Măiestrie

De Robert Greene

Strategii verificate pentru succes professional
Dacă ne naștem toți cu un creier în esență asemănător, care prezintă mai mult sau mai puțin aceeași configurație și același potențial pentru geniu, atunci cum se face că de-a lungul timpului doar câţiva oameni par să exceleze cu adevărat și să utilizeze această putere pe care o deţinem cu toții în stare latentă? Robert Greene analizează viețile maeștrilor pentru a spulbera miturile privind geniul și a demonstra că sârguința, răbdarea, perseverența și încrederea joacă un rol mult mai mare în obținerea succesului decât simplele capacităţi intelectuale. În vreme ce alte cărți ne arată ce se întâmplă cu creierul nostru după 10 000 de ore de practică, Rețeta geniului ne dezvăluie ce se întâmplă după 20 000 de ore – nivelul pe care l-au atins Einstein, Darwin și nouă maeștri contemporani intervievați de autor. Cu ajutorul strategiilor de urmat pentru împlinirea potențialului și respectând pașii descriși în carte, ne putem dezvolta talentele cu care am fost înzestrați la naștere, astfel încât să ne găsim chemarea și să devenim lideri în orice domeniu de activitate.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 25 mai 2020
• ISBN: 9786063360138

Previzualizare carte

Introducere

PUTEREA SUPREMĂ

Fiecare își ține destinul în propriile mâini, precum ţine un sculptor materialul brut căruia îi va da o anumită formă. Dar şi în cazul tuturor celorlalte tipuri de activităţi artistice, lucrurile stau la fel ca în cazul acesteia: ne naştem doar cu capacitatea de a efectua activitatea respectivă. Însă iscusinţa de a da materialului forma pe care ne-o dorim trebuie învățată și cultivată atent.

– Johann Wolfgang von Goethe

Există o formă de putere și inteligență ce reprezintă punctul de vârf al potențialului uman. Ea este sursa celor mai mari realizări și descoperiri din istorie. Este un tip de inteligență ce nu se învață în școli și care nu e analizată de profesori, dar am avut aproape cu toții, la un moment dat, intuiția acestei inteligențe în cadrul propriei experiențe. Ni se dezvăluie adesea într-o perioadă tensionată – când ne con­fruntăm cu un termen-limită, cu nevoia de a rezolva urgent o problemă, cu o situație de criză de un fel sau altul. Sau se poate revela ca rezultat al activității constante depuse în cadrul unui proiect. În orice caz, atunci când suntem presați de circumstanțe, ne simțim neobișnuit de plini de energie și cu o deosebită capacitate de concentrare. Mintea ne este complet absorbită de sarcina care ne stă înainte. Această concentrare intensă dă naștere la tot felul de idei – care ne vin, ca din senin, atunci când suntem pe punctul de a adormi, de parcă ar izvorî din subconștient. În astfel de momente, ceilalți oameni par să opună mai puțină rezistenţă la influența pe care o exercităm asupra lor; poate că suntem mai atenți la ei sau poate le dăm impresia că ne aflăm în posesia unei puteri speciale, ce le insuflă respect. Chiar dacă, în mod normal, ne trăim viața în mod pasiv, reacționând constant la un incident sau altul, în asemenea zile sau săptămâni simțim că noi suntem cei care determină evenimentele şi fac ca lucrurile să se întâmple.

Putem exprima această putere în felul următor: în cea mai mare parte a timpului, trăim într-un univers lăuntric al visurilor, dorințelor și gândurilor obsedante. Dar în această perioadă de creativitate ieșită din comun ne simțim impulsionați de nevoia de a face un anumit lucru care să aibă un rezultat practic. Ne for­țăm să păşim în afara spațiului interior al gândurilor obiș­nuite și să ne conectăm la lume, la ceilalți oameni, la realitate. În loc să zburătăcim încolo şi-ncoace, distraşi în permanenţă, mintea noastră se concentrează și reușește să ajungă până la esența a ceva real. În asemenea momente, avem impresia că mintea noastră – întoarsă spre exterior – este inundată de lumina lumii din jurul nostru și, fiind expuși brusc la detalii și idei noi, devenim mai inspirați și mai creativi.

După ce termenul-limită a trecut ori criza s-a încheiat, acest sentiment de forță și de creativitate sporită scade în inten­sitate, de cele mai multe ori. Mintea noastră redevine absentă, iar sentimentul că deținem controlul dispare. Ce frumos ar fi dacă am putea făuri acest sentiment sau dacă l-am putea menține viu pentru mai multă vreme... dar el pare foarte misterios și alunecos.

Problema cu care ne confruntăm este că această formă de putere şi inteligență este fie ignorată ca subiect de studiu, fie este înconjurată de tot felul de mituri și concepţii greşite, care nu fac decât să-i sporească misterul. În imaginaţia noastră, creativitatea și strălucirea respective apar din senin, fiind roa­dele unui talent înnăscut, sau țin, poate, de o dispoziție optimă sau de alinierea favorabilă a planetelor. Elucidarea misterului ar fi de un imens ajutor – faptul de a da un nume acestui sentiment de putere, de a-i examina rădăcinile, de a defini acel gen de inteligență care îl generează și de a înțelege cum poate fi el făurit și întreținut.

Să numim această senzație măiestrie – sentimentul că deți­nem un control mai mare asupra realității, asupra celorlalți oameni şi asupra noastră înșine. Deși s-ar putea să fie vorba despre ceva ce noi experimentăm pentru o perioadă scurtă, în cazul altora – al Maeștrilor din anumite domenii – starea aceasta devine modul lor de viață, felul lor de a vedea lumea. (Printre Maeștrii respectivi se numără Leonardo da Vinci, Napoleon Bonaparte, Charles Darwin, Thomas Edison și Martha Graham, alături de mulți alții.) Iar la rădăcina acestei puteri se află un proces simplu care conduce la măiestrie – unul care ne este accesibil tuturor.

Procesul respectiv poate fi ilustrat în modul următor: să spunem că învățăm să cântăm la pian sau că ne angajăm într-un serviciu nou, pentru care trebuie să deprindem anumite abilități. La început ne simțim pe dinafară. Primele noastre impresii despre pian sau despre mediul de lucru respectiv se bazează pe prejudecăți și includ adesea un sentiment de frică. Atunci când participăm la cele dintâi lecții de pian, claviatura ni se pare de-a dreptul intimidantă – nu înțelegem legătura dintre clape, corzi, pedale și orice alt element pe care-l presupune crearea muzicii. Într-o situație profesională nouă, suntem ignoranți în ceea ce privește relațiile de putere dintre angajați, psihologia șefului, regulile și procedurile considerate a fi cruciale pentru obținerea succesului. Ne simțim confuzi – cunoștințele de care avem nevoie în ambele cazuri ne depăşesc.

