Lila

De Marilynne Robinson

Ilustratii generate pe computer aduc la viata lumea preistorica
CĂLĂTORIE în timp în Mezozoic, când dinozauri fiorosi cutreierau uscatul, pterozauri ameninţători patrulau cerul si mările erau pline de reptile uimitoare.
VEZI fiecare animal preistoric în detalii inedite si de un realism fascinant, pe baza celor mai noi cercetări despre dinozauri.
AFLĂ cum trăiau aceste creaturi fascinante si ce ne spun despre ele fosilele descoperite.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 11 ian. 1900
• ISBN: 9786063349065

Marilynne Robinson

Marilynne Robinson is the author of Gilead, winner of the 2005 Pulitzer Prize for Fiction and the National Book Critics Circle Award; Home (2008), winner of the Orange Prize and the Los Angeles Times Book Prize; Lila (2014), winner of the National Book Critics Circle Award; and Jack (2020), a New York Times bestseller. Her first novel, Housekeeping (1980), won the PEN/Hemingway Award. Robinson’s nonfiction books include The Givenness of Things (2015), When I Was a Child I Read Books (2012), Absence of Mind (2010), The Death of Adam (1998), and Mother Country (1989). She is the recipient of a 2012 National Humanities Medal, awarded by President Barack Obama, for “her grace and intelligence in writing.” Robinson lives in California

Previzualizare carte

clasici contemporani

Clasici contemporani Litera

pune laolaltă scriitori contemporani laureaţi

sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare

care le prefigurează statutul de „clasici".

Operele de ficţiune cele mai noi, cele mai vândute,

cele mai iubite din zilele noastre –

cărţi pe care abia aştepţi să le citeşti.

Marilynne Robinson este o romancieră și eseistă americană. S-a născut în 1943 în Sandpoint, Idaho și a absolvit magna cum laude, în 1966, cursurile Pembroke College, fostul colegiu pentru fete de la Brown University. Are un doctorat în engleză obținut la University of Washington în 1977.

Robinson a scris patru romane, Housekeeping (1980), Galaad (Gilead, 2004), Acasă (Home, 2008) și Lila (2014), toate foarte bine primite de critica de specialitate. Romanul său de debut, Housekeeping, a primit PEN/Hemingway Award și a fost finalist la Premiul Pulitzer, Galaad a obținut Premiul Pulitzer și National Book Critics Circle Award, Acasă a câștigat Premiul Orange și a fost finalist la National Book Award, iar Lila a obținut National Book Critics Circle Award și a fost finalist la National Book Award. A scris numeroase articole și eseuri, publicate în Harper’s Magazine, The Paris Review și The New York Review of Books. Romanele lui Mari­lynne Robinson tratează teme precum viața rurală și credința, iar articolele sale ating subiecte diverse, cum ar fi relația din­tre religie și știință, poluarea nucleară și politica americană contemporană.

În noiembrie 2015, The New York Review of Books a publi­cat o conversație în două părți între președintele Barack Obama și Marilynne Robinson despre istoria americană și despre rolul credinței în societate.

Traducere din limba engleză

Alina Bilciurescu

Lila

Marilynne Robinson

Copyright © 2014 Marilynne Robinson

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Lila

Marilynne Robinson

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Andreea Năstase

Corector: Ioana Patriche

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Robinson, Marilynne

Lila / Marilynne Robinson; trad.: Alina Bilciurescu. – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2371-3

