Toamna căpitanului

De Petre Zoe

Volumul cuprinde mai multe texte publicate în cotidianul Ziua și pe blogul autoarei, în perioada 2009-2014, ce surprind cu o deosebită obiectivitate și luciditate, precum și cu un ascuțit spirit critic realitățile cenușii ale vieții politice românești contemporane.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067420388

Previzualizare carte

(2000).

Odă în metru antic

¹

De când maestrul Ion Barbu m-a onorat propunându-mi să particip la volumul omagial pe care îl dedică multiubitului și stimatului nostru președinte, Traian Băsescu (precizarea mi se pare necesară pentru a evita orice confuzie), mă perpelesc asemenea sufletelor damnate în Infernul lui Dante. Motivul principal al acestor frământări s-a ițit chiar acum, fără voia mea, de sub clapele computerului: muza ironică în compania căreia îmi petrec mai tot timpul m-a ispitit chicotind să-l înfățișez neapărat pe domnul Băsescu în veșminte de epocă.

Dacă aș avea a mia parte din talentul maestrului Barbu, l-aș desena pe vajnicul nostru președinte ca pe un al doilea Traian, cocoțat în vârful Țepei lui Ghilduș din Piața Palatului, în amintirea țepelor electorale pe care cu toții le rememorăm pios. Sau ca pe un nou Heracles, în blană de leu – și, neapărat, cu măciuca cu care zdrobește toate impurele coaliții care-i stau alături (să nu mai vorbim de cele care îi stau împotrivă, pentru astea nu prea mai are vreme). Muncile lui Hercule par, la prima vedere, un model excelent: lupta cu corupția din Grajdurile lui Augias, Hidra din Lerna și raportul Tismăneanu, merele din grădina Hesperidelor, dincolo de țărmul unde apune soarele, ca prefigurare a Axei Londra-Washington. Iar episodul în care Hercule își măcelărește propriii copii putea chiar oferi o explicație pentru furia demolatoare a eroului nostru: mânia Herei, care, spre a se răzbuna, îi rătăcește mințile. Oricum, niciun analist nu a oferit până acum o explicație mai bună. Pe deasupra, există și un serial american despre Hercule înalt, frumos, popular și mai mult decât pozitiv, se dă pe AXN Sci•Fi, așa că nu e din cale-afară de obositor să priceapă tot românul despre ce mare erou este vorba.

Dar Heracles nu are nicio relație cu navigația. Dimpotrivă, când a vrut odată să se urce pe o corabie, echipajul l-a implorat să renunțe, fiindcă el singur cântărea cât ei toți împreună. Minunat apolog pentru actualele dezechilibre din sfera puterii; chiar dacă parlamentarii sunt mai puțin politicoși, esența e aceeași: Marinarul le scufundă corabia, așa că-l poftesc să coboare. Totuși, văzută de pe mare, prima opțiune rămânea tot Odiseea. O epopee care începe cu versurile

Cântă-mi, o, Muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna

Dus fu pe mare, când sfântă, a Troiei cetate luat-a

Și, printre mulți muritori, a văzut și cetăți, și-obiceiuri

Multe-a avut el de tras și pe mare, cu sufletu-i ager

Viața păzindu-și mereu, și întoarcerea soților mândri²

se impune cu atât mai mult cu cât, dacă putem spune că Odiseu și-a păzit viața, cu întoarcerea soților mândri a cam feștelit-o, rămânând unicul supraviețuitor al cetei cu care pornise pe mare: unul dintre nefericiții săi tovarăși a căzut de pe acoperiș, pe alți doi i-a mâncat Ciclopul, ceilalți s-au înecat pe rând în marea dezlănțuită, așa că, până la urmă, s-a ales praful de toți cei care i-au stat alături. Doar el, singur-singurel, a răzbit cu bine prin toate furtunile. Da, Odiseea poate sluji în asemenea măsură drept matrice a marinăreștii și aventuroasei personalități pe care o omagiem aici, încât am adăstat mai bine de o săptămână jucându-mă cu ispita unei versiuni în hexametri dactilici a dedicației mele. I-auzi ce bine s-ar potrivi:

Omul de slava căruia Hellada și Argosul cântă.