Deși ne implicăm, poate, în asemenea situații cu mult entu­ziasm la gândul tuturor lucrurilor pe care le-am putea învăţa sau pe care le-am putea face cu noile noastre abilități, ne dăm repede seama cât de multă muncă ne aşteaptă. Marele pericol este că am putea ceda în fața sentimentelor de plictiseală, nerăbdare, frică și confuzie. În felul acesta am înceta să mai observăm și să mai învățăm. Procesul ar stagna.

Dacă, pe de altă parte, ne controlăm aceste emoții și per­mi­tem timpului să-și urmeze cursul, ceva remarcabil începe să prindă viață. Pe măsură ce continuăm să îi observăm pe ceilalţi şi să le călcăm pe urme, totul începe să ne devină mai clar, deoarece învățăm regulile și vedem cum funcţionează lucrurile și cum se leagă între ele. Continuând să exersăm, căpătăm fluență; ajungem să stăpânim abilitățile de bază, ceea ce ne permite să ne asumăm provocări noi și mai interesante. Începem să sesizăm legături pe care nu le vedeam mai înainte. Căpătăm, treptat, încredere în capacitatea noastră de a rezolva problemele care apar sau de a ne depăși slăbiciunile, prin pura perseverență.

La un moment dat, trecem de la stadiul de ucenic la acela de profesionist. Ne punem în aplicare propriile idei, obținând un feedback valoros în cadrul acestui proces. Ne folosim cunoștințele din ce în ce mai bogate în moduri tot mai creative. În loc să ne rezumăm la a învăța cum fac ceilalți lucrurile, începem să ne folosim propriul stil și propria personalitate.

Pe măsură ce trec anii, iar noi rămânem fideli acestui proces, se produce un salt nou – spre măiestrie. Claviatura nu mai este simțită ca fiindu-ne ceva exterior; e asimilată și devine parte din sistemul nostru nervos, din buricul degetelor. În ceea ce privește locul de muncă, ne-am făcut deja o idee cu privire la dinamica de grup, la felul în care stau lucrurile în cadrul afacerii respective şi putem aplica ceea ce ştim la situațiile sociale, citindu-i pe ceilalţi în profunzime și anticipându-le reacțiile. Putem lua decizii rapide și foarte creative. Ne vin idei. Am învățat atât de bine regulile, încât acum putem fi noi cei care le încalcă sau le rescriu.

În cadrul procesului care conduce la această formă supremă de putere putem identifica trei faze sau niveluri distincte. Prima fază este Ucenicia; a doua este cea Creativ–activă; a treia este Măiestria. În prima fază suntem încă în afara domeniului, însușindu-ne cât de mult putem elementele și regulile de bază. Avem doar o perspectivă parțială asupra domeniului, astfel că puterile noastre sunt limitate. În a doua fază, prin multă practică și implicare, ajungem să vedem în interiorul mași­năriei, ajungem să vedem cum se leagă lucrurile între ele şi dobândim, astfel, o înţelegere mai cuprinzătoare a subiectului. Odată cu ea vine o putere nouă – capacitatea de a experimenta și de a ne juca creator cu elementele implicate. În a treia fază, gradul nostru de cunoaștere, experiență și concentrare este atât de profund, încât putem avea o perspectivă de ansamblu cât se poate de clară. Avem acces la esența vieții – la natura umană și la fenomenele naturale. Acesta este motivul pentru care opera Maeștrilor ne răscolește în profunzime; artistul a reușit să capteze ceva din esența realității. Acesta este motivul pentru care savantul strălucit poate descoperi o nouă lege a fizicii, iar inventatorul sau antreprenorul poate da la iveală ceva la care nu s-a mai gândit nimeni până atunci.

Putem numi puterea aceasta intuiție, dar intuiția nu este nimic altceva decât perceperea bruscă și imediată a ceea ce este real, fără să fie nevoie de cuvinte sau formule. Cuvintele şi formulele pot veni mai târziu, dar străfulgerarea intuiției este ceea ce, în ultimă instanță, ne aduce mai aproape de realitate, deoarece mințile noastre sunt pe neașteptate iluminate de o frântură din adevărul care mai înainte stătuse ascuns de noi și de ceilalţi.

Un animal are capacitatea de a învăța, dar el se bazează în mare parte pe instincte pentru a se conecta la realitatea înconjurătoare și a se feri de pericole. Pe baza instinctului poate acționa rapid și eficient. Omul se bazează, dimpotrivă, pe gândire și rațiune pentru a înțelege mediul înconjurător. Dar gândirea aceasta poate fi lentă, iar în lentoarea sa ea poate ajunge ineficientă. Mare parte din procesul nostru de gândire intern, obsesiv tinde să ne deconecteze de la realitate. La nivelul măiestriei, puterile intuitive sunt o combinație de instinctiv și rațional, de conștient și inconștient, de omenesc și animalic. Ele reprezintă modul nostru de a realiza legături subite și puternice cu ceea ce ne înconjoară, cu interiorul lucrurilor. În copilărie aveam, într-o anumită măsură, această putere intuitivă și această spontaneitate, dar ele sunt înlăturate, în general, de toate informațiile care ne umplu mintea de-a lungul timpul. Maeștrii revin la această stare de copil, opera lor dezvăluind diferite trepte de spontaneitate și de acces la inconștient, dar la un nivel cu mult superior celui caracteristic copiilor.

Dacă parcurgem procesul până în acest punct al său final, activăm puterea intuitivă care există în stare latentă în orice creier uman, pe care se poate să o fi cunoscut pentru scurt timp atunci când am fost profund absorbiţi de o anumită problemă sau de un anumit proiect. De fapt, de multe ori în viață avem străfulgerări ale acestei puteri – ca de exemplu atunci când anticipăm ce se va întâmpla în continuare într-o anumită conjunctură sau atunci când ne vine în minte, ca din senin, răspunsul perfect la o anumită problemă. Dar asemenea momente sunt efemere și nefundamentate pe suficientă expe­riență ca să se poată repeta. Când ajungem la măiestrie, intuiția aceasta devine o putere asupra căreia deținem contro­lul, rodul parcurgerii acelui proces mai amplu. Și dat fiind faptul că lumea preţuieşte creativitatea și capacitatea aceasta de a descoperi noi aspecte ale realității, ea ne conferă, în egală măsură, și o mare putere practică.

