Ross Poldark. Începuturi

De Winston Graham

Obosit de războiul din America, Ross Poldark se întoarce în Anglia la familia sa. Dar bucuria regăsirii e întunecată de ceea ce găsește acasă. Tatăl său a murit. Casa părintească e o ruină, iar fata pe care o iubește este logodită cu vărul lui.

Povestea lui Ross Poldark, tânărul ofițer care revine după ce a luptat în războiul din America, cu chipul brăzdat de o cicatrice și sufletul rănit, a cucerit nenumărate cititoare din toată lumea. Sigur nu te va lăsa nici pe tine rece. Pentru a uita de dragostea pierdută, Ross se cufundă în muncă, într-o încercare disperată de a repune pe picioare afacerea tatălui său. Încearcă să restaureze mina părăsită și să o uite pe frumoasa și blânda Elizabeth. Îi este cu atât mai greu cu cât trebuie să o revadă la reuniunile de familie. Dar Ross este un bărbat puternic și rezistă torturii sufletești, mai ales că are un scop pentru care să lupte. Nu uită nici să aibă grijă de cei năpăstuiți de soartă pe care îi ajută. Își face noi prieteni, cum ar fi Jud și Prudie, un cuplu amuzant și pus mereu pe șotii. Este sprijinit de verișoara Verity, care îi ascultă confesiunile. „Culege“ de pe stradă o fată săracă, murdară și certăreață – Demelza, pe care o aduce să lucreze la bucătărie. Aceasta îi va oferi o surpriză de proporții atunci când… Dar mai bine te lăsăm pe tine să descoperi.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 17 aug. 2016
• ISBN: 9786063308581

Previzualizare carte

prolog

Joshua Poldark a murit în martie 1783. În februarie același an, simțind că i se apropie sfârșitul, trimise după fratele lui din Trenwith.

Charles veni clătinându-se pe calul său mare, un dereș, într-o după-amiază cenușie și rece, iar Prudie Paynter, cu părul rar, grasă și oacheșă îl introduse direct în dormitor, unde Joshua zăcea proptit în perne în încăpătorul pat închis cu tăblii¹. Charles se uită pieziș la dezordinea și la murdăria din încăpere cu ochii lui mici, de un albastru spălăcit, apoi își ridică pulpana redingotei și se așeză încet pe un scaun din răchită ce scârțâi sub greutatea lui.

― Ei bine, Joshua.

― Ei bine, Charles.

― Proastă treabă.

― Proastă, într-adevăr.

― Când crezi că o să te întremezi?

― Greu de zis. Socotesc că o să mă vindec cu zeamă de clopot.

Charles își împinse în față buza de jos. N-ar fi ținut seama de vorbele astea dacă n-ar fi auzit cu totul altceva. Sughiță puțin – călăritul îi provoca vânturi în ultima vreme – și îl liniști cu căldură.

― Prostii, bătrâne! Guta de la picioare n-a omorât niciodată pe nimeni. Numai dacă se suie la cap este primejdioasă.

― Choake îmi spune altceva, că umflăturile sunt din altă cauză. De data asta, îmi închipui că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deși, pe bunul Dumnezeu, după câte s-ar părea, tu ar trebui să zaci aici, pentru că sunt doar pe jumate cât tine.

Charles se uită în jos la priveliștea oferită de jiletca sa neagră, brodată, ce i se revărsa de sub bărbie.

― Grăsimea mea e sănătoasă. Orice bărbat pune pe el la vârsta mijlocie. N-aș vrea să fiu un slăbănog, așa ca vărul William-Alfred.

Joshua ridică ironic dintr-o sprânceană, dar nu mai adăugă nimic, și se lăsă tăcerea. Frații nu avuseseră prea multe să-și spună de-a lungul anilor, și în această ultimă întâlnire le era greu să-și găsească cuvintele. Charles, cel mai vârstnic și mai bogat, cel care căpătase casa familiei și pământurile și cea mai mare parte din profiturile miniere, capul familiei și o persoană respectată în comitat, nu fusese niciodată în stare să scape de bănuiala că fratele lui mai mic îl disprețuia. Joshua fusese întotdeauna ca un junghi în coaste. Joshua nu se mulțumise niciodată să facă întocmai ce se aștepta de la el: să intre în rândurile Bisericii sau în armată ori să se însoare cum se cuvine și să-l lase pe Charles să se ocupe singur de moșie.

Asta nu însemna că Charles nu tolerase câteva scăpări, dar existau limite, pe care Joshua le depășise. Faptul că în ultimii câțiva ani se comportase așa cum trebuia nu ștergea cu buretele vechile nemulțumiri.

Cât despre Joshua, un bărbat cu minte cinică și cu puține iluzii, nu se plângea de viață sau de fratele lui. Își trăise viața la limită și îl ignorase pe fratele său. Era un dram de adevăr în răspunsul lui la cele spuse de Charles.

― Păi, omule, ești încă destul de tânăr. Ești cu doi ani mai mic decât mine, și eu sunt în putere și bine. La dracu’!

Joshua spuse:

― Doi ani ca vârstă, poate, dar tu n-ai trăit nici măcar pe jumătate așa din plin ca mine.

Charles supse capătul de abanos al bastonului său și se uită prin încăpere pe sub pleoapele grele.

― Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârșit încă. Prețurile scad. Grâul e șapte și opt șilingi banița. Untul, nouă penny livra. Aș vrea să fie și prețul cuprului la fel. Ne gândim să săpăm o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate o să acopere investițiile inițiale, deși mă îndoiesc. A ieșit ceva din terenurile tale anul ăsta?

― Din cauza războiului am vrut să te văd, spuse Joshua, sforțându-se să se ridice pe perne și trăgându-și sufletul. Mai sunt doar câteva luni până când se va confirma pacea provizorie. Apoi Ross va fi acasă, și poate că n-o să fiu aici să-l întâmpin. Tu ești frate-meu, deși nu ne-am împăcat niciodată prea bine. Vreau să-ți spun cum stau lucrurile și să te las să te îngrijești de treburi până când se întoarce el.

Charles își scoase bastonul din gură și zâmbi defensiv. Arăta de parcă i se ceruse un împrumut.

― Știi că n-am prea mult timp.

― N-o să-ți ia mult timp. Am puțin, aproape nimic de lăsat. Pe masă, lângă tine, e o copie a testamentului meu. Citește-o când vrei. Pearce are originalul.

Charles bâjbâi cu mâna lui umflată și stângace și luă o bucată de pergament de pe masa șubredă cu trei picioare din spatele lui.

― De când n-ai mai primit vești de la el? întrebă el. Ce e de făcut dacă nu se întoarce?

― Moșia o să meargă la Verity. Vinde-o dacă există vreun cumpărător. O să scoți puțin pe ea. Asta e scris în testament. Verity o să primească și partea mea din Grambler, de vreme ce ea e singura din familia ta care a stat pe-aici de când a plecat Ross.

Joshua își șterse nasul de cearceaful murdar.

― Dar Ross o să se întoarcă. Am primit vești de la el de când au încetat luptele.

― Încă sunt multe pericole.

― Am un simțământ, spuse Joshua. O convingere. Vrei să facem prinsoare? O rezolvăm când ne întâlnim. Trebuie să fie vreun soi de bani pe lumea cealaltă.

Charles se holbă din nou la fața ridată și pământie ce odată fusese atât de arătoasă. Fu oarecum ușurat că Joshua nu-i ceruse decât atât, dar nu renunță la atitudinea rezervată. Și lipsa de respect aici, lângă patul de moarte, i se păru deodată nechibzuită și nelalocul ei.

― Vărul William-Alfred m-a vizitat deunăzi. S-a interesat de tine.

Joshua se strâmbă.

― I-am spus cât de bolnav ești, continuă Charles. A sugerat că, deși nu vrei să-l chemi pe reverendul Odgers, poate ți-ai dori totuși o mângâiere spirituală de la cineva din familia ta.

― Adică de la el.

― Păi, el e singura față bisericească, acum că soțul lui Beth s-a dus.

― Nu-l vreau pe nici unul din ei, spuse Joshua. Deși fără îndoială că a fost cu bună intenție. Dar, dacă a crezut că o să-mi facă bine să-mi mărturisesc păcatele, și-a imaginat că o să prefer să-mi spun secretele mai degrabă unuia dintre ai mei? Nu, mai degrabă aș vorbi cu Odgers, deși e o cucuveică pe jumate moartă de foame. Dar nu-l vreau pe nici unul din ei.

― Dacă te răzgândești, spuse Charles, dă-mi de veste prin Jud. La dracu’!

Joshua mormăi.

― O să știu în curând. Dar, chiar dacă era ceva de capul lor cu tot fastul ăla și rugăciunile lor, să le cer să vină acuma? Mi-am trăit viața și, pe Dumnezeul meu, m-am distrat! Nu-i nici o sfârâială să-ncep să mă văicăresc acum. Nu-mi pare rău de mine și nu vreau să-i pară rău cuiva. Ce-o fi o fi. Asta-i tot.

În încăpere se lăsă tăcerea. Afară, vântul șuiera și vuia prin țigle și pietre.

― E vremea s-o iau din loc, spuse Charles. Ăștia din familia Paynter îți lasă casa de izbeliște, uită-te ce harababură e. De ce nu-ți iei pe cineva de nădejde?

― Sunt prea bătrân acu’ să mai schimb caii la căruță. Las asta pe seama lui Ross. El o să facă ordine în curând.

Charles scoase un sunet ce-i trăda neîncrederea. N-avea o părere prea bună despre priceperea lui Ross.

― Acum este în New York, spuse Joshua. Cu o parte din garnizoană. S-a recuperat destul de bine de pe urma rănii. A avut mare noroc că a scăpat de asediul de la Yorktown². Știi, acum e căpitan. E încă în Regimentul 62 Infanterie. Am rătăcit scrisoarea lui, altminteri ți-aș fi arătat-o.

― Francis mi-e de mare ajutor în zilele astea, spuse Charles. Așa ar fi fost și Ross pentru tine dacă ar fi fost acasă, în loc să se țină de francezi și de coloniști.

― Mai e ceva, spuse Joshua. Ai văzut-o sau ai auzit ceva de Elizabeth Chynoweth de curând?

După o masă copioasă, întrebările își făceau cu greu loc spre creierul lui Charles și, în ce-l privea pe fratele lui, acestea trebuiau cercetate ca nu cumva să existe vreun motiv ascuns.

― Cine-i asta? întrebă el lipsit de delicatețe.

