Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

De Anton Pann

În colecția Lecturi școlare se regăsesc cele mai importante opere din literatura română și universală, selectate în conformitate cu cerințele programei școlare de limba și literatura română. Astfel, elevii vor avea la îndemână, în formă integrală, creațiile cele mai cunoscute și mai îndrăgite ale scriitorilor clasici și moderni, însoțite de o scurtă
prezentare a vieții și a operei autorului. Cărţile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 30 apr. 2020
• ISBN: 9786063350948

Previzualizare carte

Tabel cronologic

1793 – 1797, probabil 1796 Se naşte la Sliven, localitate din Bulgaria, făcând pe atunci parte din Imperiul Otoman, Antonie, viitorul Anton Pann, fiu al grecoaicei Tomaida şi al căldărarului aromân Antonie Pantoleon (Pantaleon sau Pandoleon) Petrov (ce-şi va schimba numele în Petroveanu).

1806 În urma morţii căldărarului, familia emigrează peste Dunăre, ajungând până la Chişinău, unde micul Antonie cântă în cor la biserică. Sunt anii tulburi ai războiului ruso-turc (1806–1812).

1812 Tomaida se stabileşte la Bucureşti împreună cu Antonie (cei doi fraţi mai mari ai acestuia muriseră în 1809). Antonie intră paracliser la biserica Olari, ajungând ulterior cântăreţ la biserica Sfinţilor.

1816 – 1819 Urmează şcoala de psaltichie a lui Petru Efesiu, de pe lângă biserica Sfântul Nicolae Şelari, avându-i dascăli pe Efesiu şi pe Dionisie Fotino şi deprinzând şi meseria de tipograf.

1818 Tipăreşte Axionul.

1820 Se însoară cu Zamfira Agurezan, căsătorie care nu va dura. Cei doi vor avea un fiu, Lazăr.

1821 Dă la tipar Calendarul lui Bonifatie Setosul.

Din pricina revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, ajunge la Braşov.

1822 Tipăreşte Cântări de stea şi Cântări liturgice.

1825 Tipăreşte un nou volum de Cântări liturgice.

1826 – 1828 Funcţionează ca dascăl la o şcoală din Râmnic, ţinând de Episcopia de acolo, fiind şi cântăreţ la biserica Buna Vestire şi profesor de muzică la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

1828 Răpeşte pe călugăriţa Anica, nepoata stareţei de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Cei doi fug la Braşov, cu Anica deghizată în ucenic al său. Publică un nou volum de Cântări liturgice.

1829 Se întoarce la Bucureşti.

1830 Profesor la Şcoala Naţională din capitală. Dă la tipar culegerea Versuri muzicești ce să cântă la Nașterea Mântuitorului nostru Is. Hs. și în alte sărbători ale anului, ce va cunoaşte numeroase ediţii.

1831 Publică Poezii deosebite sau Cântece de lume.

1832 Tipăreşte Îndreptătorul bețivilor. În actele de la Şcoala Centrală de la Sf. Sava din Bucureşti, „Antonie Pan figurează ca fiind înscris în clasa a IV-a de franceză – încununare nefinalizată a unor „studii precare, lăsate în voia sorţii.

1834 Apare Hristoitie sau școala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune, „compusă de Anton Pann, profesorul de muzică vocală al şcolilor naţionale din Bucureşti".

Este părăsit de Anica, pe care o luase de nevastă. Fosta călugăriţă se întoarce la viaţa de mănăstire. Periplul sentimental nu sfâr­şeş­te aici, întrucât Anica se întoarce în Bucureşti, după care cei doi se stabilesc provizoriu la Râmnicu Vâlcea în 1835, unde Pann este cântăreţ la biserica Buna Vestire.

1836 Tipăreşte Heruvice pe opt glasuri, culegere de muzică psaltică.

1837 Publică la Sibiu Noul Erotocrit, în cinci volume, traducere din greceşte, în colaborare cu Tudorache Iliad, după Dionisie Fotino.

Părăsit definitiv de Anica pentru un alt bărbat, Pann se întoarce la Bucureşti.

