Fauritorul de baghete magice

De Ed Massesa

Un nou titlu din colectia Aventura si Mister, o noua poveste care va va introduce in universul misterului. Corint Junior va prezinta noutatea editoriala Fauritorul de baghete magice.

Totul a pornit intr-un castel retras, ascuns intr-o padure din Romania. Henry Leach al VIII-lea nu stie inca, dar este urmasul unei generatii stravechi de fauritori de baghete magice. Asta inseamna ca a mostenit puteri nebanuite, un cufar cu obiecte misterioase si multe necazuri. Dar cea mai mare problema cu care trebuie sa se confrunte zi dupa zi este sora lui mai mica, Brianna, care a avut dintotdeauna talentul special de a-i sta in cale. Mai ales acum, cand Henry este pe cale sa realizeze prima lui vraja adevarata, iar Brianna este prinsa la mijloc si lucrurile scapa de sub control.

Cu ajutorul lui Coralis, Marele Maestru al Baghetelor, si al unui vultur care nu este ceea ce pare, Henry spera sa readuca lucrurile la normal. Numai ca luna rea sta sa rasara si un fauritor de baghete malefic le incrca planurile, iar Henry va invata pe propria-i piele ca lumea in care traieste nu mai este ca inainte.

• Limbă: Română
• Editor: Corint
• Data lansării: 17 feb. 2018
• ISBN: 9786067932669

Previzualizare carte

el

Henry Leach al VIII-lea ținea bagheta între degetul mare și arătătorul mâinii stângi, cu un gest delicat. Îndrumarul făuritorului de baghete magice era deschis pe pat, lângă el, sprijinit de o pernă. Cartea era încadrată de imprimeul cu lună și stele de pe lenjeria de pat, care părea să vină în continuarea constelațiilor ilustrate în carte.

Se concentră așa de tare, că-i apărură câteva cute de încruntare pe șaua nasului. De atâta concentrare, cartea și cearșaful ajunseră să se contopească. O să-i iasă figura de data asta! Știa sigur c-o să-i iasă...

― Ce faci, Henry?

Se alese praful de toată concentrarea lui când auzi vocea Briannei, răsunând ca un țipăt de bufniță într-o pădure pustie.

Henry icni și sări din pat, strângând instinctiv bagheta în mână, nu cumva s-o scape.

― Cară-te, Brianna! Asta-i camera mea, îi spuse înfundat, dintr-o răsuflare.

La cei opt ani ai ei, Brianna era ca un dinte care se mișcă, dar nu vrea să cadă – ținându-se de un fir nevăzut, complet inutil, dar refuzând să se dea bătut.

― Să te văd cum mă dai afară!

Brianna își încrucișă brațele la piept. Henry își lăsă capul în jos și își imagină rădăcini țâșnind din degetele ei de la picioare, înfigându-se în covor.

Slăbi strânsoarea și se uită lung la baghetă, întrebându-se: Și dacă o avea într-adevăr puteri magice? Oricât exersase, n-avea nicio dovadă că bagheta era altceva decât un băț care arăta fistichiu, dar poate – poate, poate – era un picuț de magie acolo. Nu-i trebuia decât un strop de magie și putea s-o facă pe Brianna să dispară.

― Dă să văd și eu! zise Brianna, întinzând mâna spre baghetă.

Contaminare!

În îndrumar se spunea ce se putea întâmpla dacă lăsa bagheta pe mâna altcuiva. Baghetele contaminate aduceau tot felul de belele. Și, deși nu era sigur cum puteai mai exact să contaminezi o baghetă, era sigur că, orice-ar fi fost, soră-sa era în stare de asta.

Henry feri imediat bagheta din calea ei și-o ascunse la spate.

― Te spun mamei că nu vrei să mi-o dai și mie! se plânse Brianna, cu un rânjet de drac împielițat în colțul gurii.

Dacă exista ceva mai enervant decât felul cum se furișa Brianna pe lângă el, era vocea ei de pârâcioasă, care-l amenința mereu c-o să fie pedepsit de mama și de tata pentru vreo boacănă pe care n-o făcuse de fapt.

Henry își dorea așa tare să creadă că magia există. Ce rău se putea întâmpla dacă făcea o încercare?

Afară pe geam se vedea cerul liber, senin, de unde-i pândea prima lună plină de primăvară. Henry se concentră pe baghetă și o flutură deasupra capului Briannei.

Brianna e o belea.

