asigura că tipul era bine şi avea să explice evenimentul ciudat ce-l reţinuse în acea dimineaţă.

Până la urmă, o femeie, îmbrăcată din cap până în picioare în materiale menite s-o protejeze de petele de sânge, îl bătu puternic pe umăr, plină de importanţă şi cu un aer nerăbdător.

– Dumneavoastră aţi venit cu bărbatul din autobuz? întrebă ea fără nici o introducere.

– Ah, mda… da, chiar eu, se bâlbâi Gianni. Cum îi este?

– Mi-e teamă că prietenul dumneavoastră nu a supravieţuit. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, dar se pare că a suferit o hemoragie subarahnoidală. Nu vom şti sigur decât după autopsie… Îmi pare rău, adăugă ea.

– O sub ce? Gianni rămăsese cu vreo două propoziţii în urmă.

– O he-mo-ra-gie ce-re-bra-lă, reformulă ea mai tare şi mai lent, de parcă ar fi vorbit cu un hipoacuzic. Apoi începu să se îndepărteze, parcă pentru a-l aliena şi mai tare pe Gianni în acest loc al tragediei ce căpătase un caracter definitiv.

– Aşteptaţi! Cum îl chema? Unde locuia? întrebă Gianni disperat.

– Ah, îmi pare rău, parcă mi-aţi spus că vă era prieten. Ei bine, nu pot divulga aceste informaţii – angajamentul de confidenţialitate…

– Confidenţialitate? Şi ce se întâmplă când omul moare acasă? mormăi Gianni. Ascultaţi, doamnă, nu sunt vreun nebun apărut de te miri unde. Poate că nu mi-a fost prieten, dar vreau să-mi prezint regretele familiei îndurerate. Este de datoria mea. Cum se potriveşte asta cu angajamentul acela? Gianni ridicase vocea ca pentru a exercita o putere pe care, evident, nu o avea. Nu putea să lase nesancţionate rigiditatea şi nerăbdarea femeii. Avusese o zi bizară. Nu ţi se întâmplă prea des să-ţi moară cineva în faţă, când te îndrepţi spre slujbă. Gianni ar fi dorit ca această întâmplare neobişnuită să aibă un final demn.

Doctoriţa era clar ocupată şi voia ca Gianni să înţeleagă acest lucru. Deborda de sentimentul propriei importanţe şi emana duritate prin fiecare por.

– Ascultă, nu-ţi pot spune nimic! se răsti la el renunţând brutal la orice pretenţie de compasiune. Este treaba ta, Sherlock, îl luă peste picior. Acum, dacă îmi dai voie… şi îi întoarse spatele, încrezută şi sfidătoare în halatul ei imaculat, alăturându-se grupului din spatele uşilor batante.

Gianni rămase cu gura căscată.

Aşadar, asta era tot.

Se văzu pe sine însuşi, un italian din Australia la a doua generaţie, oarecum neîngrijit, care nu reuşise să salveze viaţa unui confrate pasager în autobuz, în acea dimineaţă.

Se simţi derutat, probabil pentru prima dată în viaţă. Dar consternarea sa era însoţită de o tristeţe bruscă şi dureroasă. Pentru numai o clipă îşi lăsă mintea să contemple tumultul de suferinţă pe care drama acelei zile avea să-l provoace negreşit în rândul unor rude anonime şi al unor prieteni fără chip.

Îl năpădi un val de căldură şi se bucură că era îmbrăcat în şort. Fierbinţeala era adusă de înţelegerea neaşteptată a tulburării sale profunde. Amintirea tristeţii teribile pe care o resimţise la pierderea tatălui său îi fulgeră prin faţa ochilor. Totuşi, omul din autobuz – omul prăbuşit – era cam de aceeaşi vârstă cu Gianni şi era limpede că-şi dăduse ultima suflare înainte de vreme.

Cu inima grea, ridică mâna stângă şi îşi şterse cu dosul palmei umezeala ce-i invadase colţul ochilor. Odată cu gestul, capul îi coborî puţin şi ochii i se închiseră.

Când îi deschise din nou, descoperi cu surprindere că ţinea în mână, între arătător şi degetul mare ale mâinii drepte, pălăria închisă la culoare. Borul fin, care fusese încreţit cu grijă pe margini şi apoi ajustat în faţă, de ambele părţi, aproape se deşirase în strânsoarea mâinii.