― Fata lui Jonathan Chynoweth. O știi. O copilă subțirică, blondă.

― Păi, ce-i cu asta? spuse Charles.

― Am întrebat dac-ai văzut-o. Ross o pomenește mereu. O mititică drăguță. El se bizuie c-o s-o găsească aici când se întoarce, și cred că-i un aranjament convenabil. O căsătorie timpurie o să-l potolească, și ea nu putea găsi un bărbat mai bun, deși o spun așa cum n-ar trebui s-o fac, fiind tată-său. Două familii vechi și cumsecade. Dacă eram pe picioare, m-aș fi dus să-l văd pe Jonathan de Crăciun, să aranjez chestiunea. Am mai vorbit despre asta și înainte, dar el a spus să așteptăm până se întoarce Ross.

― E timpul să plec, spuse Charles ridicându-se cu un văitat. Sper că băiatul o să se potolească atunci când se întoarce, indiferent dacă se însoară sau nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie.

― I-ai mai văzut pe alde Chynoweth de curând? Joshua refuză să se lase abătut de la subiect de aluzii la propriile sale neajunsuri. Aici sunt rupt de lume, și Prudie nu aude decât despre bârfele din Sawle.

― Oh, îi mai vedem când și când. Verity și Francis i-au văzut la o petrecere în Truro astă-vară – Charles se uită pe fereastră. Să mor io dacă ăla nu-i Choake. Păi, acuma o să ai musafiri, și credeam c-ai spus că nu vine nimeni niciodată să te vadă. Trebuie să plec.

― Ăsta vine doar ca să vadă cât de repede o să mă dea gata pastilele lui. Asta sau politica. De parcă mie îmi pasă dacă Fox³ e pe moșia lui sau aleargă după pui conservatori.

― Fie cum vrei tu.

Pentru un om de gabaritul lui, Charles se mișca repede, luându-și pălăria și mănușile lungi și pregătindu-se de plecare. La sfârșit, stătu stânjenit lângă pat, întrebându-se cum era cel mai potrivit să-și ia rămas-bun, în vreme ce tropăitul copitelor unui cal se auzi trecând pe lângă fereastră.

― Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Spune-i să dea poțiunile lui tâmpite neveste-sii.

― Calmează-te, îl îndemnă Charles. Mătușa Agatha îți transmite urări de bine, nu trebuie să uiți asta; și a spus că ar trebui să bei bere fierbinte cu zahăr și ouă. A zis că asta o să te vindece.

Lui Joshua îi trecu țâfna.

― Mătușa Agatha e o băbuță înțeleaptă. Spune-i că o să-i urmez sfatul. Și… și spune-i că o să-i păstrez un loc lângă mine.

Începu să tușească.

― ’Mnezeu să fi’ cu ’ne, zise Charles repezit și se strecură afară din cameră.

Joshua rămase singur. Petrecuse multe ore în singurătate de când Ross plecase, dar părea că n-avusese importanță până când nu căzuse la pat, cu o lună în urmă. Acum orele astea începuseră să-l deprime și să-i umple mintea cu închipuiri. Pentru un bărbat care-și petrecea timpul în aer liber, fiind activ în fiecare zi, această viață dureroasă, mohorâtă, petrecută țintuit la pat nu era deloc viață.

N-avea cu ce să-și ocupe timpul, în afară de a-și îndrepta gândurile spre trecut, și trecutul nu era întotdeauna cel mai plăcut subiect.

Se gândea întruna la Grace, soția sa moartă de mult. Ea fusese talismanul lui. Atâta vreme cât trăise, totul mersese bine. Mina pe care o deschisese și o botezase cu numele ei îi adusese ceva bogăție; fusese construită casa asta, începută cu mândrie și speranță; avea doi fii puternici. Renunțase la prostii, se liniștise, promițând să rivalizeze cu Charles pe mai multe planuri; construise casa asta cu ideea că propria ramură a familiei Poldark ar trebui să prindă rădăcini cel puțin tot atât de stabile ca ramura principală Trenwith.

Odată cu Grace, îl părăsise și tot norocul. Cu casa terminată pe jumătate, mina secătuise și, după moartea lui Grace, se dusese și interesul său de a investi bani și muncă în vreuna din ele. Clădirea fusese terminată cumva, deși rămăsese nefinisată. După aceea și Wheal Vanity se închisese, iar micuțul Claude Anthony murise.

... Îi putea auzi pe doctorul Choake și pe fratele lui discutând la ușa din față: fratele lui, o voce de tenor îngroșată de mâhnire. Vocea lui Choake, adâncă, înceată și solemnă. Joshua se simți cuprins de mânie și de neputință. Ce dracu’ voiau ăștia, zăbovind în pragul ușii lui, discutând fără îndoială despre el, clătinând din cap împreună și spunând, ei bine, la urma urmei, la ce altceva te puteai aștepta. Smuci clopoțelul aflat lângă pat și așteptă spumegând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie.

În sfârșit veni, greoaie și confuză, în cadrul ușii. Joshua se uită la ea, mijindu-și ochii în lumina difuză.

― Adu lumânări, femeie. Vrei să mor în beznă? Și spune-le moșilor ălora să-și ia tălpășița.

Prudie se cocârjă ca o cobe.

― Ăți fi vrând să ziceți doctorul Choake și domnul Charles?

― Cine altcineva?

