Calatorii cu Charley in cautarea Americii

De John Steinbeck

Călătoria pe care John Steinbeck o face în jurul Statelor Unite ale Americii ar fi fost o călătorie solitară, dacă nu l-ar fi însoțit pudelul Charley; ar fi fost o călătorie de descoperire a Americii, dacă n-ar fi fost una de adio. În cele 10 000 de mile parcurse cu Rosinanta, camioneta sa, scriitorul ia contact cu realitatea țării și a națiunii despre care a scris, dar pe care admite că nu o cunoaște suficient. Asimilează pas cu pas marea diversitate a oamenilor, a culturilor locale și a modurilor de viață: de la cătunele uitate de lume la metropolele amețitoare; de la fermierul din New England preocupat de incertitudinea viitorului din perspectivă politică la localnicii din Maine care, din antipatie față de turiști, sunt în stare să le indice un traseu greșit. Mai mult, anticipează marile probleme cu care omenirea urmează să se confrunte conștient abia peste decenii: consumul excesiv, acumularea de deșeuri, falia dintre decidenți și mase, depresia generată de tipare sociale și economice deșarte, dificultățile de adaptare la ritmul alert al tehnologizării.

Steinbeck scrie despre lucrurile pe care le descoperă și despre oamenii pe care-i întâlnește în pagini însuflețite de ritm, emoționante, schițând un portret a

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 feb. 2021
• ISBN: 9786060735625

Previzualizare carte

1.png

John Steinbeck (1902–1968) a fost un scriitor american. A debutat în 1929 cu romanul Cupa de aur, căruia i-au urmat volumul de nuvele Pășunile Raiului (1932) și romanele Către un zeu necunoscut (1933), Cartierul Tortilla (1935), Nehotărâții sorți ai bătăliei (1936), Șoareci și oameni (1937), Fructele mâniei (1939), volum distins cu Premiul Pulitzer, Nopți fără lună (1942), Strada Sardinelor (1945), Perla (1947), La răsărit de Eden (1952), Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea (1957) şi Iarna vrajbei noastre (1961). În 1962 a publicat volumul Călă­torii cu Charley în căutarea Americii și, în același an, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

John Steinbeck

Călătorii cu Charley

în căutarea Americii

Traducere din limba engleză și note

de Gabriela Tănase

Travels with Charley: In Search of America

John Steinbeck

Copyright © 1962 John Steinbeck

Copyright înnoit 1989, 1990 de Elaine Steinbeck, Thom Steinbeck și John Steinbeck IV

carte Pentru Toți este parte

a Grupului Editorial Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Călătorii cu Charley în căutarea Americii

John Steinbeck

Copyright © 2021

Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Corectori: Cătălina Călinescu, Ionel Palade

Copertă: Bogdan Mitea

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Steinbeck, John

Călătorii cu Charley în căutarea Americii/John Steinbeck; trad. din lb. engleză și note: Gabriela Tănase. – București, Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7196-7

ISBN EPUB 978-606-073-562-5

I. Tănase, Gabriela (trad.)

821.111

Dedic această carte lui Harold Guinzburg,

care a câştigat tot respectul și afecțiunea mea

în urma asocierii noastre.

John Steinbeck

Partea întâi

Atunci când eram foarte tânăr şi mă năpădea dorul de ducă, vârstnicii din jurul meu mă asigurau că, odată ajuns la maturitate, mă voi vindeca de această poftă nebună. Când am mai crescut, remediul prescris era vârsta mijlocie. La vârsta mijlocie primeam asigurări că o vârstă și mai înaintată îmi va calma febra de a călători și acum, când am împlinit cincizeci şi opt de ani, mă gândesc că poate doar senilitatea îmi va aduce vindecarea. Nimic n-a funcționat. Patru semnale răguşite de sirenă trase de un vapor sunt suficiente să simt cum mi se zbârlesc firele de păr pe ceafă și încep să zdupăi din picioare. Huruitul unui avion, al unui motor care se ambalează, chiar şi numai tropotul copitelor unui cal pe pavaj îmi trezesc acel vechi fior, simt cum mi se usucă gura, încep să privesc în gol, palmele mi se înfierbântă și stomacul mi se frământă sus, sub coaste. Într-un cuvânt, lucrurile nu se schimbă deloc în bine; în și mai multe cuvinte, odată hoinar, pe veci hoinar. Mă tem că boala-i fără leac. Am scris toate astea nu pentru a-i sfătui pe alții, ci ca să mă dumiresc eu însumi.

