Supernormal

De Greg James

MURPH COOPER ARE O PR OBLEMĂ.

Noua școală la care l-a înscris mama lui e ultrasecretă, și... superciudată.

Colegii lui pot ZBURA, pot CONTROLA NORII DE FUR TUNĂ, pot FACE SĂ APARĂ din senin căluți...

Și toți vor să afle care este capacitatea extraordinară a lui Murph.
Ei bine... îîî... de fapt, el NU ARE NICIUNA.

La fel cum nu sunt nici răufăcători prin jur, cu mințile forfotind de planuri diabolice.
Sau sunt?
Ei bine, atunci...
E momentul ca SUPERNORMALUL să devină supererou

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 5 aug. 2018
• ISBN: 9786063356483

Previzualizare carte

Casa cea nouă

Murph ur a casa cea nouă mai tare decât urâse orice altceva în viața lui – din câte ținea el minte. În timp ce stătea și se uita la ea, o adiere ușoară – cum se întâlnește deseori la începutul unei povești – îi răvășea claia de păr castaniu. Cu toate resursele de care dispunea creierul lui de numai unsprezece ani, băiatul încerca să-și dea seama de ce casa aceasta îl făcea să se simtă atât de oribil.

Problema părea să fie că era pur și simplu... prea nouă. Când fusese mai mic, Murph locuise într-o casă mult mai veche, cu o scară de lemn ispititoare care ducea într-un pod părăginit la fel de ispititor, plin de cutii mai mult decât ispititoare. Aveau acolo și o grădină cu copaci absolut palpitanți, în care se puteau găsi ascunzători absolut palpitante. Fusese genul de casă în care se petrec aventuri – deși, ca să fim cinstiți, nu se petrecuse niciuna niciodată. Dar potențialul existase.

Aici, șansele să se petreacă la un moment dat vreo aventură erau zero. Cu patru ani în urmă, Murph plecase din casa cea veche împreună cu mama și fratele lui fiindcă slujba mamei îi silise să se mute în alt oraș. Lucru deja foarte rău. Numai că, la doar un an după aceea, trebuiseră să se mute din nou. Și apoi iarăși. Și iarăși. Așa că acum, după ce-și petrecuse o treime din viață departe de coridoarele vechi și întortocheate la care ținuse atât de mult, ajunsese să se zgâiască iarăși la o casă nouă și să-și dorească fierbinte ca cineva s-o arunce în aer sau să-i dea foc. Ceea ce, de fapt, urma să se și întâmple – numai că el nu știa asta.

Și, chiar dac-ar fi știut că, în numai câteva luni, din casa cea nouă n-avea să mai rămână decât un morman de ruine fumegânde, tot nu l-ar fi încălzit prea tare. Acum, sub cerul maroniu al serii, din care burnița slab și care se potrivea perfect cu starea lui de spirit, Murph căra cutii de carton în casa ca o cutie și le trântea zgomotos în vestibulul vopsit într-un verde palid, ca voma de pisică.

Noua lui cameră etala o nuanță verzuie diferită, dar la fel de dezgustătoare – de avocado stricat. Candida cu mari șanse de succes la titlul de cea mai deprimantă încăpere din casa aceasta jalnică, deși competiția era acerbă. În cameră se găseau doar o saltea pe jos și o comodă albă. La lumina zilei, fereastra fără perdea ar fi dat spre canalul cu apă unsuroasă din spatele casei și spre peretele de cărămidă de pe celălalt mal, așa că Murph se bucură că se întunecase deja.

Trase oftând fermoarul genții și începu să despacheteze, azvârlind tricouri și blugi la grămadă în sertare. Ajunse în cele din urmă la ultimele patru piese, dar, în loc să le găsească și lor un loc, le întinse pe saltea și se așeză turcește pe podea să le inspecteze.

Erau patru tricouri cenușii – purtate în ultima lui zi la școlile prin care trecuse. Primul era acoperit de semnături făcute cu carioca: la prima lui școală, prin tradiție, dacă un elev pleca, toată lumea îi scria un mesaj de adio.

O să-ți ducem dorul, frate! Max

Ținem legătura, campionule! Sam

Nu ne părăsi, Mărețe Murph! Lucas

Erau și alte semnături și mesaje, care acopereau cea mai mare parte a bluzei cenușii cu litere vesele, multicolore.

Nu pleca!