Lăsă să-i scape un slab, dar perceptibil oftat de uşurare. Apucă pălăria cu ambele mâini şi, ca un potenţial client într-un magazin, o cântări şi o întoarse pe toate părţile cu degetele lui scurte şi puternice, ca şi cum ar fi încercat s-o examineze în cea mai bună lumină.

Întoarse interiorul pălăriei înspre el şi se uită înăuntru, la căptuşeala calotei. Acolo, cu litere clare, majuscule, văzu scris: „Proprietar: Austin Lewis".

– Măi să fie! exclamă Gianni nevenindu-i să creadă, ce fraier am fost! Tot timpul identitatea omului se legănase în mâinile sale…

Cu pas vioi şi ignorând stropii înverşunaţi, ieşi din spital.

„La treabă!" se gândi el ţinând protector pălăria la piept, acolo unde ploaia nu o putea atinge.

capitolul 2

Stând pe canapeaua cu tapiţerie de creton din dormitorul ei, cu picioarele acoperite pe jumătate în strălucirea mătăsoasă a colanţilor, Dorothy ridică privirea şi-l surprinse pe bărbatul din partea cealaltă a camerei urmărind-o cu intensitate. Recunoscu în privirea lui dorinţa şi admiraţia, pentru că era obişnuită cu astfel de priviri, de care nu se plictisea niciodată. Le considera chiar precondiţii pentru a interacţiona cu un bărbat. Această privire era pe cât de tentantă, pe atât de satisfăcătoare.

Îşi lăsă ochii să alunece scurt asupra pieptului înspicat de fire de păr albe, ştiind că el continua s-o urmărească. Părea mulţumit şi i se păru că detectează chiar unda unui zâmbet ambiguu. Îi evită ochii şi îşi întoarse atenţia la propriile gambe.

Camera era liniştită, tăcută, aproape paşnică, în contrast flagrant cu patima nopţii precedente, care începuse din pură pasiune în bucătărie şi se încheiase cu un abandon feroce în dormitor, lăsând în urmă indiciile unei intrări prin efracţie. După ce ajunseseră la climax, zăcuseră unul lângă altul în pat, expirând greu de epuizare şi de uşurare satisfăcută.

Dorinţa şi intensitatea, furia şi nevoia presantă de împlinire şi de eliberare le acceleraseră pulsurile şi le stârniseră gânduri nebuneşti de disperare. Fusese un cocktail puternic, ameţitor, depăşind cu mult efectele oricăror opiacee, după părerea femeii, şi meritând cu prisosinţă dezvoltarea unei dependenţe. Însăşi căutarea neîncetată a unui lucru atât de intangibil îl făcea ameţitor.

În acea dimineaţă n-ar fi vrut să alunge arşiţa nopţii, dar simţise nevoia unei băi, fie numai şi pentru a-şi lăsa trupul să se cufunde în aroma de mosc a sexului. Stând în cadă, îşi admirase corpul suplu, care nu purta nici una dintre urmele maternităţii ori ale îmbătrânirii premature. În afară de paloarea ciudată şi de câteva riduri produse de expunerea prelungită la soare, pielea arăta bine. Înălţimea ei, crezuse întotdeauna, se datora picioarelor lungi şi, cu toate că îi erau străine exerciţiile, musculatura i se întărise prin dans, plimbări şi alte activităţi fizice, mai senzuale.

Observase că sânii femeilor de peste cincizeci de ani tindeau fie să crească, fie să se atrofieze. Adesea, erau urâţiţi de sarcină şi de alăptare, însă ai ei rămâneau sănătoşi şi plini, poate doar puţin mai moi decât fuseseră odată.

Fiziologic, răspunderea o purtau genele, aşa că nu putea să-şi asume şoldurile înguste, fundul graţios şi ferm şi umerii sculpturali, bine marcaţi. Mama ei nu fusese foarte înaltă, aşa că presupuse că picioarele erau contribuţia tatălui. În afară de acestea, nu părea să-i mai fi dat cine ştie ce – Dorothy putea oricând să formuleze un rechizitoriu la adresa ideii lui despre paternitate.