Când virusul neastâmpărului pune stăpânire pe un om îndărătnic și drumul care i se deschide în față apare lat, și drept, şi atrăgător, victima trebuie să descopere mai întâi un motiv suficient de pertinent ca s-o ia la picior. Asta nu-i o problemă pentru un hoinar adevărat. Are deja pregătite nenumărate argumente din care să aleagă. Apoi, trebuie să-şi pună la cale călătoria în timp şi spațiu, să aleagă o direcție și o destinație. Ultimul lucru care-i mai rămâne de întocmit este călătoria însăşi. Cu ce mijloace, ce să ia cu el, cât va dura. Această parte a pregătirilor e invariabilă și nepieritoare. Am aşternut-o pe hârtie pentru ca nou-veniții în tagma hoinarilor, cum ar fi adolescenții, cuprinşi de acest păcat când de-abia au ieşit din găoace, să nu-şi închipuie că ei l-au inventat.

Odată ce o călătorie este proiectată, echipamentul adunat și lucrurile puse în mişcare, mai apare un factor în prim-plan. O excursie, un safari, o explorare reprezintă o entitate diferită de toate celelalte călătorii precedente. Are personalitatea, temperamentul, individualitatea, unicitatea sa. O că­lătorie este asemenea unei ființe vii; nu există două la fel, și toate planurile, asigurările, metodele și constrângerile se dovedesc fără rost atunci când se confruntă cu ea. Descoperim după ani de luptă că nu noi suntem la comandă, ci călătoria preia comanda. Ca o fatalitate, există tendința de a se alege praful de marile proiecte de călătorie, de pro­gramări, de locuri rezervate, pregătiri altfel perfecte, tocmai din cauza personalității călătoriei respective. Numai atunci când aceasta este recunoscută, hoinarul, cu dorințele lui fragile, ca o sticlă proaspăt suflată, se poate relaxa şi avansa pe acest drum. Numai după aceea scapă de frustrări. Din acest punct de vedere, o călătorie seamănă cu un mariaj. Calea cea mai sigură de a da greş este convingerea că tu deții controlul.

Acum, după ce v-am spus toate acestea, mă simt mai bine, deşi numai cei care au trecut prin astfel de experiențe vor putea înțelege.

Socot că planul meu era clar, concis şi rezonabil. Timp de mai mulți ani am călătorit prin diferite părți ale lumii. În America, locuiesc la New York şi, uneori, mai dau câte o raită pe la Chicago sau pe la San Francisco. Dar New Yorkul nu înseamnă America, după cum nici Parisul, Franța sau Londra, Anglia. Am descoperit acum că nu-mi cunosc propria țară. Eu, un scriitor american, care scriu despre America, am recurs la informații stocate în memorie, iar memoria este în cel mai bun caz imperfectă, deşi mai degrabă deformează lucrurile. Nu mai auzisem de mult glasul țării, nu mai ştiam cum îi miros iarba şi copacii, dar și canalizările, nu-i mai văzusem dealurile și apele, culoarea şi calitatea luminii. Aveam cunoştință de schimbările petrecute numai din ziare și din cărți. De douăzeci și cinci de ani nu mai avusesem o percepție directă a țării. Pe scurt, scriam despre lucruri pe care nu le cunoşteam şi, după părerea mea, acesta e un act criminal pentru cineva care se pretinde a fi scriitor. Amintirile mele erau deformate de cei douăzeci și cinci de ani scurşi de atunci.

Am călătorit cândva într-un furgon de pâine vechi şi hodorogit, cu uşi duble și o saltea aşternută pe podea. Mă opream unde obişnuiau să poposească şi să se adune oamenii, ascultându-i cum vorbesc, privindu-i şi simțind la fel ca ei. În acest timp, tabloul țării mele prindea contur, acuratețea sa având de suferit numai din pricina defectelor mele.

