Fata in fata cu america: Vizita lui N. S. Hrusciov in SUA vazuta prin ochii propagandei sovietice

De LEONIDA LOGHIN

In perioada 15-27 septembrie 1959, Nikita Hrusciov, presedinte al Consiliului de Ministri al URSS si prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, efectua la invitatia presedintelui SUA, Dwight Eisenhower, o vizita oficiala in Statele Unite ale Americii. Prin aceasta prima vizita in SUA a unui lider sovietic, Hrusciov incerca o imbunatatire a relatiilor cu lumea occidentala dupa o serie de derapaje ale Kremlinului care au ridicat nivelul de alerta in Vest, precum inabusirea Revolutiei Ungare din 1956 si Criza Berlinului, declansata in 1958.

In egala masura, vizita urmarea si fortificarea pozitiei lui Hrusciov in cadrul forurilor de conducere de la Moscova, unde era privit cu o reticenta crescuta de catre unii membri.

In timpul celor 13 zile in care s-a aflat in Statele Unite, Nikita Hrusciov a vorbit in fata oamenilor politici, a avut intalniri cu oamenii de afaceri si cu ziaristii, dar a cautat si sa aiba cat mai multe contacte cu „americanii simpli”. A vizitat Washingtonul, New Yorkul, California, Iowa si „Inima de otel

a Americii”, orasul Pittsburgh, din statul Pennsylvania, pentru ca la final sa aiba o intrevedere la Camp David cu presedintele Eisenhower, unde au discutat despre necesitatea dezarmarii.

Aceasta carte este povestea acelor zile, pe care propaganda sovietica a tesut-o cu multa determinare folosind formula consacrata: putin adevar, la care se adauga felurite alte ingrediente.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 3 mai 2024
• ISBN: 9786060981152

Previzualizare carte

c1.jpg

Coperta, DTP și concept grafic:

Radu Nan

Redactor:

Constantin Furtună

Corectori:

Marian Busuioc,

Evelin Ceciu / www.corectura.ro

Copyright © 2024 Publishing Solutions

Foto copertă: ©andreykuzmin/123RF.com; ©cpq/123RF.com

Este interzisă reproducerea integrală sau parțială a lucrării,

sub orice formă, fără permisiunea scrisă a editurii.

Toate drepturile rezervate.

Casa Presei Libere, Corp A3-A4, Etaj 1

Tel.: [phone]

E-mail: [e-mail]

Găsiţi cărţile noastre pe www.publisol.ro

ISBN: - 978-606-098-115-2- ediție digitală - Epub

2024

Tipărit la ARTPRINT

www.artprint.ro

Înainte de toate

În iulie 1959, cu ocazia Expoziției Naționale Americane care urma să se deschidă în Parcul Sokolniki din Moscova, au avut loc o serie de întrevederi între vicepreședintele SUA, Richard Nixon, și președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Hrușciov. Întrevederile, cunoscute sub numele de Dezbaterea din bucătărie, au constituit un bun prilej pentru cei doi oameni politici să aducă argumente în favoarea superiorității sistemelor lor politice. Dar și pentru o invitație surprinzătoare pe care vicepreședintele american i-a transmis-o liderului de la Kremlin: să viziteze Statele Unite.

Această vizită ar fi fost o foarte bună ocazie pentru Hrușciov de a-și îmbunătăți imaginea internațională după zdrobirea revoltei poloneze și a Revoluției Ungare din 1956 și după criza Berlinului, declanșată în 1958. În plus, Uniunea Sovietică era strivită sub povara cheltuielilor militare, iar o destindere în relațiile cu Statele Unite ar fi fost cât se poate de benefică pentru ameliorarea nivelului de trai în marele stat comunist.

În august 1959, președintele Dwight Eisenhower a anunțat oficial vizita lui Hrușciov în SUA, care avea să înceapă în 15 septembrie și să dureze 13 zile. O vizită pentru care prim-secretarul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice avea nevoie de o schimbare de imagine pentru a atenua impresia făcută în lumea liberă de sumbra amenințare „Vă vom îngropa!", lansată în 18 noiembrie 1956 la o recepție la Ambasada Poloniei din Moscova în fața ambasadorilor țărilor occidentale.

După cum avea nevoie și de o susținere mediatică în fața publicului de acasă, dar mai ales a tovarășilor cu care împărțea conducerea țării, nerăbdători să sancționeze orice mișcare greșită a prea iubitului lor coleg. Cartea de față avea menirea de a fi o interfață între Nikita Hrușciov, cel plecat în prima vizită oficială a unui conducător sovietic în Statele Unite, și Uniunea Sovietică, rămasă acasă. Mostră de atroce propagandă, ea prezintă turul de forță al liderului de la Kremlin printr-o Americă ce se lasă sedusă de șarmul irezistibil al președintelui roșu. Nikita Hrușciov este dezinvolt, atent la nuanțe, amabil, cuceritor chiar, dar și letal atunci când o cer împrejurările. Se pricepe la porumb, la porci, la computere, la oțel, la absolut orice. Își surclasează cu fiecare ocazie amfitrionii americani. Dă sfaturi, ceartă, încurajează, dar mai ales le aduce aminte gazdelor sale că țara lui, marea Uniune Sovietică, este cea care a lansat primul sputnic și prima rachetă care a ajuns pe Lună. Și că, oricum, în șapte, poate zece ani, Uniunea Sovietică va depăși SUA la toate capitolele. Pentru că acesta este mersul istoriei, credea el.

Acest volum este o reeditare a celui apărut la noi în anul 1960. Intervențiile pe textul original sunt minore și se limitează cu precădere la punerea în acord cu normele actuale ale limbii române. Am păstrat totuși o serie de elemente pentru a reda așa-numitul „parfum de epocă". Astfel, nu am făcut trecerea la scrierea cu inițială majusculă pentru o serie de termeni sau de sintagme precum cosmos sau al doilea război mondial. Mai mult, am păstrat forma originală pentru „războiul rece", cu minuscule și cu ghilimele, omenirea aflându-se pe atunci chiar în interiorul acelei perioade care avea să se constituie abia peste câteva decenii într-o epocă istorică de sine stătătoare. Desigur, și cuvântul dumnezeu a rămas cu literă mică, așa cum era scris în acele timpuri.

În legătură cu faptul că divinitatea este relativ frecvent invocată în acestă carte, am putea trage concluzia eronată că refacerea punților către credința creștină constituia o prioritate pentru „dezghețul" lui Hrușciov. Numai că avem de-a face cu un simplu truc propagandistic și nu de puține ori cu simple automatisme verbale, aflate încă în uz chiar și după patru decenii de ateism agresiv. Și ca să respectăm adevărul istoric, în timpul mandatului lui Hrușciov a fost demarată una dintre cele mai caustice campanii antireligioase, în urma căriea au fost închise aproape două treimi din bisericile de pe teritoriul URSS.

*

În timpul Dezbaterii din bucătărie, Hrușciov a făcut profeția că nepoții lui Nixon vor trăi în comunism. Vicepreședintele SUA a răspuns că, dimpotrivă, el este sigur că nepoții lui Hrușciov vor trăi în libertate. Cine a avut dreptate până la urmă? Dacă este să ne gândim la faptul că în 1991 Serghei Nikitici Hrușciov, fiul fostului prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hrușciov, se muta în Statele Unite, iar în 1999 primea cetățenia americană, suntem înclinați să credem că a avut dreptate Nixon. Dar copiii lui Serghei Nikitici – prin urmare nepoții lui Nikita Hrușciov – au rămas în Rusia, ceea ce face ca și profeția lui Richard Nixon să fie, prin voia unui hazard politic luat prea târziu în seamă, una la fel de ratată.

Redacția Publisol

DIN PARTEA AUTORILOR

Vizita făcută de șeful guvernului sovietic, Nikita Sergheevici Hrușciov, în Statele Unite ale Americii, în cadrul misiunii sale de pace și de prietenie, constituie un remarcabil eveniment istoric. Despre importanța acestei vizite, întreaga presă mondială a scris foarte mult în acele zile, continuă să scrie și astăzi și va scrie și mai mult pe viitor.

Este posibil ca timpul să șteargă din amintirea oamenilor unele amănunte, ca memoria lor să nu păstreze unele episoade. Nimic însă nu va șterge din amintirea milioanelor de oameni ceea ce este principal, esențial. Oricum ar evolua pe viitor relațiile internaționale, oricare ar fi caracterul pe care l-ar lua relațiile sovieto-americane, călătoria triumfală făcută de șeful guvernului sovietic în Statele Unite va lăsa o urmă foarte adâncă, își va pune amprenta pe toate evenimentele internaționale.

Cele treisprezece zile ale lunii septembrie 1959 vor intra în istorie ca niște zile memorabile.