Gândiți-vă la măiestrie în felul următor: pe tot parcursul istoriei, oamenii au simțit limitele planului conștient ca pe o capcană în care sunt prinşi, dată fiind lipsa contactului cu realitatea și lipsa puterii de a influența lumea din jurul lor. Au căutat tot felul de scurtături către o conștiință extinsă și către sentimentul că dețin controlul, scurtături sub forma ritualurilor magice, a transelor, incantațiilor și drogurilor. Și-au dedicat viața alchimiei, în căutarea pietrei filosofale – substanța înșelătoare care transforma materia în aur.

Această nevoie de scurtături magice a supraviețuit până în zilele noastre sub forma formulelor simple care duc la succes – străvechile secrete sunt în sfârșit dezvăluite şi aflăm că simpla schimbare de atitudine va atrage energia potrivită. Există un sâmbure de adevăr și un element practic în toate aceste eforturi – de pildă, accentul pe care practica magiei îl pune pe focalizarea profundă. Dar, până la urmă, toată această căutare se concentrează asupra a ceva ce nu există – calea lipsită de efort prin care să ajungem la puterea practică, soluția rapidă și uşoară, un El Dorado al minții.

În tot acest timp în care atât de mulți oameni se pierd în asemenea fantezii nesfârșite, ei ignoră singura putere autentică pe care o dețin, de fapt. Și, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul formulelor magice sau simpliste, putem vedea în istorie efectele materiale ale acestei puteri – marile descoperiri și invenții, magnificele construcții și opere de artă, iscusinţa tehnologică la care am ajuns, toate acestea fiind creațiile unor minți ajunse la măiestrie. Această putere face posibilă, pentru cei care o dețin, acel tip de legătură cu realitatea și acea capacitate de a transforma lumea la care misticii și magicienii din trecut nu au putut decât să viseze.

De-a lungul secolelor, oamenii au ridicat un zid în jurul măiestriei. Au numit-o geniu și au considerat-o a fi inaccesibilă. Au văzut-o ca pe un rezultat al privilegiului, al talentului înnăscut sau al unei alinieri favorabile a planetelor. Au făcut-o să pară a fi la fel de inconsistentă ca magia. Dar zidul acesta este unul imaginar. Iată adevăratul secret: creierul nostru este opera a șase milioane de ani de evoluție și, mai mult decât orice altceva, această evoluție a creierului a fost menită să ne conducă spre măiestrie, spre puterea latentă existentă în noi toţi.

EVOLUŢIA MĂIESTRIEI

Timp de trei milioane de ani am fost vânători-culegători, iar presiunile evolutive exercitate de acel mod de viață au fost cele care au dus la dezvoltarea, în cele din urmă, a unui creier atât de adaptabil și creativ. Astăzi avem un creier de vânători-culegători.

– Richard Leakey

Ne este greu să ne imaginăm așa ceva în prezent, dar cei mai vechi strămoși ai noștri care s-au încumetat să populeze pășu­nile Africii de Est cu șase milioane de ani în urmă erau niște ființe extrem de slabe și vulnerabile. Aveau mai puțin de un metru și cincizeci de centimetri înălțime. Aveau postură verticală și puteau alerga pe două picioare, dar niciodată atât de repede precum prădătorii patrupezi rapizi care-i urmăreau. Erau costelivi – ceea ce înseamnă că nu se puteau apăra cu propriile brațe. Nu aveau gheare sau colți sau venin la care să recurgă dacă erau atacați. Ca să adune fructe, alune și insecte sau ca să-și procure mesele de carne trebuiau să iasă în savana deschisă, unde ajungeau țintele ușoare ale leoparzilor sau ale haitelor de hiene. Fiind atât de slabi și așa de reduși numeric, puteau să dispară cu ușurință.

Cu toate acestea, în decursul câtorva milioane de ani (deosebit de puțini, dacă ne raportăm la scara temporală a evoluției), acești strămoși ai noștri modeşti din punct de vedere fizic au devenit cei mai formidabili vânători ai planetei. Ce anume ar putea explica o asemenea transformare miraculoasă? Unii au considerat că postura verticală le-a eliberat mâinile pentru a-și confecționa unelte, datorită degetului mare opozabil şi capacităţii de a apuca cu precizie. Dar astfel de explicații de natură fizică omit un aspect esențial. Supremația noastră, măiestria noastră nu se datorează mâinilor, ci creierului nostru, faptului de a ne fi transformat mintea în cel mai puternic instrument cunoscut în natură – cu mult mai puternic decât toate ghearele. Iar la baza acestei transformări mentale se află două caracteristici biologice simple – cea vizuală și cea socială – de care oamenii primitivi au profitat.

Strămoșii noștri proveneau din primate care au trăit timp de milioane de ani în copaci și care și-au dezvoltat, în de­cursul acestui proces, unul dintre cele mai remarcabile sisteme vizuale din natură. Pentru a se mișca rapid și eficient într-o asemenea lume, au dezvoltat o coordonare la nivel vizual și muscular extrem de sofisticată. Ochii lor au evoluat treptat către poziția frontală completă, conferindu-le vederea binoculară, stereoscopică. Acest sistem îi oferă creierului o extrem de precisă perspectivă tridimensională și detaliată, dar una care este mai degrabă îngustă. Animalele înzestrate cu o asemenea vedere – prin opoziție cu cele care au ochii situați în lateral – sunt, în general, prădători eficienți, cum este cazul păsărilor răpitoare de noapte sau al felinelor. Acestea își folosesc vederea de excepție pentru a detecta prada de la distanță. Primatele trăitoare în copaci și-au dezvoltat această vedere din alte motive – pentru a sări dintr-o creangă în alta, pentru a detecta mai ușor fructele și insectele. Acestea și-au dezvoltat și o percepere a culorilor mult mai elaborată.

Când cei mai vechi strămoși ai noștri au coborât din copaci și s-au mutat în spațiile deschise ale savanei, au adoptat postura verticală. Fiind deja înzestrați cu acest sistem vizual foarte puternic, puteau vedea la mare depărtare (girafele și elefanții sunt, cu siguranță, animale mai înalte, dar au ochii poziționați lateral, ceea ce le conferă o viziune panoramică). Lucrul acesta le-a permis să detecteze de departe prădătorii periculoși și să le sesizeze mișcările chiar și în lumina asfințitului. Își puteau asigura retragerea în doar câteva secunde sau minute. În ace­lași timp, dacă se concentrau pe ceea ce se afla în imediata lor apropiere, puteau identifica tot felul de amănunte semni­ficative din mediul înconjurător – urme de pași și semne ale prădătorilor care au trecut pe acolo sau culoarea și forma pietrelor pe care le puteau lua de jos și folosi ca arme.