Aşa că m-am hotărât să o explorez din nou, în încercarea de a redescoperi această imensă țară. Altfel, n-aş mai putea pune în scris mici diagnostice corecte, mici adevăruri care să formeze fundamentul adevărului cel mare. Însă s-a ivit o dificultate acută. În intervalul de douăzeci şi cinci de ani, numele meu ajunsese destul de bine-cunoscut. Şi am constatat din propria experiență că, atunci când oamenii au auzit de tine, la modul favorabil sau nu, au tendința să se schimbe; fie din timiditate, fie din alte rațiuni inspirate de publicitate, se comportă altfel decât în mod obişnuit. Aşa că, pentru ca o asemenea călătorie să reprezinte o reuşită, trebuia să-mi las numele și identitatea acasă. Trebuia să fiu un fel de ochi și de urechi rătăcitoare, un fel de placă fotografică în mişcare. Nu puteam semna cu numele meu în registrele hotelurilor, să mă întâlnesc cu oameni cunoscuți, să dau interviuri, nici măcar să mă apuc să pun întrebări iscoditoare. Mai mult, două sau mai multe persoane au tendința să tulbure echilibrul ecologic al unui loc. Prin urmare, trebuia să plec singur şi să am tot ce-mi trebuia la îndemână, să fiu un fel de țestoasă cărându-şi domiciliul în spinare.

Având toate acestea în minte, am expediat o scrisoare biroului central al unei mari companii producătoare de camioane, în care explicam scopul şi nevoile mele. Doream o camionetă de trei sferturi de tonă, cu care să pot circula pe orice fel de drum, capabilă să facă față celor mai grele condiții, iar în spatele cabinei doream să-mi instaleze o căsuță, un fel de cabină de şalupă. O rulotă e greu de manevrat pe drumuri de munte, adesea imposibil sau ilegal de parcat, fiind supusă unui mare număr de restricții. Specificațiile mi-au parvenit la timp; era un vehicul solid, rapid şi confortabil, cu o platformă închisă în spate – o mică locuință, cu un pat dublu, o maşină de gătit cu patru ochiuri, reşou, răcitor și sistem de iluminat pe bază de butan, toaletă chimică, dulap, debara, ferestre cu plasă împotriva insectelor –, exact ce-mi doream. În vară, mi-a fost livrată în mica localitate unde obişnuiam să pescuiesc, pe nume Sag Harbor, aproape de capătul Long Island. Deşi nu doream să plec înainte de Ziua Muncii, când oamenii revin la traiul lor normal după vacanță, aveam intenția să-mi cunosc mai bine carapacea mea de țestoasă, s-o echipez și să mă deprind cu ea. A sosit în august: un vehicul frumos, puternic, dar totodată suplu. Era aproape la fel de uşor de condus ca un automobil obişnuit. Și pentru că planurile mele de călătorie stârniseră nişte remarci satirice în rândul amicilor mei, i-am pus numele de Rosinanta, despre care vă amintiți că era denumirea calului lui Don Quijote.

Întrucât n-am făcut vreun secret din acest proiect, s-a iscat un val de controverse în rândul apropiaților și o mulțime de sfetnici n-au întârziat să apară. (Anunțul unei călătorii are darul să suscite hoarde de mentori.) Unii mă avertizau că, din pricina publicității făcute de editorul meu, care distribuise peste tot fotografia, îmi va fi imposibil să cutreier prin țară fără să fiu recunoscut. Din capul locului țin să precizez că, în cei peste şaisprezece mii de kilometri străbătuți, prin treizeci și patru de state, nimeni nu m-a recunoscut, nici măcar o dată. Înclin să cred că oamenii identifică un lucru numai într-un anumit context. Nici măcar acele persoane care m-ar fi putut recunoaşte în mediul meu obişnuit n-au reuşit s-o facă atunci când m-am aflat la bordul Rosinantei.

Alții m-au prevenit că numele Rosinanta, pictat pe o laterală a camionetei, folosind ortografia specifică Spaniei secolului al XVI-lea, putea stârni curiozitate pe alocuri și da naştere unor întrebări. Nu știu câți oameni ar fi putut recunoaşte acest nume, însă, categoric, nimeni nu mi-a cerut lămuriri.