Dacă aruncăm o privire asupra relațiilor internaționale din trecut, ne putem aminti de numeroase vizite făcute de oameni de stat ai unor țări în străinătate. Unele dintre aceste călătorii au exercitat o anumită influență asupra evenimentelor vieții internaționale, ducând fie la îmbunătățirea, fie la înrăutățirea relațiilor dintre state. Dar vizita făcută de șeful guvernului celui mai puternic stat socialist în cea mai puternică țară capitalistă – Statele Unite ale Americii – este fără precedent în istorie.

În prezent, când analizăm din nou faptele, când ne amintim cum s-a desfășurat, zi cu zi, călătoria lui N. S. Hrușciov prin SUA, când studiem declarațiile oamenilor de stat și ale oamenilor politici de peste hotare, precum și articolele apărute în presa mondială, ne dăm și mai limpede seama că s-a produs un eveniment care va exercita o uriașă influență binefăcătoare asupra mișcării popoarelor pentru asigurarea păcii pe Pământ, pentru progresul social.

Noi, un grup de scriitori și ziariști sovietici, am avut fericirea să îl însoțim pe șeful guvernului sovietic în călătoria sa prin Statele Unite ale Americii. Am fost martori oculari ai întâlnirilor lui N. S. Hrușciov cu oameni de stat, cu senatori, cu lideri sindicali, cu reprezentanți ai cercurilor de afaceri și cu americani simpli. Am asistat la discuții sincere, prietenești cu muncitori și la ascuțite polemici ideologice cu businessmeni. Am înregistrat toate aceste evenimente, am stat de vorbă cu oameni simpli din America, am studiat materiale privitoare la SUA și la așa-zisul mod de viață american, am adunat fapte, am tras concluzii.

Ne-am impus ca regulă obligatorie să ne menținem pe tărâmul faptelor. Și nu am părăsit acest tărâm.

Când am purces la relatarea emoționantelor zile de neuitat petrecute de N. S. Hrușciov în SUA, ne-am trezit în fața unui material atât de bogat, încât s-a ivit o dificultate serioasă: ce anume să includem și ce nu în carte. Așadar, de material faptic n-am dus lipsă. Eram preocupați numai să nu pierdem din câmpul vizual niciun fapt sau nicio trăsătură care, chiar dacă la prima vedere părea neînsemnată, putea totuși să ne ajute să redăm măreția și exactitatea evenimentelor.

Ne dădeam bine seama că fiecare zi petrecută de șeful guvernului sovietic în SUA era o zi unică și bogată în evenimente atât de importante, încât oricare dintre ele, descris mai mult sau mai puțin amănunțit, ar putea constitui un capitol mare dintr-o carte voluminoasă.

Și acum, iată cartea pe care am scris-o. Trebuie oare să-i definim genul? Îl lăsăm pe cititor să facă singur acest lucru. Noi am căutat să dăm expunerii acestor evenimente emoționante și fapte remarcabile forma unei povestiri vii. Cititorul va găsi în carte unele digresiuni sau, mai exact, o expunere mai amănunțită a unora dintre probleme. Noi scriem despre americanul obișnuit, despre presă și televiziune, despre sindicatele americane, despre rachetele cosmice și despre probleme privind relațiile internaționale, arta cinematografică, mișcarea muncitorească din SUA etc. Am făcut mici incursiuni în trecut, acolo unde, după aprecierea noastră, acest lucru era necesar pentru o mai bună înțelegere a unui fenomen sau a altuia.

Cartea a fost intitulată Față în față cu America. Credem că acest titlu reflectă întocmai cele petrecute. Trezită la realitate, America a ieșit în întâmpinarea oaspeților, a ascultat și a luat la cunoștință. Faptele, așa cum s-au desfășurat ele, sunt redate de pe poziția noastră de scriitori și ziariști sovietici. Ca și toți oamenii sovietici, noi, cei aflați în SUA în zilele acestei vizite, am fost foarte emoționați, nespus de bucuroși și de mândri de măreția Patriei sovietice, de ideologia noastră comunistă, de umanismul ei. Eram fericiți când observam, vedeam și auzeam cu câtă măiestrie cuceritoare, cu câtă putere de convingere și încredere în măria sa clasa muncitoare vorbea reprezentantul poporului sovietic, Nikita Sergheevici Hrușciov, poporului american și întregii lumi despre forța uriașă, invincibilă a marxism-leninismului, despre idealurile comuniste, despre victoriile istorice repurtate de oamenii sovietici în construirea noii societăți.

De curând a văzut lumina tiparului remarcabila carte Să trăim în pace și prietenie!, care cuprinde cuvântările lui N. S. Hrușciov și alte materiale în legătură cu vizita sa în Statele Unite. Povestea acestei cărți este unică și grăitoare. Ea nu a fost scrisă în liniștea unui cabinet sau ca urmare a unor meditații abstracte asupra vieții. Locul ei de naștere a fost „câmpul de bătălie", dacă ne putem exprima astfel. Paginile ei emoționante au fost zămislite într-o luptă aprigă pentru victoria adevărului și rațiunii, pentru triumful principiilor coexistenței pașnice, al mărețelor idei ale comunismului.

În cartea Față în față cu America, cititorii vor găsi multe lucruri spuse de N. S. Hrușciov în timpul călătoriei sale care nu au figurat în relatările presei. În momentul de față sunt publicate aproape toate cuvântările rostite de N. S. Hrușciov în America, convorbirile, observațiile și numeroasele sale replici. Prin activitatea sa neobosită, prin popularizarea sub toate aspectele a succeselor repurtate de țara noastră în construirea comunismului, N. S. Hrușciov a făcut să crească și mai mult prestigiul patriei socialismului, a dezvăluit în toată măreția și a proslăvit geniul eroicului nostru popor – popor creator, constructor al comunismului.

CAPITOLUL I

ÎN AJUNUL VIZITEI

DOUĂ CĂI – DOUĂ REZULTATE

Cum de s-a putut întâmpla ca N. S. Hrușciov – „comunistul numărul unu", cum l-a numit presa americană – să devină oaspetele de onoare al Americii?

„Cine ar fi crezut posibil în urmă numai cu câțiva ani ca liderul guvernului și al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să fie invitat și primit cu onoruri regești într-un stat care este citadela capitalismului mondial, care a recunoscut ultimul Uniunea Sovietică și care în toți acești ani s-a situat în fruntea anticomunismului?" – se întreba ziarul francez Libération.

Liderul guvernului și al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice este N. S. Hrușciov.

Citadela capitalismului și anticomunismului sunt SUA.

Unii observatori străini, care nu excelează prin perspicacitate, sunt înclinați să considere ca un început al acestor evenimente sosirea vicepreședintelui Statelor Unite ale Americii la Moscova. Dar el nu a fost nici acarul, nici mecanicul care a condus expresul. Pentru a înțelege adevărata esență a celor petrecute trebuie să privim înapoi, în trecutul îndepărtat, să luăm în considerație numeroase evenimente care țin de domeniul trecutului și care au determinat mișcarea și dinamica vieții internaționale din ultimele decenii. Actul invitării lui N. S. Hrușciov în SUA nu este o consecință a dragostei creștinești față de aproape, ci este rezultatul necesității în fața căreia a fost pusă America contemporană. Și această necesitate nu a picat din cer.

Istoria politicii internaționale se pierde în negura vremurilor: după toate probabilitățile, nici chiar prima piatră sau primul stâlp de hotar nu a fost cel dintâi act al acestei istorii. Istoria poate fi expusă pe larg și cu lux de amănunte, dar, având în vedere caracterul ei grandios, niciodată n-o poți expune în întregime și cu toate amănuntele. Dar ca orice formă de activitate omenească, politica internațională își are epocile și perioadele ei, cotiturile ei bruște, în cursul cărora vechiul se prăbușește în șanțul drumului, iar noul își caută calea cea mai scurtă și mai netedă spre mai bine.

O nouă epocă începe în viața internațională odată cu apariția pe planeta noastră a primului stat socialist – Uniunea Sovietică. Marele Octombrie a însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea istoriei universale, începutul unei ere noi. A fost o răsturnare socială care a schimbat definitiv relațiile dintre state. A fost un suflu de explozie care a făcut o breșă uriașă în sistemul mondial capitalist, în filosofia, ideologia, practica, politica și diplomația acestuia. S-a creat un nou pol de atracție magnetică pentru minți și suflete, a apărut o puternică forță de atracție, sub influența căreia au început să se schimbe orbitele pe care evoluau toate statele, fără excepție. Unul dintre rezultatele noii situații a fost acela că, oricum s-ar fi stabilit relațiile dintre țările capitaliste – de la săruturile de paradă din cadrul Ligii Națiunilor și până la războiul împotriva Germaniei hitleriste –, tăișul principal al politicii occidentale era îndreptat acum împotriva Uniunii Sovietice și a intereselor ei. Uniunea Sovietică se înălța ca un pisc uriaș, după care se orientează drumeții, dar asupra căreia se abat și fulgerele tuturor furtunilor.

