Cea care nu mai era

De Boileau-Narcejac

Fernand Ravinel, un reprezentant de vânzări cu o existență banală, pune la cale împreună cu amanta lui să-și ucidă soția. Miza: o poliță de asigurare mai mult decât generoasă. Dar când trupul fără viață al consoartei dispare și Ravinel primește o scrisoare semnată chiar de ea, realitatea și halucinațiile se îmbină într-un melanj patologic.
Acest roman clasic al literaturii noir franceze a fost adaptat de Henri-Georges Clouzot în filmul Les Diaboliques, peliculă care l-a inspirat pe Alfred Hitchcock să realizeze Psycho.

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542437

Previzualizare carte

1.

- Fernand, te rog, nu te mai fâțâi!

Ravinel se opri în fața ferestrei și îndepărtă perdeaua. Ceața se îndesea. Era gălbuie în jurul lampadarelor care luminau cheiul și verzuie sub lămpile cu gaz de pe stradă. Uneori se umfla în volute, ca un fum greoi, iar alteori se preschimba într-un abur fin ca un praf, o ploaie cu picături minuscule care străluceau în suspensie. Suprastructura lui Smoelen se întrezărea vag prin pâclă, cu hublourile sale luminate. Atunci când Ravinel stătea nemișcat se auzea, în valuri, muzica unui fonograf. Știa că e un fonograf pentru că fiecare piesă dura aproxi-mativ 3 minute. Apoi urma un scurt moment de tăcere. Atât cât dura întoarcerea discului. Și apoi muzica începea din nou. Venea dinspre un cargo.

- E periculos! remarcă Ravinel. Dacă o vede cineva de pe vapor pe Mireille intrând aici?

- Ei, da! spuse Lucienne. Va fi extrem de precaută... Și apoi, sunt doar niște străini! Ce-ar putea ei să spună?

Cu dosul mânecii șterse geamul pe care respirația lui îl acoperea cu aburi. Privind pe deasupra grilajului grădiniței, descoperea pe partea stângă nenumărate luminițe palide și o ciudată constelație de focuri roșii și verzi, unele semănând cu niște rotițe mici dantelate, ca flăcările unor lumânări în fundul unei biserici, altele aproape fosforescente, ca niște licurici. Ravinel recu-noștea cu ușurință curba cheiului La Fosse, semaforul vechii gări la Bourse și felinarul de la barieră, lanterna agățată de cabluri, care interzice, noaptea, accesul pe transbordor¹ și farurile de poziție ale lui Cantal, Cassard și Smoelen. La dreapta începea cheiul Ernest-Renaud. O lampă de gaz răspândea reflexii palide pe șine, luminând caldarâmul ud. La bordul lui Smoelen fonograful cânta valsuri vieneze.

- Va lua probabil un taxi, măcar până la colțul străzii, spuse Lucienne.

Ravinel dădu drumul perdelei și se întoarse.

- E prea econoamă, murmură el.

Din nou, liniște. Ravinel reîncepu să se fâțâie. Unsprezece pași de la fereastră la ușă. Lucienne își pilea unghiile și, din când în când, își ridica mâna spre plafonieră, rotind-o lent ca pe un obiect de valoare. Ea rămăsese îmbrăcată în mantou dar insistase ca el să-și pună halatul de casă și să-și scoată gulerul și cravata, să-și ia papucii. „Tocmai te-ai întors. Ești obosit. Te faci comod înainte să mânânci... Înțelegi?"

Înțelegea perfect. Ba chiar înțelegea prea bine, cu un soi de luciditate disperată. Lucienne prevăzuse totul. Cum el se pregătea să scoată o față de masă din bufet, ea îl bruftului, cu vocea ei aspră, obișnuită să dea ordine.

- Nu, fără față de masă. Ai ajuns acasă. Ești singur. Mănânci direct pe mușama.

