Orasul cu nume de copac

De Beth Turley

Cassi a fost mereu mândră de originea ei portoricană,
dar când alţii fac comentarii pe seama înfăţișării sale și
îi spun că nu seamănă cu restul familiei, ea începe să
pună sub semnul întrebării aproape orice.
La școală, Cassi își găsește refugiu în olimpiada
de matematică, de care e pasionată, și în prietenia
ce se leagă între ea și Aaron, un coleg nou-venit care
spune povești despre toate orașele cu nume de copac
unde a locuit. Pe Cassi o liniștesc poveștile lui Aaron,
făcând-o să uite că sora ei, Daniella, s-a schimbat atât
de mult de când merge la liceu. Tocmai când lucrurile
par să se îndrepte, o filmare video cu sora ei devine
virală iar Cassi începe să se întrebe dacă Mapleton nu
reprezintă doar încă un popas pe lista lui Aaron.

„O poveste emoţionantă despre familie,
prietenie și maturizare.“ – KIRKUS REVIEW

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 30 apr. 2021
• ISBN: 9786063375095

Previzualizare carte

1.png

The Last Tree Town

Beth Turley

Copyright text © 2020 Beth Turley

Toate drepturile rezervate, inclusiv acela de reproducere în întregime sau parțial în orice formă.

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Orașul cu nume de copac

Beth Turley

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Gabriela Trășculescu

Copertă: Andreea Apostol

Tehnoredactare şi prepress: Mihai Stoianov

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Turley, Beth

Orașul cu nume de copac / Beth Turley;

trad. din lb. engleză : Ana Dragomirescu –

Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7374-9

ISBN EPUB 978-606-33-7509-5

I. Dragomirescu, Ana (trad.)

821.111

Surorii mele, Cristina

Vară

1. Așa cum fac inimile

În prima zi a clasei a șaptea, calculez distanța dintre mine și sora mea. Ne despart 8 kilometri. Anul trecut pe vremea asta, Daniella se afla undeva pe aici, prin clădire, luând notițe despre Ioana d’Arc, la ora de istorie, ori culegând brânza de pe pizza de la cantina școlii. Între timp, o uriașă rafală de vânt a măturat-o la 8 000 de metri depărtare, la liceul din Mapleton.

Formez cifrul noului meu dulap: 13-27-31.

Au trecut treizeci și una de zile de când stăteam turcește pe patul meu, în timp ce Daniella îmi vopsea unghiile într-un albastru strălucitor. (Douăzeci și șapte de zile din luna august, plus patru zile din iulie.) E imposibil ca la asta să se refere profesorii când zic că o să folosim matematica în viața reală. Să aduni zilele de când ți-ai auzit pentru ultima oară sora râzând. Îmi înghesui bibliorafturile în dulap și închid ușa.

– Uah! exclam.

Domnul Garrison, profesorul meu de algebră din clasa a șasea, stă în fața mea, cu un zâmbet larg întipărit pe chip și cu o foaie de hârtie roz fosforescent în mână. Pe cravata lui sunt imprimate simboluri ale împărțirii.

– Felicitări, Cassi! îmi spune, de parcă aș fi făcut ceva extraordinar. De parcă n-aș fi scos behăitul acela de capră la vederea lui.

– Pentru ce? Încerc să-mi recapăt suflul.

– Notele de anul trecut te califică la olimpiada de matematică. Îmi întinde o bucată de hârtie. Ce părere ai?

Dacă aș putea, aș dansa încoace și încolo pe coridor. Dar am cam tot atâta simț al ritmului cât o stafidă.

– O să merg, răspund, în loc să dansez. Surâsul ce mi se întinde pe față aproape că mă face să-mi văd obrajii. Mama spune că Daniella și cu mine avem același fel de a zâmbi, zâmbete-surori, însă eu cred că de vină sunt dinții noștri, aproape identici. Strâmbi, dar nu atât de mult, încât să purtăm aparat dentar.

Domnul G. bate palma cu mine. Mi s-a cojit aproape toată oja albastră de pe unghii, însă o fărâmă minusculă încă mi se agață de degetul mare, ca și cum refuză să se desprindă. Folosesc o bucată veche de bandă adezivă ca fixez foaia de hârtie în dulap. Acum, lumea pare mai veselă. Tot restul zilei, urmăresc cu mâna conturul cuvântului „mate" pe hârtia roz, de fiecare dată când scot un biblioraft.

După ore, o găsesc pe mama în bucătărie. Lunea are liber de la biblioteca din Mapleton, unde lucrează.