La baza politicii capitaliste stă, ca să ne exprimăm mai delicat, egoismul economic înfrumusețat prin vorbărie despre demnitatea națională și despre patriotism.

A acapara prin toate mijloacele, a lua cât mai mult și a da cât mai puțin – iată tactica obișnuită a statelor capitaliste. Iată rădăcina copacului pe trunchiul căruia au crescut atât de abundent comploturile internaționale, tot soiul de cruciade, tratatele înrobitoare, colonialismul, împărțirea și reîmpărțirea sângeroasă a posesiunilor coloniale, goana după „spațiul vital", machiavelismul și talleyrandismul, kaiserii și hitlerii. Diplomația capitalistă a folosit întotdeauna cuvintele pentru a-și ascunde gândurile și faptele, prezentând jaful drept ajutor, capcana politică și economică drept altar al libertății.

V. I. Lenin scria că „lumea veche își are vechea ei diplomație, care nu poate crede că se poate vorbi direct și deschis".

Apariția Uniunii Sovietice pe arena internațională nu a lichidat, ci, dimpotrivă, a ascuțit contradicțiile dintre statele capitaliste, le-a unit într-o singură privință – în ura lor împotriva primei țări socialiste de pe glob. Aceste țări puteau să nu se înțeleagă în privința metodelor, dar nu în privința scopului și, din acest moment, întotdeauna primul glonț al Occidentului zbura în direcția noastră. Așa s-au petrecut lucrurile nu numai pe timpul intervenției celor paisprezece state împotriva tinerei republici a Sovietelor, ci și în trecutul mai apropiat. Astfel, de pildă, tărăgănând deschiderea celui de-al doilea front în Europa în perioada luptei comune împotriva hitlerismului, unii oameni politici din Occident, care mai trăiesc și astăzi, mizau nu numai pe istovirea Germaniei, ci și pe cea a Uniunii Sovietice, pentru ca apoi să-i dicteze condițiile lor. De altfel, adept al zicalei „când doi se ceartă, al treilea câștigă" a fost și Harry Truman, pe atunci senator al SUA. Acum el luptă pentru a introduce în școli pedeapsa corporală și o disciplină cazonă și, pe cât se pare, aceasta se potrivește mai bine cu pregătirea și vocația sa.

Dar numeroși politicieni din țările occidentale s-au născut cu un defect esențial: realității ei îi preferau iluziile, iar gândirii – plăsmuirile; ei încercau să meargă înainte cu privirile ațintite înapoi. Rușinosul târg de la München nu i-a salvat de atacul lui Hitler asupra Parisului. Întrucât nu au reușit să îl îmbuneze pe Hitler prin faptul că au consimțit la agresiunea lui împotriva URSS, ei au fost nevoiți să caute alianța cu Moscova. Calculele lor cinice în ceea ce privește istovirea Uniunii Sovietice s-au dovedit a fi niște himere. Uniunea Sovietică a fost forța hotărâtoare care a frânt coloana vertebrală a fascismului german. Apoi, în termene considerate fantastice, poporul sovietic a lichidat urmările războiului și a înfățișat omenirii înflorirea economiei, a culturii și a științei, sputnicii, lunnicii, planul septenal. Lumea capitalismului s-a restrâns, devenind tot mai mică, întocmai ca pielea de șagri din romanul lui Honoré de Balzac, iar lumea socialismului s-a maturizat și a crescut, cuprinzând o treime din omenire, pe uriașe spații din Europa și Asia, dezdoind spinările oamenilor și deschizându-le perspectiva unei vieți de creație și de construcție.

În prezent, Uniunea Sovietică, împreună cu celelalte țări care formează lagărul socialist, dispune de toate elementele ce prezintă o importanță hotărâtoare pentru viitor: ritmul cel mai rapid de dezvoltare economică din lume, filosofia și ideologia cea mai închegată, cea mai înaintată și eficace – filosofia și ideologia comunistă, politica internațională cea mai dinamică și iubitoare de pace. Toată lumea recunoaște că, prin crearea celui mai ramificat și mai accesibil sistem de învățământ pentru masele largi, Uniunea Sovietică devine țara cea mai cultă. Iar faptul că în fiecare an institutele sovietice promovează un număr de trei ori mai mare de ingineri decât cele din Statele Unite ale Americii asigură Uniunii Sovietice o dezvoltare tehnică mult mai intensă.

Am ajuns la toate aceste realizări străbătând un drum greu, înfruntând țăcănitul pistoalelor și bubuitul tunurilor, precum și toate formele de împotrivire pe care le-a putut inventa și pune în aplicare lumea capitalistă, văzându-ne de drum, în ciuda cobelilor scepticilor, în ciuda tuturor profețiilor ideologilor și purtătorilor de cuvânt ai burgheziei. Nava niciunui stat nu a avut de înfruntat atâtea furtuni și uragane dezlănțuite în largul oceanului cum a trebuit să înfrunte nava statului nostru. Dar am avut și avem o busolă sigură – învățătura marxist-leninistă, un cârmaci înțelept – partidul comunist și neînfricatul popor sovietic strâns unit printr-o singură concepție și un singur țel. În prezent urmăm linia trasată de Congresul al XXI-lea al partidului și, având în fața ochilor țărmul comunismului, de pe bordul navei noastre atomice semnalizăm greoaiei corăbii capitaliste că o vom lăsa în urmă. Valurile stârnite de mersul nostru înainte clocotesc sub bordajul acesteia.

Și aceste semnalizări nu reprezintă nici amenințare, nici autoadmirație. Ele sunt, pur și simplu, constatarea unei realități.

Acest lucru nu mai poate trece neobservat și neapreciat nici chiar de căpitanii și cârmacii Americii. Henry Cabot Lodge, care l-a însoțit pe N. S. Hrușciov în călătoria sa în SUA în calitate de reprezentant al președintelui, a declarat că comuniștii sunt „oameni care își asumă anumite obligații, care dispun de o organizare multilaterală, muncesc și învață zi și noapte pentru a asigura victoria cauzei lor în lumea întreagă". Punându-și întrebarea dacă în America se găsește un număr tot atât de mare de oameni care muncesc cu abnegație, Henry Cabot Lodge încearcă prin aceasta să mai arunce câțiva cărbuni sub cazanul cu aburi al vasului său, să ridice presiunea în cazanele capitalismului, pentru a păstra distanța istorică dintre cele două nave.

E adevărat, capitalismul nu și-a consumat încă toată energia, dar viteza socialismului îl depășește! De critica modului de viață american, americanii nu se mai pot ascunde în dosul vitrinelor magazinelor lor ca un călugăr în spatele unei icoane; ei încep să vadă realitatea. Președintele Statelor Unite, Dwight Eisenhower, a declarat nu demult: „Pentru un adevărat istoric, tendințele de dezvoltare sunt mai importante decât faptele înregistrate într-o perioadă sau alta. Studiul evenimentelor din ultima jumătate de secol dovedește că există forțe de neînvins care generează tendințe ce vor dăinui decenii de-a rândul și a căror putere va crește necontenit".

Ce-i adevărat e adevărat.

Interesant este și articolul ziaristului francez Jacques Hasquel, publicat în buletinul Perspectives économiques. După toate indiciile, lui Hasquel îi place tot atât de mult comunismul cum îi plac cașalotului priveliștile de pe piscul Muntelui Elbrus. Cu toate acestea, comparând importanța Lunnicului-2 cu rezultatele obținute de americani în domeniul studierii Cosmosului, el elogiază realizările sovietice și scrie că „aceste fapte mărețe, întocmai ca și progresul tehnic în domeniile metalurgiei, chimiei și electronicii, dovedesc, fără putință de tăgadă, superioritatea unui sistem asupra celuilalt din punctul de vedere al eficienței. Forța oamenilor este aceeași, bogățiile materiale și mijloacele de care dispun Statele Unite depășesc bogățiile materiale și mijloacele concurenților lor. Așadar, totul se explică numai prin sistem... Sfârșitul acestui articol este semnificativ: „Întrecerea dintre lumea liberă și cea sovietică va fi foarte grea. După toate probabilitățile, ea va deveni din ce în ce mai grea și putem fi siguri că, dacă lumea liberă nu își va revizui în întregime structura sa economică și socială, dacă nu va înlocui, spre binele tuturor, ciocnirile din prezent printr-o armonizare a intereselor, ea nu are nicio șansă să învingă sau chiar să supraviețuiască.