Sau, încă și mai bine:

Căci pentru el tremur toată, mă tem să nu-l bată vreo piază

fie prin lumea acelora, unde e dus, ori pe mare

Căci mulți vrăjmași uneltesc și asupră-i se-adună ca norii.

E de-ajuns să înlocuim Elada cu Moldova și Argos cu Caraș – și gata.

O mulțime de episoade ale rătăcirilor lui Ulise sunt numai potrivite unei adaptări, de la riscurile înfruntate de tovarășii vestitului erou când s-au lăsat seduși de Circe (țineți minte, când era cât pe-aci să rămână pe veci cu înfățișarea patrupedă pe care le-o sortise vrăjitoarea; gândiți-vă o clipă cum ar fi arătat Marele Boc prefăcut în purcel de lapte) sau popasul în ținuturile Lotofagilor – Homer poate fi lesne citit ca făcând aluzie la 546 de intelectuali care, hrăniți cu Heidegger și fructe de lotus, și-au pierdut pe vecie memoria – și până la marea scenă finală a uciderii pețitorilor Penelopei, excelentă metaforă, prin cruzimea ei necruțătoare, pentru lupta unui Ulise modern cu Parlamentul.

M-a oprit totuși o sfială. Nu atât în fața a 24 de cânturi în metru antic – la urma urmei, dacă protagonistul acestui monument omagial și-a luat, în plină campanie electorală, osteneala de a citi Levantul lui Cărtărescu (sper să nu mă înșel, poate era vorba doar despre De ce iubim femeile și exagerez eu), nădăjduiam că s-ar fi avântat și în lectura unei Băsesciade cantitativ comparabile (calitativ, doar Craii de Curte Veche s-ar putea eventual compara cu miraculosul poem). Nu amploarea unei atare întreprinderi omagiale m-a oprit, cât nehotărârea dinaintea altor episoade, greu de evitat, dar și mai greu de adaptat: cine ar fi Penelopa? Unde ar fi Itaca? Povestea lui Polifem ar fi o aluzie de-a dreptul vulgară, întâlnirea cu Nausicaa pe malul mării de culoarea vinului (de la Golden Blitz) – delicată. Ca să nu mai amintesc de Calypso; aș cădea urgent în ispita de a-l parafraza pe Topârceanu, întrebându-mă cum a putut de-a lăsare/ nimfa cea blondă din mână? Dar cel mai important obstacol rămâne acela că Odiseu își punea în joc proverbiala iscusință și nenumăratele șiretlicuri pentru a împăca oamenii, împrejurările și chiar pe zei, ceea ce, în ce-l privește pe domnul Băsescu, „nu este cazul", cum scriam pe vremuri în fișa de cadre.

M-am gândit apoi că unui campion al politicilor în Marea Neagră i s-ar potrivi mănușă povestea Argonauților și a Lânii de Aur. Vi-l imaginați imediat, n-am niciun dubiu, pe eroul nostru străbătând fără frică apele sumbre ale Pontului către solara Colchidă bogată în aur (acum e aur negru, dar n-are a face)! Dar, m-am gândit în clipa următoare, dacă mă-ntreabă cineva cum rămâne cu Medeea cea cu pletele blonde și cu vrăjile ei erotice și ucigătoare? Standardele personale nu-mi permit aluzii la viața intimă a personajelor pe seama cărora, din când în când, fac haz, așa că am abandonat – cu inima grea, dar cu conștiința curată – corabia Argo, iar despre Președintele Norvegiei voi vorbi altădată.

După atâtea frământări culturale, am avut o revelație bruscă și atât de orbitoare, încât nici măcar Muza, ci însăși Atena cu ochii ei verzi ca marea trebuie să mi-o fi șoptit discret, dar răspicat – zeii au acest obicei de a vorbi imperativ – la ureche: Cavalerii lui Aristofan! Asta e! Dacă recitiți piesa, fie și în fugă, cum o voi face eu acum de dragul președintelui nostru și al Dumneavoastră, veți vedea că este în asemenea măsură adaptabilă la contextul actual, încât pare de-a dreptul premonitorie, chiar dacă a fost compusă și jucată la Atena în 424 î.Hr.