1838 Tipăreşte Calendar pe anul 1838.

1839 Publică un volum de Fabule și istorioare, pe care îl amplifică, în două volume, în 1841. Apare şi Calendar pe 1839.

1840 Ia de nevastă pe Ecaterina, în vârstă de 18 ani.

Tipăreşte Sfânta Evanghelie de la Ioan.

1842 Este profesor de muzică la Seminarul Mitropoliei.

1845 Primeşte autorizaţia pentru o tipografie achiziţionată încă din 1843.

Publică Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică.

1846 Publică mai multe cărţi: Poezii populare, Calendar pe 1846, Irmologhion sau Catavasier, Epitaful, Heruvico-Chinonicar.

1847 Apare Culegere de proverburi sau Povestea vorbii. De asemenea, tipăreşte Memorabilul focului mare în București din ziua de Paști anul 1847, martie 23, Rânduiala sfintei liturghii, Anastasimar, Prescurtare din bazul muzicei, Paresimier.

1848 Calendar pe 1848, Dialog în trei limbi, Priveghier.

Pe 29 iulie, la Râmnicu Vâlcea, în cadrul unei manifestaţii populare, un cor condus de Anton Pann cântă, pe muzica acestuia şi cu versurile lui Andrei Mureşanu, Deșteaptă-te române.

1849 Publică Pocăința omului dezmerdat sau Vorbire între

suflet și trup.

Bolnav, îşi face testamentul (Adiata).

1850 Tipăreşte Spitalul Amorului sau Căutătorul dorului, în două volume, Calendar pe 1850 şi Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam.

1851 Publică O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș Albu.

1852 Apar O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu şi Triumful beției sau Diata ce o lasă un bețiv pocăit fiului său.

1853 Publică Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea, culese şi versificate de Anton Pann.

1854 Dă la tipar Culegere de povești și anegdote, precum şi

Noul anastasimatar.

Moare pe 2 noiembrie, fiind înmormântat la biserica Lucaci.

Pe 20 august îşi publicase Diata, cel de al doilea testament. Finalul acestuia apare şi pe piatra funerară:

Aici s-a mutat cu jale,

În cel mai din urmă an,

Cel ce în cărţile sale

Se subscrie Anton Pann.

Acum mâna-i încetează

Ce la scris mereu şedea,

Nopţi întregi nu mai lucrează

La lumină cărţi să dea.

Împlinindu-şi datoria

Şi talantul ne-ngropând

Şi-a făcut călătoria

Dând altor în lume rând.

Prezenta cronologie coroborează informaţii din sursele: Anton Pann, Povestea vorbii, tablou cronologic şi crestomaţie critică de Alexandru Ruja, Editura Facla, Timişoara, 1991, şi Gabriela Drăgoi, „PANN, Anton", în Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, vol. 5: P/R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, pp. 45-48

Cântecul nevinoval al copilului

Har dumnezeiesc

Trăia odată un bătrân evlavios, cu har dumnezeiesc deosebit... Avea trei feciori şi era sărac lipit pământului. Pe lângă casă ţinea doar un berbec. Flăcăii, ca nişte haiduci, trebuiau hrăniţi. Într-o zi, feciorii îl iau mai din strâns cu întrebările:

– Tăticuţă, mâncăm noi azi ceva ori punem dinţii pe poliţă ca şi ieri?

Bătrânul tată ce avea să le spună? Făcu semn spre berbec. Feciorii atâta şi aşteptau. Cât ai clipi, au înjunghiat berbecul şi l-au jupuit. După ce au fript carnea şi au mâncat-o, a rămas doar o grămadă de oase. Sărmanul bătrân s-a sculat din pat, a deschis Coranul şi a început să citească rugăciuni. Cei trei feciori doar repetau „Amin! Tata se ruga, iar ei îi ţineau hangul cu „Amin. Şi mult s-au minunat ei când au văzut dinaintea ochilor berbecul viu şi nevătămat.

– Scoateţi-l la păscut, le-a poruncit bătrânul.

Şi ei s-au supus uimiţi de puterea miraculoasă a tată­lui lor.

A doua zi, foamea nu înconjoară, ci dă pe de-a dreptul. Feciorii din nou se răţoiesc la bătrân:

– Cu ce ne potolim foamea azi, tătune?