Cât încă trăiau în copaci, această vedere puternică ajuta viteza – îi ajuta să vadă și să reacționeze rapid. Când au trecut în spațiul deschis din savană, lucrurile au stat exact invers. Siguranța și procurarea hranei se bazau pe observarea lentă, stăruitoare a mediului, pe capacitatea de a distinge detaliile și de a se concentra asupra posibilelor semnificații ale lor. Supraviețuirea strămoșilor noștri depindea de intensitatea atenției de care dădeau dovadă. Cu cât priveau mai mult și mai intens, cu atât puteau face mai bine diferența dintre oportunitate și pericol. Dacă cercetau pur și simplu rapid orizontul puteau vedea mult mai multe lucruri, dar asta le copleșea creierul cu informații – prea multe detalii pentru o vedere atât de ascuțită. Sistemul vizual uman nu este conceput pentru o privire rapidă de ansamblu, precum cel al vacii, ci pentru profunzimea focalizării.

Animalele sunt prizonierele unui prezent perpetuu. Pot învăța din evenimentele recente, dar se lasă ușor distrase de ceea ce le stă înaintea ochilor. Treptat, în decursul unei perioade mari, strămoșii noștri au depășit această slăbiciune fundamentală de origine animală. Uitându-se îndelung la un obiect și refuzând să se lase distrași de altceva – chiar și pentru câteva secunde –, s-au putut detașa momentan de mediul imediat înconjurător. Astfel au putut observa tipare ale lucrurilor, au putut face generalizări și au putut gândi în perspectivă. Dispuneau de distanțarea mentală necesară pentru a gândi și reflecta, chiar și la o scară foarte de redusă.

Acești oameni timpurii și-au dezvoltat capacitatea de a se detașa și de a gândi, folosind-o ca pe un avantaj fundamental în eforturile lor de evitare a prădătorilor și de procurare a hranei. Această capacitate i-a conectat la o realitate la care celelalte animale nu aveau acces. A gândi la un asemenea nivel a constituit cel mai mare punct de turnură al procesului evolutiv – apariția minții conștiente, cugetătoare.

Al doilea avantaj biologic este mai subtil, dar la fel de puternic în ceea ce privește implicațiile sale. Toate primatele sunt, în esență, ființe sociale, dar, dată fiind vulnerabilitatea lor în spațiile deschise, cei mai vechi strămoși ai noștri au simțit o nevoie mult mai pronunțată de coeziune de grup. Aceștia depindeau de membrii grupului pentru ținerea atentă sub observație a prădătorilor și pentru procurarea hranei. În general, acești hominizi timpurii stabileau mult mai multe interacțiuni sociale decât celelalte primate. Pe parcursul a sute de mii de ani, respectiva inteligență socială a devenit mult mai sofisticată, permițându-le strămoșilor noștri să colaboreze la nivel superior. Și, la fel ca în cazul capacității noastre de înțelegere a mediului natural, această inteligență se baza pe o atenție și concentrare profunde. Interpretarea greșită a sem­nalelor sociale într-un grup cu legături foarte strânse se putea dovedi extrem de periculoasă.

Prin perfecționarea celor două trăsături – cea vizuală și cea socială –, strămoșii noștri au fost capabili să elaboreze și să dezvolte practica complexă a vânătorii, cu două–trei milioane de ani în urmă. Treptat, au devenit mai creativi, transformând această abilitate complexă într-o adevărată artă. Au ajuns vânători sezonieri și s-au răspândit în toate ținuturile euroasiatice, reușind să se adapteze la toate tipurile de climă. Iar în procesul acestei evoluții rapide, creierul lor a ajuns destul de aproape de dimensiunea actuală, fapt ce s-a petrecut cu 200 000 de ani în urmă.

În anii 1990, un grup de neurologi italieni a făcut o des­coperire care ar putea contribui la explicarea acestei dibăcii vânătorești a strămoșilor noștri și care, totodată, ne-ar lămuri câte ceva despre măiestrie așa cum există ea astăzi. Studiind creierul maimuțelor, cercetătorii au descoperit nu doar că anumiți neuroni însărcinați cu comanda motorie se activează când acestea execută o anumită acțiune – de pildă trag de ceva ca să ajungă la o alună sau apucă o banană –, ci și că respectivii neuroni sunt la fel de activi și când o maimuță o vede pe alta făcând respectiva acțiune. Curând, acești neuroni au fost botezați neuroni-oglindă. Activarea aceasta neuronală arată că primatele respective trăiesc o senzație similară atât prin realizarea, cât și prin observarea unei anumite acțiuni, ceea ce le permite să se pună în locul altcuiva și să-i perceapă mișcările ca și cum ele ar fi autoarele acțiunii. Lucrul acesta explică acea capacitate a multor primate de a se imita unele pe altele și capacitatea pronunțată a cimpanzeilor de a anticipa planurile și acțiunile unui rival. S-a considerat că acești neuroni au evoluat datorită caracterului social al vieții primatelor.

Experimentele recente au demonstrat existența unor astfel de neuroni la oameni, dar având un caracter mult mai complex. O maimuță sau un primat poate observa o acțiune din punctul de vedere al celui care o efectuează și își poate imagina intențiile acestuia, dar oamenii sunt capabili să ducă aceasta într-un plan superior. Fără nici un fel de indicii vizuale sau de acțiuni din partea celorlalți, ne putem plasa în interiorul minții lor ca să ne imaginăm ce gândesc aceștia.

În cazul strămoșilor noștri, dezvoltarea neuronilor-oglindă le-a permis să-și ghicească unul altuia dorințele pornind de la cele mai subtile semnale și să-și perfecționeze astfel abilitățile sociale. Procesul în cauză a funcționat și ca o componentă esențială a confecționării uneltelor – oricare dintre ei putea învăța să făurească o unealtă imitând acțiunile unui expert. Mai presus de orice însă, aceasta le-a conferit capacitatea de a gândi în interiorul a tot ce exista în jurul lor. După ani întregi de analizare a comportamentului diferitelor animale, se puteau identifica cu acestea și puteau gândi asemenea lor, anticipându-le tiparele comportamentale și potențându-și capacitatea de a detecta și omorî prada. Acest fel de a gândi în interiorul altora se poate aplica și lumii anorganice. Confec­ționând o unealtă de piatră, maeștrii făuritori de unelte se identificau cu instrumentele lor. Piatra sau lemnul cu care tăiau deveneau o prelungire a mâinii lor. Le simțeau ca pe propria lor carne, ceea ce le oferea o capacitate sporită de control asupra uneltelor însele, atât în confecționarea, cât și în utilizarea acestora.