Așadar, suntem la Atena, în plin război cu Sparta, un război greu, la care Atena pornise cu entuziasm, dar fusese imediat confruntată cu tragedia unei cumplite epidemii care îi măcinase forțele, provocând chiar moartea marelui Pericle. Pe scena politică se afirmă acum un lider cu mare priză la public, Cleon, în conflict cu oamenii politici mai tradiționali, în frunte cu Nicias. Cleon era pe cât de iscusit, pe-atât de detestat de adversari, care îi reproșau originea umilă – tatăl lui era un bogat proprietar de tăbăcării –, brutalitatea limbajului și pozițiilor politice (izbutise să convingă Adunarea Poporului să-i ucidă până la ultimul pe cetățenii Mytilenei revoltate) și, inevitabil, demagogia. Gloria lui Cleon a ajuns la culme când, în 425 î.Hr., preluând comanda de la generalul Demostene, care avusese multe succese, a obținut o mare victorie contra Spartei.

La niciun an de la această controversată victorie, dramatis personae din piesa lui Aristofan sunt un bătrân hâtru, pe nume Demos, Poporul, doi demagogi, Paflagonianul și Cârnățarul, și doi oameni politici de vază – doi miniștri, am putea spune – Nicias și Demostene (nu oratorul, acela nici nu se născuse încă); dacă tot suntem la ora de pedanterie, îți amintesc, iubite cetitoriule, că ministru înseamnă servitor, fie el al regelui sau al cetățenilor. Miniștrii intră în scenă disperați: sunt slujitorii unui stăpân cam lacom, capricios și pe jumătate surd, Demos. De la o vreme, stăpânul nici nu mai vrea să știe de ei, a prins drag de altă slugă, obraznică și hrăpăreață, paflagonianul Cleon, tăbăcar de felul lui și cât se poate de mojic. Cleon stă la pândă și, de câte ori vreun alt slujitor gătește o mâncare de soi pentru Popor, el șparlește cratița și aleargă la Demos strigând că e opera lui. De pildă, Demostene tocmai scosese din cuptor o (era să scriu „varză de Bruxelles", dar m-am oprit la timp) gustoasă victorie în războiul cu Sparta, dar Cleon i-a furat-o și l-a păcălit pe Demos că e plăcinta făcută chiar de el.

Mai rău, Cleon îl întărâtă pe Demos contra celorlalte slugi cu tot felul de pâre, născocind povești care mai de care mai mincinoase: că sunt corupte, leneșe, nepricepute, că sunt de fapt niște spioni ai Spartei, servitori ai grupurilor de interese dușmănoase, nu ai Poporului. Plecând urechea la toate aceste delațiuni, stăpânul pune să fie snopiți în bătaie; atunci, demagogul aleargă de la unul la celălalt, spunându-le: „Vedeți ce pățesc cei care mi se împotrivesc? Băgați de seamă să n-o pățiți și voi!". Copleșiți de necaz, Demostene și Nicias jelesc mormăind în cor în stil olimpian, mumu, mumu, mumu, mumu, și se gândesc chiar să-și ia tălpășița de pe scena politică (spune încetișor, zice unul dintre ei, „s-o ștergem, s-o ștergem, așa, lent, parcă te-ai masturba – și apoi tot mai iute, „s-o ștergem repede, s-o ștergem cu toată viteza!). La capătul puterilor, cochetează chiar cu gândul suicidului, doar că, în loc de cucută, Nicias bea o amforă întreagă de vin curat, și astfel îi vine ideea salvatoare – să fure oracolele pe care Cleon le ține ascunse și cu care duce de nas Poporul.

Zis și făcut. Cei doi miniștri supărați află astfel cu încântare că Paflagonianul poate fi învins. Mai întâi, va încerca să-i ia locul, fără succes, un Negustor de oi (zău, nu e o aluzie la domnul Becali, așa scrie în text, probatopolos – ăsta zic și eu oracol!). Apoi însă, după ce Negustorul de piei (Cleon tăbăcarul, adică) îl va distruge pe Negustorul de oi (anonim în text, dar noi știm prea bine cum se numește), Cleon va fi la rându-i nimicit de Cârnățar, care știe la fel de bine ca și el cum se înjură la piață, cum se înșală cumpărătorii și cum poate fi păcălit Poporul.