Îi pusese chiar ea masa: felia de jambon, în ambalajul de hârtie, era aruncată neglijent între sticla de vin și carafă. Portocala era așezată pe cutia de camembert.

„O frumoasă natură moartă", se gândi el. Și rămase, pentru un lung moment, încremenit, incapabil să facă vreo mișcare, cu mâinile transpirate.

- Lipsește ceva, remarcă Lucienne. Ia să vedem! Te dezbraci... O să mănânci... singur... Nu asculți radio... Gata, știu! Arunci o privire pe comenzile de azi. E normal!

- Dar te asigur că...

- Dă-mi servieta!

Împrăștie pe un colț al mesei foile dactilografiate al căror antet era alcătuit dintr-o undiță și un minciog, încrucișate ca două florete. Casa Blache et Lehuédé – bulevardul Magenta nr. 45, Paris.

La momentul respectiv era ora nouă și douăzeci. Ravinel ar fi putut să spună minut cu minut tot ceea ce făcuseră în ultimele opt ore. În primul rând inspectaseră baia, se asiguraseră că totul funcționa normal, că nimic nu risca să le strice planurile în ultimul moment. Fernand ar fi vrut să umple cada chiar atunci, dar Lucienne se opusese.

- Gândește-te! Va dori să inspecteze tot. Se va întreba ce e cu toată apa asta...

Aproape că se certaseră. Lucienne era prost dispusă. În ciuda sângelui ei rece se simțea că e încordată, îngrijorată.

- Parcă nici n-ai cunoaște-o... După cinci ani, dragul meu Fernand.

Dar chiar așa, nu era prea sigur că o cunoaște. O femeie! O întâlnești la ora mesei. Te culci cu ea. O duci la cinema duminica. Faci economii ca să cumperi o căsuță la marginea orașului. Bună ziua, Fernand! Bună seara, Mireille! Are buze proaspete și niște pistrui minusculi la rădăcina nasului. Se văd doar când o săruți. Nu atârnă prea greu, Mireille, când o iei în brațe. Slăbuță, dar robustă, nervoasă. O micuță doamnă drăguță și insignifiantă. Oare de ce-o fi luat-o de soție? Știe careva de ce se căsătorește? O fi vârsta! Treizeci și trei de ani! Sătul de hoteluri, cârciumi și meniul zilei. Nu e prea distractiv să fii reprezentant de vânzări. Patru zile, în fiecare săptămână, pe drumuri. O bucurie să regăsească sâmbăta căsuța din Enghien și pe Mireille, zâmbitoare, jucându-se de-a croitoria în bucătărie.

Unsprezece pași de la ușă la fereastră. Hublourile lui Smoelen, trei discuri aurite, coborau încetul cu încetul din cauza refluxului. Venind de la Chantenay, un tren de marfă trecea încet. Roțile scârțâiau pe o contrașină, acoperișurile vagoanelor lunecau cu o miș-care lentă, treceau pe sub semafor, într-un halou de ploaie. Un vechi vagon german, cu post de observație, se îndepărtă ultimul, cu o lanternă roșie agățată dea-supra tampoanelor. Muzica fonografului deveni din nou per-ceptibilă.

La ora nouă fără un sfert băură un păhărel de coniac, să prindă curaj. Apoi Ravinel se descălță și își puse vechiul halat de casă, plin de găuri în partea din față, de la scânteile căzute din pipă. Lucienne pusese masa. Nu mai găsiră nimic să-și spună. Trenul Micheline² de Rennes trecu la ora nouă și șaisprezece, făcând să defileze pe tavanul din bucătărie o ghirlandă de luminițe, după care se auzi pentru mult timp zgomotul clar al roților.