ISBN EPUB 978-606-33-4906-5

I. Bilciurescu, Alina (trad.)

821.111-31=135.1

Pentru IOWA

Fetița stătea pe prispă, în beznă, aproape adormită, strângându-şi genunchii la piept de frig, după ce plânsese până-i secaseră lacrimile. Nu mai putea răcni şi ori­cum n-o auzeau cei dinăuntru, şi poate că ar fi fost şi mai rău dacă ar fi auzit-o. Cineva strigase: „Să-i închidă cineva gura plodului ăluia, dacă nu vreți să i-o închid eu!, după care o femeie o înşfăcase de braț, o tră­sese de sub masă, o azvârlise afară, pe prispă, şi închisese uşa în urma ei, iar pisicile o tuliseră sub casă. N-o mai lăsau să se apropie de ele, pentru că uneori le ridica de coadă. Brațele ei erau pline de zgârieturi care o usturau. Se târâse pe sub casă după pisici, dar chiar şi când mai prindea câte una, cu cât o strângea mai tare, cu atât mai tare se zbătea, şi o şi muşca, aşa că-i dădea drumul. „De ce tot bați în uşa cu sită? N-o să te vrea nimeni prin preajmă dacă te porți aşa. Apoi uşa se închise din nou, şi, nu după mult timp, se lăsă noaptea. Oamenii dinăuntru se potoliseră într-un final cu ciorovăiala, iar noaptea nu se mai termina. Îi era frică să stea sub casă şi îi era frică să stea sus, pe prispă, dar dacă ar fi stat lângă uşă, poate avea să se deschidă. Luna se holba direct la ea, și din pădure se auzeau tot felul de zgomote; cu toate acestea, aproape adormise atunci când Doll apăru pe cărare şi o găsi aşa, în starea asta jalnică. O luă în brațe, o înfăşură în şalul ei şi spuse:

– Păi unde să mergem dacă n-avem unde?

Copila nu ura pe nimeni pe lume așa cum o ura pe Doll. Îi freca uneori fața cu o cârpă udă sau se repezea în părul ei cu un pieptene rupt, încercând să-i descurce câlții. Doll înnopta adeseori în casa aceea, şi probabil că plătea măturând nițel. De fapt, era singura care mătura, şi în timpul ăsta bodogănea printre dinți: „Oricum nu ajută naibii la nimica, iar altcineva îi răspundea: „Atunci dă-o naibii-ncolo de treabă. Erau oameni care dormeau direct pe podea, într-o harababură de plăpumi şi saci de iută. Nici nu ştiai când se încheia o zi şi începea alta.

Când fetița se băga sub masă, uitau de ea aproape întotdeauna. Masa era împinsă într-un colț şi nu se sinchisea nimeni să se aplece şi s-o tragă afară dacă tăcea mâlc. Când Doll venea noaptea, îngenunchea lângă ea şi o învelea cu şalul ei, dar din nefericire pleca atât de devreme în zori, încât copilei îi era şi mai frig după ce, odată cu dispariția șalului, se risipea căldura, aşa că se foia şi mormăia prin somn. La deșteptare însă, găsea câte un biscuit tare, câte un măr, sau altceva, şi o cană cu apă, lăsate acolo pentru ea. O dată găsise un soi de jucărie. Era doar o castană înfăşurată într-o bucată de pânză legată cu o sfoară, cu două noduri în părți şi două jos, ca nişte mâini şi picioare. Copila îi vorbea în şoaptă şi dormea cu ea sub bluză.

Lila nu povestea nimănui despre vremurile acelea. Ştia că ar fi sunat totul foarte trist, când de fapt nu era. Doll o luase în brațe şi o înfăşurase în şalul ei.

– Stai liniştită acuma, îi spuse. Să nu cumva să-i trezeşti.

Sprijini copila pe şold şi intră cu ea în casă, păşind cât de atent şi de tăcut putea, găsi bocceaua pe care şi-o ținea în colțul ei, iar apoi ieşiră din nou în bezna răcoroasă, coborând treptele. Casa era cufundată în somn, iar afară era beznă şi vântul foşnea printre crengi. Luna se ascunsese şi începuse o ploaie atât de fină, încât doar îți gâdila pielea. Fetița avea patru sau cinci ani şi avea picioare lungi, aşa că Doll nu putea să-i acopere tot trupul, dar îi freca gambele cu mâna ei mare şi aspră, ca s-o încălzească, şi-i ştergea umezeala de pe obraz şi de pe păr.

– Nu ştiu ce-mi veni, murmură ea. N-apucai să-mi fac nici o socoteală. Ba poate că da. Nu ştiu. Cre’ că ceva, ceva socoteli mi-oi fi făcut. Orişicum, asta nu-i noapte de socoteli.

