Parabolele Milostivirii. Glas intr-un cor de rugaciune

De Mihai Roca

Cartea „Parabolele milostivirii. Glas intr-un cor de rugaciune” ne invita sa ascultam in diferite ipostaze glasurile insistente, pline de grija sau stinse, si glasurile indiferente, pline de critica sau semete, in dinamica interactiunii dintre cererile exprimate de acestea. Sunt glasuri care prezinta problemele din viata zilnica si care exprima dorintele persoanelor intalnite de Isus fie in Galileea, fie in lunga sa calatorie spre Ierusalim.
Modelul propus este tipic catehezelor kerigmatice, in care se pune un accent deosebit pe aprofundarea cuvantului sacru si pe marturisirea credintei in Isus Cristos, chipul vizibil al milostivirii lui Dumnezeu.
Fiecare cateheza este structurată in trei parti: „Momentul cheie”, „In lumina credintei” si „Prin prisma vietii”, parti carora le corespunde descrierea contextului si a parabolei, aprofundarea temelor propuse si interpretarea mesajului de credinta transmis in parabola si in diferite texte biblice.
In partea a treia a fiecarei cateheze sunt introduse referinte din textele liturgice de la Miercurea Cenusii si de la primele cinci duminici ale Postului Mare, iar in paragraful „Invataturi de reamintit” sunt propuse intrebari şi răspunsuri din Catehismul Bisericii Catolice.
Aprofundarea temelor si a situatiilor prezentate de-a lungul celor șase cateheze ar putea contribui la gasirea raspunsurilor potrivite in „timpul de har" al Anului Sfant dedicat Milostivirii divine, dar ar putea fi si o lumina pe calea trairii zilnice a credintei.

• Limbă: Română
• Editor: Mihai Roca
• Data lansării: 11 mar. 2016
• ISBN: 9781311442048

Mihai Roca

Mihai Roca s-a născut în anul 1969 la Răducăneni, județul Iaşi. A obţinut doctoratul în știinţele educaţiei la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza" din Iaşi în anul 2007. A obţinut licenţa în Evanghelizare şi cateheză la Facultatea de Teologie, Departamentul de Pastorală şi Cateheză, în anul 2010 şi titlul de master în Consiliere socio-educativă la IFREP - 93 din cadrul Universităţii Pontificale Saleziene din Roma în anul 2014. Este membru în Echipa Europeană de Cateheză (din 2002) şi din anul 2015 este director al Oficiului pentru Cateheză al Diecezei de Iaşi.

Previzualizare carte

Prima cateheză

Un creditor şi doi debitori

Isus din Nazaret se comportă altfel decât învăţătorii Legii.

Faima faptelor lui Isus a impresionat şi surprinde plăcut pe toţi prin noutate. Sunt fapte marcate de originalitate. Nemaiauzite, trezesc gânduri adormite şi căutări dintotdeauna.

Chiar cu puţin timp înainte de a intra în casa lui Simon, Isus l-a vindecat pe slujitorul centurionului roman (cf. Lc 7,1-10) şi a înviat pe fiul unei văduve, la porţile de intrare în cetatea Naim (cf. Lc 7,11-17). Cine a mai pomenit de astfel de fapte în ţara lui Israel? Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu sunt ceva palpabil în cuvintele rostite şi în faptele împlinite de el. Şi oare nu erau chiar acestea – primirea celor păcătoşi, vindecarea bolnavilor şi învierea celor morţi – confirmarea că Isus este cel care trebuia să vină?

Îl numesc Învăţătorul cei de vază şi mai ales cei simpli.

Îl numesc: Învăţătorul din Nazaret.

Îl cunosc drept unul care se exprimă în mod total liber şi deschis. Unul care nu caută şi nu ascultă după faţă, care nu judecă după aparenţe şi care propune o învăţătură fără umbră de prejudecată.

Învăluit întotdeauna de bunătate, Isus atrage şi fascinează, şi ca atare este căutat de Simon fariseul şi este invitat la o masă festivă.

