Aventura mâncărurilor de Paște

De Lucian Zup

Cum ar fi să vă treziți că mâncărurile pe care le-ați pregătit pentru masa de Paște au dispărut peste noapte? Le-ați mai căuta sau v-ați apuca de preparat imediat altele? V-ați gândit vreodată că aceste bucate speciale ar putea prinde viață și ar pleca pur și simplu, după un plan bine pus la punct, sătule și revoltate de a fi anual gătite și apoi mâncate? Iată ce propune micilor cititori această fascinantă carte.

Un șir de aventuri riscante, amuzante, iscat din dorința de neoprit a cozonacului, păștii, ouălor roșii, drobului, mielului, ciorbei de a evada din bucătăria în care au fost preparate te prinde în iureșul său, fără să mai poți abandona niciun minut lectura. Fiecare capitol dezvoltă într-o manieră palpitantă, plină de umor, ironie și metaforă, planul de scăpare a preparatelor pascale din gurile "mâncătorilor" de orice fel, cum plastic și ironic denumește autorul pe cei care se înfruptă din acestea ("mâncătorii" mari și mici, adică oamenii; mâncătorii îmblăniți și unii înlănțuiți, adică pisica și câinele). 

Mâncărurile de Paște, vii, devin astfel personaje-erou, extrem de plastic construite, pline de farmec, care înfruntă orice risc pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Și pentru asta se și organizează foarte bine (ba chiar au și un lider care-i coordonează - pasca).

Dialogurile sunt spumoase, contextele tensionate și neprevăzute, ținându-te în permanență cu sufletul la gură.

 

166 p., ilustrații

• Limbă: Română
• Editor: Lucian Zup
• Data lansării: 23 apr. 2023
• ISBN: 9798223464822

Lucian Zup

 Copil obraznic, tatăl unui prieten i-a pus în mână Cei trei mușchetari. Cartea i-a plăcut atât de mult încât de atunci a uitat orice altceva în afara cititului. Citea și pe sub bancă, la ore, iar o profesoară i-a confiscat cartea și aruncat-o la coșul de gunoi.  La scurt timp, a dorit el însuși să devină scriitor. Cumva a fost trecere firească, deoarece pronunța mai greu cuvintele.  A terminat dreptul, apoi literele, cu o lucrare de doctorat pe romanul japonez modern. Acum e bibliotecar și editor.  A început să publice printr-un roman inovator în stil (Râul curge lent). I-au urmat o distopie (Fumatul interzis), un roman realist (Manual de jocuri pentru copii) și literatură pentru copii precum Barba lui moș Crăciun, Aventura mâncăruri-lor de Paște și Fuga de ceas.  Acum scrie îndeosebi la seria inițiată de Virusul din Pădurea noastră și la cea de romane polițiste antelucem.

Previzualizare carte

LUCIAN ZUP

AVENTURA MÂNCĂRURILOR DE PAȘTE

roman

ediția a 2-a

ilustrații de Cătălin TĂBĂCARU

img zupia nou

Iași, 2023

img zupia nou

ZUP LUCIAN-ȘTEFAN ÎNTREPRINDERE Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

Cuprins

1. Hotărârea

2. Pregătiri

3. Oul pictat

4. Strategii

5. Supraveghere

6. Drobul și mielul

7. Evadare

8. O creatură cu gheare

9. Visuri de cozonac

10. În curte, în întuneric

11. Rătăcirile unui ou

12. Trezirea

13. A doua evadare

14. Drobul în laborator

15. Mielul și câinele

16. Dincolo de gard

17. O nouă bucătărie

„- Ce credeți că ar trebui să facem acum?

- Eu cred, spuse boaba de fasole, că ar trebui să devenim prieteni, mai ales că toți am avut norocul să scăpăm cu viață. Și, ca să nu mai fim urmăriți de ghinion, haideți să plecăm cât mai repede în alt ținut."

Frații Grimm, Paiul, cărbunele și boaba de fasole

„Hänsel luă o bucățică din acoperiș, iar Gretel se așeză în dreptul unei ferestre și începu să ronțăie din ea."

Frații Grimm, Hänsel și Gretel

1. Hotărârea

Î

n urmă cu o seară se hotărâseră să fugă. Toți fuseseră de acord că aceasta rămânea singura cale posibilă.

Mielul, care era cel mai fricos dintre ei, se și vedea bine rumenit în cuptor, tăiat cu un cuțit care ar fi putut să nu fie chiar foarte ascuțit și înfulecat bucată cu bucată.

− Doare? îl întreba el pe cozonac, care trecuse prin câteva dintre experiențele enumerate.

− Ce anume? a întrebat acesta nu pentru că era surd, deși nici acest motiv nu este de exclus, ci fiindcă era cufundat în propriile gânduri morbide.

− Să fii copt la cuptor.

− Ah, nu, pentru mine a fost o desfătare. Mă lăfăiam pe toate părțile în tava ca un pat. Îmi aduc aminte ca azi cum s-a făcut coaja crocantă.

− Păi azi a fost, i-a atras atenția drobul.

Dar cei doi nu i-au băgat în seamă întreruperea.

− Ce-mi place să mă rumenesc! a continuat cozonacul. În schimb urmele de arsură nu-mi priesc. Știi, la vârsta mea, nu mai pot duce tot stratul acela de cenușă de pe tălpi. În plus, îmi face rău la sănătate. Sunt niște afecțiuni specifice...

− Și nu te frige focul din cuptor? a întrebat mielul, preocupat de ale lui.