Ea ieși, și Joshua spumegă din nou, în timp ce nu departe de ușa lui se auzi zgomotul unei discuții nedeslușite. Se uită în jur după baston, hotărât să facă încă un efort să se ridice și să meargă afară la ei. Dar apoi vocile se auziră din nou mai tare, de rămas-bun, și desluși zgomot de cal ce se mișca pe pietriș și înspre pârâu.

Ăsta era Charles. Acum, Choake...

În ușă se auzi bătaia puternică a unei cravașe de călărie, și chirurgul intră.

Thomas Choake era de loc din Bodmin, practicase medicina în Londra, se însurase cu fiica unui berar și se întorsese la locul său de baștină să cumpere o mică proprietate lângă Sawle. Era un bărbat înalt și stângaci, cu voce tunătoare, sprâncene dese, cenușii și o gură nervoasă. Experiența lui londoneză se dovedise utilă în fața micii nobilimi; aceștia simțeau că el era la curent cu cele mai avansate idei despre corpul uman. Era medicul câtorva mine din ținut și mânuia cuțitul mânat de ideea „totul sau nimic", la fel ca pe terenul de vânătoare.

Joshua îl socotea un șarlatan și de câteva ori se gândise să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Doar faptul că avea tot atât de puțină încredere în dr. Pryce îl împiedicase să trimită după el.

― Păi, hai să vedem, zise dr. Choake. Deci am avut vizitatori, așa-i? O să ne simțim mai bine, fără-ndoială, după vizita fratelui nostru.

― M-am descotorosit de niște treburi, spuse Joshua. Ăsta a fost scopul pentru care l-am chemat.

Dr. Choake îi luă pulsul bolnavului, cu degetele lui masive.

― Tușește, îi ceru el.

Joshua se supuse fără tragere de inimă.

― Starea noastră e cam la fel, spuse medicul. Boala nu a avansat. Ne-am luat pastilele?

― Charles e de două ori cât mine. De ce nu-l doftoricești pe el?

― Dumneata ești bolnav, domnule Poldark. Fratele dumitale nu e. Eu nu dau doctorii cuiva decât dacă sunt solicitat pentru asta.

Choake dădu la o parte cearceafurile și începu să apese piciorul umflat al pacientului său.

― Un tip cât un munte, bodogăni Joshua. N-o să-și mai vadă picioarele vreodată.

― Ei, haide, fratele dumitale nu e ieșit din comun. Îmi aduc bine aminte când eram în Londra…

― Ahh!

― A durut?

― Nu, zise Joshua.

Choake îl împunse încă odată, să fie sigur.

― Se vede o scădere clară în starea piciorului nostru stâng. Încă e prea multă apă în amândouă. Dacă am putea face inima să o elimine. Îmi aduc bine aminte când, fiind în Londra, am fost chemat să văd victima unei încăierări într-o tavernă din Westminster. Tipul se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal și l-a înfipt în burta pacientului meu. Dar stratul de grăsime protectoare era atât de gros, încât am descoperit că vârful cuțitului nici măcar nu perforase intestinul. Un individ masiv. Hai să vedem, ți-am luat sânge data trecută când am fost aici?

― Da.

― Cred că de data asta o să renunțăm. Inima noastră e predispusă la agitație. Controlează-ți mânia, domnule Poldark. O fire liniștită ajută corpul să-și secrete sucurile potrivite.

― Spune-mi, zise Joshua, i-ai mai văzut pe alde Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, știi. L-am întrebat pe frate-meu, dar mi-a răspuns în doi peri.

― Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoși. Desigur, nu sunt doctorul lor și nu ne facem vizite de curtoazie.

„Nu, gândi Joshua. „Doamna Chynoweth o să se îngrijească de asta.

― Miros ceva necurat la Charles, spuse el cu șiretenie. O vezi pe Elizabeth?

― Fiica lui? E și ea pe-acolo.

― A fost o înțelegere în ce-o privește, între mine și tatăl ei.

― Zău? N-am auzit de asta.

Joshua se propti mai sus în perne. Începu să-l mustre conștiința. Era cam târziu să i se trezească această trăsătură de mult adormită, dar ținea la Ross și, în lungile ore ale bolii sale, începuse să se întrebe dacă nu cumva ar fi trebuit să facă mai mult pentru a-i apăra mai bine interesele.

― Cred că o să-l trimit acolo pe Jud mâine, mormăi el. O să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă.

― Mă îndoiesc că domnul Chynoweth o să fie liber; e zi de judecată săptămâna asta. Ah, iată o prezență plăcută...

Prudie Paynter intră târșâindu-și picioarele și aducând două lumânări. Lumina galbenă îi dezvălui fața roșie și transpirată, încadrată de șuvițe de păr negru.

― Ți-ai luat purgativul, așa-i? întrebă ea într-o șoaptă răgușită.

Joshua se întoarse nervos spre doctor.

― Ți-am spus și mai înainte, Choake. O să înghit buline, pe Dumnezeul meu, dar să nu văd în fața mea siropuri și poțiuni.

― Îmi aduc bine aminte, zise pe un ton plictisitor Choake, când lucram în Bodmin, tânăr fiind, un pacient de-al meu, un gentleman în vârstă ce suferea tare de tenesme și piatră…

― Nu sta acolo, Prudie, izbucni Joshua către servitoare. Ieși!

Prudie se opri din scărpinat și, fără tragere de inimă, ieși din cameră.