Ajută-mă să scap de ea!

Încheie cu un arabesc și îndoi încheietura, sperând că așa va face vraja și mai puternică. Nu se întâmplă nimic.

Mă rog... nu chiar.

Briannei îi pieri rânjetul.

Începu să-i tremure buza de jos.

Ochii ei albaștri se umplură de un șuvoi de lacrimi.

― Nu, Brianna, se rugă Henry de ea. Te rog eu!

Prea târziu. Brianna trase aer în piept și Henry știu c-o încurcase. Și-o imagina adesea ca pe un vulcan, fierbând mocnit și....

― OAAA!

Și gata, a erupt!

― Henry! zbieră mama lui de la parter.

― Răzgâiato! îi șuieră Briannei, făcând-o să urle și mai tare.

Se auziră pași apăsați pe treptele care duceau spre camera lui. Nu erau pași ușori, de femeie. Henry îndesă bagheta în buzunar.

― Ce se întâmplă aici? îi întrebă tatăl lor din prag, pe un ton sever.

― Tati!

Brianna se scremu să verse un nou șuvoi de lacrimi.

― Henry nu-mi dă și mie!

Își aruncă părul lung și șaten pe spate, uitându-se la el cu ochii ei căprui-închis – numărul ei obișnuit, „uită-te la sărăcuța de mine!".

Henry se încordă, pregătindu-se pentru ce era mai rău.

O bună bucată de vreme, tatăl lor nu zise nimic însă. În loc de asta, adulmecă din prag și îl studie curios pe Henry, înainte de a-și întoarce în sfârșit privirea spre Brianna.

― Bine, Brioșă. Du-te un pic la mami, bine?

Brianna clipi. Henry își imagină cât de mirată era – tactica ei obișnuită de a-l băga în bucluc dăduse greș! Și, mai ciudat, nimeni nu-i mai spusese Brioșă de când era în clasa întâi și venise într-o zi de la școală zicând că era un nume pentru copii mici.

― Du-te! o îndemnă tatăl lor. Mami are ceva să-ți dea.

Dacă i-ar fi zise ce era acel „ceva", poate că nu s-ar fi dus. Dar Brianna era curiozitatea întruchipată. Plecă fără să mai zică nici pâs, scoțând limba la Henry când să treacă după colț.

Henry se pregăti să se apere.

― Tată, ea a...

― Știu, zise tatăl lor calm.

Luă o carte de benzi desenate de pe dulapul lui Henry și începu s-o răsfoiască nonșalant, în timp ce se uita în jur. Încreți din nas și continuă să adulmece. Când se așeză pe marginea patului, își scoase ochelarii și începu să se frece la ochi, un lucru pe care, observase Henry, îl făcea des în ultimul timp – ca și cum era mereu obosit.

― Vino încoace, Henry, îi zise, bătând cu palma locul de lângă el.

Uneori Henry își imagina că are un șaselea simț, ca Spider-Man, care-l avertiza înainte să se întâmple ceva rău. Nu și de data asta – intuiția lui de Spider-Man nici măcar nu zvâcni.

Dar nu era pregătit să lase garda jos. Lacrimile Briannei îl băgau întotdeauna în bucluc.

Văzându-l că șovăie, tatăl lui zâmbi.

― N-o să-ți fac morală de data asta. Trebuie doar să stăm un pic de vorbă.

Henry se trânti pe pat. Stând așa unul lângă altul, Henry realiză, cum i se întâmpla de multe ori, că semăna mult mai mult cu maică-sa. Pielea lui ușor cafenie și părul negru, tuns scurt, moștenite de la strămoșii nativi americani, pe linie maternă, se deosebeau clar de tenul lăptos, de irlandez, al tatălui lui și de freza lui roșcovană.

― Tată, Brianna a...

― Cum te descurci cu bagheta? îl întrerupse tatăl lui.

Întrebarea îl luă prin surprindere. De când îi dăruise îndrumarul, cu câteva săptămâni în urmă, tatăl lui nu se arătase prea interesat de cât citise Henry din carte – cu atât mai puțin să afle dacă urmase instrucțiunile din carte privind confecționarea și personalizarea unei baghete. Henry luase treaba foarte în serios – dar știa că adulții aveau obiceiul să considere astfel de lucruri simple copilării.

Scoase bagheta din buzunar, ținând-o ușurel între degete – ca un dirijor –, întocmai cum scria în carte.