Dar el trebuise să-i părăsească – și asta numai din cauza serviciului mamei. Voise să țină legătura cu ei, dar în anul următor fusese ocupat să-și facă alți prieteni, care să-i înlocuiască pe cei abandonați.

Ridică al doilea tricou și citi pe el numele noilor prieteni. Nu atât de multe ca pe primul, dar cuvintele binevoitoare nu lipseau.

Nu-mi vine să cred că pleci după numai un an! Cu drag, Pia

Murph, o să ne fie dor de tine. Întoarce-te curând, amice! Tom

Pe tricoul al treilea erau doar două nume, care scriseseră cu pixul cu gel câte un gând de ultim moment; Murph își dorise o amintire de care să se poată agăța.

Al patrulea tricou era curat și fără nicio însemnare.

Băiatul împături tricourile la loc și le puse teanc în sertarul de jos al comodei.

În anul anterior nu-și făcuse niciun prieten. Fusese convins – și pe bună dreptate – că într-o zi, nu peste multă vreme, mama avea să-l anunțe la masa de prânz că trebuiau din nou să se mute. Oamenii din jur deveniseră pentru Murph ca niște emisiuni TV. N-avea niciun sens să te atașezi prea tare de ei, fiindcă nu puteai să prevezi niciodată când o să apară cineva care să schimbe canalul.

Așa cum știi probabil dacă ți-ai schimbat vreodată locuința, cina din prima seară în casa cea nouă, cu mâncare la pachet de la restaurantul din colț, e un ritual foarte important. Și, asemenea oricărei familii care s-a mutat vreodată într-o casă nouă, Murph, Andy, fratele lui mai mare, și mama lor se așezară în seara aceea la masă cu sentimentul bizar că se aflau în casa altcuiva și că acel cineva trebuia să dea drumul de urgență la căldură.

Mâncară direct din casoletele de staniol, pentru că mama nu găsea cutia în care fuseseră împachetate farfuriile. Murph știa exact unde e, dar era ocupat să-l împiedice pe fratele lui să-i fure chipsuri de creveți din pungă.

– Sunt ai mei, nesătulule! strigă el, căci Andy se întinsese peste masă ca o caracatiță lacomă și înșfăcase un pumn de chipsuri uleioase.

– Nu-ți trebuie o pungă întreagă, Murfulică! îi răspunse „nesătulul" de șaisprezece ani.

– Ba îmi trebuie, se stropși Murph, împroșcând cu firimituri de parcă și-ar fi lansat din gură un foc de artificii – cu aromă de creveți. Și nu-mi mai spune „Murfulică"! Știi că nu-mi place.

– Scuze, Murfulică! zise Andy mândru, cu aerul cuiva care tocmai a dat o replică năucitoare.

– Hai, băieți, lăsați-o baltă! le zise mama și scoase un oftat. Andy, nu-i mai spune „Murfulică"! Iar tu, Murfulică, dă-i și lui câțiva creveți!

– MAMI! țipă Murfuli... scuze, Murph.

Ceilalți începură să râdă, și nici el nu se putu abține, dar era nervos.

– V-ați aliat împotriva mea. N-ajunge c-am nimerit într-un fund de lume și că trebuie să locuim într-o cutie de pantofi! Eu nu sunt pantof!

Mama îi puse o mână consolatoare pe obraz:

– Știu că nu ești pantof! Și știu că n-ai vrut să ne mutăm.

Murph se uită la ea cum își dă capul pe spate, probabil ca să-și rețină câteva lacrimi tipic materne. „Nici ea n-a vrut să se mute", își spuse el.

– Știu că o să vă ia un timp să vă acomodați, li se adresă mama amândurora, dar aveți răbdare, vă rog! Până la urmă o să iasă bine, veți vedea. O să profităm de tot ce e bun aici. O să fie... Se opri, căutând cuvântul potrivit și, cu toate că Murph nu-și dădu seama de asta în clipa aceea, îl găsi pe cel mai bun. O să fie... super!

2

O neînțelegere

Murph și ai lui nu știau o mulțime de lucruri despre noul oraș, dar cel mai important era că nu știau la ce școală avea să meargă Murph. Mama lui încercase să-l înscrie încă înainte să sosească în localitate, dar nu găsise nicio școală cu locuri disponibile și, pe măsură ce zilele fierbinți de august treceau, devenise tot mai obsedată să-i asigure fiului ei un loc la gimnaziu.