În continuare, mi-au spus că apariția unui străin, care se plimbă de colo colo prin diverse ținuturi, ar putea ridica îndoieli şi chiar genera suspiciuni. Din acest motiv am pus în camionetă o puşcă de vânătoare, două carabine și câteva undițe; pentru că, din proprie experiență, ştiu că atunci când un om merge la vânătoare sau la pescuit, acest lucru e pe înțelesul tuturor și chiar aplaudat. De fapt, zilele mele de vânătoare s-au terminat de mult. Nu mai ucid şi nici nu mai prind nimic din ce n-ar putea să încapă într-o tigaie; sunt prea bătrân pentru a mai face un sport din uciderea animalelor. În final, s-a dovedit că această punere în scenă n-a fost necesară.

Mi-au mai zis că plăcuțele de înmatriculare cu număr de New York ar putea trezi interes și chiar unele întrebări, având în vedere că erau singurele mele elemente exterioare de identificare. Acest lucru s-a întâmplat – poate de douăzeci, treizeci de ori de-a lungul întregii călătorii. Însă discuția se desfăşura conform unui tipar invariabil, cam în genul acesta:

LOCALNICUL: Din New York, ai?

EU: Mda.

LOCALNICUL: Am fost pe-acolo în nouă sute treişopt... sau treijnouă? Alice, când am fost noi la New York, în treişopt sau treijnouă?

ALICE: În treișase. Îmi aduc aminte fiindcă a fost anu’ în care a murit Alfred.

LOCALNICUL: Da’ nu mi-a plăcut deloc. N-aş sta acolo nici să mă plăteşti.

Amicii mei manifestau o îngrijorare reală față de faptul că urma să călătoresc de unul singur, fiind expus unor atacuri, tâlhării şi altele asemenea. E un lucru ştiut că drumurile noastre sunt primejdioase. Și aici trebuie să admit că eram și eu măcinat de teamă. Trecuseră mulți ani de când umblam de unul singur, un necunoscut, fără prieteni, fără siguranța pe care ți-o oferă familia, prietenii şi anturajul. Deşi pericolul nu-i unul real. Numai că, inițial, te simți foarte însingurat, neajutorat – un fel de sentiment că ai fost abandonat. Din acest motiv am decis să-mi iau un însoțitor cu mine – în persoana unui bătrân gentleman francez, un pudel pe nume Charley. De fapt, numele lui este Charles le Chien¹. S-a născut la Bercy, o suburbie a Parisului, fiind dresat în Franța, şi, deşi cunoaşte un pic engleza pentru pudeli, reacționează prompt numai la comenzile în franceză. Altfel, trebuie să-şi traducă cele auzite și asta-l cam încetineşte în mişcări. E un pudel foarte mare, de o culoare numită bleu², și chiar bate în albastru atunci când blana e curată. Charley s-a născut diplomat. Preferă negocierea în locul luptelor, un lucru foarte nimerit, fiindcă nu-i deloc priceput la încăierări. O singură dată în cei zece ani de viață a dat de belea – când a întâlnit un câine care a refuzat tratativele. Atunci, Charley şi-a pierdut o bucată din urechea dreaptă. Dar e un câine foarte bun de pază – scoate un răget ca de leu, cu rostul de a ascunde celor ce se apropie prin beznă faptul că nu-i în stare să sfâşie nici măcar un cornet de papier³. E un bun prieten și un bun însoțitor şi, mai presus de orice, îi place să se plimbe. Vorbesc atât de mult despre el întrucât a avut o contribuție prețioasă în timpul călătoriei. Un câine, mai ales unul exotic, precum Charley, are un efect binefăcător asupra străinilor. Multe conversații au început cu întrebarea:

– Ce rasă de câine mai e și asta?

Tehnica lansării într-o conversație e universală. Ştiam cu mult timp în urmă şi am redescoperit faptul că cea mai bună cale de a atrage atenția, de a obține ajutorul cuiva și de a stârni o conversație este să ceri indicații, afirmând că te-ai rătăcit. Un om care, atunci când își vede mama leşinată de foame pe o potecă, îi dă un picior în stomac, ca să facă loc de trecere, își dedică cu multă voioşie câteva ore din timpul său prețios pentru a oferi nişte indicații complet greşite unui străin care pretinde că s-a rătăcit.