Această capacitate a minții se putea manifesta doar după ani întregi de experiență. După ce ajungeau să stăpânească o anumită abilitate – detectarea prăzii, confecționarea unelte­lor – aceasta devenea acum un automatism, astfel încât, atunci când se îndeletniceau cu asemenea activități, mintea lor nu mai era nevoită să se concentreze asupra a ceea ce făcea, ci asupra a ceva superior – ce gândea prada, cum puteau simți unealta ca pe o extensie a propriei mâini. Acest fel de a gândi în interiorul altcuiva constituie o versiune preverbală a inteligenței de nivelul trei – echivalentul primitiv al intuiției lui Leonardo da Vinci privind anatomia și peisajul sau al intuiției lui Michael Faraday privind electromagnetismul. La acest nivel, măiestria presupunea faptul că strămoșii noștri puteau lua decizii rapid și eficient, după ce ajunseseră la o înțelegere completă a mediului înconjurător și a prăzii. Dacă această capacitate mentală nu ar fi evoluat, mințile lor ar fi fost cu ușurință copleșite de cantitatea de informații ce trebuiau procesate pentru o vânătoare reușită. Își dezvoltaseră respectiva forță intuitivă cu sute de mii de ani înainte de apariția limbajului și acesta este motivul pentru care, atunci când se activează această formă de inteligență, avem senzația că este vorba de ceva preverbal, de o putere ce trece dincolo de capacitatea noastră de a o transpune în cuvinte.

Trebuie să înțelegeți următorul aspect: această perioadă îndelungată a jucat un rol vital, crucial în dezvoltarea noastră mentală. A schimbat în mod fundamental relația noastră cu timpul. Pentru animale, timpul este marele lor dușman. Dacă ele constituie pradă pentru alte animale sau pentru oameni, faptul de a petrece prea mult timp într-un loc poate însemna o moarte sigură. Dacă sunt prădători, a aștepta prea mult poate duce la pierderea prăzii. Pentru ele, timpul mai înseamnă și degradare fizică. Într-o măsură semnificativă, strămoșii noștri vânători au inversat sensul acestui proces. Cu cât petreceau mai mult timp urmărind ceva, cu atât mai profunde erau înțelegerea realității și stabilirea legăturii cu aceasta. Odată cu acumularea de experiență, abilitățile lor de vânătoare aveau să evolueze. Prin practică continuă, capacitatea lor de a confecționa unelte eficiente avea să se îmbunătățească. Corpul putea să se degradeze biologic, dar mintea continua să învețe și să se adapteze. A folosi timpul în acest scop reprezintă principalul element constitutiv al măiestriei.

Putem spune, de fapt, că această relație revoluționară cu ­timpul a modificat în chip fundamental însăși mintea omenească și i-a oferit o calitate sau tendință aparte. Când ne facem timp ca să ne concentrăm în profunzime, având încredere în faptul că procesul pe care îl vom parcurge luni sau ani întregi ne va apropia de măiestrie, acționăm în direcția tendinței firești date de acest minunat instrument care s-a dezvoltat pe parcursul atâtor milioane de ani. Accedem infailibil la niveluri tot mai înalte ale inteligenței. Percepem lucrurile mai profund și mai realist. Exersăm și realizăm lucrurile cu mai multă iscusință. Învățăm să gândim pe cont propriu. Devenim capabili să gestionăm situații complexe fără a ne simți copleșiți de ele. Urmând această cale, ne transformăm în Homo magister, bărbatul sau femeia Maestru.

Crezând că putem sări peste etape, că putem evita pro­ce­sualitatea, că putem obține în chip magic puterea prin relații politice sau prin formule ușoare, sau că ne putem baza pe talentele noastre înnăscute, acționăm împotriva tendinței aces­teia firești și ne răsturnăm forțele noastre naturale. Devenim sclavi ai timpului – pe măsura trecerii sale ajungem tot mai slabi, mai puțin capabili, prizonierii vreunei cariere fără nici un viitor. Devenim sclavii părerilor și temerilor celor din jur. În loc ca mintea să ne conecteze la realitate, ne deconectăm și rămânem blocați într-o cămăruță strâmtă a gândirii. Omul care s-a bazat pe capacitatea sa de atenție focalizată pentru a supraviețui redevine animalul cu mintea ușor distrasă și cu atenția împrăștiată, incapabil să gândească în profunzime, dar la fel de incapabil și să se bazeze pe instinctele sale.

Este cea mai mare prostie posibilă să credeți că, în decursul vieții dumneavoastră scurte, al celor câtorva decenii de conștiență pe care le trăiți, puteți reconfigura creierul cu ajutorul tehno­logiei și al visării cu ochii deschiși, biruind efectul a șase milioane de ani de evoluție. Mergând împotriva tendinței mentale firești puteți avea parte de distracții temporare, dar timpul vă va scoate la iveală fără milă slăbiciunea și nerăbdarea.

Marea salvare pentru noi toți este că am moștenit un instru­­ment extraordinar de maleabil. În decursul timpului, strămoșii noștri vânători-culegători au reușit să-i ofere creierului forma sa actuală datorită faptului că au creat o cultură care putea învăța, se putea schimba și adapta la împrejurări, nerămânând astfel prizoniera ritmului incredibil de lent al evoluției natu­rale. Creierul nostru, al indivizilor moderni, dispune de aceeași forță, de aceeași maleabilitate. Putem opta în orice moment să ne modificăm relația cu timpul și să lucrăm în direcția tendinței noastre mentale firești, conștienți fiind de existența și puterea acesteia. După ce am făcut ca timpul să lucreze în favoarea noastră, ne putem schimba obiceiurile proaste și putem renunța la pasivitatea care ne caracterizează pentru a urca pe scara inteligenței.

Gândiți-vă la această transformare ca la o întoarcere la trecutul dumneavoastră omenesc radical și profund, stabilind și menținând o magnifică relație de continuitate cu strămoșii vânători-culegători, de data aceasta într-o formă modernă. Mediul nostru de viață poate fi complet diferit de al lor, dar creierul este în mod fundamental același, iar capacitatea sa de a învăța, de a se adapta și de a stăpâni timpul este universală.

CHEILE MĂIESTRIEI

Oamenii ar trebui să învețe să depisteze raza de lumină care le străbate mintea dinspre interior și să fie mai atenți la ea decât la strălucirea de pe firmamentul barzilor și înțelepților. Însă ei își ignoră, fără ca măcar să-l observe, gândul propriu, tocmai pentru că este al lor. În fiecare operă de geniu ne recunoaștem gândurile proprii pe care le-am respins; acestea se întorc la noi cu o anumită măreție înstrăinată.*

– Ralph Waldo Emerson

Dacă ne naștem toți cu un creier în esență asemănător, pre­zentând, mai mult sau mai puțin, aceeași configurație și același potențial pentru măiestrie, atunci cum se face că, în istorie, doar puțini oameni par să exceleze cu adevărat și să-și împlinească această putere care există latentă în toți? Cu siguranță că, din punct de vedere practic, aceasta este cea mai semnificativă ­întrebare la care trebuie să găsim răspuns.