– Mamă, ghici ce? Mă așez pe scaunul de lângă ea. Degetele i se împletesc în părul negru, așa cum face atunci când e stresată. Ultima oară am văzut-o în starea asta pe vremea când consiliul local voia să reducă la jumătate bugetul bibliotecii. Mama a ripostat, mergând la toate întrunirile orașului și stând până noaptea târziu în fața laptopului, ca să scrie emailuri pentru a-i face pe cei din consiliu să se răzgândească.

Pe masă se află un ziar deschis la pagina cu jocuri.

Miros de cafea arsă în bucătărie + greșeli în jocul de sudoku al mamei (nivel de dificultate: două din cinci stele) = Nimic prevestitor de bine.

– Spune-mi, mi amor! mă îndeamnă ea. Mama scrie cifra șase într-o căsuță și arată prea obosită ca să se mai lupte cu consiliul local sau cu orice altceva.

– Poate să aștepte… Îmi las vocea să se stingă. Îndoi marginea suportului pentru farfurii – un papagal laminat. E deja un șase pe rândul ăla.

Mama stă în fața suportului cu gaiță al­bastră. Avem un set întreg de suporturi în formă de păsări, fiecare reprezentând altă specie. Masa noastră din bucătărie arată ca un sanctuar pentru înaripate. Mama studiază jocul, după care afișează un zâmbet șters.

– Încerci tu să vorbești cu sora ta? I-am spus tatălui vostru să cumpere pentru diseară pizza ei preferată.

Simt un gol în stomac.

– Nu vrea să m-asculte, îi zic mamei. Mă ignoră de treizeci și una de zile.

– Te rog!

Mama nu o spune ca și cum aș avea de ales.

Îmi împing scaunul în spate. Mișcarea schimbă poziția suportului în formă de papagal, făcându-l să arate de parcă ar fi căzut în nas.

Camera Daniellei e vizavi de a mea. La un metru distanță. Pe o plăcuță prinsă de ușă, numele ei e scris cu scoici mărunte, de culoare turcoaz. Le-am adunat împreună cu Buelo și Buela¹ în Mayagüez, orășelul din Puerto Rico în care au locuit ei până când mama a împlinit treisprezece ani. Și eu am o plăcuță cu numele meu, la fel ca a Daniellei. Cuvântul „Cassandra" e scris cu pietricele. Nimeni nu-mi spune așa, cu excepția acelui semn și a verișoarei mele, Jac, atunci când vrea să fie teatrală. Ceea ce se întâmplă deseori.

Bat la ușă o dată, de două ori, de trei ori. Unuia dintre l-uri îi lipsește o scoică. Bat din nou. Când văd că nu răspunde, deschid. Clanța Daniellei are un defect. A fost instalată greșit, așa că nu se poate încuia decât pe dinafară. Tata îi zice mereu surorii mele că o s-o repare. În secret, mie-mi surâde ideea că ea nu poate niciodată să se închidă pe dinăuntru, să mă țină la distanță. Cel puțin, nu de tot.

Biroul ei se află drept în față, orientat către geam. Daniella stă pe scaun și privește apusul. E făcută din umeri bronzați, bretele de maiou galben, bucle negre ce se revarsă peste spătar. O soră din bucăți.

Inima mi se golește, așa cum fac inimile când sunt martore ale unor tristeți aproape insuportabile.

– Cina, în curând, îi spun.

– În regulă.

Ghiozdanul i se revarsă pe covorașul de lângă pat. Văd un penar bleumarin, o riglă de lemn, un manual. Pe cotor scrie Proprietatea chimică a vieții. Pare genul de carte care ar răspunde unor întrebări mari, importante. De exemplu, cum a putut sora mea să mă dea cu ojă albastră într-o seară, iar în dimineața următoare să fie altă persoană.

Aș vrea să-i pun Daniellei tot felul de întrebări despre prima ei zi de liceu. De pildă, dacă a fost acceptată la cursul de studii americane și dacă a avut pauza de prânz la aceeași oră cu prietena ei, Jenna. Mi-a mărturisit că-și face griji în privința asta.

– Mi s-a zis c-o să avem pizza de la Pepper. Extra-cro­cantă, extra-pepperoni, puțină brânză.

– În reeegulă!

Tonul vocii ei e dureros de tăios, ca și când ai călca pe o scoică spartă. Mă abțin s-o compar pe Daniella cu o scoică spartă. Pentru că nu este. Pentru că nu poate fi. Mâna îmi plutește deasupra clanței. Presupun că nu contează dacă ceva se încuie pe dinăuntru sau pe dinafară. Oricum nu poate să intre nimeni.