Nu are rost să precizăm ce anume are în vedere Hasquel atunci când numește capitalismul „lume liberă. El arată limpede perspectivele sumbre ale lumii exploatării și inegalității sociale. De pildă, ce înseamnă oare afirmația lui cu privire la necesitatea ce se impune lumii capitaliste de a-și revizui în întregime „structura sa economică și socială?

Înseamnă să înceteze de a mai fi capitalism.

Și atunci ce să fie?

PACEA Șl SPUTNICII

În fond, ce poate fi comun între John Foster Dulles și satelitul artificial al Pământului? La prima vedere, absolut nimic, în afară, poate, de faptul că primul sputnic, după ce și-a îndeplinit programul său de cercetări, a ars, pe când Dulles, care în cadrul „războiului rece" încerca să câștige în partida cu URSS o regină în schimbul unui pion, a murit după ce a împins politica sa într-un impas. Dar în istorie au loc uneori asociații ciudate.

Orbita primului sputnic sovietic și cea a politicii americane promovate de Dulles s-au intersectat în chip triumfal pentru sputnic și cât se poate de lamentabil pentru Dulles. Ziaristul american Markis Childs scria în cartea sa despre Eisenhower: „Lipsa tot mai mare de elasticitate a politicii lui Dulles era evidentă [...] Uneori pe ocolite, alteori cu o sinceritate uimitoare, secretarul de stat își exprima convingerea că, dacă ne vom baza ferm pe «instrumentul nostru masiv de ținere în frâu» – aviația strategică dotată cu bomba cu hidrogen –, imperiul comunist se va prăbuși fără doar și poate sub greutatea propriilor sale contradicții interne. Întrucât trebuie să vină timpul când conducătorii comuniști vor ceda, nu e nevoie de niciun fel de concesii, fie ele oricât de neînsemnate și nici chiar de tratative, prin care se subînțeleg concesii din partea noastră".

Începutul acestei politici datează din anii în care America începuse să cultive cu o deosebită duioșie bomba atomică, contând pe un monopol atomic de lungă durată. Tocmai atunci, în atmosfera aceea de amețeală de pe urma succeselor, a luat naștere politica „de pe poziții de forță, a fost construit frigiderul diplomatic din interiorul căruia au început să sufle viscole pe arena internațională și să coboare la vale ghețarii „războiului rece. Principalul instrument al politicii internaționale a SUA a devenit „diplomația bâtei atomice. Chiar și înaintașii lui Dulles vorbeau destul de deschis nu numai despre „ținerea în frâu a comunismului și despre „respingerea comunismului" în granițele Uniunii Sovietice, ci și despre nimicirea prin război a URSS. În presa din SUA se publicau întruna hărți pe care era indicată raza de acțiune a bombardierelor americane. Aceste raze de acțiune ajungeau până la Moscova dinspre apus și până la Irkutsk dinspre răsărit. Tot atunci a apărut numărul senzațional al revistei Colliers, actualmente răposată, în care strategi americani, ghinioniști, descriau, savurând toate amănuntele, înfrângerea și cotropirea URSS în 1960, așa cum acestea le apăreau în visele lor.

În jurul URSS a început să se creeze o rețea de baze militare.

Au apărut NATO și pactul de la Bagdad.

Lumea capitalistă a încercat să-și verifice forța armelor în Coreea și Vietnam.

La Organizația Națiunilor Unite, „mașina de vot" funcționa din plin și a fost înjghebat un bloc antisocialist, antisovietic.

Cercurile cele mai belicoase din SUA au lăsat „cortina de fier", în spatele căreia își făcea mendrele mccarthismul; presa și propaganda anticomunistă răspândeau minciuna, calomnia, dezinformarea în ceea ce privește Uniunea Sovietică și țările de democrație populară. Lucrurile au mers atât de departe, încât până și cuvântul pace era considerat suspect și socotit aproape o agitație comunistă.

Discriminarea a blocat arterele comerțului internațional.

Unii americani – și aceștia nu erau nicidecum liftieri sau oameni de serviciu la Capitoliu – îl invocau pe dumnezeu drept martor că Statele Unite sunt chemate să conducă lumea. Aceasta nu era o glumă debitată la un pahar de whisky cu gheață, iar fostul președinte al SUA, Harry Truman, care își închipuia lumea ca un fel de automobil Ford cumpărat în rate, se și pregătea să se așeze la volanul lumii.

Pe atunci, noi treceam prin greutăți serioase, dar, încleștând dinții cu îndărătnicie, oamenii sovietici demolau ruinele clădirilor distruse de bombe și proiectile, înălțau schele pe vatra arsă a orașelor, construiau noi uzine, iar în nopți de nesomn luau cu asalt tainele atomului și calculau orbite cosmice, făureau visuri și creau. Statele Unite aveau bomba atomică. Noi aveam un scop măreț, credință și unitate. Noi aveam socialismul. Apăruse sistemul mondial socialist.

Cine va învinge?

A învins socialismul.

A venit timpul ca și în Uniunea Sovietică să fie experimentată bomba atomică.

În țara noastră a fost creată bomba cu hidrogen cu opt luni mai devreme decât în SUA.

Curând după aceea, în Uniunea Sovietică a fost lansată prima rachetă balistică intercontinentală din lume.

Pe pământul sovietic a intrat în funcțiune prima centrală atomoelectrică din lume.

Unii oameni din Occident, deprinși cu șabloanele gândirii capitaliste, făceau profeții: Uniunea Sovietică a smuls Statelor Unite supremația militară, ea va trece la politica de dictat. Uniunea Sovietică însă, credincioasă idealurilor umanismului comunist, s-a situat în fruntea luptei pentru pace. Unii politicieni obtuzi din apus, care se pricepeau în materie de umanitarism cum se pricepe cocoșul la nestemate, luau acest lucru drept slăbiciune și căutau să se consoleze singuri: „așadar, în lumea comunistă nu merge totul pe roate".

Dar nu poți construi un zgârie-nori pe un fundament de iluzii.

La 4 octombrie 1957 și-a luat zborul primul satelit artificial sovietic, și nu numai că a brăzdat în văzul tuturor cerul Americii de la Oceanul Atlantic până la Pacific, dar, deși nu urmărea acest scop, a arătat absurditatea politicii „de pe poziții de forță și a deschis ochii buimăciți de somn ai unor politicieni din cale-afară de belicoși, a căror vedere era împăienjenită de ceața propagandei antisovietice. „În curând, luceafărul de seară și de dimineață al Statelor Unite va fi steaua roșie fabricată la Moscova – spunea atunci cu ironie amară ziarul New York Times.

Senatorul Jackson a numit lansarea sputnicului „o lovitură zdrobitoare dată prestigiului Statelor Unite în domeniul științei și al tehnicii".

Emner Hutchkinson, conducătorul Institutului american de fizică, vorbind despre înalta autoritate de care se bucură în Uniunea Sovietică și cadrele universitare, și cercetătorii științifici, a declarat că „ [...] tineretul țării noastre trebuie învățat să înțeleagă importanța științei, căci altfel modul de viață american va fi împins înapoi".

„Nu cunosc niciun alt eveniment de la Revoluția Rusă din 1917 încoace care să fi schimbat atât de mult în rău securitatea și pozițiile țării noastre" – se lamenta Finletter, fostul ministru al Aviației din SUA.

Markis Childs scria: „Zguduirea pe care a resimțit-o poporul american a fost caracterizată pe atunci ca un al doilea Pearl Harbor".

Acesta a fost primul stadiu, stadiul amărăciunii și al dezorientării.

Apoi a început analiza.

Ea a dus la concluzii care au zguduit și mai mult America.

Sputnicul a început să-i preocupe pe militarii americani. Lansarea lui era o confirmare că Uniunea Sovietică posedă racheta balistică intercontinentală și năruia toate concepțiile strategice elaborate ani de-a rândul. Hărțile pe care erau trecute razele de acțiune ale aviației își pierdeau vechea lor semnificație. În cazul izbucnirii unui război, SUA nu mai erau invulnerabile. Sistemul de stații de radiolocație și de aerodromuri destinate avioanelor de vânătoare pentru interceptare, care costase miliarde de dolari, își pierdea însemnătatea, deoarece racheta nu poate fi nici interceptată și nici oprită. Bazele militare și portavioanele deveniseră niște ținte foarte ușor de atins. Războiul, în perspectiva sa imediată, căpăta caracterul unui război total. În condițiile existenței armei termonucleare, aceasta amenința cu o catastrofă.