Explicațiile comune în privința unor Mozart sau Leonardo da Vinci se învârt în jurul talentului și al genialității înnăscute. Cum altfel putem explica realizările lor neobișnuite, dacă nu în termenii a ceva cu care au fost dotați din naștere? Dar mii și mii de copii se dovedesc a fi excepțional de înzestrați într-un domeniu sau altul, însă prea puțini dintre aceștia ajung să realizeze ceva, în vreme ce oamenii mai puțin înzestrați în tinerețe ajung adesea mult mai departe. Talentul înnăscut sau un IQ ridicat nu pot explica realizările viitoare.

Ca un exemplu clasic, să comparăm viața lui Sir Francis Galton cu cea a vărului său mai mare, Charles Darwin. Din ceea ce știm, Galton a fost un geniu la superlativ, cu un IQ deo­sebit de ridicat, cu siguranță mai mare decât cel al lui Darwin (vorbim aici despre estimări oferite de experți cu mulți ani după inventarea acestei grile de evaluare). Galton a fost un copil-minune care și-a construit apoi o carieră științifică ilustră, fără însă a deveni maestru în vreunul dintre domeniile abordate. Era renumit pentru neastâmpărul lui, așa cum se întâmplă adesea cu copiii supradotați.

Spre deosebire de el, Darwin este considerat, pe drept cuvânt, un savant de factură superioară, unul dintre puținii care ne-au modificat pentru totdeauna perspectiva asupra vieții. Așa cum recunoștea el însuși, a fost „un copil cât se poate de obișnuit, mai degrabă sub standardul comun din punct de vedere intelectual [...] Nu am o minte extraordinar de ageră [...] Capacitatea mea de a urmări un șir lung de gânduri pur abstracte este cât se poate de limitată". Cu toate acestea, Darwin a fost cu siguranță înzestrat cu ceva ce-i lipsea lui Galton.

În multe privințe, o simplă cercetare a începuturilor vieții lui Darwin ne poate oferi o cheie de explicitare a acestui mister. În copilărie, Darwin nutrea o pasiune copleșitoare – colecționa specimene biologice. Tatăl său, medic de profesie, voia ca băiatul să-i calce pe urme și să studieze medicina, drept care l-a înscris la Universitatea din Edinburgh. Darwin nu i-a împărtășit pasiunea și s-a dovedit a fi un student mediocru. Dorindu-și cu disperare ca din fiul său să se aleagă totuși ceva, tatăl său i-a ales o carieră ecleziastică. În timp ce tânărul Darwin se pregătea în acest sens, unul dintre foștii săi profesori i-a spus că vasul regal Beagle urma să ridice ancora în curând pentru a naviga în jurul lumii și că era nevoie de un biolog care să însoțească echipajul pentru a colecționa diferite specimene ce urmau să fie trimise înapoi în Anglia. În ciuda protestelor părintești, Darwin a acceptat postul. Se simțea atras lăuntric de perspectiva acestei călătorii.

Brusc, pasiunea sa de colecționar și-a găsit forma perfectă de manifestare. În America de Sud a putut aduna cele mai neobișnuite exemplare biologice, inclusiv fosile și oase. Putea acum să creeze o legătură între interesul său pentru diversitatea formelor de viață de pe această planetă și ceva mai amplu – întrebările fundamentale privind originea speciilor. Și-a pus întreaga energie în acest demers, adunând atât de multe specimene, încât în mintea sa a început a prinde contur o teorie. După cinci ani petrecuți pe mare, a revenit în Anglia și și-a dedicat restul vieții misiunii unice de a elabora teoria evoluționistă. În cadrul acestui proces, a fost de multe ori nevoit să facă față corvezilor – a studiat, de exemplu, timp de opt ani balanii pentru a se acredita ca biolog. A trebuit să-și dezvolte abilități politice și sociale superioare pentru a face față tuturor prejudecăților privind o asemenea teorie existente în societatea engleză victoriană. Iar ceea ce l-a susținut în decursul acestui proces îndelungat a fost pasiunea deosebită pentru subiectul în cauză și relația stabilită cu acesta.

Elementele de bază ale acestei povești se repetă în viețile tuturor marilor maeștri din istorie: o pasiune sau o predilecție anume manifestată încă din tinerețe, o circumstanță favorabilă care le-a permis să-și dea seama cum pot da curs pasiunii, o ucenicie în care s-au format pe ei înșiși cu multă energie și o deosebită capacitate de concentrare. Au excelat prin capaci­tatea lor de a exersa din greu și de a înainta rapid în cadrul acestui proces, toate acestea izvorând din intensitatea dorinței lor de a învăța și din legătura profundă pe care au stabilit-o cu domeniul lor de studiu. Iar la baza intensității acestui efort stă, de fapt, o calitate care este genetică și înnăscută – nu talentul sau strălucirea, trăsături care trebuie dezvoltate, ci mai degrabă o înclinație profundă și puternică spre un anumit subiect.

Această înclinație constituie o reflectare a unicității unei anumite persoane. Această unicitate nu este ceva poetic sau filosofic, ci mai degrabă ştiinţific, în sensul că, din punct de vedere genetic, fiecare dintre noi este unic; alcătuirea noastră genetică exactă nu a mai apărut niciodată înainte de noi și nici nu se va repeta după noi. Această unicitate ni se dezvăluie prin preferințele înnăscute pe care le vădim față de anumite activități sau subiecte de studiu. Asemenea înclinații se pot manifesta către muzică sau matematică, către anumite sporturi sau jocuri, către soluționarea unor probleme de tip puzzle, către meșteșugit sau construit sau către jocurile de cuvinte.

În cazul celor care se evidenţiază ulterior ca maeștri, această înclinație se manifestă mai profund și mai clar decât la alții. Ei o resimt ca pe o chemare lăuntrică. Aceasta are tendința de a le domina gândurile și visele. Își găsesc drumul, accidental sau prin efort susținut, către o carieră în contextul căreia se poate dezvolta înclinația respectivă. Această legătură şi dorință profundă le dă puterea să reziste dificultăților procesului pe care îl au de parcurs – îndoielile de sine, orele lungi de practică și studiu, inevitabilele eșecuri, nesfârșitele șicane venite din partea celor invidioși. Ei își dezvoltă o rezistență și o încredere în sine care le lipsesc altor oameni.