Bătrânul ce-avea să le răspundă? Arătă iarăşi spre toloaca din faţa casei – berbecul. Feciorii au mai tăiat o dată berbecul, l-au pârpălit iute la foc şi iar a rămas doar o grămadă de oase. Bătrânul din nou puse mâna pe Coran, citind rugăciuni. Flăcăii sătui abia deschideau gura ca să rostească „Amin!" Berbecul iarăşi a înviat.

A treia zi, bătrânul s-a dus să oficieze serviciul divin la o înmor­mântare, iar feciorilor iarăşi li s-a pus soarele drept inimă. Fără a-l întreba pe bătrân, ei au prins berbecul şi i-au făcut de petrecanie. Iar au rămas numai oasele. Cel mai mare a deschis Coranul, a citit rugăciunile ştiute de la tată-său. Ceilalţi doi n-au uitat de melodi­osul „Amin. Au tot citit şi răscitit, şi iar au zis într-un glas „Amin, dar de data aceasta berbecul nu i-a ascultat şi n-a înviat.

Când s-a întors acasă, bătrânul tată i-a întrebat:

– Unde-i berbecul, măi neisprăviţilor?

Flăcăii atâta doar au putut face – au arătat la grămada de oase:

– Daţi mai repede Coranul!

Având har de sfânt, bătrânul ştia şi singur ce au făcut ei cu berbecul, dar voia să audă din gura lor întreg adevărul, astfel i-a întrebat numai atât:

– Care dintre voi a tăiat berbecul?

Nastratin l-a pârât pe fratele făptaş, ca şi cum nu s-ar fi înfruptat şi el din chebap:

– El l-a taiat.

Bătrânul tată a zis:

– Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu el!

Şi, ca în poveste, a întrebat a doua oară:

– Cine l-a jupuit?

– El, a fost răspunsul lui Nastratin, pârându-l şi pe celă­lalt frate.

– Amin şi cu el! a zis farmazonul de bătrân.

Apoi l-a luat din scurt pe Nastratin şi l-a întrebat:

– Dar tu? Tu, deşteptule, ce ai făcut?

– Eu, ce să fac? Am râs! scăpă o vorbă Nastratin.

Bătrânul, fără a sta mult pe gânduri, a rostit ca un profet adevărat:

– Dacă ai râs, să tot râzi câte zile vei avea. Numai râsete să se audă acolo unde te vei afla. Să dea Domnul să te întâmpine lumea râzând şi să te petreacă tot aşa. Aceasta să fie menirea ta pe pământ!

Peştele cel mare îl înghite pe cel mic

Familia lui Nastratin era săracă. Uneori nu aveau nici pâine pe masă. Odată un nănaş le-a dat nişte peşte proaspăt şi gustos. Într-o dimineaţă, când mamă-sa prăjea peştele, iar tatăl şi fraţii mai mari erau la deal, micuţului Nastratin îi dădu în nas un miros plăcut. Nu s-a încumetat să intre în bucătărie, dar uitându-se printr-o crăpătură, Nastratin a observat că mamă-sa frigea în tigaie peştii mai măşcaţi, pe cei mărunţei însă îi cocea direct pe jăratic. Apoi a mai prins o mişcare a mamei: tigaia cu peştii cei mari a băgat-o în cuptor, iar peştele mărunt l-a pus într-o strachină mai la vedere. După aceea mamă-sa l-a strigat la masă. Nastratin a alergat tot o fugă, că era lihnit de foame. Mamă-sa i-a pus dinainte strachina cu peşte mărunt, şmecherul de copil însă a luat un peştişor şi l-a dus la ureche. Mamă-sa l-a întrebat nedumerită:

– Ai uitat drumul de la mână până la gură? Ce faci, pezevenchiule?

– Vreau să-l întreb ceva pe peştişor, zise Nastratin.

– Ce anume, dacă nu-i secret?

– Cât de mare era peştele care l-a înghiţit pe Ionel cel din poveste ?

– Şi ce zice peştele?