I. Momentul cheie

1. În casa lui Simon fariseul

Fariseul Simon îl invită pe Isus şi pe ucenicii săi la prânz. Om cu renume, dorind să fie mare sărbătoare în casa sa, a organizat un adevărat ospăţ în cinstea lui Isus şi a invitat pe mulţi prieteni de-ai săi, farisei şi oameni de seamă ai locului. Ospăţul era început când, instantaneu, o femeie păcătoasă din cetate a intrat cu toată opoziţia în sala festivă şi a mers direct la Isus. Plângând, stătea la picioarele lui. În văzul tuturor – fără sfială şi fără să privească la cei din jur – a început să-i ude picioarele cu lacrimi şi mai apoi să i le şteargă cu părul capului ei. Îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme.

Femeia nu rosteşte nici un cuvânt şi nu se aude o vorbă din partea cuiva.

Doar câteva şoapte şi murmure abia se desluşesc în mirarea generală ce a pus stăpânire pe întreaga sală. Gestul femeii i-a lăsat pe meseni în parte înmărmuriţi, în parte indignaţi.

Învăţătorul a acceptat ca o păcătoasă publică să-i atingă picioarele!

Fariseul Simon – considerând curajul femeii ca necugetat şi privind cu suspiciune spre Isus – îşi spunea în sine: „Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă" (Lc 7,39).

Notează evanghelia că între Isus şi Simon a început imediat următorul dialog:

– Simon, am să-ţi spun ceva.

Iar el a zis:

– Spune, Învăţătorule!

– Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Neavând ei cum să dea înapoi, stăpânul i-a iertat pe amândoi. Aşadar, care dintre ei îl va iubi mai mult? Răspunzând, Simon i-a zis:

– Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult.

El i-a zis:

– Ai judecat corect.

Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Simon:

– Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea însă mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Nu m-ai sărutat; ea însă de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. Apoi a spus către ea:

– Păcatele ţi-au fost iertate.

Cei care erau cu el la masă au început să-şi spună în sine:

– Cine este acesta care iartă şi păcatele?

Însă el a zis femeii:

– Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! (Lc 7,40-50).

Mare a fost surpriza pentru Simon şi pentru invitaţii săi.

Din experienţa proprie, şi-au reamintit toţi că sunt greşitori şi că au nevoie de iertare, iar din parabola povestită de Isus lui Simon au înţeles că şi ei aveau nevoie de milostivire, nu numai cei simpli şi nevoiaşi sau cei păcătoşi.

2. Umilinţă şi recunoştinţă

Era obicei ca în timpul unui banchet uşile să rămână deschise, iar cei curioşi care intrau sau care ieşeau să aibă posibilitatea de a aprecia bunătatea stăpânului casei. Foarte probabil, chiar această deschidere faţă de toţi a favorizat faptul mai puţin comun relatat în evanghelie.

Totul s-a petrecut într-un context propice pentru discuţii şi confruntări, în timpul banchetului. Femeia nu spune nimic, nu deschide gura, nici acum şi nici altă dată.

Pentru ea totul este admiraţie şi uimire.

Plânge amar la picioarele lui Isus, îi sărută picioarele şi printr-un gest de iubire şi de recunoştinţă le unge cu uleiuri parfumate. Gesturile ei arată umilinţă şi îndrăzneală maximă, veneraţie şi respect fără seamăn, mulţumire şi iubire totală. Sunt gesturi frumoase care exprimă bucuria iertării.

Evanghelia nu destăinuie motivaţia gesturilor nobile făcute de femeie.

S-ar putea intui că femeia l-ar fi întâlnit pe Isus şi l-ar fi ascultat într-o altă circumstanţă şi că s-ar fi decis să-şi schimbe viaţa pe care o ducea. Primind atunci iertarea pentru păcatele comise, acum ea îşi exprimă cu aleasă umilinţă recunoştinţa faţă de bunătatea lui Isus şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu.

Gesturile şi modul în care femeia a făcut acele gesturi alese, cât şi atitudinea de toleranţă din partea lui Isus i-a pus pe toţi cei prezenţi pe gânduri, în special pe Simon.