Nicias și Demostene îl conving pe un negustor de mezeluri care tocmai atunci le iese în cale să pornească ofensiva contra lui Cleon, promițându-i că va fi stăpân peste piețe și porturi, va călca în picioare Sfatul cetății – un fel de parlament –, va lua dijmă de la toți miniștrii, îi va arunca în pușcărie și se va iubi cu nevestele lor în Pritaneu, adică în Palatul Guvernului. Intimidat la început de amețitoarea propunere, Cârnățarul răspunde că nu poate deveni stăpânul cetății, doar e de neam prost și abia știe să citească. Demostene, îngrijorat, remarcă asta chiar ar putea fi o piedică, dacă știi nițel să citești. Un demagog nu trebuie să fie nici alfabetizat, nici onest, trebuie neapărat să fie ignorant și brutal. Dar îl încurajează totuși, arătându-i că are toate celelalte calități ale unui lider – vocea stridentă, firea perversă și certăreață, vocabularul încăierărilor din piață –, așa că, dacă va ști și să înjure, și să coacă mâncăruri gustoase pentru Popor, victoria îi e asigurată. Hai, îl îndeamnă Demostene pe Cârnățar, adu o jertfă zeului Prostiei și pornește la bătaie! Vei avea drept aliați 1 000 de bravi Cavaleri care îl detestă pe Cleon, plus, dintre spectatori, pe toți cei cu inimă bună.

Numai papionul le lipsește celor 1 000 de cavaleri. Cârnățarul prinde curaj și îl întrece pe Paflagonian în zbierete care neliniștesc cetatea, în insolență și denunțuri calomnioase – am să te denunț, că precis părinții tăi au săvârșit cândva un sacrilegiu, spune Cleon; ba eu am să te denunț, că bunicul tău s-a ținut cu mama tiranului Hippias, răspunde Cârnățarul, care izbutește, pe rând, să nu-i mai dea voie adversarului să vorbească, să cucerească susținerea Parlamentului cetății promițând că va ieftini scrumbiile, și să-l farmece pe Demos dăruindu-i o pernă să și-o pună sub fund, ca să stea mai comod. Demos îl alungă pe Paflagonian, iar pe scenă apare o fată tânără și nurlie, Domnișoara Armistițiu, pe care Cleon o ținuse până atunci închisă în taină; ghiujul de Demos pleacă în vacanță cu ea – în Bulgaria, firește – și comedia se sfârșește în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

Dacă nu mă credeți, iubiților, n-aveți decât să vă adresați originalului (care vă va delecta și cu 1001 de excelente glume obscene pe care naturelul meu simțitor le-a ocolit). Veți afla astfel că nimic nu-i nou sub soarele democrației. Veți avea, fără nicio îndoială, același sentiment pe care l-am avut eu recitind Cavalerii – sau Nicias citind oracolele (un fel de sondaje de opinie în variantă delfică) din care rezulta că Demos nu va rămâne pe veci sub vraja demagogiei lui Cleon – sentimentul unei revelații.

Singurul mister rămâne, ca și în piesa lui Aristofan, identitatea Negustorului de cârnați.

---

¹¹ Publicat în volumul Ion Barbu (ed.), Odă la Vodă, Editura Polirom, Iași, 2007.

² Homer, Odiseea, traducere de Dan Slușanschi, Editura Paideia, București, 1998.

2009, din primăvară până-n toamnă³

---

³ Texte publicate în cotidianul Ziua, 2009.