Îşi ridică şorțul ca să acopere picioarele fetei şi o duse în brațe până dincolo de poiană. Ar fi putut să se deschidă uşa şi o femeie să strige după ele: „Unde-ai plecat cu plodul ăla?" În clipa următoare ar fi închis uşa la loc, de parcă asta ar fi fost tot ce-i dicta conştiința să facă.

– Asta e, şopti Doll, vedem noi ce-o mai fi.

Drumul era de fapt doar o cărăruie bătătorită, pe care Doll umblase însă de atâtea ori pe întuneric, încât putea să sară peste rădăcini şi să ocolească hârtoapele fără să ezite sau să se împiedice. Putea merge iute chiar şi prin beznă. Şi era suficient de vânjoasă încât până şi o povară incomodă ca o fetiță cu picioare lungi să poată dormi aproape netulburată în brațele ei. Lila ştia că lucrurile nu se putuseră desfășura aşa cum îşi amintea ea, că ar fi fost purtată ușor, ca de vânt, după care apăruseră brațele acelea în jurul ei făcând-o să se simtă în siguranță, şi auzise o şoaptă în ureche care-i mângâiase singurătatea. Şi şoapta spusese:

– Tre’ să te las jos. Tre’ să găsesc un loc uscat.

Apoi se aşezară pe pământ, pe un covor de ace de pin, Doll rezemată de un copac, iar fetița ghemuită în poala ei, lângă sân, auzindu-i şi simțindu-i bătăile inimii. Ploua cu găleata. Picături mari le stropeau din când în când.

– Trebuia să ştiu c-o să plouă, zise Doll. Ş-acuma ai făcut şi febră.

Dar fetița stătea lipită de ea, nemaivoind să se mişte de acolo, dorindu-şi ca ploaia să nu se mai termine. Doll era pasămite cea mai singură femeie din lume, iar ea era cel mai singur copil, și acum erau împreună şi-şi ți­neau de cald una alteia în ploaie.

Când se opri ploaia, Doll se ridică anevoie în picioare, cu copila în brațe, şi, strângând şalul cum putu mai bine în jurul ei, îi spuse:

– Ştiu io un loc.

Capul fetiței tot cădea pe spate, iar Doll i-l ridica, încercând să n-o dezvelească.

– Aproape am ajuns.

Era tot o cabană cu prispă şi cu o curte bătătorită şi despuiată. Un câine negru, bătrân, se ridică mai întâi pe picioarele din față, apoi şi pe cele din spate, şi începu să latre, iar o femeie în vârstă deschise uşa.

– Nu-i nimic de lucru pentru tine aicea, Doll. N-avem ce-ți da.

Doll se aşeză pe prispă.

– Voiam numa’ să mă hodinesc nițel.

– Ce-ai acolo? De unde-ai luat plodu’ ăla?

– Nu contează.

– Păi atunci ai face bine să-l duci înapoi.

– Poate. Da’ nu cred c-o să-l duc.

– Atuncea dă-i măcar ceva de mâncare.

Doll nu răspunse.

Bătrâna intră în casă şi aduse o bucățică de turtă de mălai.

– Tocmai ce voiam să m-apuc de muls, zise ea. Mai bine-ai intra înăuntru, să n-o mai ții în frig.

Doll se duse cu fetița lângă sobă, unde mai venea încă puțină căldură de la maldărul de jăratic.

– Şşş, stai liniştită, şopti ea. Am ceva pentru tine aicea. Tre’ să mănânci.

Însă copila nu se putea ridica, nu-şi putea ține capul drept. Aşa că Doll îngenunche cu ea pe pardoseală ca să-şi elibereze mâinile şi ciupi câteva fărâme de turtă, pe care i le băgă pe rând în gură.

– Tre’ să înghiți.

Bătrâna se întoarse cu o găleată de lapte.

– Proaspăt şi cald de la vacă, spuse ea. Cel mai bun pentru un copil.

Mirosul acela puternic cu iz de iarbă, lapte crud într-o cană de tablă. Doll o ajută să-l bea cu înghițituri mici, susținându-i capul cu brațul.

– Dacă nu-l dă afară, înseamnă că aşa nevolnică nu-i. Acuşi arunc nişte lemne pe foc ca s-o spălăm cât de cât.