2. Pizza de la Pepper

Seara, familia mea stă la masă în dreptul suporturilor pentru farfurii în formă de păsări. Cutia de pizza e deschisă între noi. Cei de la Pepper așază câte un singur ardei iute roșu în mijlocul fiecărei pizza pe care o fac. Daniella obișnuia să-l culeagă și să mi-l fluture pe la nas.

– Cinci dolari dacă-l mănânci, zicea ea.

– Trei zile de teme la mate dacă-l mănânci tu, răspundeam eu în clasa a șasea.

– Interzis la televizor dacă vă mai jucați cu mâncarea, intervenea mama.

Tata dădea din cap, în semn de aprobare, nu fără a schița un zâmbet. Eu și Daniella ne opream pentru o secundă, înghițindu-ne râsul, după care ea băga ardeiul în gură. Mă privea victorioasă, în vreme ce mesteca. Ochii ei căprui-închis începeau să lăcrimeze din pricina iuțelii.

– Geometria-i a ta, mă tachina.

În seara asta, ardeiul iute stă pe pizza, curbat ca un surâs roșu și subțire.

– O zi mare, mi amor, îi spune mama Daniellei. La liceu. Ți-au plăcut profesorii?

– Sigur, răspunde sora mea. Mâna i se strânge pumn pe suportul în formă de tucan. Se uită țintă la ciocul lung, portocaliu, ca și cum și-ar dori să-l audă zicând ceva. Când am cumpărat suporturile pentru farfurii în formă de păsări, Daniella a revendicat tucanul pentru că era obsedată de cerealele Froot Loops.

– Te-ai descurcat fără probleme prin clădire? adaugă tata.

– Da.

Mă holbez atât de tare la feliile de salam, încât ele se transformă în niște găuri adânci și întunecate. Mi-aș dori să dispar într-una din ele și să ajung într-o lume în care Daniella încă mă provoacă să mănânc ardei iuți.

– Deci a fost o zi reușită? Mama ia încă o felie de pizza din cutie și o pune pe farfuria Daniellei, deși ea n-a terminat-o nici pe prima. Mișcarea mamei răstoarnă ardeiul roșu. Acum, el se încruntă.

– A fost bine!

Tata tresare. Mama deschide gura și o închide la loc. Eu apuc repede ardeiul și îl înfulec. Are gust de foc. Daniella mă privește o secundă, după care se întoarce la tucan. Nu seamănă deloc cu cel de pe cutiile de Froot Loops.

În bucătărie s-a așternut genul acela de liniște în care nimeni nu știe ce să mai zică. Mușc din bucata mea de pizza și mă prefac că lacrimile care-mi curg pe față sunt de la iuțeală.

3. Arsură solară

Verișoara mea, Jac, și-a vopsit părul albastru cu concentrat de suc Kool-Aid. Zicea că s-a inspirat dintr-un articol de pe internet și că nuanța o să iasă la spălat după cinci zile. Au trecut trei săptămâni. Stau afară, lângă cantină, așezată la o masă de picnic împreună cu ea și cu prietenul nostru, Ben Chay. Pauza de prânz e de douăzeci de minute. Căldura de sfârșit de august mă apasă. Îmi scot puloverul.

– Pe tine te arde soarele chiar și prin pulover, zice Jac și mă împunge în umăr, în locul unde o pată roșie îmi înflorește deja pe pielea albă ca fildeșul.

– Și pe tine la fel, îi amintesc.

– Da, dar tu ești aia cu gene portoricane.

Jac e verișoara mea din partea tatei, cel de la care am moștenit părul arămiu și pielea care se arde cu ușurință la soare. Buela mă strigă „Fantasma, adică „fantomă. „Să ai grijă de pielea asta, Fantasma!" mă dojenea ea, întinzându-mi pe brațe un strat gros de cremă de protecție solară cu factor 70, în timpul călătoriei noastre în Puerto Rico, pe când aveam nouă ani. Accentul bunicii se înfășura în jurul cuvântului și-l făcea să sune frumos.

Atunci am observat pentru prima oară, din locul umbrit în care mă aflam, cum strălucea pielea Daniellei când stătea întinsă pe prosopul ei dungat. De parcă ar fi fost făcută din aur și din soarele orașului Mayagüez. Eu eram făcută din nisip alb, pistruiat, și din factor de protecție 70.

– Povestește-ne despre olimpiada de matematică! zice Ben. Ochi de un căprui strălucitor, păr negru, tuns cu grijă împrejurul urechilor, se leagănă pe ritmul melodiei ce i se revarsă din căști. Pe tricoul lui scrie: „Atenție! Poate să izbucnească spontan în cântec!" cu litere ce par desenate cu spray-ul. Un avertisment foarte corect.

– E plicticos, mint eu.