Copiii stăpânilor noștri

După alegerile din 1990, l-am auzit la radio pe poetul Alexandru Mușina rostind, cu eleganță lapidară și cu infinită tristețe, o frază care de atunci nu a încetat să mă bântuie: „Copiii stăpânilor noștri vor fi stăpânii copiilor noștri. Nu știu altă definiție mai exactă a pactului PSD-PDL. O combinație dezesperantă de prostie, meschinărie și insolență face din cele opt luni de guvernare ale acestei detestabile coaliții o replică (im)perfectă a ultimilor opt ani ai „epocii de aur: concedii fără plată în sectorul de stat (pardon, bugetar), interzicerea cumulului și înfierarea importurilor, atacul la baionetă contra profesorilor și medicilor, al intelectualilor în genere, pe fondul unei degringolade economice de nestăpânit.

Plătim din greu prețul continuității pretinselor elite ale epocii Ceaușescu: aceiași funcționari obtuzi, aceiași miniștri improvizați, „pe puncte" – sau fiii ori nepoții lor –, pentru care resursele umane sunt mâncătoare zadarnice ale bugetului, pentru care, cum am mai scris, magazia de scule este esențială, și inteligența, creativitatea, cunoașterea sunt inutile și subversive. Aceiași șoimi ai patriei deveniți activiști UTC sfertodocți care știu totul, și mai ales să chefuiască între beizadele. Aceiași ștabi cu ifose și consoarte mai mult sau mai puțin legitime care ne șefesc și ne desconsideră.

E clar că aceiași funcționari de la CSP – sau demnii lor succesori – nu știu decât să taie, habar nu au să regândească un serviciu public (noțiunea însăși de serviciu public fiindu-le străină), drept care decid într-o bună zi să rășluiască din rândea niște procente. În opt luni, un guvern responsabil ar fi găsit energia și resursele de a identifica zonele de birocrație superfluă și de a propune o reconfigurare inteligentă a sectorului bugetar. Dar asta e teorie; în practică, Guvernul Boc a sporit numărul funcționarilor din primării, din agenții, din ministere, ba chiar și numărul ministerelor înseși, și acum amenință că va tăia în carne vie: în carnea noastră, firește.

Marele reformator, președintele jucător Băsescu, și-a văzut visul cu ochii: dacă nu unanimitatea Marii Adunări Naționale, măcar o majoritate zdrobitoare în Parlament și o guvernare de lupi tineri formați la școala bătrânilor vulpi ceaușiste. Și totuși, câteva diferențe există. Nu mă refer la diferențele – de statură, vârstă și înfățișare – dintre domnul Boc și tov. Manea Mănescu; la o adică, sărutatul mâinii comandantului suprem îi unește, nu îi desparte. În anii ceaușiști însă, ștabii de la județe erau avansați pe rând, câte unul sau cel mult doi la fiecare congres, fiind astfel fagocitați de ștabii de la centru și cât de cât disciplinați de angrenajul în care erau cooptați. Acum ne-am pomenit cu o avalanșă proaspătă și compactă de „baroni locali – marii câștigători ai votului uninominal, profitorii descentralizărilor de tot felul, de la învățământ și sănătate la faimoasele „deconcentrate pe care și le tot împart de opt luni. Învățați să taie și să spânzure fără scrupul în feuda lor, lipsiți de orice educație managerială, măcar de la CEPECA sau de la „Ștefan Gheorghiu", ei s-au năpustit ca lăcustele asupra puterii, pe care o exercită haotic și hulpav fiecare în legea lui și cu toții în desăvârșitul dispreț al binelui comun.

Ca și în vremea lui Ceaușescu, ne uităm cu jind la Ungaria, cu șoselele și reformele ei. Mai avem un pic și o să-i invidiem pe bulgari.

Browniana

„Traian Băsescu, singur, brownian, a luat niște decizii care i-au fost favorabile lui, declara deunăzi domnul Marean Vanghelie, luceafărul în ascensiune al PSD. Nu mă voi opri de astă dată să comentez amenințătoarea expansiune lingvistică și culturală pe care o atestă repetarea cu delicii a proaspetei expresii „cool pe care cel mai pesedist dintre bucureșteni și, până una-alta, cel mai bucureștean dintre pesediști și-a adăugat-o cu fală în carnețelul de cuvinte. Alături de scaunul electric cu care Fata Căpitanului și-a fericit detractorii⁴, adverbul „brownian" inventat de domnul Vanghelie merită în sine o odă, dar nu azi, și nu din parte-mi.

