Un detectiv cu ușoare dureri de cap

De Sîrbu Iulian

Un detectiv cu ușoare dureri de cap surprinde trei episoade din viața lui Papa Goldon, un personaj care, având în vedere succesiunea pe bandă rulantă a experiențelor prin care trece, ar putea umple rafturile unei biblioteci. „Bătăile de cap“ cu care se confruntă detectivul sunt tratate într-un mod relaxat, chiar dacă, de multe ori, situația sa este pe muchie de cuțit. O lectură recomandată atunci când ne dorim câteva momente de relaxare și bună dispoziție.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789738097438

Previzualizare carte

UNESCO.

Avertisment

Personajele și situațiile din acest roman sunt complet imaginare. Cei ce vor căuta să găsească asemănări cu realitatea sunt pe un drum greșit.

Autorul

CAPITOLUL 1

Secretul care ucide

1

Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri foarte dure și care mai sunt și înarmați.

— Papa, ți-a sunat ceasul! zice unul dintre ei băgându-mi pistolul sub nas.

Ei, fraților, situația e albastră. Și ce e mai grav este că nu pot să mișc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzația asta!

Amicul nu-și face probleme de conștiință și apasă pe trăgaci. Închid ochii, dar, în loc de împușcătură, se aude un țârâit. Nu pistolul țârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.

Aiureala de mai înainte n-a fost decât un vis, măi băieți!

Scutur din cap să-mi așez creierul într-o poziție mai comodă și ridic receptorul.

— Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.

— Da, chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.

— Sunt Jeff, Jeff Delmote!

— Ce dracu’, ai înnebunit, Jeff, mă trezești cu noaptea în cap? zic supărat, pentru că ceasul arată mai puțin de cinci dimineața.

— Iertați-mă, domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniți la barul „Three Stars". Știți unde este?

— Da, știu! În cinci minute sunt acolo, îi spun punând receptorul în furcă.

Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani, dar niciodată nu l-am văzut (auzit, de fapt) așa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunțe mai întâi.

Și dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e așa speriat, înseamnă că e groasă, fraților!

Așa că nu mai stau pe gânduri și îmi trag la repezeală niște țoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura și-l bag la centură. Nu închid bine ușa de la apartament, c-am și ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreiaj, că am și prins o sută la oră.

Îmi înfig piciorul drept în accelerație. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul...

Acul vitezometrului ar vrea să se mai miște, dar nu mai are unde. A ajuns la maxim. Gonesc. Gonesc, nu glumă, fraților! Nu mă mai opresc la stopuri. O să le cer scuze la întoarcere.

În trei minute plus ceva mărunțiș ajung în parcarea de lângă barul „Three Stars". Nici n-am închis bine portiera, c-am și intrat în bar.

Arunc o privire în dreapta. Nimeni. Privesc și la stânga. Tot nimeni.

În față, la bar, doar barmanul, cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în același timp. Unde naiba o fi Jeff?

Mă proptesc pe un scaun în fața barmanului și comand un whisky. Dublu. Sincer să fiu, chiar aveam nevoie de ceva lichid colorat și tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.

Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viața lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu știu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varză.

În dreapta mea, la capătul tejghelei, observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoși. Gogoșile nu prea merg cu whisky (cel puțin, nu în cazul meu), așa că-mi strecor mâna dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă și o bag în buzunarul de la pantaloni, de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky și mai scot o hârtie de 5 dolari, pe care o pun pe tejghea și, fără să ridic mâna de pe ea, îi zic barmanului:

— Întrebarea rămâne aceeași. Răspunsul sper să fie altul acum.

Barmanul îmi aruncă o privire șireată, dar și speriată în același timp. După ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:

— V-am mințit adineauri, dar m-au amenințat cu pistoalele și cuțitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.

Nu-i mare pierdere, îmi zic, uitându-mă la urechile hidoase din proprietatea insului ce-l aveam în față.