― Așadar, crezi că sunt pe cale să mă vindec, ei? spuse Joshua, înainte ca doctorul să poată continua. Cât mai durează până o să fiu în stare să mă scol din pat?

― Hmm, hmm. O ușoare ameliorare, am spus. Mai ai nevoie de multă grijă încă. O să te punem pe picioare înainte ca Ross să se întoarcă. Ia regulat ce ți-am prescris, și o să vezi că o să te…

― Ce mai face nevasta dumitale? întrebă malițios Joshua.

Întrerupt din nou, Choake se încruntă.

― Destul de bine, mulțumesc.

Faptul că Polly cea puhavă și sâsâită, deși avea doar jumătate din vârsta lui, nu-i adăugase nici o familie la zestrea cu care venise era o permanentă nemulțumire în ce-o privea. Atâta timp cât era stearpă, el n-avea șanse să le descurajeze pe femei să cumpere pelinariță și alte licori dubioase de la țigăncile nomade.

Doctorul plecase, și Joshua rămase din nou singur – de data asta singur până dimineața. Ar putea, trăgând insistent de cordonul clopoțelului, să-l cheme pe Jud sau pe Prudie, dar doar până când se duceau la culcare, după aceea nu mai era nimeni și, în afară de asta, dădeau semne de surzenie pe măsură ce boala lui avansa. Știa că-și petreceau mare parte a serilor cu băutura și, odată ce atingeau un anumit prag, nu-i mai urnea nimic din loc. Dar nu avea energia să se rățoiască la ei ca în vremurile bune.

Ar fi fost altceva dacă Ross ar fi fost aici. De data asta, Charles avea dreptate, dar doar în parte. El, Joshua, fusese cel care-l încurajase pe Ross să plece. Nu vedea un folos în a-i ține pe băieți acasă ca pe niște slugi în plus. N-aveau decât să-și găsească propriile provocări. În afară de asta, ar fi fost rușinos să-l vadă pe fiul lui adus în fața judecătorului pentru că a luat parte la atacul împotriva agenților fiscali cu acuzațiile suplimentare de beție și tot restul. Nu că magistrații galezi l-ar fi condamnat, dar ar fi putut să fie adus în discuție subiectul datoriei la jocurile de noroc.

Nu, Grace ar fi trebuit să fie aici, Grace care fusese smulsă de lângă el acum treisprezece ani.

Ei bine, acum era singur și în curând urma să fie lângă soția lui. Nu-i trecuse prin minte să se mire că nici măcar nu se mai gândea la celelalte femei din viața lui. Fuseseră niște creaturi bune de distracții și plăceri, cu cât mai atractive, cu atât mai bine, dar, după ce se termina, le și uita. Lumânările pâlpâiau în curentul ce venea de sub ușă. Se pornise vântul. Jud spusese că de dimineață fusese hulă; după un liniștit interval rece, se întorceau la ploaie și furtună.

Simți că i-ar plăcea să se mai uite o dată spre marea ce chiar și acum lovea stâncile din spatele casei. Nu nutrea sentimente față de mare; nu avea nici un respect față de primejdiile sau față de frumusețea ei; pentru el era o cunoștință apropiată căreia ajunsese să-i înțeleagă fiecare calitate și defect, fiecare zâmbet și furie.

Și pământurile, la fel. Fusese oare arată moșia lui, Long Field? Dacă Ross se însura sau nu, fără pământ, n-avea aproape nimic din care să trăiască.

Cu o soție bună care să vadă de toate treburile... Elizabeth era singurul copil la părinți; o virtute rară de care era bine să se țină cont. Alde Chynoweth erau cam sărăntoci, dar ar fi ceva. Trebuia să meargă să-l vadă pe Jonathan și să aranjeze lucrurile. „Ascultă, Jonathan, ar spune el. „Ross n-o să aibă mulți bani, dar există pământul și asta contează în cele din urmă...

Joshua moțăia. Credea că era afară, mergând pe moșia sa, Long Field, cu marea în dreapta și cu un vânt puternic ce-l împungea în umăr. Un soare strălucitor îi încălzea spatele și aerul avea gust de vin dintr-o pivniță rece. Pe plaja Hendrawna, fluxul se retrăsese și soarele desena dâre strălucitoare pe nisipul ud. Long Field nu numai că fusese arată, dar și semănată, iar acum încolțise.

El ocoli câmpul până când ajunse la cel mai îndepărtat capăt, Damsel Point, unde stânca joasă cobora cu ieșituri și bolovăniș spre mare. Apa urca și se învolbura, schimbându-și culoarea pe panta stâncilor ude.

Având ceva special în minte, el coborî pe stânci până când marea rece îi urcă până la genunchi, trimițându-i junghiuri dureroase prin picioare, la fel de neplăcute ca durerea pe care o simțise de la umflătura din aceste ultime luni. Dar asta nu-l opri, și el se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndepărtă de mal. Era plin de bucurie că se afla din nou în mare după o pauză de doi ani. Respiră gâfâind bucuros, permițându-i apei să clipocească aproape de ochi. Picioarele îi fură cuprinse de amorțeală. Cu sunetul valurilor în urechi și-n inimă, își dădu drumul să plutească în derivă și să se adâncească în întunecimea mătăsoasă și răcoroasă.