În ultimele câteva săptămâni urmase pașii meniți să-i imprime baghetei ceva din personalitatea lui. Partea de jos a baghetei, cam o treime, era goală pe dinăuntru, astfel că strecurase acolo mai multe obiecte care-i reflectau pasiunile:

– o pană de gaiță albastră, pasărea lui preferată;

– o piatră cenușie, străbătută de o vinișoară de cuarț trandafiriu – arăta spectaculos;

– o fiolă cu apă din acvariul în care ținuse mormoloci până când se transformaseră în brotaci. Se gândea că era, cu siguranță, ceva special la apa în care se petrecuse o asemenea transformare și își dorea ca bagheta lui să capete o asemenea putere.

Colorase de asemenea bagheta, în mod ingenios. Din camera lui vedea uneori gaițele ciugulind cireșele pietroase dintr-un pom ascuns în celălalt capăt al curții. Adună câteva dintre fructele căzute din pom, le storci până când obținu o pastă și frecă bagheta cu zeama rămasă. Se gândi că asta avea să fie încă o legătură cu gaițele albastre. Și, la urma urmelor, violetul era culoarea lui preferată. Norocul lui, pentru că dură săptămâni întregi până i se luă culoarea de pe mâini.

― Arată bine, Henry.

Văzu o sclipire ciudată în ochii tatălui lui, pentru o clipă doar.

― De fapt, arată din ce în ce mai bine, pe zi ce trece.

Henry o răsuci delicat, ținând-o cu două degete, gândindu-se cât muncise s-o personalizeze. Era încântat de cum arăta. Își dorea numai să și facă ceva.

Simți o furnicătură în buricele degetelor, ca și cum s-ar fi electrizat. Tresări și, pentru a doua oară în cursul serii, fu cât pe-aci să scape bagheta din mână. Simți un miros ciudat – aducea vag cu mirosul de lemn ars.

― Ai grijă, fiule, îi șopti taică-său, pe un ton straniu. Ai ceva foarte special aici.

Henry dădu să-i răspundă, dar era ca hipnotizat de furnicăturile care-i străbăteau mâna.

Da, își zise, bagheta mea e foarte specială.

Auzea în continuare vocea tatălui său, murmurând ceva înfundat, ce aducea cu niște note muzicale. Vederea i se încețoșă pe margini, dar bagheta se vedea în continuare foarte limpede. Dintr-una din marginile tulburi se ivi mâna tatălui său, apropiindu-se încet de baghetă.

Henry se încruntă. Ceva nu era în regulă.

Tonalitatea melodioasă din glasul tatălui lui lăsă locul unui timbru mai jos, de rău augur.

De data asta i se trezi al șaselea simț. Contaminare!

Avu o reacție inconștientă și simți cum îl furnică tot brațul, trecând prin baghetă. Din vârful baghetei țâșni o scânteie și Henry își veni în brusc în fire, amintindu-și unde era. Dintr-o singură mișcare, feri bagheta, trăgând-o, să nu poată ajunge tatăl lui la ea și se uită surprins la el.

Pentru o fracțiune de secundă, Henry surprinse un vârtej – o galaxie în miniatură, cu stele rotitoare și aburi în jur – care se ivise în albul ochilor tatălui său.

Tatăl lui scoase un icnit – sau un șuierat, poate – și se ridică imediat din pat. Din trei pași era la geam, o siluetă profilată în lumina lunii.

Henry era înspăimântat. Dar teama lui era împletită cu o undă de curiozitate.

― Ce-a fost chestia asta? își întrebă tatăl. A fost... magie?

Din ziua în care primise cartea, Henry își închipuise că va face o baghetă care să-i dea puteri nemaivăzute. Puterea de a-l preface pe Billy Budansky în broscoi, pentru că-l hărțuia în autobuz, în drum spre școală. Sau să-i prefacă limba lui Mary Cooper într-o tigaie când se scălâmbăie la el pentru că a luat o notă mai mare la mate. Sau să transforme hârtia igienică în bani, îndeajuns de mulți cât să-i ia mamei o mașină nouă sau cel puțin una mai bună. Și, dacă mai rămânea un pic de magie, să facă să apară și câteva zeci de cărți de benzi desenate pentru el.

Dar chestii de genul ăsta nu li se întâmplau unor persoane ca Henry. Se întâmplau în filme.

Efecte speciale. Vrăjitorii pe calculator.

Dar poate că nu.