Se gândi că noaptea precedentă fusese foarte plăcută, chiar şi după standardele ei, iar unitatea de măsură pe care o folosea era ora târzie a dimineţii şi senzaţia de lene. Nu existase grabă şi nici oră fixă. Timpului i se permisese să curgă în propriul său ritm şi fără compromisuri.

După ce termină să-şi tragă dresurile, se ridică dând voie rochiei să-i îmbrăţişeze coapsele drepte. Se întoarse.

– Vrei cafea? întrebă bărbatul cu încrederea pe care i-o dăduse noaptea dinainte.

– Beau doar una pe zi şi prefer s-o beau singură, răspunse ea cu ochii la oglindă şi fără a-l privi.

Vizibil dezamăgit, ştiind că încrederea lui nu mai valora nimic, bărbatul se ridică din pat şi se îmbrăcă rapid. Refuzând să renunţe la mândrie, se îndreptă hotărât spre uşă, unde Dorothy îl aştepta pentru o despărţire rapidă.

Când ajunse în dreptul ei, o ciupi de posteriorul apetisant şi, aplecându-şi capul, o sărută pe ureche. Ea se opri pentru un scurt moment, apoi deschise uşa şi o închise în urma lui fără nici o promisiune şi fără cel mai mic semn de interes.

Se întoarse în bucătărie şi oftă adânc. Din radioul mic dar vechi care se balansa precar pe un teanc de reviste se auzea vocea lui Elvis şi, fără preget, Dorothy intră în ritm.

Şoldurile i se mişcau la stânga şi la dreapta, iar picioarele sprintene începură să schiţeze paşi de dans. Crezuse întotdeauna că Elvis ar fi fost o pereche potrivită pentru ea. „Împreună am fi dat foc lumii"… Dar acum nu avea nevoie decât de o cafea tare şi de o felie subţire de pâine prăjită, la botul calului, cum s-ar spune.

Poate că nu era o masă adevărată – chiar şi o femeie cu silueta ei divină îşi urmărea atent alimentaţia –, dar o felie de pâine cu cafea neagră nu reprezenta o crimă pasibilă de celulită.

Afară, ziua se prezenta mohorâtă şi tot mai umedă, departe de a inspira veselie şi chef de dans, însă Dorothy nu aprecia conformismul sau – să îndrăznească s-o spună? – comportamentul normal.

Viaţa fusese în general bună cu ea – crezuse întotdeauna că era o persoană norocoasă. Îi adusese o educaţie pe care mulţi oameni ar fi putut-o considera puţin neobişnuită, dar care îi permisese să exceleze într-un domeniu unde majoritatea femeilor demonstrau o slăbiciune jenantă şi o lipsă de înţelegere cronică: bărbaţii.

Ca adolescentă, înarmată cu încrederea unui adult matur, Dorothy înfruntase lumea dominată de bărbaţi şi îşi descoperise o utilă capacitate de a-i aduce, rapid şi cu relativă uşurinţă, într-o arenă unde nu se aplicau decât regulile ei. O ajutase faptul că se născuse sub semnul Leului, ceea ce-i dăduse independenţă, încredere în forţele proprii şi entuziasm. Însă chiar şi pe partea negativă, dorinţa de a domina şi superioritatea adesea arogantă nu o opriseră de la manifestarea lăcomiei pentru sex şi a răsfăţului emoţional.

Cu toate acestea, Leilor nu le place ploaia. Ei iubesc soarele, atât pentru căldură, cât şi pentru că le permite să iasă în evidenţă. Aşadar, în timp ce-şi peria coama aurie pentru a se duce la serviciu, era pe deplin conştientă că buclele ei aveau să ia cu totul altă formă după ce ieşea afară.

Când coborî cele câteva trepte până pe trotuarul din faţa casei, văzu umbra vecinei sale la fereastra camerei din faţă. Dorothy îi aruncă o privire luminoasă şi îşi ridică mâna într-un salut plin de energie şi eleganţă.

– Iar trândăveşti, Myrtle? întrebă cu voce joasă, în timp ce zâmbea larg în direcţia vecinei. „Ce bine ar fi dacă ar înceta să arate atât de posomorâtă şi de deprimată, se gândi ea. Iar dacă nu este cu adevărat posomorâtă, deprimată şi tristă, ar putea s-o şi arate."