Sputnicul a deschis ochii economiștilor, făcându-i să vadă uriașele succese repurtate de industria și agricultura Uniunii Sovietice. „Simțim în ceafă respirația rușilor, scriau ziarele americane. „Trebuie să recunoaștem capacitatea crescândă a Uniunii Sovietice în domeniul economic [...], a declarat președintele Eisenhower în mesajul său către Congres. „Nu putem ignora provocarea în acest domeniu fără un serios risc pentru modul nostru de viață [...] Problema care se pune este dacă sistemul liberei concurențe, susținut de noi, va reuși să primească cu succes pe arena internațională provocarea lansată de liderii sovietici".

Oamenii de știință din lumea occidentală au apreciat la justa ei valoare amploarea pe care au luat-o în URSS învățământul, cultura și cercetările științifice, ei au apreciat și au început să invidieze ritmul și caracterul lor rațional. Opinia publică americană și-a dat seama că a fost prea mult timp dusă cu zăhărelul propagandei și a început să ceară date obiective despre Uniunea Sovietică.

Propaganda americană era torpilată de propriile sale mine.

Totodată, în Occident au început să pătrundă tot mai mult date despre uriașele succese ale țărilor de democrație populară. Viața i-a pus pe imperialiști în fața unui fapt: lagărul socialist s-a transformat într-un puternic sistem mondial, cu o economie înfloritoare și o politică dinamică.

Simpatia popoarelor Africii și Asiei, care au pornit pe drumul eliberării naționale și al dezvoltării economice independente, se îndrepta tot mai mult spre Moscova și spre lagărul socialist tocmai pentru că aici ele puteau găsi înțelegere și ajutor real. La fiecare bucată de pâine pe care regiunile înfometate ale lumii o căpătau de la capitalism, le erau impuse ca supliment obligatoriu baioneta, tancul, baza militară. Socialismul pornea neabătut de la principiul solidarității oamenilor muncii și le acorda un ajutor dezinteresat.

Încercând să ambaleze vastele regiuni ale Asiei și Africii în containerele pactelor agresive, să lege interesele popoarelor care luptă pentru independență de carul intereselor politicii lor agresive, imperialiștii voiau să-și păstreze aceste regiuni ca pe o rezervă. Dar marele acar – istoria – a dirijat cursul evenimentelor pe o cu totul altă linie. Uriașele regiuni ale Asiei și Africii nu au devenit rezerva imperialismului, ci o forță mereu crescândă, care se situează de partea adevăratei libertăți și a păcii.

Visul cercurilor guvernante din SUA de a sta la volanul lumii s-a spulberat, iar mâinile întinse spre cârmă au rămas suspendate în vid.

Noile idei și noile tendințe repurtau o victorie istorică.

John Foster Dulles, care i-a luat locul lui Dean Acheson la hulubele politicii „de pe poziții de forță, încerca să târască mai departe carul, dar eforturile lui își pierduseră sensul lor practic, întrucât, pentru a continua această politică, Occidentului, în general, și SUA, în special, le lipsea esențialul – forța reală. Însuși Dulles recunoștea: „«Politica de ținere în frâu» nu a izbutit, în fond, să țină în frâu comunismul sovietic. Dacă a ținut ceva în frâu, aceasta este influența morală a națiunii americane. Până și acest scutier ultrafanatic al imperialismului contemporan a început în preajma morții sale să înțeleagă, încetul cu încetul, că în viața internațională s-au produs transformări adânci și că multe concepții ale Occidentului au devenit dogme moarte.

Pentru a cultiva patriotismul american, care prea adeseori devenea sinonim cu exclusivismul național și cu aroganța, propaganda folosea formula: „Noi suntem cei mai inteligenți, cei mai puternici, cei mai bogați". În prezent, din această formulă nu a rămas decât cel de-al treilea și ultim termen, și chiar și acesta numai vremelnic.

Până și unii dintre ziariștii americani de vază se lamentau: „Ni s-a tot spus că acești oameni sunt niște țărani, niște barbari, care nu sunt în stare să progreseze decât cu ajutorul unor secrete furate, iar acum ei sunt primii care au făcut un pas uriaș dincolo de hotarele Pământului [...] Sentimentul că americanii au pierdut superioritatea se reflectă cum nu se poate mai bine în chemări ca acestea: „Trebuie să ajungem din urmă Uniunea Sovietică în domeniul științei, tehnicii și tehnologiei, ca să dovedim viabilitatea sistemului inițiativei particulare. Aceasta înseamnă: capitalismul s-a speriat, s-a zăpăcit, a simțit că nu mai este viabil și că este nevoit să se justifice în fața gândirii înaintate a omenirii. l-a venit cheful să-și schimbe firma, să se intituleze „capitalism popular, „umanism economic, ba chiar – așa cum propune Wikoff, proprietarul revistei americane Magazine of Wall Street – nici mai mult, nici mai puțin decât [...] „socialism".

Să facem comerț, nu să ne războim!

Desen de I. Kerșin din ziarul Sovetskaia Rossiia

Dar un coșciug cu picioare de stejar nu va putea să-și ia zborul numai pentru că i se spune avion.

Mai târziu, după multe experiențe nereușite, americanii au izbutit să lanseze câțiva sateliți artificiali – ce-i drept, de dimensiuni foarte reduse –, dar aceasta nu mai putea schimba nimic. Cei doi lunnici sovietici erau o dovadă că decalajul dintre URSS și SUA nu se reducea, ci creștea.

Așadar, în ajunul celui de-al 7-lea deceniu al secolului nostru au avut loc evenimente importante, care încep o nouă etapă a istoriei.

Uniunea Sovietică și toate țările socialiste, datorită succeselor uluitoare repurtate în economie, în politică, în tehnică și în știință, s-au dezvoltat, transformându-se într-un sistem mondial nu mai puțin puternic ca întregul sistem capitalist și posedând o capacitate de dezvoltare incomparabil mai mare. Țara sovietică a fost prima care a condus omenirea la asaltul cosmosului.

Flecărelile despre „distrugerea comunismului și „respingerea comunismului au devenit o pură utopie, un simplu mijloc de omorâre a timpului pentru filistini. Acum, basmele despre „contradicțiile interne" sub apăsarea cărora Uniunea Sovietică trebuia, așa cum pretindeau ei, să se prăbușească nu mai puteau provoca decât un zâmbet ironic. Războiul devine un anacronism, deoarece într-un război, capitalismul are totul de pierdut și nimic de câștigat. Socialismul nu are nevoie de război. În virtutea naturii sale, socialismul nu a avut niciodată și nu are nici acum de gând să-și exporte ideile în vârfurile baionetelor.

Coexistența pașnică între state cu orânduiri sociale diferite, despre care vorbea încă V.I. Lenin, a devenit singura formă de existență posibilă, a devenit un fapt real.

FIECARE FACE UN PAS ÎN ÎNTÂMPINAREA CELUILALT

N. S. Hrușciov, care stârnește admirația întregii lumi prin energia sa, prin activitatea sa clocotitoare și prin abordarea creatoare a oricărei probleme, a fundamentat în repetate rânduri în cuvântările sale teza posibilității și necesității coexistenței pașnice ca fiind piatra unghiulară a vieții internaționale contemporane. Înțelegând profund procesul istoric care se desfășoară în zilele noastre, N. S. Hrușciov, în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri al URSS și de prim-secretar al CC al PCUS, promovează cu perseverență linia leninistă de soluționare pașnică a problemelor internaționale litigioase contemporane, de coexistență pașnică a țărilor cu sisteme sociale diferite, consideră necesare și utile întâlnirile la cel mai înalt nivel și conferințele șefilor de guverne. Politica sovietică iubitoare de pace a luat proporții cu adevărat mondiale, căpătând o pondere și o autoritate internațională fără precedent, o uriașă forță de acțiune și eficiență. Alimentată de milioane de izvoare limpezi, ea a rupt, asemeni viiturilor de primăvară, gheața stătută a vechilor relații internaționale.

Propunerea privitoare la schimbul de vizite făcută de SUA a confirmat clarviziunea politicii externe sovietice și a constituit un mare succes pentru ea. De asemenea, ea a constituit un mare succes al activității de partid și de stat a lui N. S. Hrușciov, în persoana căruia Occidentul a văzut clarviziune politică, energie și perseverență în atingerea scopului propus. Din acest punct de vedere, este interesantă sondarea opiniei publice făcută în Anglia. Aici au fost difuzate formulare care conțineau întrebarea: „Cine ar putea sta în fruntea unui guvern mondial, dacă formarea unui astfel de guvern ar fi posibilă?" Majoritatea celor care au răspuns la această anchetă l-au indicat pe N. S. Hrușciov.