Tatăl lui Henry îl privi din celălalt capăt al camerei, cu ochelarii în mână. Avea o privire calmă și blândă – și absolut normală. Se prea poate să-și fi imaginat toată chestia. De imaginație cu siguranță nu ducea lipsă.

Se uită din nou la baghetă.

― Henry!

Tatăl lui îi trase un cot.

Henry se uită de la baghetă la taică-său, care era așezat lângă el pe pat. Cum de ajunsese atât de repede din capătul camerei până aici?

Și, uitându-se în vârtejul de stele care apăruse din nou în ochii lui, un răspuns se înfiripă în mintea lui Henry, la cei unsprezece ani ai lui:

Nu s-a întâmplat, de fapt...

Vocea tatălui lui îi răsună la ureche, ca o melodie.

Nu s-a întâmplat, de fapt...

Tatăl lui îi zâmbea și dădea din cap, vrând parcă să-i confirme acel gând.

Nu s-a întâmplat, de fapt...

Muzica se întrerupse.

Henry clipi de parcă tocmai se trezise din somnul de după-amiază. Se uită de jur împrejur, prin camera pustie, dând cu ochii de bagheta îndesată în Îndrumarul făuritorului de baghete magice.

Într-o bună zi o să-i dea el de cap.

Aproape într-o doară, Henry se hotărî să verifice cu dicționarul dacă scrisese corect și zise mersi că-i venise ideea. Foarte atent, copie mesajul pe o foaie nouă, înlocuind peltea cu belea. Fusese cât pe-aci să facă ditamai gafa – spunând despre Brianna că e o dulceață. Dacă ar fi făcut așa o greșeală, Coralis probabil c-ar fi aruncat cât colo scrisoarea, fără să-i mai răspundă.

Henry îndesă scrisoarea într-un plic alb, simplu, pe care scrise doar Coralis, Mare Maestru al Baghetelor, lipindu-l apoi. Se simțea foarte plin de el stând la masa de lucru a tatălui lui, în biroul acestuia, scriind un mesaj adresat direct Marelui Maestru al Baghetelor! Și își zise că tatăl lui n-o să se supere că folosise o coală din hârtia cea mai bună pentru o ocazie așa importantă.

Se uită țintă la plic. Coralis exista cu siguranță... pe undeva. Dar Henry nu se putea baza decât pe îndrumarul scris de Marele Maestru în persoană – în care acesta nu oferea prea multe detalii personale. Pe lângă instrucțiunile despre întreținerea și păstrarea baghetelor, îndrumarul lui Coralis includea informații fantastice despre puterea naturii și povești captivante despre purtătorii de baghete care reușiseră s-o strunească. Dar nu conținea aproape nimic despre Coralis însuși.

Și, în ciuda strădaniilor lui Henry, nu găsise vreo informație nicăieri altundeva. Încercase mai întâi la bibliotecă, dar nu găsi referiri la nicio altă carte scrisă de Coralis – de fapt, nici măcar îndrumarul nu apărea în baza de date a bibliotecii, ca și cum nici n-ar fi existat. Apoi profitase de răstimpul de lucru pe calculator la ora de științe, ca să caute informații despre Coralis, folosind toate cuvintele-cheie care-i veniră în minte. Nu găsise nimic și îl costase scump – luase 7 a doua zi la un extemporal neanunțat. Dat fiind că științele erau materia lui preferată, profesorul se declarase „îngrijorat și dezamăgit". Dar Henry nu pomenise nimic de proiectul lui secret și acceptase temele în plus, spre a compensa faptul că luase notă mică.

Aproape că pare că Maestrul Coralis nu vrea să fie găsit.

Și cum putea să-i trimită o scrisoare cuiva care nu voia să fie găsit?

O boare de vânt pătrunse pe fereastra deschisă din dreptul biroului mare de lemn, suflând câteva hârtii stinghere. Henry prinse un colț al scrisorii cu o carte îmbrăcată în piele aflată pe birou.

Și-apoi îi atrase atenția cartea. Pereții biroului erau acoperiți de rafturi pline de cărți – tomuri impresionante îmbrăcate în piele cafenie, cu scris auriu. Dar ceva îi atrase privirea la cartea asta. Părea foarte veche și coperta era împodobită cu un simbol misterios. Nu se vedea niciun titlu, niciun nume de autor – cel puțin, nu în vreo limbă pe care s-o fi văzut până atunci.