Nastratin, uitându-se cu coada ochiului la gura cuptorului, i-a răspuns:

– Zice că e mic şi nu ştie nimic, dar are nişte fraţi mari în cuptor care le ştiu pe toate.

Prost ca oaia

Plecând în sat la nişte rude, mama i-a dat de grijă lui Nastratin să păzească ceaunul în care a pus la fiert un cap de oaie. Nastratin, tot uitându-se în ceaun să vadă dacă nu a fiert carnea, a prins a rupe câte o pişcătură. Astfel a mâncat mai întâi ochii, apoi limba şi la urmă creierul. De amiază, tată-său a venit acasă să ia masa. El a scos capul de oaie din ceaun şi l-a pus în strachină, dar a văzut că era gol. L-a întrebat pe Nastratin cam mirat:

– De ce capul ăsta n-are ochi?

Nastratin nu s-a pierdut cu firea:

– Poate că oaia a fost oarbă!

– Păi, văd că nu are nici limbă!

– Poate o fi fost mută!

– Dar unde i-s creierii din cap?

– Tată, doar este o vorbă: prost ca oaia! Asta a fost proastă, dacă nici urmă de creier n-are!

Apoi, ca să iasă din încurcătură, continuă:

– Dar uite ce dinţi are, ca de cal. Cred că a fost a naibii mân­că­cioasă! Şi nu i-a căzut nici un dinte din gură!

Numai unul, dar nou-nouţ!

Ca orice copil, Nastratin visa cu ochii deschişi, bunăoară, să-i dăruiască cineva măcar un galben.

– Vreau zece galbeni! se obrăznici copilul văzând că omul din vis e darnic.

Când s-a trezit, a văzut că acela nu i-a dăruit nimic. Necăjit, a închis iar ochii şi, prefăcându-se că doarme, a întins mâna şi a zis:

– Nu mai vreau tocmai zece, dă-mi numai unul, dar să fie nou-nouţ!

Doliu pentru cloşcă

Mama lui Nastratin, ca o gospodină bună, avea grijă de casă. Ba mulgea vaca, ba punea cloşca pe ouă, ba alunga uliul ca să nu-i mănânce puişorii. Şi Nastratin se ţinea tot în preajma ei. Într-o zi o cloşcă îşi părăsi puişorii. Băiatului i se făcuse milă de puii care nu-şi găseau aciuaş prin ogradă. Cu gând să uşureze necazul sărmanilor puişori care ţiuiau ziulica întreagă, Nastratin i-a prins câte pe unul şi le-a legat la gât aţă neagră de lână. Celor care-l întrebau ce-au păţit puii, Nastratin le răspundea ca un prâslea de gospodar care le ştie pe toate:

– I-a lăsat cloşca şi, ca nişte copii orfani, plâng după mama lor...

Rămăşagul

Odată Nastratin şi alţi copii se jucau de-a v-aţi ascunselea. Au adunat ei vreo zece bănuţi şi au pus rămă­­şag: cine se va ascunde mai bine, acela va câştiga. Toţi au rupt-o la fugă care încotro.

Nastratin, vrând cu orice preţ să câştige, a alergat într-un suflet până în satul vecin, a urcat în turla moscheii şi s-a ascuns cum nu se poate mai bine. Părinţii l-au aşteptat la prânz, dar ia-l pe Nastratin de unde nu-i! Văzând una ca asta, maică-sa şi taică-său au prins a se văicări şi a întreba din om în om dacă nu l-au văzut pe undeva pe băiat. Cineva dintre cunoscuţii din satul vecin a spus că l-a văzut în turla moscheii. Părinţii au pornit într-acolo, iar din urma lor s-a ţinut şi ceata de copii care au pus rămăşag, căutându-l până în seară. Când au ajuns în faţa moscheii din acel sat, Nastratin, care nu mâncase de dimineaţă şi-i chiorăiau maţele de foame, a strigat vesel din turn:

– Daţi banii! Nu m-aţi găsit toată ziua! Eu am câştigat rămăşagul!

Nu ştie cum se mănâncă o fragă!