– Dacă pentru tine contează, atunci nu-i plicticos. Jac zâmbește. Colțurile gurii i se curbează în obraji, ca niște crestături. Mă cutremur, adică exact ce urmărește ea. Știe că are un zâmbet ce-ți dă fiori și se bucură de nu mai poate. Îmi aduc aminte cum stăteam împreună cu Jac, Ben și Daniella la foc, în jurul vetrei amenajate de tata în curtea din spatele casei. Ultima oară când am fost cu toții acolo, Jac și-a pus o lanternă sub bărbie și a afișat un zâmbet grotesc.

– Trebuie să spui ceva, Jac. Nu să te strâmbi. Zi-ne o poveste! a îndemnat-o Daniella, cu gura plină de bezele rumenite.

Aerul mirosea a fum și a vară.

– Tot nu v-ați speriat încă? a întrebat Jac, lățindu-și rânjetul.

– Eu nu, a râs Daniella, în vreme ce eu și Ben ne comparam în tăcere pielea de găină.

Ne spuneam „frații Chorday", combinând numele de familie al lui Ben cu al nostru, ca și cum am fi format o familie de sine stătătoare. Precum o zi a săptămânii despre care nu știe nimeni în afară de noi.

Îmi alung gândul.

– Bine. Păi, mă pot înscrie abia din clasa a șaptea, și-o să ne întâlnim în fiecare săptămână, ca să rezolvăm diferite tipuri de probleme ce pot fi date la evaluările lunare, un fel de minicompetiții de pregătire, și după ce dăm respectivele evaluări, răspunsurile noastre corecte sunt adunate la nivel de grup, iar rezultatul final e trimis comitetului olimpic de matematică și, dacă obținem suficiente răspunsuri corecte, atunci ne calificăm la concursurile regionale, statale sau chiar naționale. Vorbele îmi ies pe gură dintr-o suflare, tot ce n-am apucat să spun aseară, la cină. Când termin, mă simt de parcă aș fi stat o vreme sub apă.

– Ai dreptate. E plicticos.

Jac zâmbește iar. Soarele se ascunde în spatele unui nor.

– Jac! Nu fi rea cu geniul nostru! zice Ben.

– Cassandra știe că glumesc. Dac-aș fi rea cu geniul, cine mi-ar mai face temele la algebră?

– Poate… tu? răspunde el.

Râd. Uneori mă întreb: oare Jac și Ben ar mai fi fost prie­teni dacă n-ar fi crescut împreună în cartierul Lakeside Townhouses? Oare Jac și cu mine am mai fi fost prietene dacă n-am fi avut aceeași vârstă și același nume de familie? Oare Daniella și-a petrecut timpul cu noi doar pentru că s-a simțit obligată? Dar poate că n-are importanță cum ne-am împrietenit cu toții sau dacă ar fi trebuit s-o facem. Contează doar că am fost prieteni. Suntem.

– Treci pe la mine după școală, îmi spune Ben. Mama a făcut kimchi² de ziua tatei. Legumele sunt complet fermentate.

Îmi lasă gura apă când mă gândesc la kimchi-ul doamnei Chay. Pregătește cutii întregi pentru ocazii speciale, cum ar fi zile de naștere sau ziua în care Daniella a terminat clasa a opta.

– Nu pot. Ne ducem să-l vizităm pe Buelo, răspund. Dar urează-i „La mulți ani" lui Papa Choy.

– Merge și Dani cu voi? Privirea lui Jac coboară spre masa de picnic, de parcă ar putea s-o găsească pe Daniella acolo.

– Sigur că da. De ce n-ar merge?

Întrebarea cade între noi, grea ca un bolovan.

Jac mă împunge din nou în locul ars de soare. Ben își face de lucru cu căștile. Eu fac în grabă un calcul. Au trecut patruzeci și șapte de zile de la ultima noastră seară cu bezele și povești de groază. Numărul patruzeci și șapte are prea multe muchii ascuțite.

– O să ne uiți când o să intri la liceu? a întrebat Ben cu vocea pe care o folosea în piesele de teatru de la școală, o voce îndeajuns de puternică încât să-l audă și cei din ultimul rând al sălii.

– Hei! a exclamat Daniella, ridicând o mână. Nu puteți scăpa de mine așa ușor.

Sună clopoțelul pentru a ne anunța sfârșitul pauzei. Toți cei din clasa a șaptea ne târâm, precum o turmă de oi, înapoi în clădirea școlii gimnaziale Eliza T. Dakota. Aș vrea să nu mă mai gândesc la cum arăta Daniella în timpul cinei de aseară, atât de schimbată față de seara când am stat în jurul focului. Parcă fiecare părticică din chipul ei s-ar fi chinuit să nu se