Se gândi în treacăt să copieze simbolul ăla în scrisoare, în încercarea de a-l da pe spate pe Coralis. Încercă să se concentreze asupra lui, dar, de fiecare dată când era convins că-l deslușise, începea să-i tremure dinaintea ochilor – lumina și umbra îi jucau feste. Probabil că-i o idee proastă, oricum, își zise. Habar n-avea, se prea putea să simbolizeze ceva gen balet, budincă instant sau cafea chiar, care nu-i plăcuse de nicio culoare tatălui său mai demult, dar de care nu se mai sătura mai nou.

Uitându-se prin biroul tatălui său, descoperi încă trei cărți care păreau din aceeași serie cu cea de pe masa de scris. Erau puse pe raftul cel mai de sus, ca să nu se ajungă ușor la ele. După ce chibzui o clipă, Henry trase scaunul și se cocoță pe el, luându-le de-acolo și punându-le pe toate patru teanc pe masă.

Atinse coperta cărții aflate cel mai aproape, simțindu-i textura. Deși în birou era cald, cartea era rece la atingere. Trase cu ochiul spre ușa deschisă, aproape convins c-o să-l vadă pe tatăl lui în prag. Nu reușea să scape de senzația că vedea ceva ce n-ar fi trebuit să vadă.

Dar era o prostie. La urma urmelor, erau doar niște cărți. Și nu i se tot spunea să citească?

Chiar și-așa, îi tremură un pic mâna de emoție când deschise cartea. Cotorul cărții trosni. Nici măcar Henry, cu imaginația lui, mai vie ca a oricărui băiat de unsprezece ani, n-ar fi putut să bănuiască peste ce-o să dea când deschise cartea. Pe coperta interioară erau caligrafiate cu grijă șapte cuvinte care-l luară prin surprindere:

Da, Henry, cărțile astea sunt pentru tine.

Nu era dedicația obișnuită – Pentru Henry, cu drag, mama – care apărea pe multe dintre cărțile lui. După cum era formulat, părea că cineva anticipase acest moment, dându-i permisiunea să le ia.

Și nu mai văzuse scrisul ăsta în viața lui.

Trebui să facă mai multe drumuri. Cărțile erau mari și cam grele. Dar reuși să le ducă pe rând în camera lui, fără să-și bage nasul pârâcioasa de soră-sa. Închise ușa după el și împinse un scaun sub clanță, ca să țină la distanță musafirii nepoftiți pe nume Brianna.

La poalele patului era un cufăr verde de metal. Îi aparținuse stră-străbunicului lui, care fusese un pompier renumit pentru curajul lui, cu mulți ani în urmă. Pe cufăr era imprimat, cu litere de-o șchioapă, numele „Henry Leach al IV-lea". Fusese foarte încântat când tatăl lui i-l dăruise și-i povestise cum Henry Leach al IV-lea își riscase viața în timpul marelui cutremur din San Francisco din 1906. Era mândru să poarte numele unui erou american în carne și oase.

Henry formă cifrul secret și deschise încet cufărul. Ținea în el multe dintre comorile lui. Pe unele, cum ar fi fost colecția lui de minerale rare și yo-yo-ul în formă de Millennium Falcon, voia doar să le țină departe de Brianna. Dar alte obiecte erau cele pe care nu voia să pună nimeni mâna – cum era bagheta, pusă la loc sigur în carte.

Henry își ținea îndrumarul înfășurat cu grijă în ce mai rămăsese dintr-o păturică pe care o purtase peste tot cu el până să împlinească patru ani. Pătura era ruptă și zdrențuită pe margini. De la atâtea pete, lăsate de feluri de mâncare uitate, bejul deschis era acum un gri murdar, o culoare nu foarte deosebită de culoarea pisicii lui. Dar îi era în continuare la fel de dragă ca toate comorile lui. Unul dintre primele lucruri pe care le adăugase la baghetă fusese un fir desprins din pătură. Nu putea să-și închipuie un obiect mai personal.

În timp ce muta îndrumarul înfășurat în pătură, ca să facă loc pentru tomurile noi, îl străfulgeră un gând. La începutul oricărei cărți e o pagină care oferă tot felul de informații despre când și unde a fost publicată. Doamna Verity, bibliotecara din oraș, spunea că aceea este pagina de copyright. Poate că adresa lui Coralis apărea pe pagina aceea din îndrumar!