După ce se mai încălzi în odaie şi se încălzi şi apa din oală, bătrâna o ținu în picioare într-o copaie albă pusă pe jos lângă sobă, în timp ce Doll o spăla cu o cârpă şi cu o coajă de săpun, frecând puțin mai tare în locurile în care avea zgârieturi de la mâțe, acolo unde o muşcaseră puricii de nisip şi țânțarii şi se scărpinase, unde avea genunchii juliți şi unde avea obiceiul să-şi muşte mâna. Apa din lighean se murdări aşa de tare, încât îl goliră afară şi o luară de la capăt. Dârdâia din tot corpul de la frig şi de la usturime.

– Lindini, spuse femeia. Tre’ s-o tundem.

Aduse un brici şi începu să-i taie şuvițele încâlcite cât mai aproape de scalp.

– Am o lamă în mână. Ar face bine să stea locului.

Când îi săpuniră şi-i frecară capul, astfel că-i intră apă cu clăbuci în ochi, se zbuciumă şi răcni din toți rărunchii şi le trimise pe amândouă la dracu’.

– Ar fi bine s-o înveți să nu mai înjure, spuse bătrâna.

Doll îi şterse copilei fața de săpun şi de lacrimi cu marginea şorțului.

– Nu m-a lăsat inima s-o dojenesc pân’ acu’. Alte vorbulițe nici c-am auzit-o să scoată.

Îi făcură câteva rochii din saci de făină în care decupară nişte găuri pe unde să-i intre capul şi brațele. La început erau bățoase şi miroseau a stătut, căci fuseseră ținute într-un cufăr sau într-un dulap, însă aveau floricele peste tot, ca şorțul lui Doll.

I se părea că fusese o noapte lungă de tot, dar trecuseră pesemne una sau două săptămâni de când Doll o tot legăna pe genunchi, în timp ce bătrâna mişuna în jurul lor.

– Pasămite nu-ți ajung necazurile pe care le ai. Ce ți-o fi trebuit să iei cu tine un plod care o să-ți moară oricum?

– N-am s-o las să moară.

– Ei, da! De parcă ți-o sta ție în putere să hotărăşti!

– Dac-o lăsam unde era, murea negreşit.

– Da’ poate că ai ei nu-s de părerea asta. Ştiu c-ai luat-o? Ce-o să le zici când o să vină după ea s-o caute? Că-i îngropată undeva prin codru? Sau lângă stratul de cartofi? Nu-mi ajungeau necazurile mele?

– N-are să vină nimenea s-o caute, spuse Doll.

– Ai și tu dreptate. Ăsta-i cel mai ogârjit copil pe care l-am văzut în viața mea.

În timp ce vorbea astfel, amesteca într-o oală cu terci şi melasă. Doll îi dădea fetei una sau două linguri, apoi o legăna puțin, după care-i mai dădea o lingură. O legănă şi o hrăni toată noaptea, ațipind cu obrazul lipit de fruntea ei fierbinte.

Bătrâna se mai scula din vreme-n vreme ca să mai pună lemne în sobă.

– Mănâncă? Nu dă afară?

– Nu tot.

– Apă bea?

– Puțină.

Când femeia se îndepărta din nou, Doll îi şoptea fetiței:

– Să nu cumva să-mi faci vreun pocinog şi să mi te prăpădeşti. Să mă fi spetit degeaba cu tine. Să nu mi te prăpădeşti.

Apoi adăuga şi mai încet, de fata abia dac-o auzea:

– Dacă trebuie, te prăpădeşti tu oricum. Ştiu io. Dar măcar te-am scos din ploaie, nu-i aşa? Aicea ne e cald şi bine, nu-i aşa?

După un răstimp, bătrâna zise:

– Dacă vrei, pune-o la mine-n pat. Nici eu nu cre’ c-o să dorm în noaptea asta.

– Tre’ să văz dacă respiră cum trebe.

– Hai, mai dă-o şi la mine.

– S-a agățat de mine.

– Eh, atunci...

Femeia aduse plapuma de pe patul ei şi le înveli.