− Mie mi-a plăcut. Mi-am întins tot aluatul, ca să simt orice părticică din căldură. Cu această ocazie am uitat de reumatismul care mă-ncearcă tot mai des în ultima vreme.

− Tu ori simți prea multe, ori nu simți nimic, a comentat din nou drobul, dar iarăși degeaba.

− Vai, s-a jeluit mielul, sunt sigur că pe mine mă va durea focul. Așa se întâmplă întotdeauna: am ghinion.

− Nu te mai gândi la asta.

− Cum să nu mă gândesc? Nu vrea să-mi iasă din cap. Dar cea mai rea parte tot cea cu cuțitul rămâne. Voi fi tranșat pentru a ajunge în stomacurile oamenilor. Asta-i soartă? Să fiu conceput pentru a fi mâncat? Vai de mine, ce mă fac?

Și-a ridicat pulpa la orbite ca să-și șteargă lacrimile. Deși imaginea era mai degrabă hazlie, celelalte mâncăruri nu au râs: și pe ele le păștea aceeași soartă.

Mai cu seamă cozonacul se familiarizase cu unele din riscurile apropierii de oameni: imediat după ce fusese scos din cuptor, copiilor li se făcuse poftă și primiseră două feliuțe din el. Cunoscuse astfel tăișul cuțitului, rămăsese amputat, în plus partea salvată nu mai era chiar atât de pufoasă.

Deși acumula experiențe, se pare că unele nu erau chiar foarte plăcute. Iar el, care adeseori se delecta cu povestirea amintirilor, când ajungea la acestea suferea iar.

− Are dreptate micuțul, a zis pasca de brânză. Trebuie să facem ceva.

− Și încă repede, a zis și pasca de ciocolată. Că timpul trece și se apropie momentul când ne vor așeza pe masă și nu numai ca să se uite la noi.

− Ba pe mine mă vor admira, s-a lăudat un ou pe care copiii se străduiseră să-l încondeieze cât mai frumos.

− S-o crezi tu, i-au replicat mai multe ouă roșii. Toate vom fi sparte la ambele capete, vor face chiar con-cursuri cu noi, apoi ne vor presăra cu sare usturătoare și ne vor mânca.

Oul încondeiat nu credea că se va întâmpla așa ceva. Dănuța ținea la el, nu degeaba îi pictase coaja în culori și modele minunate și îl arăta tuturor, așteptând să audă cât de mult aducea cu cele făcute de meșterii populari. Totuși nu le-a contrazis. Lasă că vor vedea ele! El cu siguranță va fi păstrat ani întregi sub perna Dănuței.

Ciorba de miel s-a revărsat în mijlocul lor, cu grijă să nu-i stropească. Câteva picături au sărit totuși pe fața drobului, care și le-a șters aruncând priviri crunte și scoțând două vorbe nedeslușite dintre pielițele ce-i foloseau drept dinți.

− Am eu o idee. De mult mă gândesc la ea și aș vrea s-o pun în aplicare. Abia așteptam să vă văd pe toți strânși laolaltă, înfricoșați și gata de lupta pentru supraviețuire.

Ciorba se prelingea în jurul lor, amețindu-i cu vârtejurile de zarzavaturi. Vocea ei părea că se strecoară în cele mai intime gânduri, îmbibându-le cu lichide grase.

− Care e aceea? a întrebat cozonacul numai pentru a scăpa de senzația de disconfort.

− Sărim pe oameni în timpul somnului, îi imobilizăm, îi sechestrăm...

− Presupunând că am putea face toate acestea, deși mă îndoiesc, a intervenit pasca de brânză, cum procedăm după aceea?

− Eu n-aș zice asta. Mielul pare destul de forțos, nici de drob nu mi-i rușine, ouăle sunt multe și s-a văzut adesea că numărul contează...

− Doamne ferește! s-a speriat mielul care ar fi preferat să fie mâncat decât să-și încerce puterile cu creaturi dotate cu haine și cu tot felul de instrumente ascuțite.

− Mă rog, o putem face.

− Bine, și după aceea?

− Eu i-aș mânca, să vadă și ei cum e.

− Nu cred că suntem dotați de la natură pentru așa ceva.

Fără a fi nevoie, pasca de ciocolată a explicat:

− Creatorii noștri nu ne-au înzestrat cu dinți. Dar nu avem nici stomacuri cu care să-i digerăm. De altfel, știe cineva ce se află în interiorul nostru? Ar putea fi un gol care să cuprindă lucruri care, dispărând, să se transforme în noi și să ne prelungească viața?

Nimeni n-a reacționat la rătăcirile ei filosofice.

Ciorba își și imagina cum i-ar fi capturat pe oameni. În primul rând, i-ar fi înconjurat ouăle roșii. Deși nu foarte rezistente din punctul de vedere al cojilor, erau numeroase și cu siguranță ar fi reușit să dovedească creaturile acelea înalte. Le-ar fi trântit la pământ, după care le-ar fi legat cu sfoară cât mai groasă și noduri marinărești, încât nici degetele să nu și le poată mișca.

Îi și vedea pe oameni prăbușiți unii peste alții cu mâinile și picioarele încolăcite în tot felul de figuri geo-metrice care de care mai ciudată. Și cum s-ar zbate... Dar cel mai delicios moment ar rămâne tot acela al unei hore sălbatice executate de toate mâncărurile în jurul creaturi-lor. Poate-ar trebui să le mânjească cu ceva, cu niște sosuri eventual? Mai rămâne de văzut, aici imaginația ciorbei