Firește că în actualele condiții, un „guvern mondial nu este decât o utopie, dar rezultatele sondării opiniei publice reprezintă o realitate politică, o mărturie de netăgăduit a popularității de care se bucură șeful guvernului sovietic. Un rezultat identic a fost obținut și de institutul american Gallup, care a pus unor oameni diferiți din toate colțurile Statelor Unite ale Americii întrebarea: „Ce fel de om este – după părerea dumneavoastră – Hrușciov? După cum arată institutul, numeroși americani și-au manifestat „admirația involuntară față de N. S. Hrușciov, spunând că este „inteligent, „perspicace, „sigur de sine, „comunicativ, „jovial și, mai ales, „un om care știe să facă reclamă Rusiei și comunismului". Este un lucru foarte firesc ca americanii să folosească terminologia cu care sunt obișnuiți, dar foarte semnificativ este faptul că eforturile presei americane, care ani și ani de-a rândul a născocit diverse gogorițe despre conducătorii sovietici, au avut asupra opiniei publice din SUA un efect cu totul neașteptat.

În ceea ce privește relațiile dintre lumea socialistă și cea capitalistă, opinia publică din toate țările, lagărul partizanilor păcii, care numără milioane și milioane de oameni, popoarele țărilor socialiste au propus demult o formulă care poate fi exprimată prin următoarea propoziție scurtă: „Fiecare trebuie să facă un pas în întâmpinarea celuilalt. Întrucât liderii din Occident încep să înțeleagă că nu mai pot conta pe politica „de pe poziții de forță, tratativele la cel mai înalt nivel s-au dovedit a fi absolut necesare.

Dar omul care este trezit pe neașteptate dintr-un somn dulce nu își dă seama dintr-odată de situația reală și încearcă să-și vâre capul sub plapumă.

Partea americană s-a pomenit într-o situație încâlcită. Căderea lui McCarthy și ultimele pâlpâiri ale mccarthismului – această politică inchizitorială fondată pe anticomunism –, prăbușirea „liniei dure a lui Dulles, cererea din partea unor cercuri de afaceri și politice influente de a se întreprinde acțiuni internaționale pozitive, cotitura produsă în opinia publică americană spre ideea coexistenței pașnice cu Uniunea Sovietică, orientarea spre tratative între șefii de guverne, promovată tot mai limpede de Anglia în urma călătoriei lui H. Macmillan în URSS – toate acestea îi dezlegau președintelui D. Eisenhower mâinile pentru inaugurarea unei noi politici, care să corespundă actualului raport de forțe pe arena mondială. Pe de altă parte, contradicțiile interne ale SUA, manevrele oamenilor de afaceri influenți din cadrul monopolurilor ocupate cu producția de armament și, din această cauză, direct interesați în continuarea „războiului rece, opoziția revanșarzilor de la Bonn presărau calea tratativelor cu coji de pepeni pe care politica americană se temea să nu alunece.

De aceea, pentru început, a fost preferată calea sondării.

Vizitele unui număr mare de oameni de afaceri americani în URSS sub pretextul turismului s-au înmulțit. Au întreprins călătorii în URSS și persoane influente cum sunt Erik Johnston, Adlai Stevenson, Cyrus Eaton, Averell Harriman și Richard Nixon. Unii dintre aceștia, ca, de pildă, Cyrus Eaton, găseau în URSS o confirmare a opiniilor și a concluziilor lor anterioare; alții, ca, bunăoară, Averell Harriman, se convingeau că realitatea depășește vechile lor reprezentări și ipoteze; în sfârșit, alții, ca Richard Nixon, constatau cu amărăciune că forța Uniunii Sovietice și noul raport de forțe pe plan mondial nu sunt un vis, ci o realitate și că, în consecință, e timpul să iasă de sub plapumă și să privească realitatea în față.

Președintele Eisenhower a creat o comisie care să cerceteze dacă septenalul sovietic are un caracter real și dacă poate fi înfăptuit. Încheindu-și lucrările, comisia a raportat că septenalul este realizabil și că perspectiva URSS de a întrece America este reală.

În ultimii ani, comentatorii de presă din SUA se repezeau ca muștele pe bălegar spre tema lor preferată – lipsurile agriculturii sovietice. Măsurile hotărâte întreprinse de CC al PCUS și de N. S. Hrușciov personal au smuls acest atu din mâinile propagandei americane și i-au văduvit pe scutierii „războiului rece" de speranța că politica internă sovietică se va împotmoli în brazda de cernoziom.

Primele rândunici ale schimburilor culturale – turneele făcute în SUA de ansamblul condus de Igor Moiseev, de ansamblul Beriozka, de colectivul de balet al Teatrului Mare – au spulberat în rândurile poporului american mitul despre munca „forțată" din URSS.

Până și pentru cel mai obtuz businessman devenea acum limpede că asemenea capodopere de artă universală pot fi create numai de oameni înaripați de cea mai mare libertate. Expoziția de la New York a arătat că oamenii sovietici sunt în stare să producă tot ce produc americanii, ba multe lucruri chiar și mai bine, și mai frumos.

Totalitatea acestor factori, începând cu cei importanți și terminând cu cei neînsemnați, a năruit ultimele obstacole aflate în calea contactelor dintre Moscova și Washington.

Dwight Eisenhower, președintele SUA, în condiții complicate pentru el, a dat dovadă de curaj și perspicacitate.

A urmat invitația făcută lui N. S. Hrușciov de a vizita America.

Întreaga lume a primit această știre răsuflând ușurată și plină de nădejde. Patronii „războiului rece" au simțit un fel de slăbiciune la lingurea: și-au dat seama că se află pe o banchiză de gheață crăpată și, ca să nu se ducă la fund în fața opiniei publice, s-au văzut nevoiți să recurgă la diferite manevre.

Până și presa burgheză recunoștea că omenirea intră într-o fază plină de speranțe, că norii negri care au învăluit până acum planeta noastră încep să se destrame, că în relațiile internaționale a început să adie un vânticel cald, care promite să fie constant.

Aceasta a constituit un succes binemeritat, care încununa munca titanică și clarvăzătoare a partidului comunist și a guvernului sovietic, un succes personal al fiecărui muncitor, colhoznic, om de știință, funcționar, om de artă de la noi, al fiecărui cetățean sovietic, care a contribuit prin munca sa cinstită la cauza comună.

Aceasta a constituit un succes al întregului lagăr socialist, al fiecărui luptător pentru pace, al fiecărui om cu concepții progresiste, pentru că a însemnat o victorie a rațiunii asupra nebuniei, a păcii și înțelegerii reciproce asupra urii și fricii. Presa engleză scria că, așa cum satelitul artificial sovietic a inaugurat era cuceririi Cosmosului, tot astfel și vizita lui N. S. Hrușciov în SUA va inaugura, în mod evident, era unei păci îndelungate, fapt care va fi apreciat așa cum merită de istoricii viitorului. În persoana lui N. S. Hrușciov a plecat în America Uniunea Sovietică, poporul sovietic cu toate faptele lui eroice – cu sputnicii și rachetele lui cosmice, cu noile hidrocentrale și centrale atomoelectrice, cu noile lui uzine și realizări în domeniul agriculturii.

Toate posturile de radio din lume își începeau emisiunile cu comunicate în legătură cu vizita lui N. S. Hrușciov în SUA și le terminau cu comentarii pe marginea acestei vizite.

Articolele având ca temă această vizită ocupau primele coloane ale tuturor ziarelor de pe toate cele cinci continente, lăsând în umbră celelalte evenimente.

Tensiunea nervoasă din America a atins apogeul. Presa și propaganda se luau la întrecere în pronosticuri și ipoteze.

Cum va fi întâlnirea față în față cu America? Întreaga lume spera, emitea ipoteze, aștepta...

WASHINGTONUL AȘTEAPTĂ

Washingtonul, capitala Statelor Unite ale Americii, era în acele zile epicentrul așteptării și Mecca spre care se îndreptau ziariștii pelerini.

Noi, ziariștii sovietici, sosiți cu avionul la Washington cu două zile înainte de venirea lui N. S. Hrușciov, în liniștea aparentă a orașului, ca aceea care domnește în zilele de sărbătoare, am simțit pulsul său accelerat. Străzile largi, pline de verdeață, după modelul european, erau pustii. Nu se vedea țipenie de om nici în parcurile abia atinse de suflul înăbușitor al toamnei. Dar poate că pentru prima oară în istoria administrativă a Washingtonului, legile stricte ale weekendului au fost încălcate: printre uriașele edificii de piatră ale ministerelor mișunau automobile în diferite direcții; în numeroase instituții guvernamentale, funcționarii lucrau; trupele se pregăteau de paradă, iar poliția își elabora tactica și strategia.

Viața se desfășura într-o atmosferă de încordare, pulsul ei bătea mai repede.