Joshua dormea. Afară, ultimele rămășițe ale zilei părăsiră încet cerul și lăsară casa, copacii, pârâul și stâncile în întuneric. Vântul se înteți, suflând continuu și cu putere dinspre apus, scotocind printre barăcile minei părăsite de pe deal, foșnind vârfurile merilor adăpostiți, ridicând un colț al unui acoperiș de paie de pe un hambar, împroșcând o rafală de ploaie rece prin oblonul rupt al bibliotecii unde doi șobolani amușinau, târându-și botul cu mișcări precaute și tremurătoare prin vechituri și praf. Curentul șuiera și spumega în întuneric, și peste vuietul lui se auzi o poartă de mult nereparată cum se bălăngănea în balamale. În bucătărie, Jud Paynter destupă al doilea urcior de gin, și Prudie aruncă un butuc nou în foc.

― Se întețește vântul, la naiba, spuse Jud. Mereu e vânt. Mereu când nu vrei, e vânt.

― Avem nevoie de mai multe lemne ’nainte de dimineață, spuse Prudie.

― Folosește scaunul ăsta, spuse Jud. Lemnu-i greu, o să ardă-năbușit.

― Dă-mi ceva de băut, vierme ce ești, spuse Prudie.

― Da’ mai ia-ți și singură, spuse Jud.

Joshua dormea.

---

¹ Pat cu tăblii, mobilier tradițional în Bretania, Olanda, conceput inițial pentru a fi adăpost contra lupilor. (n.tr.)

² Asediul Yorktown (1781) este o campanie americano-franceză împotriva britanicilor care a încheiat Revoluția Americană. (n.tr.)

³ Charles James Fox (1749–1806) – politician liberal proeminent. Joc de cuvinte: în limba engleză, în original, fox înseamnă vulpe. (n.tr.)

Cartea întâi

Octombrie 1783 – aprilie 1785

capitolul 1

Era o vreme vântoasă. Cerul palid al după-amiezii era împestrițat de nori, iar drumul, ce devenise tot mai prăfuit și mai denivelat în ultima oră, era plin de frunze ce foșneau în bătaia vântului.

În diligență erau cinci persoane; un slujbaș slab, cu față ciupită și costum lustruit, și soția lui, grasă pe cât era soțul ei de slab, ținând la piept o grămadă nedeslușită de cârpe albe și roz din al cărei capăt se bosumfla chipul încrețit și înfierbântat al unui prunc. Ceilalți călători erau bărbați, amândoi tineri, unul, un preot cam de treizeci și cinci de ani, celălalt cu câțiva ani mai tânăr.

De când diligența părăsise St. Austell, înăuntru domnise tăcerea. Copilul dormea adânc, în ciuda zdruncinăturilor vehiculului, a zdrăngănitului geamurilor și a clănțănitului crucilor proțapului; nici opririle nu-l treziseră. Din când în când, perechea mai vârstnică schimba observații în șoaptă, dar soțul cel deșirat n-avea chef de vorbă, puțin intimidat de compania distinsă în care se găsea. Cel mai tânăr dintre cei doi bărbați citise o carte pe toată durata călătoriei, cel mai în vârstă se uitase pe geam la peisajul ce i se perinda prin fața ochilor, cu o mână ținând într-o parte perdeaua prăfuită de catifea maro.

Acesta era un bărbat mic și uscățiv, sobru, în haine bisericești negre, purtându-și părul strâns la spate și ondulat deasupra și în spatele urechilor. Haina pe care o purta era de bună calitate și avea ciorapi de mătase. Fața îi era lungă, ascuțită, fără haz, cu buze subțiri, vioaie și aspră. Micul slujbaș cunoștea chipul, dar nu-i putea asocia un nume.

Preotul se găsea cam în aceeași poziție față de celălalt ocupant al diligenței. De o jumătate de duzină de ori privirea i se oprise pe părul des, nepudrat, al celui de vizavi de el și pe fața tovarășului său de călătorie.

Când ieșiseră de nu mai mult de cincisprezece minute din Truro, și caii încetiniseră la pas, urcând greu la deal, celălalt bărbat își ridică privirea din carte și ochii li se întâlniră.

― Să mă scuzați, domnule, spuse preotul cu voce ascuțită și puternică. Trăsăturile dumneavoastră îmi sunt cunoscute, dar mi-e greu să-mi amintesc unde ne-am întâlnit. Să fie în Oxford?

Tânărul era înalt, slab și osos, cu o cicatrice pe obraz. Purta o jachetă de călărie încheiată la două rânduri, tăiată scurt în față, arătându-i vesta și pantalonii, ambele de un cafeniu-deschis. Părul lui negru ce avea o nuanță de arămiu era pieptănat spre spate și legat cu o panglică maronie.

― Sunteți reverendul dr. Halse, nu-i așa? spuse el.

Micul slujbaș ce urmărise acest dialog făcu o figură sugestivă spre soția lui. Pastor la Towerdreth, ajutor de paroh la St. Erme, director al școlii elementare din Truro, cetățean de vază al orașului și fost primar, dr. Halse era o persoană importantă. Acest fapt explica atitudinea sa.

― Așadar, mă cunoști, spuse dr. Halse cu un aer elegant. Îndeobște, am memoria fețelor.

― Ați avut mulți elevi.

― Ah, asta explică totul. Maturitatea schimbă o față. Și – hmm. Lasă-mă să mă gândesc... să fie Hawkey?