Dorothy nu putea spune de ce femeia continua s-o privească duşmănos. Era ca şi cum ea ar fi reprezentat o ameninţare fizică. Se gândi că nici nu se punea problema s-o intereseze prăfuitul, opacul şi retrasul ei soţ, Austin. El şi rulota lui monstruoasă, parcată atât de dizgraţios pe alee.

Era evident că o persoană atât de extravertită ca ea nu l-ar fi considerat niciodată o partidă pe conservatorul soţ al lui Myrtle – nici gând.

Ploaia acoperise deja străzile şi trotuarele cu un strat subţire de apă, care-i îngreunau mersul în pantofii de piele cu toc înalt. Chiar şi aşa, continua să avanseze rapid şi hotărât prin vântul tăios şi ploaia rece.

La vreo două sute de metri mai jos pe stradă, văzu autobuzul numărul 53 – oprit, cu uşile larg deschise. În interior nu erau pasageri, iar şoferul se învârtea neliniştit în jurul vehiculului, trăgând furios dintr-o ţigară, vorbind la telefonul mobil şi gesticulând larg.

Dorothy se gândi că fusese încă o defecţiune şi se întrebă cum mai putea funcţiona ceva în această ţară ineficientă, unde vântul şi ploaia luau periodic ostatice autobuzele şi trenurile.

Madison Universal World of Envelopes era, în ciuda numelui banal, un loc de muncă decent şi plăcut. Firma ocupa o clădire urâtă de beton din anii ’70, plasată inconfortabil, ca o rudă săracă, la marginea oraşului. Exteriorul îi era neprimitor din cauza faţadei de beton acoperite în mare parte de graffiti. Se ridica precum un deget uscat în mijlocul unei zone pustii ce aştepta o regenerare mult întârziată. Fireşte, dacă ar fi fost o clădire mai veche, istorică, ar fi oferit cel puţin imaginea unei moşteniri ataşante. În schimb, era greu să găseşti vreun argument împotriva demolării.

Dorothy era asistenta personală a unui bărbat grizonant, adorabil, care se considera mult superior poziţiei de director executiv, însă era conştient că, la vârsta lui, nu prea mai avea alte opţiuni.

Unul dintre principalele avantaje ale funcţiei sale, pe lângă bucuria de a superviza fabricarea şi distribuţia plicurilor în ţară şi în străinătate, era acela de a avea o asistentă personală înaltă şi blondă.

Dorothy se bucura de luxul venirii târziu la serviciu şi al programului de lucru oarecum flexibil. Nu că ar fi avut neapărată nevoie, dar în felul acesta domnul Madison îşi demonstra încrederea în capacităţile ei.

Intră în birou şi îşi aşeză geanta pe masa de lucru, lângă o gardenie care nu o ducea prea bine. O privi cu un amestec de regret şi milă. Nici apa suficientă şi nici mutarea într-un loc mai luminos nu păruseră să ajute cele câteva frunze înnegrite care mai rezistau. Uitase de câte ori o ameninţase cu aruncatul la coşul de gunoi, numai pentru a o motiva să-şi revină. Ca prin farmec, din când în când o străfulgera dorinţa de a trăi şi producea cu disperare noi mlădiţe verzi, ca şi cum ar fi ales să înfrunte, înmugurind, moartea. Dar nu înflorise niciodată.

Cum şeful ei nu ajunsese încă, Dorothy profită pentru a se ocupa de biroul lui. Deşi era pe deplin conştientă că nu avea această îndatorire în fişa postului, îi plăcea să urmărească mersul afacerii. Erau timpuri dificile economic şi, cu toate că oamenii continuau să aibă nevoie de plicuri, inevitabilul declin al produselor, ca efect al apariţiei poştei electronice, punea viitorul firmei sub semnul întrebării. Dorothy îşi impusese să fie cât mai bine informată şi pregătită. Nu dorea să repete experienţa fostului ei loc de muncă.

Fusese disponibilizată de o firmă prosperă de avocatură din centrul oraşului. Şeful ei invocase „măsuri de austeritate", pe care ea le înţelesese ca discriminare pe criterii de vârstă. În scurt timp, viaţa îi dăduse dreptate: fusese înlocuită de o frumuseţe mult mai tânără. Nefiind genul care să accepte uşor nedreptăţile, Dorothy pornise o luptă