În cultura noastră avem tendința de a pune semnul egal între gândire și capacităţile intelectuale, pe de o parte, și succes și realizare, pe de altă parte. În multe privințe însă, există o trăsătură de ordin emoțional ce îi separă pe cei care sunt maeștri într-un domeniu anume de ceilalți, mai mulți, care au un simplu loc de muncă. Gradul de sârguință, răbdare, perseverență și încredere sfârșeşte prin a juca un rol mult mai mare în obținerea succesului decât simplele capacităţi inte­lectuale. Simțindu-ne motivaţi și plini de energie, putem să depăşim aproape orice obstacol. Când ne simțim plictisiţi și lipsiţi de astâmpăr, mintea noastră se blochează, iar noi devenim din ce în ce mai pasivi.

În trecut, doar elitele sau cei înzestrați cu o cantitate aproape supraomenească de energie și hotărâre aveau posibilitatea de a-și alege cariera și de a se perfecționa în direcția dorită. Puteai să te naști într-un mediu militar sau să fii sortit unei cariere politice deoarece aparţineai clasei sociale potrivite. Dacă se întâmpla să manifești talentul şi dorința de a face asemenea lucruri, la mijloc nu era, de cele mai multe ori, decât o simplă coincidență. Milioane de oameni care nu făceau parte din clasa socială potrivită, care erau de alt sex sau nu aparţineau grupului etnic corespunzător erau privați în mod rigid de posibilitatea de a-și urma chemarea. Chiar dacă oamenii voiau să dea curs înclinațiilor proprii, accesul la informațiile și cunoştinţele specifice domeniului respectiv era controlat de către elite. Așa se explică numărul relativ redus de Maeștri din trecut și faptul că aceia care au fost au ieşit atât de mult în evidență.

În orice caz, aceste bariere sociale și politice au dispărut, în cea mai mare parte a lor. Astăzi ne bucurăm de acel gen de acces la informații și cunoaștere la care Maeștrii din trecut nu au putut decât să viseze. Mai mult ca niciodată, beneficiem de capacitatea și de libertatea de a ne urma înclinația pe care o posedăm cu toții ca parte a unicității noastre genetice. E timpul ca termenul „geniu să fie demistificat și să devină mai răspândit. Cu toții suntem mai aproape decât credem de o asemenea inteligență. (Cuvântul „geniu provine din latină şi făcea inițial referire la un spirit protector care veghea venirea pe lume a fiecărei persoane; ulterior a ajuns să se refere la acele calități înnăscute care fac ca fiecare individ în parte să se bucure de o înzestrare unică.)

Deși ne găsim într-un moment istoric bogat în posibilități de atingere a măiestriei, un moment în care din ce în ce mai mulți oameni pot da curs înclinațiilor personale, ne confruntăm, de fapt, cu un ultim obstacol care stă în calea dobândirii acestei puteri, unul de natură culturală și care este periculos într-un mod perfid: conceptul însuși de măiestrie a ajuns să fie denigrat, fiind asociat cu ceva de modă veche și chiar neplăcut. În general, măiestria nu e văzută drept ceva la care merită să se aspire. Această schimbare la nivel valoric este de dată recentă și poate fi pusă pe seama unor circumstanțe specifice exclusiv timpurilor pe care le trăim.

Trăim într-o lume asupra căreia părem să avem din ce în ce mai puţin control. Existențele noastre individuale sunt la cheremul puterilor globalizate. Problemele cu care ne confruntăm – economice, de mediu și așa mai departe – nu pot fi soluționate doar prin intermediul acțiunilor individuale. Politicienii sunt inaccesibili și nepăsători față de dorințele noastre. Atunci când oamenii se simt copleșiți, o reacție naturală a lor e aceea de a se refugia în diferite forme de pasivitate. Dacă nu încercăm să facem prea multe în viață, dacă ne limităm sfera de acțiune, atunci putem trăi cu iluzia controlului. Cu cât căutăm să facem mai puține, cu atât scad și riscurile de a eșua. Dacă lăsăm impresia că nu suntem cu adevărat responsabili pentru destinul nostru, pentru ceea ce ni se întâmplă în viață, atunci aparenta noastră lipsă de putere este mai ușor de digerat. Din acest motiv ne simțim atrași de anumite explicaţii justificative: codul genetic determină mare parte din ceea ce facem; suntem doar produsul timpului în care trăim; noţiunea de individ este doar un mit; comportamentul uman poate fi redus la tendințe statistice.

Mulți împing încă și mai departe această transformare valorică, conferind propriei pasivități o aparență pozitivă. Îi atribuie o aură romantică artistului cu tendințe autodistructive, care îşi pierde controlul de sine. Orice seamănă a disciplină sau efort pare superfluu și de modă veche: nu contează decât sentimentul din spatele operei de artă, iar orice sugestie de măiestrie sau muncă constituie o încălcare a acestui principiu. Oamenii ajung să accepte lucruri care sunt făurite ieftin şi repede. Ideea că trebuie să depună un efort considerabil ca să obțină ceea ce vor a fost erodată de înmulţirea dispozitivelor ce preiau cea mai mare parte a muncii pe care oamenii ar fi trebuit s-o facă, ceea ce le întreține ideea că ei merită toate acestea – că este dreptul lor prin naştere să obțină și să consume tot ceea ce își doresc. „De ce să ne batem capul să muncim ani întregi ca să ajungem la măiestrie, când ne putem bucura de atât de multă putere cu un efort așa de mic? Tehnologia rezolvă toate problemele. Acestei pasivități i s-a atribuit chiar şi o aparență de moralitate: „Autoritatea și puterea sunt rele; ele sunt apanajul elitelor patriarhale care ne oprimă; puterea este rea prin ea însăși; mai bine alegem să rămânem în afara sistemului cu totul sau, cel puțin, să lăsăm impresia că facem asta.

Dacă nu sunteți atent, veți constata că atitudinea aceasta vă molipsește într-un mod subtil. În mod inconștient, vă veți coborî standardele referitoare la ceea ce puteți realiza în viață. Lucrul acesta vă poate diminua nivelul de efort și disciplină, aducându-l sub pragul de eficiență. Conformându-vă normelor sociale, veți asculta mai mult de ceilalți decât de propria voce lăuntrică. Vă veți alege o carieră pe baza a ceea ce vă sugerează anturajul sau părinții sau pe baza a ceea ce pare profitabil. Dacă pierdeți legătura cu această chemare lăuntrică, vă puteți bucura de un oarecare succes în viață, dar în cele din urmă lipsa de râvnă autentică vă va ajunge din urmă. Activitatea pe care o desfășurați va deveni mecanică. Veți ajunge să trăiți doar pentru bucuriile timpului liber și pentru plăcerile imediate. Astfel vă transformați într-o persoană din ce în ce mai pasivă și nu veți mai depăși niciodată prima etapă. Veți ajunge să fiți frustrat și deprimat, fără să vă dați vreodată seama că starea aceasta are drept cauză înstrăinarea de propriul potențial creator.