Ce vreau să subliniez acum este că, mai mult sau mai puțin brownian, mai mult sau mai puțin de unul singur, domnul Băsescu a luat recent niște decizii care nu i-au fost favorabile deloc. Între acestea, propun să acordăm premiul I cu cununiță deciziei care l-a făcut să declare că, după ce că și-a dezamăgit suporterii, domnia sa s-a dezamăgit chiar și pe sine însuși optând pentru marea coaliție PDL+PSD. Celor tineri, această bovarică autocompasiune le-a amintit instantaneu cum declara domnia sa la instalarea guvernului, acum abia cinci luni, că și-a văzut visul cu ochii. Celor mai bătrâni, așa, ca mine, ne amintește inevitabil de gluma cu fostul tovarăș de nădejde criticat la partid fiindcă a făcut cerere de emigrare și care își asigură colegii că nici măcar el, când se uită în oglindă dimineața ca să se bărbierească, nu e de acord cu sine însuși.

Voci sonore și autorizate din mass-media și chiar din mediul politic s-au întrecut care mai de care să descifreze presupusa enigmă a „declarației de la Paris", în tandem – sau nu – cu informațiile secrete din nota nu îndeajuns de secretă a Ambasadei Austriei⁵. Nu cred că e ceva enigmatic în toate aceste bombițe de presă, și nici în cele similare care ne mai așteaptă până în noiembrie. Toate astea sunt proba unui fapt bine cunoscut, dar ignorat cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, anume că domnul Băsescu nu este doar un împătimit al discursului conflictual, ci și marele maestru al declarațiilor care se exclud reciproc. Numai cine nu vrea nu-și amintește cum, după ce a blocat din răsputeri orice restituire de proprietate, s-a ales primar promițând emfatic restituirea proprietăților, și le-a și restituit – aproximativ 3% din ce trebuia și putea să restituie. Numai cine își cenzurează deliberat memoria poate trece cu vederea faptul că domnul Băsescu amenința corupții cu țepe în Piața Victoriei exact în momentul în care era chemat să dea socoteală în justiție pentru afacerea „Flota". Da, nu ignor în niciun fel caracterul politic al declanșării procedurilor – vezi stenograma PSD pe această temă –, dar tot de acolo rezultă clar și că dosarul ca atare e departe de a fi o invenție.

Sau poate vă prefaceți amnezici cu privire la sincronizarea impecabilă dintre marele război retoric cu corupții din PSD și momentul când viitorul președinte își atribuia ilegal ditamai căsoiul în calitate de primar? Amintiți-vă măcar cum promitea că va restitui a doua zi imobilul cu pricina, după care doamna avocat Udrea i l-a câștigat mintenaș într-o instanță care a deliberat preț de vreo cinci minute în cap, și n-am mai auzit nimic de acest basm cu cocoșul – roș, galben, albastru sau cum preferați dumneavoastră.

Dacă am început acest text citându-l pe domnul Vanghelie, îmi pot permite să-l închei amintind ce spunea domnul Gușă într-un recent talk-show pe tema declarațiilor domnului președinte: cu o competență pe care nimeni nu i-o poate nega, consilierul domnului Geoană, fost consilier al domnului Băsescu, fost apropiat al domnului Năstase, explica nonșalant că, la șase luni înainte de soroc, un președinte iscusit ca domnul Băsescu începe să-și negocieze dosarele în justiție, în perspectiva pierderii alegerilor prezidențiale.

Țineți minte bancul de odinioară, cu amicul care întreabă: „Ai aflat bancul cu Brejnev (sau Stalin, sau Ceaușescu) căzut într-un șanț? și, la răspunsul negativ al interlocutorului, spune: „Nici eu, da-mi place grozav cum începe!.

---

⁴ Poate ați uitat: sâmbătă, 9 mai 2009, presa consemna că, în drum spre Petroșani, unde urma să-și înceapă campania electorală pentru alegerile europarlamentare – sub oblăduirea familiei Iacob-Ridzi –, Elena Băsescu s-a oprit la Suseni, la un azil de bătrâni, unde, a declarat ea, i-a dăruit „unui domn de vârsta bunicului… un scaun electric".