Fetița auzea bătând inima lui Doll şi-i simțea respi­rația ca un val care se înălța şi se retrăgea. Cum îi era prea cald, se zbătea sub plapumă, în brațele lui Doll, dar în acelaşi timp o strângea şi mai tare cu brațele de după gât.

Rămaseră la bătrâna aceea săptămâni întregi, poate o lună. Acum aerul era cald şi umed diminețile, când Doll o scotea afară ținând-o de mână, fiindcă picioarele nu i se înzdrăveniseră încă. Se plimba cu ea prin curte, şi simțea pământul reavăn şi neted sub tălpile goale. Câinele stătea tolănit la soare cu botul pe labe, fără să se sinchisească de ele. Când îi atinse blana caldă şi aspră de pe spate, mâna ei căpătă mirosul acela acru. Prin ogradă se plimbau agale pui de găină, scormonind şi ciugulind prin țărână. Doll dăduse o mână de ajutor cu grădina, dar cum să fi făcut asta oare, când copila sim­țise întotdeauna brațele cuiva în jurul ei? Se făcuseră mor­covii. Doll smulse din pământ unul subțire ca un pai.

– E moale ca o pană, spuse ea, mângâind obrazul fetiței cu frunzulițele fine. Şterse cu mâna pământul de pe rădăcină și adăugă: Uite. Poți să-l mănânci.

Fata avea un nod în gât, căci voia să spună: „Cre’ că mi-am uitat păpuşa de cârpă acolo, în casa aia. Cre’ că da. Ştia exact unde era: sub masă, în cel mai îndepărtat colț, proptită de piciorul mesei ca şi cum ar fi şezut acolo." Ar fi putut să intre valvârtej pe uşă, s-o înşface repede şi să fugă iar afară. N-ar fi văzut-o nimeni. Dar poate că Doll n-avea să mai fie acolo când s-ar fi întors, şi nici măcar nu ştia unde se aflau. Se gândi la codru. Nu era decât o păpuşă ponosită de cârpă, îmbâcsită de la mâinile ei, fiindcă nu-i dădea drumul niciodată. Dar o azvârliseră afară pe prispă înainte s-o poată lua cu ea, şi mâțele n-o lăsaseră să se apropie de ele, iar apoi venise Doll şi habar n-avea de ce plecaseră, nu înțelesese deloc asta. Aşa că lăsase păpuşa în urmă. Nu asta fusese in­tenția ei.

Doll scoase mâna fetei din gură.

– Nu te mai muşca aşa. Ți-am zis de-o mie de ori.

O dată îi mânjiseră mâna cu muştar, sau îi dăduseră cu oțet, dar şi-o linsese, fiindcă o ustura. Îi înfăşuraseră mâna într-o cârpă, şi când o sugea, îi curgea sânge, iar cârpa se înroşea.

– Mai bine m-ai ajuta la plivit. Ai face ceva cu mâna aia.

Stăteau în genunchi una lângă alta, sub soarele dogoritor, în mirosul de țărână, şi smulgeau toate ierburile care nu erau morcovi, toate frunzulițele vânjoase cu rădăcini albe.

Bătrâna ieşi să se uite la ele.

– E tare spălăcită. Vezi să n-o arză soarele. Are să se scarpine iarăşi.

Îi întinse mâna copilei, iar aceasta o apucă.

– M-am tot gândit s-o cheme „Lila". Am avut o soră pe care-o chema aşa. Dacă-i dai un nume frumos, poate c-o să fie şi ea frumoasă când creşte.

– Poate, spuse Doll. Nu contează.

*

Într-o zi, fiul bătrânei veni acasă cu o nevastă; acum chiar nu mai era destul de lucru şi pentru Doll, aşa că nu mai putea rămâne. Femeia îi îndesă într-o boccea cât de multe lucruri putea să ducă, putând să țină şi co­pilul în brațe în acelaşi timp, fiindcă nu se întremase îndeajuns ca să poată străbate distanțe lungi, iar fiul ei le arătă cum să ajungă la drumul principal. După câteva zile de mers, îi găsiră pe Doane şi pe Marcelle. Poate că Doll îi căutase. Toată lumea zicea că Doane era om cinstit, de bună-credință, şi că dacă-l tocmeai, puteai să te bizui că avea să-ți muncească o zi cum se cuvine. Desigur, nu era numai Doane. Mai erau şi Arthur cu cei doi băieți ai lui, Em şi fata ei, Mellie, şi mai era şi Marcelle, nevasta lui Doane. Erau soț şi soție.