— Ei erau trei, continuă el povestea, și eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au amenințat, l-au luat pe sus și s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.

Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire: și acolo erau tot trei tipi!

— Poți să mi-i descrii puțin pe cei trei? îl chestionez eu fără prea multe speranțe.

Amicul se gândește puțin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.

— Tipii erau îmbrăcați toți trei la fel, cu impermeabile negre și cu pălării cu boruri mari, tot negre și alea, ceva în genul mexican.

Cam ciudată îmbrăcăminte, având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.

— Și altceva mai deosebit n-ai observat la ei? întreb.

— N-am reușit să le văd fețele din cauza pălăriilor pe care le țineau pe ochi.

Fac o mutră dezamăgită. Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.

— Ar mai fi un amănunt, zice.

— Care? întreb eu.

— Unul dintre cei trei a făcut o mișcare bruscă la plecare și i-a alunecat pălăria de pe cap. Așa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.

— E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce o să-mi folosească cicatricea tipului.

— Și încă o chestie, domnule, mai zice barmanul.

— Da, îi zic privindu-l întrebător.

— Prietenul dumneavoastră... ăă... am uitat cum îl cheamă...

— Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.

— Așa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus, a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.

Sar de pe scaun ușor agitat.

— Ești sigur? Lola a spus? îl întreb eu holbând ochii.

— Da, da, acum, când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că așa a zis!

Ei, băieți, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui. Sau cel puțin așa sper eu.

— Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.

— Nu, nu cred. De altfel, a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit, n-au înțeles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.

— E clar! zic și împing bancnota de 5 dolari spre barman, pentru că o merită.

El o culege cu dexteritate, deschide un sertar, dar când să-i dea drumu’ își aduce aminte de ceva și rămâne cu bancnota suspendată deasupra sertarului.

— Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.

— Ce chestie?

— Vă rog să nu spuneți la nimeni că ați aflat de la mine, nu vreau probleme.

După ce-l asigur de discreția mea, lasă să cadă bancnota în sertar și-mi servește un rânjet de mulțumire. Îmi scot portofelul și mai achit o sticlă de jumătate de whisky. O bag în buzunarul de la haină și plec, condus de barman până la ușă.

Mă urc în Chryslerul meu, nici prea vechi, nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar și o pun în torpedou. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact și-mi fac un mic plan de bătaie. Așadar trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte, lucrează la expresul „White Horse", undeva la marginea orașului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă, să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deși dracu’ știe cum o fi pe-acolo...

Pornesc motorul, ambreiez, bag în viteză și decolez mai ceva ca la cursele de Formula 1.

Nici n-am parcat bine mașina pe alee, c-am și deschis ușa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis și ușa de la casă). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot și sticla de țuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăți, bine stropite cu țuică, caut în cartea de telefon numărul de la „White Horse". Aduc telefonul de pe hol în bucătărie și îl bag în priză. Am prize dintr-astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie și pe terasă.

Dar văd că unii dintre voi sunt nedumeriți în legătură cu băutura mea. Este un fel de votcă adusă de niște prieteni de-ai mei de departe, tocmai din țara lor de origine. România se cheamă țara asta. Din când în când, mă aprovizionează cu apa asta de foc, care e mult mai tare ca whisky-ul, și cu mâncăruri făcute de ei în casă după rețete tradiționale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altădată, când o să avem mai mult timp.

Salvez cafeaua în ultima clipă și o torn în ceașcă. Mă întorc lângă telefon și formez numărul uitându-mă în cartea de telefon. Îmi răspunde o voce feminină, căreia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecționat. Vârsta corespunzătoare. Oricum, nu mai mult de 26 de ani, 3 luni, 2 săptămâni și 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.

— Alo, păpușă, dă-mi-o, te rog, pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.

— Îmi pare rău, dar nu-i aici. Astăzi are zi liberă. Cine o caută, vă rog?

— Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare și un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de așa