― Poldark.

Ochii preotului se îngustară într-un efort de a-și aminti.

― Francis, nu-i așa? Am crezut...

― Ross. Vă amintiți mai bine de vărul meu. El a rămas aici. Eu am crezut, foarte greșit, că la treisprezece ani mi-a ajuns cu învățătura.

Pastorul îl recunoscu.

― Ross Poldark. Măi, măi! Te-ai schimbat. Acum îmi amintesc, spuse dr. Halse cu o licărire de umor reținut. Erai răzvrătit. A trebuit să te bat destul de des și apoi ai fugit.

― Da. Poldark întoarse pagina cărții. O treabă urâtă. Și gleznele vă dureau cum mă durea și pe mine fundul.

Pe obrajii preotului apărură două mici pete roz. Se uită o clipă spre Ross și apoi își întoarse capul să privească pe fereastră.

Micul slujbaș auzise de Poldark, auzise de Joshua lângă care, se spunea în anii cincizeci și șaizeci, că nici o femeie frumoasă nu era în siguranță, măritată sau nu. Ăsta era probabil fiul lui. O față neobișnuită cu pomeți fermi, gură largă și dinți albi și puternici. Ochii erau de un albastru-cenușiu limpede sub pleoapele grele ce dădeau multor Poldark acea înșelătoare înfățișare somnolentă.

Dr. Halse reveni la atac.

― Bănuiesc că Francis e bine? S-a însurat?

― Nu, nu se însurase când am primit ultima dată vești de la el, domnule. Am fost în America o vreme.

― Vai de mine! O greșeală regretabilă... lupta. Am fost cu totul împotriva ei. Ai văzut ceva din război?

― Am participat la el.

În sfârșit, ajunseseră în vârful dealului, și vizitiul slăbise hățurile la coborâșul din fața lui.

Dr. Halse își încreți nasul ascuțit.

― Ești tory⁴?

― Sunt soldat.

― Ei bine, nu-i vina soldaților că am pierdut. Acolo nu era inima Angliei. Avem pe tron un bătrân nepăsător. N-o să mai reziste mult. Prințul⁵ are vederi diferite.

Drumul în partea cea mai povârnită a dealului era extrem de desfundat și diligența sălta și se clătina periculos. Copilașul începu să plângă. Ajunseră la poale și bărbatul de lângă vizitiu suflă din corn. O luară pe St. Austell Street. Era într-o marți după-amiază și pe lângă prăvălii erau puțini oameni. Doi mici derbedei pe jumătate dezbrăcați alergau de-a lungul străzii, cerșind un bănuț, dar renunțară la alergat când diligența se legănă în noroiul de pe St. Clement Street. Cu scârțâit și strigăte, cotiră brusc, traversară râul pe podul îngust, se zdruncinară pe bolovanii de granit, se întoarseră și se răsuciră din nou și, în sfârșit, traseră în fața hanului Red Lion.

În agitația care urmă, reverendul dr. Halse coborî primul, luându-și țeapăn rămas-bun, și dispăru, pășind cu repeziciune printre băltoacele de apă de ploaie și urină de cal spre cealaltă parte a străzii înguste. Poldark se ridică să coboare, și slujbașul văzu pentru prima dată că șchiopăta.

― Pot să vă ajut, domnule? se oferi el, lăsându-și jos lucrurile.

Tânărul refuză, mulțumind și sprijinindu-se de mâna întinsă din afară de către un curier, apoi coborî.

Când Ross părăsi diligența, începu să plouă, o ploaie fină și subțire, lovind înaintea vântului ce aici, în valea dintre dealuri, sufla în rafale și era schimbător.

El se uită în jur și mirosi. Totul era familiar, revenirea acasă fiind aproape la fel de adevărată ca și când ar fi ajuns la propriul cămin. Strada asta pietruită și îngustă, cu pârâiașul ce șiroia în josul ei, casele înghesuite, construite una lângă alta, cu ferestrele lor arcuite și cu perdele din dantelă, multe dintre ele ascunzând fețe care urmăreau sosirea diligenței... Chiar și strigătele curierilor păreau să fi prins o notă diferită și mai familiară.

Pe timpuri, Truro fusese centrul „vieții" pentru el și familia lui. Port și oraș unde se bătea monedă, centrul negoțului și un loc de întâlnire la modă, orașul crescuse rapid în ultimii ani, case noi și impunătoare răspândindu-se prin învălmășeala celor vechi, pentru a marca adoptarea sa drept oraș de reședință de iarnă pentru unele dintre cele mai vechi și mai puternice familii din Cornwall. Noua aristocrație își lăsase și ea amprenta: familiile Lemon, Treworthy, Warleggan, familii cu origini modeste care își croiseră un drum ascendent odată cu dezvoltarea noilor industrii.

Un oraș ciudat. El simți asta mai intens acum, că se întorsese. Un orășel important, ascuns, îngrămădindu-se în cutele dealurilor, peste și de-a lungul numeroaselor pâraie, aproape înconjurat de ape curgătoare și legat de restul lumii prin vaduri, prin poduri și prin pietre puse pentru a trece apa. Erau prezente din abundență miasma ca și alte fierbințeli.

... Nu se vedea nici picior de Jud.

Intră șchiopătând în han.