Multă vreme Lila nu ştiuse că cuvintele erau formate din litere sau că anotimpurile aveau şi alte nume decât „semănat şi „secerat. Mergeai spre sud ca s-o iei înaintea vremii, mergeai spre nord când venea timpul recoltei. Trăiau în Statele Unite ale Americii. Asta o aflase de la şcoală.

– Mă rog, socot că trebuiau să-i spună cumva țării ăsteia, zise Doll.

O dată, Lila îl întrebă pe reverend cum se scrie Doane. Oare la ce-o fi crezut că se referea? Done? Down? Poate don’t, cum uneori nu pronunța t-ul final? Nu era niciodată sigur ce anume ştia sau nu ştia ea, şi-i părea rău s-o vadă rănită atunci când se înşela.

Stătu câteva clipe pe gânduri, apoi râse.

– Poți să-l foloseşti într-o propoziție, te rog?

– Demult cunoşteam un bărbat pe care-l chema Doane.

– Ah, am înțeles, spuse el. Eu am cunoscut un Sloane la un moment dat. S-L-O-A-N-E.

Cât de bătrân era reverendul, şi tot mai roşea uneori.

– Deci ar putea fi la fel. Dar cu D în față.

– Asta a fost când eram mică. Zilele trecute mă gândeam la vremurile de demult.

Nu i-ar fi zis nici măcar atât, doar că-l văzuse roșind şi mai tare atunci când îi spusese că era vorba de un bărbat.

– Aşa deci, zise el încuviințând din cap.

Reverendul nu-i cerea niciodată să vorbească despre vremurile de demult, ca și cum nu și-ar fi îngăduit să se întrebe pe unde umblase fata, cum trăise în toți anii aceia înainte să intre udă leoarcă în biserică, adăpostindu-se de ploaie. Doane zicea mereu că bisericile nu-ți vor decât banii, aşa că stăteau cu toții departe de biserici, trecând pe lângă ele de parcă ar fi fost mai deştepți decât ceilalți. De parc-ar fi avut vreun ban pe care bisericile să-l vrea de la ei. Dar ploua torențial şi era duminică, aşa că nu era altă uşă deschisă unde să se poate adăposti. O surprinseseră lumânările. Poate că i se părea totul atât de frumos pentru că nu mai luase nimic în gură de o bună bucată de vreme, și uneori asta face lucrurile să pară mai luminoase. Mai luminoase şi mai îndepărtate. De parcă ai atinge un geam de sticlă dacă ți-ai întinde mâna înainte. În timp ce-l privea, uită că se afla în aceeaşi încăpere cu el şi că reverendul o observa. În dimineața aceea botezase doi prunci. Era un bărbat înalt şi în vârstă, cu păr argintiu, şi luase în brațe pe fiecare din pruncii aceia firavi cu cea mai mare blândețe din lume. Unul purta o hăinuță lungă care i se revărsa peste braț, iar atunci când scâncise puțin de la apa pe care i-o turnă pe frunte, reverendul spusese:

– Ei, sigur ai scâncit şi când ai venit pe lume. Asta înseamnă că eşti viu.

Lilei îi trecu prin minte că şi ea se născuse a doua oară în noaptea aceea în care Doll o ridicase de pe prispă, o înfăşurase în şalul ei şi o purtase în brațe prin ploaie. „Nu-i mama ta, se vede."

Fata aia părea să le ştie pe toate. Mellie. Putea să se lase pe spate ducându-şi brațele peste cap până când palmele îi atingeau podeaua. Putea să facă roata.

– Io ştiu că femeia aia nu-i mama ta, spuse ea. Îți zice chestii pe care maică-ta ți le-ar fi zis de mult. „Nu-ți mai suge mâna"? De parcă ai fi un țânc? Cre’ că eşti orfană. Am cunoscut o orfană odată, adăugă ea. Avea nişte picioare slăbănoage ca ale tale. Şi nici nu putea să vorbească. Cre’ că d-aia şi era orfană. Nu se născuse cum trebe.