Henry studie zadarnic cartea. Nu exista nicio pagină de copyright, nicio informație despre cine publicase cartea, nimic despre autor. Se întrebă de unde o cumpărase tatăl lui, de fapt. Nu semăna cu nicio carte pe care s-o fi găsit vreodată la bibliotecă, era veche și împânzită de sfaturi scrise de mână pe margini.

― Henry! îl strigă Brianna din curtea din spatele casei.

Se uită pe geam, gata să-i zbiere să-l lase în pace. Din nefericire, de cum se uită la ea, își dădu seama ce se întâmplase.

Brianna ținea un tenis de șiret, departe de ea, ținându-se cu cealaltă mână de nas.

― Am călcat în caca, Henry, se tângui. Vino să-l cureți!

Era o solicitare pe care nu putea s-o refuze. Se rugase să i se dea voie să țină o pisică și într-un final i se îndeplinise dorința. (De fapt, se rugase să primească o bufniță, dar amândoi părinții îi spuseseră „nu" fără drept de apel.) Aleseseră o pisică în vârstă de trei ani de la adăpostul pentru animale. Omul de la adăpost nu-i mințise când le spusese că pisica învățase să folosească litiera. Ce nu le spusese era că nu-i plăcea deloc să facă la litieră, preferând să-și facă nevoile în aer liber. Folosea toată curtea din spate pe post de litieră și era responsabilitatea lui Henry să strângă în urma ei.

― Cobor imediat. Numai nu încerca să-l ștergi tu!

Tot ce reușea să facă era să-l îndese în șănțulețele în formă de floare de pe talpa tenișilor, astfel că era și mai greu de curățat.

Înfășură din nou cartea în pătură și o îndesă la loc în cufăr, închizând și încuindu-l înainte de a da fuga afară s-o ajute pe sora lui.

După ce termină de curățat, trecând grăbit pe lângă biroul tatălui său, în drum spre baie, surprinse cu coada ochiului o mișcare neașteptată. Făcu imediat cale întoarsă și zări coada unei păsări care tocmai ieșea pe geam. Se duse glonț în cameră, ajungând la geam taman la țanc pentru a vedea o pasăre mare dând colțul după casă și făcându-se nevăzută. Era mult mai mare decât o gaiță albastră și avea penele colorate în cafeniu, alb și galben.

Se întoarse spre birou, dând să ia scrisoarea...

Scrisoarea! Dispăruse!

Își frecă palma de părul tuns periuță, un tic care apărea oricând era nedumerit sau încurcat.

Era sigur c-o fixase cu ceva pe birou. Repede, o caută prin cameră – pe deasupra, pe dedesubt și în jurul celor câteva mobile –, gândindu-se c-o luase vreo rafală de vânt.

Nimic. Dispăruse fără urmă.

Henry își trecu din nou mâna prin păr. S-o fi luat pasărea, oare?

Nu, imaginația lui o luase razna din nou. Trebuia să fie pe undeva...

― Henry!

Sări ca ars când Brianna se furișă iar pe lângă el, luându-l prin surprindere.

― Iar am pățit-o.

Ținea în mână un tenis murdar, strâmbând din nas din cauza putorii.

― Zău așa, Brianna! De-abia am curățat peste tot în curte!

― Ți-a scăpat unul, îi zise ea, cu rânjetul ei de drăcușor. Și l-am găsit.

Ceva mai târziu, într-un castel retras, ascuns într-o pădure din România, o femeie țipa la un urs.

― Sophia! zbieră Gretchen.

Ursoaica brună, uriașă, își trase prea repede nasul din grămada de resturi, aruncând bucăți de legume stricate peste un strat de flori. Prinsă în flagrant, se rugă mormăind să i se îngăduie să-și termine gustarea de la amiază.

― Pff! o dojeni Gretchen. Ai început să te îngrași. În curând o să ai nevoie de un bârlog mai mare.

Sophia mormăi un răspuns la fel de jignitor (dacă Gretchen ar fi înțeles limba urșilor!) înainte de a se îndepărta greoi. Se chinui să se strecoare prin gaura din zid.

― Ha! Vezi? Nu s-a îngustat gaura. Ți-a crescut ție fundul! râse Gretchen.

Sophia ieși pe cealaltă parte, apoi se ridică pe picioarele din spate și scoase un răget – ori la adresa găurii, ori la adresa femeii rămase dincolo -, înainte de a o porni agale prin pădure.

―