Câinele (în limba franceză în original)

Albastru (în limba franceză în original)

Cornet de hârtie (în limba franceză în original)

Frumoasa şi autonoma mea Rosinanta era parcată sub stejarii înalți din fața casei mele din Sag Harbor și toți vecinii veneau s-o vadă, chiar și unii de care nu mai auzisem vreodată până atunci. Puteam desluşi ceva în ochii lor. Un lucru constatat de nenumărate ori, peste tot, prin țară – o dorință arzătoare de a pleca, de a acționa, de a porni la drum indiferent unde, numai să fie departe de acel loc. Îmi spuneau fără cuvinte cât de mult ar fi dorit să plece într-una din zile, să pornească la drum liberi și dezrobiți, nu neapărat în căutarea unui alt loc, ci pentru a pleca din actualul. Am zărit această privire şi am auzit exprimată această dorință arzătoare peste tot, în toate statele pe care le-am vizitat. Aproape toți americanii sunt mistuiți de dorul de ducă. Un adolescent, cam de treisprezece ani, venea în fiecare zi. Rămânea timid la o oarecare distanță, cercetând-o din ochi pe Rosinanta; studia interiorul prin uşa deschisă şi chiar se vâra sub ea ca să-i vadă suspensiile. Era un băiețel tăcut, omniprezent. Câteodată, se înființa şi noaptea, sorbind-o din ochi pe Rosinanta. După o săptămână nu s-a mai putut stăpâni. Cuvintele se închegau greu din cauza timidității.

– Dacă mă luați şi pe mine, fac tot ce-i nevoie – gătesc, spăl vase, toată treaba. Pot să am grijă de dumneavoastră.

Din păcate pentru mine, cunoşteam bine această arzătoare dorință.

– Aş vrea să pot, i-am zis. Dar conducerea şcolii, părinții tăi şi mulți alții nu vor fi de acord.

– Fac orice, a insistat el.

Și cred că ar fi făcut. S-a dat bătut numai când m-a văzut la volan, plecând fără el. Era animat de acelaşi vis ca al meu, de-o viață și fără leac.

Echiparea Rosinantei a fost un proces îndelungat și plăcut. Am luat o mulțime de lucruri, să fiu pregătit în orice împrejurare. Scule de care puteam avea nevoie în eventuale situații de urgență, frânghii de remorcare, un troliu și scripeți, o lopată și o rangă, unelte de lucrat, de fixat şi de improvizat, în caz de nevoie. Au fost urmate de provizii de hrană. Puteam rămâne blocat undeva în nord-vest, prins într-o furtună de zăpadă. Aveam pregătită mâncare pentru cel puțin o săptămână. Cu apa a fost mai simplu; la bordul Rosinantei se afla un rezervor de o sută douăzeci de litri.

Mă gândeam că poate voi scrie câte ceva pe drum, poate nişte eseuri, cu siguranță nişte însemnări, cu certitudine scrisori. M-am aprovizionat cu hârtie, indigo, maşină de scris, creioane, carnete de notițe și nu numai; am adăugat şi nişte piese mai grele, câteva dicționare, o enciclopedie concisă şi o duzină de alte cărți de referință. Cred că dispunem de capacități nebănuite de autoamăgire. Eram conştient că rareori îmi notam câte ceva şi că, în caz că o făceam, fie pierdeam însemnările, fie erau complet ilizibile. Mai ştiam, după treizeci de ani în această profesiune, că nu puteam scrie în momentul petrecerii evenimentului. Ideile trebuiau să stea la fermentat. Sau, potrivit unui prieten, trebuia să las totul la „dospit" înainte de a aşterne povestea pe hârtie. În pofida acestui lucru, am burduşit-o pe Rosinanta cu suficient material de scris cât să-mi ajungă pentru zece volume. Am mai adăugat cam şaptezeci de kilograme de cărți pe care nu apucasem să le citesc – şi, desigur, erau unele pe care nu le voi citi niciodată. Plus conserve, cartuşe de vânătoare, cutii de gloanțe, cutii de unelte și mult prea multe haine, pături şi perne, urmate de și mai multe perechi de pantofi și cizme, lenjerie vătuită pentru temperaturi sub zero grade, farfurii şi căni din plastic, un lighean tot din plastic și o butelie de gaz de rezervă. Maşina fiind supraîncărcată, suspensiile începuseră să geamă și să se lase tot mai jos. Mă gândesc acum că am cărat o cantitate de vreo patru ori mai mare decât mi-ar fi trebuit.