Mellie era interesată de ele, spre deosebire de ceilalți. Rămânea în urmă ca să meargă în același ritm şi-şi apro­pia fața de cea a fetei ca să se holbeze la ea.

– Are rana aia la picior. Asta-i problema. Dă-i cu nişte alifie de păpădie. Uite, am eu. Fac pariu c-aş putea s-o duc în brațe. Sigur aş putea.

Mânca floarea de la păpădii, partea galbenă, sau mes­teca trifoi roşu. Avea pielea negricioasă, cu pistrui, şi părul decolorat de soare, chiar şi sprâncenele şi genele îi erau aproape albe.

– Nu pot să sufăr vechitura asta de salopetă. Băieții au purtat-o până nu le-a mai venit, şi acuma o port io. E toată numa’ petice. Doane zice că e mai bună la mun­că. Dar am şi o rochiță. Mami o să-i desfacă tivul.

Apoi o tulea mergând în mâini.

– Îi place să sâcâie omul. N-o băga în seamă, zise Doll.

Pe vremea aceea, Lila nu vorbea.

– Poa’ să vorbească, spunea Doll. Doar că nu vrea.

Asta şi pentru că Doll îi oferea tot ce-i trebuia. Încă o mai trezea noaptea ca să-i dea câte o lingură de păsat rece. Lila nici nu ştiuse ce-i aia să sudui până nu-i spusese Doll. Pentru ea, de cele mai multe ori însemna pur şi simplu „lasă-mă-n pace. O dată îi zisese bătrânei să se ducă la dracu’ cu cocoaşa ruptă, iar bătrâna o smucise în sus, o plesnise şi-i spusese: „Da’ mai termină odată cu sudălmile astea! Adusese de undeva o sticluță cu o tinctură pentru rana de la picior care tot nu se vindeca, şi chiar dacă usturase când i-o pusese, femeia se simțise ofuscată că fata reacționase atât de urâcios. Lila nu ştia unde să se ascundă, aşa că fugise într-un colț, unde se ghemuise, făcându-se cât de mică putea, şi închisese ochii strâns.

– Bată-mă să mă bată! spusese femeia. Doll, vino-n­coace! Iar s-a băgat la colț. N-am văzut aşa copil de când sunt!

Doll intrase în odaie şi îngenunchease lângă ea, mirosind a sudoare şi a raze de soare, o ridicase în poală şi-i şoptise:

– Ce faci, iarăşi îți muşti mâna ca un țânc?

Bătrâna îi adusese şalul, iar Doll îl înfăşurase în jurul ei.

– E plodul tău, Doll, zisese femeia. De mine nu ascultă defel.

Nu vorbiseră niciodată despre toate acestea, nici măcar un cuvânt în tot acel amar de ani. Nici de casa de unde o furase Doll, nici de bătrâna care le găzduise după aceea. Păstraseră însă şalul acela până se subțiase ca o pânză de păianjen. Lila simțea fiorul tainei pe care o împărtăşeau de fiecare dată când o lua pe Doll de mână și Doll i-o strângea uşor, de fiecare dată când se culca sleită de puteri în scobitura trupului lui Doll, cu brațul lui Doll la căpătâi, învelită în şal. Ani buni după ce devenise un copil ca oricare altul, dacă urmau să aibă de-a face cu alți oameni, Doll îi şoptea la ureche: „Să nu sudui!", după care râdeau împreună, bucuroase de secretul lor. Nu aduceau niciodată vorba despre nopțile petrecute în câte un culcuş improvizat, până unde nu mai răzbătea lumina focului lui Doane, sau zilele întregi când umblaseră în urma oamenilor lui Doane, la distanță, ca şi cum mergeau doar din întâmplare pe acelaşi drum.