Până nu e prea târziu, trebuie să găsiți calea de a vă urma propria chemare, exploatând oportunitățile incredibile ale epocii în care v-ați născut. Cunoscând importanța crucială pe care o au râvna și legătura emoțională cu munca dumneavoastră, care constituie, practic, elementele-cheie ale măiestriei, puteți face, de fapt, ca pasivitatea specifică epocii să acționeze în favoarea dumneavoastră și să funcționeze ca element motivant din două puncte de vedere.

În primul rând, trebuie să vă percepeți străduința de a atinge măiestria ca pe ceva extrem de necesar și pozitiv. Lumea e plină de probleme, multe dintre ele fiind create de noi. Pentru a le soluționa va fi nevoie de un efort și o creativitate uriaşe. A ne baza pe genetică, tehnologie, magie sau a ne comporta cu amabilitate și naturalețe nu reprezintă o salvare pentru noi. Avem nevoie de energia care să ne ajute nu doar să rezolvăm aspectele practice ale existenței, ci și să întemeiem instituții și forme de organizare noi, care să corespundă circumstanțelor inedite în care trăim. Trebuie să ne creăm o lume proprie sau vom muri de inerţie. Trebuie să regăsim calea către conceptul de măiestrie, care ne-a definit ca specie cu milioane de ani în urmă. Nu este vorba de măiestria dezvoltată cu scopul de a domina mediul natural sau pe ceilalți oameni, ci cu scopul de a ne determina propria soartă. Atitudinea pasivă şi ironică nu e nici şic, nici pitorească, ci patetică şi distructivă. Prin comportamentul dumneavoastră, veţi oferi un exemplu referitor la ceea ce se poate realiza ca Maestru în epoca modernă. Contribuiți astfel la susținerea celei mai importante dintre toate cauzele posibile – supraviețuirea și prosperitatea speciei umane într-o perioadă de stagnare.

În al doilea rând, trebuie să vă convingeți de următorul aspect: oamenii obţin intelectul și calitatea minţii pe care le merită, prin intermediul acțiunilor pe care le întreprind în viață. În ciuda popularității de care se bucură explicațiile genetice ale comportamentului uman, descoperirile recente din domeniul neurologiei dărâmă convingerile încetățenite conform cărora creierul este determinat genetic. Oamenii de știință demonstrează gradul ridicat de plasticitate a creierului – modul în care gândurile ne determină alcătuirea mentală. Aceștia analizează relația existentă între voință și fiziologie, modul în care mintea ne poate influența starea de sănătate și funcționalitatea. E posibil să se facă din ce în ce mai multe descoperiri referitoare la profunzimea impactului pe care îl au anumite operaţii mentale ale noastre asupra diferitelor tipare de viaţă – la faptul că suntem cu adevărat responsabili pentru mare parte din ceea ce ni se întâmplă.

Oamenii pasivi își creează un relief mental mai degrabă pustiu. Din cauza experiențelor și acțiunilor limitate ale acestora, tot felul de conexiuni neuronale mor pentru că nu sunt puse la treabă. Mergând contra curentului de pasivitate specific epocii, trebuie să munciți pentru a vedea cât de departe vă puteți extinde controlul asupra circumstanțelor și pentru a vă putea crea genul de minte pe care vi-l doriți – nu cu ajutorul drogurilor, ci al acțiunii. După ce vă veți descătușa capacitatea mentală specifică măiestriei, vă veți afla în avangarda celor care explorează limitele voinței omenești.

*

Din multe puncte de vedere, trecerea de la un nivel de inte­li­gență la altul poate fi considerată ca un fel de ritual de transformare. Pe măsură ce avansați, ideile și perspectivele vechi dispar una câte una; pe măsură ce se descătușează forțe noi, aveți acces la niveluri superioare de la care puteți vedea lumea. Raportați-vă la Măiestrie ca la un instrument neprețuit care să vă ghideze pe parcursul procesului acestuia transformator. Cartea are rolul de a vă purta de la nivelurile cele mai de jos până la nivelurile cele mai de sus. Ea vă va ajuta să faceţi primul pas – să vă descoperiți Misiunea Vieții sau vocația și felul în care vă puteți croi drum ca să ajungeți la împlinirea acesteia la diferite niveluri. Ea vă va sfătui cum să exploatați la maximum perioada de ucenicie – diferitele strategii de observare și învățare care vă vor fi de cel mai mare folos în această etapă; cum să vă găsiți mentorii perfecți; cum să descifrați codurile nescrise ale comportamentului politic; cum să vă cul­tivați inteligența socială; și, în cele din urmă, cum să vă dați seama când a sosit momentul să părăsiți cuibul uceniciei și să vă luați zborul, intrând în etapa activă, de creație.

Vă va arăta cum să continuaţi procesul de învățare la un nivel superior. Vă va dezvălui strategii durabile de soluționare creativă a problemelor, astfel încât să vă mențineți mintea flexibilă și adaptabilă. Vă va arăta cum să accesați niveluri subconștiente și primitive ale inteligenței și cum să faceți față şicanelor inevitabile cu care vă veți confrunta pe parcurs din partea celor care vor nutri invidie faţă de dumneavoastră. Va prezenta în mod desluşit forțele la care veți avea acces prin intermediul măiestriei, orientându-vă către acea intuiţie lăun­trică privitoare la domeniul de activitate faţă de care aveţi o înclinaţie nativă. În fine, ea vă va iniția într-o filosofie, într-un fel de a gândi care va facilita urmarea acestei căi.

Ideile prezentate în carte se bazează pe cercetări extinse din domeniul științelor neurologice și cognitive, pe studii despre creativitate, dar și pe biografiile celor mai mari Maeștri din istorie. Printre aceștia se numără Leonardo da Vinci, Maestrul Zen Hakuin, Benjamin Franklin, Wolfgang Amadeus Mozart, Johann Wolfgang von Goethe, poetul John Keats, omul de știință Michael Fararaday, Charles Darwin, Thomas Edison, Albert Einstein, Henry Ford, scriitorul Marcel Proust, dan­satoarea Martha Graham, inventatorul Buckminster Fuller, artistul de jazz John Coltrane și pianistul Glenn Gould.

Pentru a limpezi modul în care această formă de inteligență se poate aplica lumii moderne, au fost intervievați