Trenul din Paris nu sosea decât la ora zece și treizeci și unu de minute. Încă o oră! Lucienne își pilea unghiile fără zgomot. Pe șemineu, deșteptătorul, bătea precipitat și uneori ritmul său se deregla, mecanismul părea să dea rateu, apoi își relua bătăile, cu un sunet puțin diferit. Ochii lor se ridicau și se fixau unul pe altul. Ravinel își scotea mâinile din buzunare, le împreuna la spate, continua să meargă, luând cu el imaginea unei Lucienne necunoscute, cu trăsăturile rigide și cu fruntea încruntată. Erau pe punctul să facă o nebunie. O nebunie! Dar dacă scrisoarea lui Lucienne nu fusese livrată! Dacă Mireille era bolnavă... Dacă...

Ravinel se trânti pe un scaun lângă Lucienne.

- Nu mai pot!

- Ți-e teamă?

Imediat, el se îndreptă.

- Teamă! Teamă! Nu mai mult decât ție.

- Aș vrea eu.

- E vorba doar de așteptarea asta. Îmi dă dureri de cap.

Ea îi palpă încheietura, cu mâna ei dură, expertă, și făcu o grimasă.

- Ce ți-am spus, reluă el. Vezi că mă îmbolnăvesc. O s-o dăm în bară!

- Mai avem timp, spuse Lucienne.

Se ridică, își încheie lent nasturii mantoului, își trecu superficial pieptănul prin părul negru, buclat, tăiat scurt pe ceafă.

- Ce faci? se bâlbâi Ravinel.

- Plec.

- Nu!

- Atunci, hai, mai cu viață... De ce ți-e teamă?

Eterna discuție urma să înceapă din nou. Ah! Cunoștea pe de rost argumentele lui Lucienne. Le răsucise pe toate părțile, le studiase unul câte unul timp de zile întregi. Ezitase destul până să facă pasul! O revedea din nou pe Mireille în bucătărie. Călca haine și din când în când mergea să amestece un sos într-o cratiță. Cât de bine știuse să mintă! Aproape fără efort.

„L-am întâlnit pe Gradère, un fost camarad din regiment. Cred că ți-am mai povestit despre el, nu? Lucrează în domeniul asigurărilor. Aparent câștigă super bine."

Mireille călca un chilot. Vârful incandescent al fierului de călcat se insinua delicat printre nasturi, lăsând în urma lui o bandă albă, de unde se ridica un abur discret.

„Mi-a făcut mult timp apologia unei asigurări de viață... O! Îți mărturisesc că la început eram mai degrabă sceptic... Îi cunosc eu, ce crezi. Se gândesc în primul rând la comisionul lor. Dar, totuși, dacă stau să mă gândesc..."

Ea pusese fierul pe suportul lui, îl scosese din priză.

„În meseria mea nu există pensie pentru văduve. Or, eu circul destul de mult, pe orice vreme... Un accident se poate întâmpla oricând... Ce s-ar alege de tine? Noi nu avem bani. Gradère mi-a făcut o simulare... Rata nu e enormă și avantajele sunt cu adevărat interesante... Dacă eu aș dispărea... Doamne! Nu știm cine trăiește și cine moare... Ai primi douăsprezece milioane."

Asta da! Era o dovadă de dragoste. Mireille fusese bulversată. „Cât de bun ești tu, Fernand!"

Rămânea acum partea dificilă: s-o facă pe Mireille să semneze o poliță similară, în beneficiul lui. Dar cum să abordeze acest subiect delicat?

Până la urmă însăși biata Mireille fusese cea care, o săptămână mai târziu, îi propusese ca din senin...

„Dragule! Vreau și eu să închei o poliță de asigurare... Nu se știe cine va trăi și cine va muri, cum ai zis și tu. Îți dai seama, tu singur, fără menajeră, fără nimeni..."

El protestase. Atât cât era nevoie. Iar ea semnase. Trecuseră de atunci puțin mai mult de doi ani.

Doi ani! Timpul cerut de companiile de asigurări pentru a despăgubi decesul prin sinucidere. Pentru că Lucienne nu lăsase nimic la voia întâmplării. Cine știe la ce concluzie ar fi putut să ajungă anchetatorii? Or, nu trebuia ca Asiguratorul să poată să se eschiveze...