3. Bunătate şi milostivire

Isus nu a îndepărtat-o pe femeia care s-a aşezat la picioarele sale, ci a rămas în linişte, cu o atitudine marcată de demnitate. El nu s-a preocupat de privirile celor din jur. Nu a ascultat murmurul comesenilor şi nu i-a fost teamă de faptul că ar putea să se contamineze de atingerea acelei femei.

Lui Simon, Isus i-a descoperit că este un adevărat profet cu o clarviziune supranaturală. I-a arătat nu numai că ştie cine este acea păcătoasă, dar i-a descoperit până şi gândul ascuns despre el şi despre femeie.

Celui care se considera drept şi care aşteaptă o explicaţie, Isus a avut „să-i spună ceva". I-a povestit parabola celor doi datornici – păcătoasa şi cel drept – şi a creditorului, adică Dumnezeu. Mesajul cuprins în parabolă a fost răsunător: Dumnezeu iartă datornicilor săi, deoarece se apropie de ei întotdeauna cu bunătate şi milostivire. I-a iertat mai mult femeii pentru că a iubit mult, pentru că şi-a exprimat iubirea prin recunoscute gesturi de pocăinţă. La sfârşit, femeia nu mai era o păcătoasă.

Atenţia lui Isus s-a îndreptat apoi de la femeie la fariseul Simon şi a concentrat totul într-o invitaţie explicită: şi el este invitat să facă la fel, să-şi exprime capacitatea de a dărui şi de a primi iertarea. Să iubească cu prisosinţă!

Acel „a iubit mult" (Lc 7,47) al femeii şi gesturile alese ale acesteia au contrastat vădit cu iubirea şovăielnică a fariseului şi cu faptul de a nu-i fi spălat picioarele lui Isus când a intrat în casa sa, de a nu-l fi sărutat la sosire şi de a nu-i fi turnat ulei parfumat pe cap în semn de preţuire.

Isus l-a invitat pe Simon să se convertească.

Lui Simon nu i-a lipsit doar respectul obişnuit şi prescris faţă de invitatul său, ci s-a privat de acel „mult", de iubirea pe care femeia a exprimat-o din belşug faţă de Isus.

Ultimele cuvinte rostite de Isus în casa fariseului Simon au fost rezervate femeii încrezătoare în milostivirea lui Dumnezeu.

Isus a iertat-o în numele lui Dumnezeu în văzul întrebător al comesenilor, iar apoi i-a arătat dovada că a primit darul nepreţuit al milostivirii divine prin intermediul său. Femeia a avut o datorie grea şi i s-a iertat mult: ea este aceea care se simte mai iubită şi tot ea va pleca acasă cu sufletul împăcat.

Evanghelia a reţinut la final reacţia întrebătoare a invitaţilor lui Simon fariseul: „Cine este acest om, că iartă şi păcatele?" Răspunsul nu a fost dat, iar întrebarea va rămâne mereu deschisă, într-un suspans continuu pentru cei care vor citi şi vor aprofunda evenimentul petrecut în casa lui Simon. Reacţia, întrebarea şi răspunsul vor rămâne o temă actuală pentru noi şi pentru toţi cei care se vor apropia de Isus.

II. În lumina credinţei

1. Iubire şi iertare

Există o legătură intrinsecă între iubire şi iertare.

Din experienţa proprie şi din cele auzite şi întâmplate în întâlnirea cu diverse persoane cred că fără iubire nu există iertare şi că fără iertare nu există iubire.

Parabola creditorului cu doi debitori este o mărturie că Dumnezeu Tatăl se apropie de fiecare om ca un Dumnezeu îndelung iubitor şi iertător, mai exact, ca un Dumnezeu milostiv, care iubeşte şi iartă în acelaşi timp. De fiecare dată când bunătatea şi dreptatea divină întâlneşte slăbiciunea omenească, Dumnezeu rămâne fidel promisiunilor sale mântuitoare: iartă fără întârziere pentru că iubirea sa este veşnică.

Oare există