Mama lui Nastratin avea o soră într-un sat din apropiere. Tot trebăluind prin gospodărie, ea nu avea timp să-şi vadă sora, dar ca să nu umble brambura, îl mai trimitea din când în când pe băiat până-n satul vecin. Tocmai se copseseră fragii şi mamă-sa i-a dat un coşuleţ cu fragi de la ei din grădină. Era vară, era cald, calea părea lungă, şi pe marginea drumului nu se vedea nici o cişmea. Arşiţa îl dobora pe băiat. Nastratin tot trăgea cu coada ochiului la frunzele de viţă-de-vie din coşuleţ prin care străbătea aroma fragilor. Tot cu ochii la cărare, tot cu ochii la fragi, tot căutând să vadă cât a mers, tot uitându-se în zare cât drum mai are de bătut, Nastratin se pomeni că ridică cu două degete o frunzuliţă ca să admire măcar culoarea roză a fragilor. Îmbătat de miroznă, Nastratin descoperi că ţine în mână fraga cea mai ispititoare. O duse la gură cu gândul că maică-sa nu le-a mai numărat când le-a pus în coşuleţ. Pe o arşiţă de nesuferit, pe un drum fără o gură de apă, ar putea oare un copil să se mulţumească numai cu o fragă?! Mai luă o fragă de la fundul coşuleţului, ca să nu i se vadă lipsa. Erau gustoase al naibii, ce să mai vorbim, iar băiatul cu un coşuleţ plin cu fragi mergea singur pe un drum pe marginea căruia nimeni nu s-a îndurat să sape o fântână sau să sădească nişte cireşi. Şi ar putea oare să le simtă gustul mâncând numai două fructe?! Se ţinu şi cu dinţii să nu încalce porunca mamei, dar parcă poţi să rezişti ispitei la un drum lung, departe de casă, pe o căldură ca-n deşertul Saharei?!

Nastratin mai luă câţiva fragi, mai mărunţi de data aceasta.... Nu-i vorbă, erau dulci şi aceştia! Las’ că nu se mai cunoaşte că sunt mai puţine fructe! Uite ce coşuleţ plin are! Să-ţi înghiţi limba nu alta! Coşuleţul e plin cu fragi, şi calea de la coş până la mână şi de la mână până la gură e atât de scurtă... Ce-a spus mama? „Ia seama, copleş nesătul, să nu le crăpi pe toate, că te-ai îndopat în grădină!"

Dar una e să le culegi în grădină – de colo o fragă, de din­coace o fragă, şi alta e aici când toate-s grămadă şi-ţi fac cu ochiul.

Cine, mă rog, a dus satul cela al mătuşii tocmai la dracu-n praznic! Şi ce-i cu potopul acesta de căldură peste capul lui! Să-ţi întunece minţile nu alta! Mai mare pedeapsă pentru Nastratin nici că se putea – rămas de capul lui, la un drum atât de lung, pe o arşiţă atât de mare, cu un coş în mână. Şi să vezi ce-i în coşul cela! Dulceaţa pământului! Nastratin nu-i de oţel ca să reziste la o astfel de caznă... Şi câte una, câte două, câte una, câte două, mută locul fragilor – din coşuleţ în gură. Şi tot aşa până le sfinţi pe toate.

Nu-i vorbă că fragii i-au dat putere lui Nastratin să ajungă la mătuşă-sa, să-i întindă coşuleţul, pe fundul căruia de sub frunze se mai iţea doar o fragă stingheră.

Mătuşă-sa nu era de azi, de ieri, dusese şi ea în copilărie coşuleţe de fragi şi căpşune şi înţelegea câte ceva în problemele copiilor, când mamele le pun în cârcă nişte poveri peste puterile lor. Se prefăcu că nu întelege marele necaz al lui Nastratin şi întrebă:

– Şi asta înseamnă că mi-ai adus fragi?

– Mmm... atâta îngăimă Nastratin.

– Şi cum să mănânc eu numai o fragă?

Nastratin, care mâncase un coşuleţ de fragi, o învăţă pe nepri­ceputa mătuşă:

– Iac-aşa! şi înghiţi ultima fragă fără părere de rău.