Trebuie să precizez că Charley e un câine care-ți citeşte gândurile. În timpul vieții lui mai făcusem multe călătorii, lăsându-l deseori acasă. De data asta ştia că vom pleca cu mult timp înainte de a-mi scoate valizele, începând să sară peste tot, să se gudure și să scheaune, ca și cum l-ar fi lovit un mic atac de isterie, aşa bătrân cum era. Pe parcursul săptămânilor de pregătire am călcat permanent pe el, fiind extrem de sâcâitor. Luase obiceiul să se cațăre în maşină, strecurându-se pe sub lucruri, în încercarea de a se face nevăzut.

Se apropia Ziua Muncii, ziua adevărului, când milioane de copii urmau să se întoarcă la şcoală și zeci de milioane de părinți să se adune de pe drumuri. Eram pregătit să plec cât mai curând după acea dată. Tocmai atunci, serviciile meteo au anunțat că uraganul Donna se apropia de noi, croindu-şi drum prin Caraibi. Localizați în vârful Long Island, aveam de ce să ne temem. În timp ce uraganul se-ndrepta spre noi, ne-am pregătit pentru asediu. Micul nostru golf e destul de bine protejat, deşi nu suficient. În timp ce Donna se furişa spre noi, am umplut lămpile cu kerosen, am activat pompa manuală a puțului şi am legat bine tot ce putea să-şi ia zborul. Am o şalupă cu cabină, lungă de şapte metri, Fayre Eleyne. Am acoperit-o cu scânduri groase și am dus-o în mijlocul golfului. I-am coborât ancora mare, de tip vechi, la capătul unui lanț gros, lăsându-i suficientă amplitudine. Dacă-i rezista prora, putea să facă față astfel unui vânt de două sute cincizeci de kilometri pe oră.

Între timp, Donna şi-a făcut tiptil apariția. Am scos un radio cu baterie, să ascultăm ştirile, deoarece curentul electric urma să fie întrerupt odată cu sosirea uraganului. Însă mai aveam o grijă în plus: Rosinanta, aşezată sub copaci. Într-o noapte avusesem un coşmar: visasem că un stejar se prăbuşeşte peste vehicul şi-l striveşte ca pe un gândac. Am dus-o într-un loc unde nu era posibil să se prăbuşească vreun copac direct peste ea, deşi asta nu însemna că era ferită de vârful vreunui arbore purtat câteva zeci de metri prin aer şi care putea să-i zdrobească acoperişul.

Dimineața devreme, am aflat de la radio că urma s-o încasăm și pe la zece am fost informați că ochiul uraganului va trece direct pe deasupra noastră, la orele 13.07 – o impresionantă dovadă de exactitate! Golful nostru era neted ca-n palmă, fără nici o încrețitură, dar apa arăta întunecată și Fayre Eleyne lâncezea delicat la ancoră.

Golful nostru era mai bine adăpostit decât multe altele, așa că o mulțime de mici ambarcațiuni fuseseră aduse acolo pentru a fi ancorate. Am constatat plin de groază că mulți dintre proprietarii lor nu erau deloc pricepuți să le ancoreze; în final, au mai apărut două şalupe frumoase, una remorcată de cealaltă. A fost lansată o ancoră uşoară și au rămas singure acolo, prora uneia fiind priponită în prova celeilalte și ambele aflându-se în aria de balans a lui Fayre Eleyne. Am înhățat un megafon și m-am dus la capătul debarcaderului, încercând să-i avertizez pe proprietari ce prostie făcuseră, dar fie nu m-au auzit, fie nu ştiau ce să facă, fie nu le păsa.