Numeroși ziariști străini, care suferiseră înfrângeri la asaltul hotelurilor pline până la refuz din Washington, dar care își păstraseră moralul ridicat, ședeau pe geamantane în vasta sală a Serviciului presei. Unii dintre ei, care aveau legitimații speciale, sperau că se vor bucura de protecție la hoteluri, alții, sosiți din proprie inițiativă, neorganizat, sperau că vor putea obține prin protecție o legitimație specială.

Se știa că fericirea ziaristului are mai multe trepte. Dar, vai, cât de greu era în această țară a „posibilităților egale" să ajungi măcar pe una din aceste trepte! Să nu credeți că gradul de măiestrie profesională avea vreo influență! Nu, aici acționa rangul social, incomparabil mai puternic decât iscusința și talentul.

Treapta cea mai înaltă a succesului unui ziarist o reprezenta perspectiva aproape iluzorie de a obține un jeton rotund, alb – indiciu al apartenenței la poolul de corespondenți. Membrilor poolului – 21 de reprezentanți ai celor mai mari cotidiane și agenții de presă din lumea întreagă – li se dădea dreptul de a călători în imediata apropiere a lui N. S. Hrușciov, de a vedea tot ce vede el și de a auzi tot ce spune el.

Pe o treaptă mai puțin inaccesibilă, dar la care era totuși greu să ajungi, se afla posibilitatea de a fi considerat demn să primești un jeton albastru, pătrat, pe care era scris cuvântul „Presa". Ce drepturi conferea acest jeton? Acela de a-l însoți pe înaltul oaspete în călătoria sa prin țară și de a te folosi de toate mijloacele de transport puse la dispoziția însoțitorilor: autobuze, avioane, trenuri speciale. Subunitatea formată din fericiții posesori ai jetonului albastru număra un efectiv de circa 400 de oameni.

Dar nici pentru cei care nu intraseră în cele două categorii amintite mai sus nu era totul pierdut, căci la Washington, fericirea, ca și viața socială, cunoaște mai multe trepte. Mai exista și un jeton alb, pătrat, cu inscripția „Numai Washington!", care permitea accesul spre punctele prevăzute în programul vizitelor lui N. S. Hrușciov în capitală. Se spune că detașamentul format din posesorii jetonului alb număra cam 1 000 de oameni. Alți aproximativ 2 500 de ziariști fuseseră consolați cu promisiunea că li se va acorda același sprijin și ajutor în cursul diferitelor etape ale vizitei.

În sfârșit, mai exista o categorie de ziariști cărora nu le rămăsese decât să conteze pe „cine știe, s-ar putea!"

Nimeni nu ar putea spune câți ziariști se aflau în această situație; pur și simplu, aceștia nici nu erau măcar puși la socoteală. După afirmațiile revistei Life, 5 000 de corespondenți de ziare, reviste, societăți de radio și televiziune acționau pe contul și riscul lor propriu, învingând toate obstacolele, luând totuși parte la informarea opiniei publice asupra călătoriei lui N. S. Hrușciov.

Simplii ostași ai diviziei de ziariști se agitau, pretindeau jetoane și permise, făceau schimb de zvonuri și de noutăți senzaționale și, în lipsa unor teme mai indicate, își luau reciproc interviuri.

Ni s-au luat interviuri și nouă, am luat și noi altora.

Pe una dintre paginile unei reviste ilustrate, deschisă de un coleg de breaslă american, era tipărit alfabetul limbii ruse, iar într-un ziar – un întreg articol în limba rusă.

— Special pentru noi? l-am întrebat.

— Dimpotrivă... America s-a apucat serios să studieze limba rusă! fu răspunsul.

Nu era o afirmație prea exagerată.

Posturile noastre de radio își încep emisiunea cu lecția de gimnastică, iar televiziunea americană – cu lecția de limba rusă. Cu doi ani în urmă, numai în 16 școli din Statele Unite ale Americii se învăța facultativ limba rusă. În acest an școlar însă, limba rusă e predată în 400 de școli ca materie obligatorie.

În vitrinele magazinelor, pe fundalul copertelor viu colorate ale revistelor, al ziarelor cu titluri țipătoare și al unui adevărat caleidoscop de bestsellere, se remarca o reclamă în limbile rusă și engleză: „Studiați limba rusă după metoda discurilor de patefon. Cumpărați un curs complet de lecții de limba rusă, înregistrat pe douăsprezece plăci"! Și alături, o colecție a discurilor respective. După cum se știe, produsele care nu își găsesc desfacere nu sunt niciodată expuse în vitrinele magazinelor americane. Era evident că aceste discuri începeau să devină un business rentabil.

Tot într-o vitrină, la loc vizibil, era expus încă un disc: învelișul lui de hârtie era împodobit cu fotografiile lui N. S. Hrușciov și D. Eisenhower. Pe o parte a plăcii erau înregistrate cântece rusești și sovietice, iar pe partea cealaltă – melodii populare americane. Pe copertă era o inscripție expresivă: „Un tărâm comun".

Dar încercările americanilor de a găsi un limbaj comun cu rușii nu se exprimau numai prin aceste mijloace.

În avionul care ne ducea la Washington am citit în ziarele sovietice fragmente din scrisorile unor cititori care salutau vizita lui N. S. Hrușciov în America. Ne-a făcut plăcere să vedem fragmente asemănătoare și în ziarele americane.

Iată doar câteva mici fragmente din scrisorile publicate în ziarul Evening Star:

Paula Becker: „Singura cale spre instaurarea păcii pe pământ trece prin acțiuni individuale și naționale în spiritul coexistenței pașnice. [...] Trebuie să recunoaștem meritele rușilor în domeniul realizărilor științifice și să îl întâmpinăm pe Hrușciov cu onorurile pe care le merită liderul unei mari puteri."

Philippe Marcus: „Sunt de părere că fără contacte între oamenii de stat, pacea nu poate fi realizată și asigurată pe durata vieții mai multor generații și că, în caz contrar, pericolul războiului va pluti întotdeauna deasupra lumii. De aceea îmi pun mari speranțe în apropiata vizită a lui Hrușciov."

Elmer Crabel: „Domnule președinte, vă rog să vă întâlniți cu premierul Hrușciov și să depuneți toate eforturile pentru a realiza o înțelegere cu Rusia sau, dacă acest lucru nu va fi posibil dintr-odată, să vă despărțiți prietenește de oaspetele dumneavoastră, asigurând posibilitatea unor contacte ulterioare."

Ziarul Washington Post a publicat și el asemenea fragmente sub titlul general „Un cor de glasuri care îl salută pe Hrușciov".

Într-una dintre scrisori, Eva Terry, domiciliată în Washington, era de părere că, cu prilejul sosirii lui N. S. Hrușciov, capitala SUA să fie pavoazată cu drapele de stat ale URSS. În altă scrisoare, Herbert Hadgins spune: „Mă bucură foarte mult sosirea lui Hrușciov. Trebuie să ne îngrijim ca șederea în țara noastră să-i fie plăcută și veselă".

Firește, numai o mică parte dintre scrisorile primite și-a găsit locul în coloanele ziarelor. Secretarul de stat adjunct pentru problemele de presă, E. Burding, a dat o recepție la vila sa de lângă Washington în cinstea ziariștilor sovietici. Am băut cocktail în grădină și am făcut cunoștință cu colegii americani cu care urma să parcurgem același itinerar. Din discuțiile purtate în timpul recepției, am aflat că la Casa Albă și la Departamentul de Stat se primește întruna un uriaș torent de scrisori din partea cetățenilor americani. Cum au răspuns aceste instituții scrisorilor primite, nu se știe. Fapt este că funcționarii de acolo nu numai că au avut mai mult de muncă, dar au avut și o serie de griji cu care nu erau de fel obișnuiți.

La ambasada sovietică au sosit mii de scrisori din partea oamenilor simpli din America. Pentru a trimite scrisori la această adresă, americanii, care abia își reveniseră de pe urma mccarthismului, au avut nevoie de un anumit curaj. Ziarul New York Journal and American îi sfătuia insistent pe americani „să nu intre în corespondență cu conducătorul unui stat străin", invocând o lege din... 1793, prin care li se interzicea americanilor să întrețină corespondență cu guvernele altor țări.