Miros de halva

În Turcia se spune că halvaua e nelipsită pe masă. Mama lui Nastratin era meşteră slăvită la preparat halva. Într-o zi, preparase multă halva, mai mult ca de obicei, şi îl trimise pe Nastratin să-i ducă şi naşului să se înfrupte din ea.

Pe drum Nastratin a deschis cutia ca măcar s-o miroasă. Apoi a închis-o, dar mirosul îi mai stăruia în nări. O mai deschise o dată şi pişcă din halva. Închise iarăşi cutia, căci îşi amintise de vorbele mamei. Nu merse multă cale şi Nastratin uită de mamă-sa, deschise cutia şi mai ciuguli din halva. Până ajunse la naşu-său, în cutie nu mai rămăsese zare de halva.

Intră în ogradă, şi naşu-său, care şedea pe prispa casei, îl întrebă:

– Ce ai bun acolo, puiule?

– Halva! strigă bucuros Nastratin. Straşnică halva a mai făcut astăzi mama. Miroase cutia, dacă nu-ţi vine a crede...

Bănuţul de aur

Naşu-său i-a dăruit lui Nastratin un bănuţ de aur. Nastratin a ieşit la joacă şi toată ziulica s-a fudulit cu darul preţios. Un băiat din vecini, mai mare, invidios peste măsură, s-a gândit că n-ar fi rău să-l înveţe minte pe Nastratin şi să-i ia ba­nul. Se apropie de Nastratin, îi întinse un ban de argint şi zise:

– Dă-mi banul tău de aramă, şi-ţi dau banul meu de argint!

Nastratin înţelese că băiatul vrea să-l şmecherească, dar, făcând-o pe nepriceputul, răspunse:

– Dacă ragi ca măgarul, îţi dau banul meu.

Băiatul se puse în patru labe şi prinse a rage cât îl ţineau puterile, până răguşi. Nastratin atunci zise:

– Dacă şi un măgar ca alde tine ştie că am un ban de aur, să nu pricep eu atâta lucru!

Voi munci în sudoarea frunţii!

Nastratin, plimbându-se prin piaţă, se uita cu poftă la o tarabă plină cu dulceţuri. Îi lăsa gura apă şi le-ar fi mâncat şi cu ochii, dar n-avea nici o para chioară în buzunar. Totuşi, nu se pierdu cu firea şi începu să strige în gura mare:

– Oameni buni, dacă nu-mi daţi câţiva gologani, voi face ceea ce n-am făcut niciodată!

Nişte negustori, ştiindu-l pe Nastratin de băiat şugubăţ, i-au dat nişte bani, dar au vrut să afle ce va face:

– Nastratine, spune şi nouă ce-aveai de gând să faci?

Nastratin se îndepărtă, ca să nu fie prins, şi răspunse:

– Mi-am pus în gând să muncesc în sudoarea frunţii!

Dacă n-a curs lâna, nu va curge nici apa!

Când părinţii lui Nastratin aveau nevoie până la gât de bani, vindeau câte ceva din gospodărie. Odată, după ce casa rămăsese pustie, pe Nastratin l-a pălit o poftă nemai­pomenită de cozonac, dar de unde să ia parale?! Zadarnic a cotrobăit el peste tot, căutând vreun obiect de vânzare. Când îşi pierduse cu totul nădejdea să mai găsească ceva, urcă în pod, unde sub nişte bulendre găsi o oală crăpată, în care mamă-sa păstra lâna de tors. A pus el mâna pe oală şi tiva la târg. Ca un negustor sadea îşi făcu loc printre alţi vânzători şi prinse a striga:

– Hai la oale, hai la oale !

Un gospodar ahotnic de glume n-are ce face şi pune mâna pe oală, o ridică la soare, o ciocăneşte cu degetul şi zice:

– Măi pui de lele, ce-mi vii cu hârburi de vânzare? Nu vezi că oala e crăpată şi curge apa din ea!?

– Ba nu mai curge deloc! îl împunse cu privirea Nastratin. Până mai deunăzi mama a ţinut în oală lâna şi doar n-a curs!

Ulei din burete

Tatăl lui Nastratin s-a întors de la pescuit cu nişte peşti aleşi, dar în casă nu era nici