― Trebuia să mă văd cu omul meu, zise el. Îl cheamă Paynter. Jud Paynter din Nampara.

Hangiul se uită la el cu ochi de miop.

― Oh, Jud Paynter. Da, îl știm foarte bine, domnule. Dar nu l-am văzut azi. Spuneți că trebuia să vă întâlniți cu el aici? Băiete, du-te și vezi dacă Paynter... Îl știi? Dacă Paynter e la grajduri sau a fost azi pe aici.

Ross comandă un pahar de brandy, și, pe când îl primi, se întoarse și băiatul să spună că domnul Paynter n-a fost în acea zi pe acolo.

― Înțelegerea fusese foarte limpede. Nu contează. Ai un cal înșeuat pe care-l pot închiria?

Hangiul își frecă vârful nasului lung.

― Păi, avem o iapă ce a fost lăsată aici acum trei zile. De fapt, am ținut-o în contul unei datorii. Nu cred că cineva ar protesta să o dăm cu împrumut dacă îmi puteți da vreo referință.

― Numele meu e Poldark. Sunt un nepot al domnului Charles Poldark din Trenwith.

― Vai de mine, da; ar fi trebuit să vă recunosc, domnule Poldark. O să pun să se înșeueze imediat iapa pentru dumneavoastră.

― Nu, așteaptă! Încă e lumină. Să fie gata într-o oră.

Din nou pe stradă, Ross o coti pe aleea îngustă numită Church Lane. La capătul ei, o continuă drept înainte și, după ce trecu pe lângă școala unde educația îi luase sfârșit în chip dezagreabil, se opri în fața unei uși pe care stătea scris: „Nat. G. Pearce. Notar și funcționar autorizat să ia declarații". Trase de clopoțel pentru un timp, înainte ca o femeie plină de coșuri să-i deschidă.

― Lu’ domnul Pearce nu-i e prea bine azi, spuse ea. Să văz dacă o să vă primească.

Urcă scările de lemn și, după o vreme, strigă să-l invite, pe deasupra balustradei mâncate de cari. El urcă pe dibuite și fu introdus într-un salon.

Domnul Nathaniel Pearce stătea într-un fotoliu în fața unui foc puternic, cu un picior legat în bandaje ridicat pe alt fotoliu. Era un bărbat masiv cu fața lată, de culoare vânăt-purpurie de la prea multă mâncare.

― Oh, ei bine, asta-i o surpriză, ca să spun așa, domnule Poldark. Ce plăcere! Să mă iertați că nu mă ridic. Vechea meteahnă; fiecare atac pare că-i mai rău decât ultimul. Luați loc!

Ross strânse o mână umedă și alese un fotoliu cât mai departe de foc, fără a părea nepoliticos. Înăuntru era insuportabil de cald, și aerul era stătut și neîmprospătat.

― Vă amintiți, spuse el, v-am scris că mă întorc săptămâna asta.

― Oh, da, domnule... ăă... Căpitane Poldark, mi-a ieșit din minte pentru o clipă; ce amabil că ați trecut pe aici în drum spre casă. Domnul Pearce își aranjă peruca cu păr scurt, care, în spiritul ocupației sale, etala o frunte înaltă și o coadă lungă la spate, legată la mijloc.

― Sunt abandonat aici, căpitane Poldark. Fiica mea nu stă cu mine, s-a convertit la un soi de credință metodistă și iese aproape în fiecare seară la o adunare de rugăciuni. Vorbește atâta despre Dumnezeu, că aproape mă stânjenește. Trebuie să iei un pahar de vin.

― Nu stau decât puțin, spuse Ross. „Trebuie să plec repede, se gândi el, „altfel o să mă topesc. Sunt nerăbdător să ajung acasă din nou, dar m-am gândit să trec să vă văd în drum spre casă. Scrisoarea dumneavoastră nu mi-a parvenit decât cu două săptămâni înainte de a pleca din New York.

― Vai, Doamne, ce întârziere! Ce lovitură; și ați fost rănit. E grav?

Ross își frecă piciorul.

― Văd din scrisoarea dumneavoastră că tata a murit în martie. Cine a administrat moșia de atunci încoace, unchiul meu sau dumneavoastră?

Domnul Pearce își scărpină absent volanele de pe piept.

― Știu că ați dori să fiu sincer cu dumneavoastră.

― Bineînțeles.

― Păi, atunci când am ajuns să ne ocupăm de afacerile lui, domnule... ăă... căpitane Poldark, nu părea că lăsase prea mult de administrat pentru nici unul din noi.

Un zâmbet leneș alunecă pe buzele lui Ross; îl făcea să arate mai tânăr, mai puțin nesupus.

― Totul v-a fost lăsat dumneavoastră, evident. O să vă dau o copie a testamentului înainte de a pleca; dacă ați fi murit înaintea lui, rămânea nepoatei sale, Verity. În afară de moșia efectivă, nu vă mai alegeți cu aproape nimic. Au, chestiunea asta e al naibii de dureroasă!

― Nu l-am socotit pe tatăl meu niciodată un om bogat. Totuși, am întrebat și eram dornic să aflu, dintr-un anume motiv. A fost îngropat în Sawle?

Avocatul se opri din scărpinat și se uită viclean la celălalt bărbat.

― Vă gândiți să vă stabiliți la Nampara acum, căpitane Poldark?

― Da.

― Oricând vă pot ajuta cu ceva, o