Toate celelalte detalii au fost, de asemenea, puse la punct cu multă grijă. Doi ani înseamnă suficient de mult timp pentru a reflecta, a cumpăni avantajele și dezavantajele. Nu. Nu avea de ce să se teamă.

Ora zece.

Ravinel se ridică la rândul lui și i se alătură lui Lucienne în fața ferestrei. Strada era goală, strălucitoare. Își strecură o mână pe sub brațul amantei sale.

- E mai presus de mine. E pe fond nervos. Când mă gândesc...

- Nu te mai gândi!

Rămaseră unul lângă celălalt, nemișcați, cu liniștea uriașă a casei pe umerii lor și, în spate, bătaia febrilă a deșteptătorului. Hublourile lui Smoelen pluteau ca niște luni albicioase, din ce în ce mai palide. Ceața se îndesea tot mai mult. Muzica fonografului devenea tot mai ștearsă la rândul ei, semănând cu țârâitul unui telefon. Ravinel ajunse să nu mai știe dacă e viu sau nu. Când era mic așa își imagina neantul: o așteptare îndelungată în ceață. Închidea ochii și avea mereu impresia că va cădea. Era vertiginos, teribil, dar cu toate astea destul de plăcut. Mama lui îl zgâlțâia:

„- Ce faci, cretinule?

- Mă joc."

Redeschidea ochii buimac, amețit. Se simțea oarecum vinovat. Mai târziu, în momentul primei sale comuniuni, când părintele Jousseaume îl întrebase „Fără gânduri rele? Gesturi impure?", se gândise imediat la jocul cu ceața. Da, era cu siguranță ceva impur, interzis. Cu toate astea nu a renunțat niciodată. Jocul chiar s-a perfecționat ulterior. Ravinel avea senzația că devine invizibil, că se evaporă ca un nor. Ca în ziua în care a fost îngropat tatăl lui, spre exemplu... Era în ziua aceea o ceață adevărată, atât de deasă încât coșciugul semăna cu o epavă plutind lin prin bura groasă și lipicioasă. Trăia deja într-o altă lume. Nu era nici trist nici vesel... O pace imensă... De cealaltă parte a unei frontiere interzise.

- Zece și douăzeci.

- Ce?

Ravinel se trezi într-o cameră prost luminată, sărac mobilată, lângă o femeie îmbrăcată cu un mantou negru, care scotea o fiolă din buzunar. Lucienne! Mireille! Respiră profund și reîncepu să trăiască.

- Hai, Fernand! Mișcă-te! Scoate dopul carafei.

Ea îi vorbea ca unui puști. De asta o iubea pe doctorița Lucienne Mogard. Încă un gând bizar, depla-sat. Doctorița era amanta lui! Erau unele momente în care lucrul acesta i se părea de neconceput, aproape mon-struos. Lucienne goli conținutul fiolei în carafă, agită puțin amestecul.

- Poți să verifici și tu. N-are niciun miros.

Ravinel duse la nas carafa. Exact. Niciun miros. Întrebă:

- Ești sigură că doza nu e prea puternică?

Lucienne ridică din umeri.

- Dacă ar bea toată apa, poate. Și chiar și așa. Dar se va mulțumi cu un pahar sau două. Știi foarte bine că eu cunosc efectele! Va adormi imediat, ai încredere în mine.

- Și... În cazul unei autopsii, nu se va găsi nicio urmă de...

- Nu este vorba despre o otravă, dragul meu Fernand. Ci de un soporific. Se digeră pe loc...

„Așază-te la masă, hai!"

- Am putea, poate, să mai așteptăm puțin.

Se uitară în același timp la ceas. Ora zece și douăzeci și cinci. Trenul de la Paris probabil că traversează triajul din Grand Blottereau. În cinci minute se va opri în gara Nantes – P.O. Mireille va