Se descurcau singure fiindcă aveau un sac cu mălai şi o crăticioară în care să-l fiarbă. În fiecare seară, Doll făcea focul. Pe drum se uita tot timpul după de-ale gurii. Prinse un iepure cu şorțul, îl ucise cu un pietroi şi-l găti în seara aceea cu o mână de spanac-porcesc. Dibui un cuib plin cu ouă. Găsi cicoare şi-i fripse rădăcinile, tare bune pentru durerile de burtă, după cum zicea. Apoi, într-o dimineață, luă copila, intră într-un câmp de porumb tânăr după oamenii lui Doane şi începu să smulgă buruienile dintre rândurile unde nu le ajungeau prăşitoarele, iar ei nu-i ziseră nimic. Lila stătea tot timpul lângă ea, ținând-o de fustă. Când Mar­celle aduse o găleată cu apă pentru ceilalți, veni şi la ele. Doll îi mulțumi, puse cana la gura fetei, apoi îşi şterse mâna de rochie, îşi înmuie vârful degetelor în cană şi-i spălă praful de pe chip. Când picăturile reci de apă i se prelinseră pe bărbie şi pe gât, până la rochia îmbibată de sudoare, începu să râdă.

– Ia te uită că a prins glăscior! spuse Doll surprinsă.

Marcelle le privea, aşteptând să-i dea înapoi cana.

– Să-nțeleg c-a fost bolnavă o vreme?

– A fost, zise Doll încuviințând din cap.

– Ar putea să meargă în căruță. Ai multe de cărat.

– Nu se dezlipeşte de mine.

– Atuncea pune-ți catrafusele în căruță.

Doll nu cerea niciodată nimic, dar a doua zi de dimi­neață, după ce-şi strânse bocceaua, Doane veni la ea, i-o luă şi i-o puse în căruță.

– Avem nişte barabule pe jăratic. Vino şi dumneata.

După episodul acela, Lila şi Doll făcură parte dintre oamenii lui Doane, atâta vreme cât soarta fu de partea lor. Asta însemna cam opt ani, numărând înapoi de la Crah, fără să pună la socoteală anul când Doll o pusese să se ducă la şcoală. Pentru ei, perioada neagră începu când le muri catârul, cam cu doi ani înainte ca toată lumea să înceapă să sărăcească şi vântul să aducă numai praf. Întreaga lume părea să se schimbe în perioada aceea. Mai întâi se duse catârul, ceea ce însemna că nu mai aveau nici un folos pentru căruță. Nici măcar nu reuşiră s-o vândă, şi fură nevoiți să-şi abandoneze majo­ritatea catrafuselor. Animalul se prăpădi pe o bucată de drum neumblată, unde nici nu s-ar fi aflat dacă măcar ar fi dat vreun semn că avea de gând să moară. Pur şi simplu se prăvăli în genunchi şi se răsturnă pe-o parte pe când Arthur încerca să-l readucă pe făgaş.

Lila auzi despre Marele Crah ani buni după ce se întâmplase, şi nu înțelese ce era de fapt nici măcar atunci când îi cunoscu numele. Dar i se părea că-i dăduseră un nume nimerit. Fusese ca o furtună din acelea care lovesc atunci când dormi, poate chiar fără să te trezească, dar când te scoli dimineața găseşti totul distrus sau nu mai găseşti nimic. Majoritatea fermierilor care-i cu­noş­teau pe Doane şi pe Marcelle vânduseră şi plecaseră, sau plecaseră pur şi simplu, iar cei care rămăseseră pe loc nu angajau pe nimeni, fie că n-aveau nevoie, fie că n-aveau cu ce să-i plătească. Fuseseră însă câțiva ani în care păreau să știe cine erau, unde ar trebui să se afle şi ce trebuiau să facă. În acei câțiva ani, copila începuse să se înzdrăvenească şi să crească, Doll era încă cea pe care o ştia, iar Mellie încă îi sâcâia cu năzbâtiile ei, ca un drăcuşor cu caş la gură care se străduieşte să învețe mersul lumii. Serile, Doane mai lipsea uneori din tabără, fiind plecat să facă vreun troc cu beneficii reciproce, sau vreo învoială cu cineva pentru care urmau să lucreze. De îndată ce se întorcea, o căuta pe Marcelle fără să scoată o vorbă, iar când o vedea, se ducea lângă ea, şi-ți dădeai seama că-i zburaseră toate grijile