Vijelia a lovit exact în momentul în care fuseserăm avertizați, sfâşiind apa ca pe o pânză neagră. A fost ca lovitura unui pumn. Partea de sus a unui stejar s-a prăbuşit, lovind razant zidul căsuței noastre. Următoarea rafală puternică de vânt a forțat înăuntru una din ferestrele mari. Am împins-o înapoi și am țintuit-o cu două scânduri pe partea de sus și de jos, bătând cuiele cu barda. Odată cu izbucnirea uraganului au fost întrerupte furnizarea de curent electric şi liniile telefonice, după cum ne aşteptam, de altfel. Mai fuseserăm înştiințați că vom fi loviți de valuri înalte de doi metri şi jumătate. Priveam cum vântul spinteca pământul şi apele ca o haită de câini turbați. Copacii se aplecau până la sol aproape, îndoindu-se ca nişte fire de iarbă, și crestele valurilor, biciuite de vânt, erau acoperite de spumă. O barcă s-a desprins, alunecând spre mal ca pe un tobogan, urmată de o alta. Case construite în primăvară și la începutul verii erau acum lovite de valuri până la ferestrele de la etaj. Căsuța noastră se afla pe o coamă scundă, cam la zece metri deasupra nivelului mării. Dar mareea în creştere mătura deja debarcaderul meu înălțat. În timp ce vântul îşi schimba direcția, am mutat-o pe Rosinanta ca s-o țin cât mai departe de stejarii falnici. Fayre Eleyne plutea vitejeşte, rotindu-se ca o giruetă sub rafalele puternice ale furtunii.

Între timp, şalupele legate între ele sufereau pagube, frânghia de remorcare ajungând sub elice și sub cârmă, iar cele două carene izbindu-se una de alta. O altă ambarcațiune fusese smulsă din ancoră și eşuase pe țărm, într-un mal de noroi.

Câinele Charley era lipsit de nervi. Foc de puşcă sau tunet, explozii sau furtună, nimic nu-l deranja. În mijlocul uraganului dezlănțuit, îşi găsise un loc călduț sub masă și dormea dus.

Vântul s-a oprit tot atât de subit cum începuse şi, deşi valurile continuau să se rostogolească în alt ritm decât cel obişnuit, nu mai erau zdrențuite de vânt, însă mareea avansa tot mai mult. Toate debarcaderele din jurul micului nostru golf fuseseră înghițite de apă, rămânând vizibili doar pilonii sau balustradele. Se aşternuse o tăcere deplină. De la radio am aflat că eram în ochiul Donnei, locul încremenit și înfricoşător din miezul unui uragan care se învârtea neostenit. Nu pot spune cât a durat acalmia. Părea că trecuse mult timp, cu noi în aşteptare. Apoi, am fost loviți de latura cealaltă a ciclonului, vântul venind din direcția opusă. Fayre Eleyne s-a răsucit elegant în loc și s-a aşezat cu prora în direcția vântului. Dar cele două şalupe din apropiere au fost smulse din ancoră și s-au năpustit spre ea, prinzând-o ca într-o menghină. A fost târâtă în timp ce se lupta cu înverşunare şi izbită de debarcaderul vecin cu al nostru. Puteam auzi cum carena îi scrâșnea, frecându-se de pilonii de stejar. În acel moment, vântul atinsese peste o sută cincizeci de kilometri pe oră.

M-am trezit alergând, luptându-mă cu vântul în jurul golfului, spre debarcaderul unde ambarcațiunile se făceau bucăți. Cred că soția mea, după al cărei nume fusese botezată Fayre Eleyne, a fugit după mine, țipând să mă opresc. Podeaua debarcaderului era mai mult de un metru sub apă, dar pilonii erau încă vizibili şi puteam să mă țin de ei. Mi-am croit drum puțin câte puțin, în timp ce marea îmi ajungea în dreptul buzunarelor de la piept și vântul care bătea înspre coastă îmi împroşca apă în gură. Barca mea se tânguia şi gemea, lovindu-se de piloni, săltând în apă ca un vițel înfricoşat. Am sărit, bâjbâind, la bordul ei. Pentru prima dată în viață aveam un cuțit la îndemână când aveam cea mai mare nevoie de el. Celelalte două