⁵ Este vorba de o informare datorată ambasadorului Austriei la București, referitoare la participarea președintelui României la un dejun cu ambasadorii UE; accidental sau nu, informarea a ajuns în presă. Documentul informa că „președintele Băsescu a cerut capul fostului premier Năstase. „Președintele Băsescu a făcut presiuni și a chemat toți responsabilii la el. El a cerut adoptarea Codurilor, ocuparea tuturor posturilor bugetate de judecători și procurori și capul fostului premier Năstase, subliniază documentul austriac. În centrul informării însă se afla promisiunea lui T.B. de a acorda un milion de cetățenii române solicitanților din Republica Moldova. Luată din motive electorale, decizia perturba piața muncii din întreaga UE.

Istorii ieroglifice

La puțină vreme după numirea Anei Pauker în fruntea Ministerului Afacerilor Externe, într-o bună dimineață, clădirea ministerului a fost înconjurată de trupe de miliție și evacuată complet, cameră cu cameră. De la portar la experți, diplomați, șefi de cabinet și secretari de miniștri, toți au fost îmbarcați în câteva camioane și duși direct la Prefectura Poliției, pe Calea Victoriei. Cei mai răsăriți au fost expediați de acolo direct la pușcărie, ca unelte ale regimului burghez, cei mai mărunți au fost lăsați să plece. S-au întors la slujbă, dar acolo au constatat cu stupoare că, în afară de câteva, foarte puține, excepții, birourile lor fuseseră deja ocupate de „tovarăși de nădejde – ilegaliști, învățători, poeți ratați și alte cadre de încredere ale partidului. Așa a ajuns și tov. Brucan diplomat, dar asta e o altă poveste. Tot atunci, funcționarii legațiilor României în străinătate – aceia care nu fuseseră (încă) expulzați ca urmare a ruperii relațiilor diplomatice cu țara noastră după alungarea regelui Mihai – au fost rechemați la București, iar aici, cei care s-au întors au intrat și ei direct la „Zuhaus, cum se mai spunea încă pe-atunci: la Sighet, la Aiud, la Râmnic…

Câți dintre liderii actualei coaliții de guvernare vor fi cunoscând acest ilustru precedent nu știu, dar am sinistra bănuială că, și dacă nu au auzit niciodată de acest episod, sunt pe cale să-l reinventeze pe cont propriu: dovadă perseverența cu care guvernul insistă să politizeze tot ce-apucă, de la prefecți la directori de cămine culturale. Așa, drăgălaș și inofensiv cum pare, domnul Boc s-a dovedit mai feroce decât Bubico al lui Caragiale în operația de excludere a intrușilor de pe propriul său teren de vânătoare, unde nu se mai intră decât pe bază de carnet de partid și de jurământ de vasalitate. Dacă mai ține mult gripa porcească, se va adăuga și filtrul medical, exact ca pe vremea lui Ceașcă. Oricât i-ar spune Curtea Constituțională că nu face bine ce face, oricât l-ar ruga – „șezi mumos" –, amuzat și tandru, însuși președintele, degeaba.

Vin cu noi, pleacă cu noi, a declarat domnul Boc ritos despre cei vreo 10 000 de foști funcționari publici care ar trebui să devină nu atât manageri, cât politruci. De venit poate că vin, mă gândesc, dar de plecat? Cum adică, va accepta cineva cu mintea întreagă să-și asume o funcție pentru vreo 40 de luni și pe urmă să treacă în șomaj? Unde o să cazeze domnul Boc – sau domnul Geoană – armatele de agenți de partid după ce nu vor mai fi la guvernare? De obicei, partidele de la noi au o mare dificultate în a asigura pozițiile propriilor foști parlamentari când nu sunt la putere (de asta și fură mulți dintre ei pe rupte în perioadele faste). Cine să creadă că domnul Boc are în buzunarul de la vestă câte o sinecură grasă la Luxten pentru toți managerii județeni sau sătești pe