Cu toate acestea, muntele de scrisori creștea necontenit. Ziariștii sovietici s-au hotărât și ei să ia cunoștință de cuprinsul lor. De la Hotelul Stutler, la care am descins, și până la ambasada sovietică e o distanță mică – două cvartale pe o stradă străjuită de copaci. Americanii au botezat-o „aleea rusească, cu toate că, la drept vorbind, și ziariștii americani veneau la ambasada sovietică pentru „a vâna noutăți. Scrisorile primite din partea americanilor, prin care este dată la o parte perdeaua care acoperă gândurile și sentimentele lor, alcătuiesc un capitol separat al acestei cărți. Vom reproduce aici numai o singură scrisoare, caracteristică. Sophie Mary Bleewe din orașul Warren îi scria lui N. S. Hrușciov la 13 septembrie:

„În primul rând vreau să vă salut pe dumneavoastră și pe familia dumneavoastră cu prilejul apropiatei sosiri în America. Numai și numai prin înțelegere reciprocă putem spera să ne bucurăm de o pace îndelungată. După ce vă veți înapoia în patrie, poporul dumneavoastră va cunoaște, prin dumneavoastră, America. Mama mea s-a întors de curând dintr-o călătorie făcută în marea dumneavoastră țară. Ea a vizitat îndeosebi Moscova și Leningradul. Această călătorie i-a îmbogățit cunoștințele și am ascultat cu foarte mult interes relatările ei. În loc să citească despre aceste mari orașe, ea le-a văzut cu ochii ei și, din cele văzute, a tras concluzii juste. Multe lucruri pe care le cunoșteam înainte din citite ni se păreau greșite din punctul de vedere al felului nostru de a gândi. Numai prin aceste vizite, americanii și rușii vor fi în măsură să cunoască poporul celeilalte țări, moravurile lui și progresele realizate de el.

Doresc ca vizita dumneavoastră să vă fie plăcută și ca după ea să urmeze o profundă înțelegere reciprocă între țările noastre."

Autorii unora dintre scrisori îl invitau pe N. S. Hrușciov la ei acasă, la un modest prânz în cadrul familiei, alții îl rugau să viziteze cutare sau cutare oraș, alții să transmită salutul lor poporului sovietic și, în sfârșit, unii îi cereau să interzică folosirea bombei atomice. Unele scrisori vădeau că autorii lor cunosc problemele internaționale, altele erau naive; unele erau scrise într-un stil ales, după cum erau și unele scrise cu greșeli gramaticale. Toate însă dovedeau un singur lucru: ochii a mii și mii de americani începeau să vadă realitatea.

Între timp, în coloanele ziarelor mai pâlpâia flăcăruia unei polemici ce cuprinsese toate statele din SUA, fără excepție, începând cu cele din vest și cele proaspăt proclamate, ca, de pildă, Hawaii, și terminând cu cele din est, în care „se face politica". Problema era următoarea: A procedat sau nu just președintele invitându-l pe N. S. Hrușciov? În această dispută, ziariștii își toceau condeiele, se ciocneau într-un vuiet surd opiniile liderilor partidelor politice, schelălăia presa rahitică a transfugilor. Zarvă mare peste tot, dar timpul și evenimentele își urmau cursul lor.

În aceste zile ale lui septembrie 1959, America,țara cea grăbită, parcă își ținea răsuflarea, se ridica în vârful picioarelor ca să asiste la „marea zi" a vieții politice nu ca la o simplă întâlnire a unor șefi de guverne, ci ca la întâlnirea unor oameni în spatele cărora se înălțau două țări gigantice!

În discuția pornită în mod spontan, care cuprinsese întreaga țară, se emiteau păreri contradictorii în jurul problemei: cu ce program de pace trebuie să se prezinte președintele SUA la convorbirile sale cu șeful guvernului sovietic. Se vânturau tot felul de idei, inclusiv sfaturi, ca, de pildă, cum să înșeli pe cineva luându-i un măr în schimbul unei etichete de Coca-Cola. Predominau însă opiniile serioase.

Un grup de 36 de persoane aparținând Partidului Democrat – membri ai Camerei Reprezentanților din Congresul SUA – i-au adresat președintelui un apel, îndemnându-l să elaboreze un program privind „lumea în 1970 și să îl discute cu N. S. Hrușciov. De ce în 1970, și nu în 1971? E o enigmă. Congresmenii s-au pronunțat pentru încetarea experiențelor termonucleare, pentru reducerea armamentului clasic, pentru acordarea de ajutoare țărilor slab dezvoltate și pentru „o stabilitate economică, subliniind importanța colaborării sovieto-americane în rezolvarea acestor probleme. De stabilitate are nevoie cel mai mult America. De celelalte – lumea întreagă.

Ziarul Capital Times, care apare în orașul Madison din statul Wisconsin, a răspuns printr-un comentariu redacțional articolului lui N. S. Hrușciov „Despre coexistența pașnică", publicat în numărul din septembrie al revistei americane Foreign Affairs. Comentariul sublinia necesitatea de a se renunța la politica de „respingere a comunismului. „Vizitele reciproce dintre Hrușciov și Eisenhower pun bazele înlăturării acestei orientări periculoase a trecutului – scria ziarul. Cu trei ani în urmă, pentru asemenea idei, redactorul ziarului respectiv ar fi fost concediat fără preaviz. Acum însă erau la modă, corespundeau stării de spirit a cititorilor.

Vizita lui N. S. Hrușciov, care urma să aibă loc în curând, concentra asupra ei întreaga atenție a opiniei publice. Pe de o parte, în țară era o atmosferă caldă de sentimente binevoitoare, iar pe de altă parte s-a dat drumul unui curent de aer rece, viciat. Deodată au început să curgă petițiile unor diferiți milionari și miliardari, congresmeni și senatori, episcopi și arhiepiscopi, care îndemnau populația să protesteze împotriva sosirii șefului guvernului sovietic. Printre acești soliști și-a cântat aria și vicepreședintele SUA, R. Nixon. În discursul ținut la conferința Asociației Dentiștilor Americani, în ziua de 14 septembrie, în ajunul sosirii lui N. S. Hrușciov, el îndemna poporul american să nu se încreadă în cuvintele șefului guvernului sovietic, să-i pună la îndoială declarațiile, să-i pună întrebări, să polemizeze cu el.

Dar în ultimele zile din preajma sosirii lui N. S. Hrușciov, glasurile celor care erau de acord cu vizita deveniseră atât de puternice, încât sus-amintitele arii ale unor soliști au început să fie cam periculoase pentru ei. Era din ce în ce mai greu să publici în ziare articole care urmăreau subminarea vizitei, întrucât această politică nu era pe placul cititorilor. În fața acestei piedici, dușmănia și-a găsit lăcaș la rubrica anunțurilor plătite. Dacă dispui de dolari, ți-e ușor să îți exprimi opiniile „în mod liber". Reacționarii cumpărau coloanele pentru anunțuri ale ziarelor și, în loc de reclame, publicau articole antisovietice încadrate în chenare groase. Dar nu există oare legi privind morala, cinstea, onestitatea? Legi există. Conform legislației presei americane, la rubrica de anunțuri, ai dreptul să publici pe banii tăi orice aiureală, inclusiv un anunț prevestind sfârșitul lumii sau altul în care să spui că Luna e făcută din brânză de Olanda și că se pretează minunat la o gustare însoțită de coniac. E drept că muncitorului sau funcționarului american nu i-ar ajunge salariul pe doi ani ca să cumpere un spațiu într-un ziar pentru a publica un articol.

Dreptul de a aiura liber îl are numai o pungă bine căptușită.

Un astfel de anunț, îndemnând aproape la proclamarea doliului național în legătură cu sosirea lui N. S. Hrușciov, a fost publicat și semnat de W. Bullit, fostul ambasador ghinionist al SUA în URSS, de câțiva dintre cei mai reacționari senatori și membri ai Camerei Reprezentanților, de fizicianul E. Teller, un fanatic al războiului atomic, de cardinalul Cashing și de alții. Ei au cumpărat un teren viran mărișor pentru anunțuri și au făcut în voie exerciții. Totuși, hotărâte să nu strice relațiile cu opinia publică, ziarele au virat imediat spre stânga. Astfel, New York Times a publicat în același număr un anunț injurios și calomnios al unui „comitet reacționar și scrisoarea cititorului Norman Bordman, care făcea o critică nimicitoare sus-numitului „comitet. Bordman scria: „Trebuie să ne scoatem pălăria în fața președintelui Eisenhower și a premierului Hrușciov, în semn de recunoștință pentru măsurile pe care le iau în scopul orientării lumii într-o direcție sănătoasă".

Cum se spune: a împăcat și capra, și varza!

Probabil cititorii noștri ar dori să afle mecanismul acestor fenomene. Ce stă la baza lor? Să citim declarațiile revistei Nation, care a dat în vileag substratul acțiunii societății Allan-Bradley and Co. din Milwaukee. Această societate, sub masca reclamei, a publicat într-o serie de ziare, la rubricile pentru anunțuri, articole ample în care se deda la atacuri grosolane și prostești.

Poate – arăta revista – că N. S. Hrușciov nu va înțelege de ce cheltuiește firma aceasta sume atât de mari pentru a-l ataca. Or, explicația este că Allan-Bradley and Co. produce aparataj electric și piese radioelectronice.

„După aprecierile presei