Își petrecea toată seara pe laptop, discutând cu alți părinți ca să descopere indicii. Începu chiar să acosteze mame și tați pe stradă, să-i întrebe ce școală frecventează copiii lor și dacă nu cumva vreun coleg de clasă se gândește să emigreze. Murph se simțea paralizat de rușine. Andy, care era cu cinci ani mai mare, urma să meargă la un liceu din cartier și făcea haz de el: „Ai putea să faci școala acasă. Îți cumpărăm câteva cărți, și-ți pui un ceas să sune când vrei să iei o pauză."

Lui Murph nu i se părea nimic amuzant – și i se păru și mai puțin când luna august se prefăcu pe nesimțite în septembrie și Andy începu liceul.

– Tu tot pe dinafară ești, frățioare. Scuze! îi zise el ciufulindu-l când ieși pe ușă.

Era cea mai nasoală săptămână din ultima vreme. Murph se ducea cu mama lui la întâlniri cu oficialii tuturor școlilor gimnaziale din oraș. De fiecare dată, pășea supus către biroul directorului, urmărit de priviri curioase din sălile de clasă pline până la refuz. Se așeza tăcut și, după cum fusese instruit, încerca să adopte o mutră cât mai inteligentă. Dar răspunsul era același întotdeauna: trebuiau să mai aștepte.

Apoi, la câteva zile după debutul acestui proces hiperdeprimant, Murph și mama lui erau într-o după-amiază târzie pe stradă, întorcându-se de la cumpărături. Împrejurimile păreau pustii: majoritatea cetățenilor se întorseseră la casele lor și stăteau la masă. Nu departe în fața celor doi, o femeie și un băiat puțin mai mare decât Murph ieșiră de pe o străduță cam întunecoasă, și vocea femeii răsună deodată grijulie:

– Deci, cum a fost la școală azi?

Mama lui Murph, al cărei auz se ascuțea brusc ca la lilieci când detecta în jur vreun cuvânt despre educație, iuți pasul, strângându-și mai tare fiul de mână.

– Mamiiiii, dă-mi drumul! se rugă el, dar, ridicând privirea, își dădu seama că n-avea rost să insiste: mama lui avea o misiune de îndeplinit.

Până când să traverseze ei strada, cealaltă mămică și copilul urcaseră într-o mașină. O clipă, Murph se temu că mama lui avea să-și întindă aripile ca o acvilă pe capotă ca să nu-i lase să plece, dar ea dădu colțul pe străduța de unde ieșiseră cei doi, târându-și fiul după ea ca pe un zmeu avariat.

Dacă de la depărtare păruse întunecoasă, de aproape strada arăta categoric sumbră. Pe bordura sărăcăcioasă de verdeață erau parcate câteva mașini, iar curțile din fața caselor – multe destul de îmbâcsite – erau adesea atât de neîngrijite, încât tomberoanele de gunoi păreau să le dea de fapt o notă de eleganță.

Dar, pe la mijlocul străzii, dădură peste clădirea masivă a unei școli. O recunoscură pentru că, pe lângă gardul înalt și anexele familiare din curtea din spate, pe poartă fusese fixată o placă de metal cu inscripția

Chiar la poartă, un bărbat întors cu spatele la ei încuia lacătul.

Murph fu sigur că auzise un scrâșnet: mama lui strânsese hotărâtă din dinți și acum pornea să traverseze strada.

– Aranjează-te puțin! îi șuieră ea în șoaptă, dar cu atâta înverșunare, încât el își duse automat mâinile la piept, netezindu-și tricoul. Apoi vocea mamei se schimbă instantaneu și rosti: Scuzați-mă!

O spuse cu atâta dulceață, încât ar fi făcut-o de rușine chiar și pe cea mai simandicoasă ducesă.

Bărbatul se întoarse încet.

Mama dăduse să repete „scuzați-mă!", dar nu mai izbuti decât să-și dreagă glasul stânjenită.

Bărbatul din fața lor nu arăta deloc a profesor. Avea părul foarte închis la culoare, pieptănat lins pe spate și lucios, cu o buclă lată răsucită și lipită pe frunte. Purta un sacou de tweed ponosit, ale cărui mâneci, deasupra peticelor de la coate, îi plesneau peste bicepși. În spatele ochelarilor cu ramă neagră groasă, îi străluceau ochii de un albastru intens, iar maxilarul urmărea o linie atât de fermă, încât ai fi zis că fusese sculptat în lemn.

– Doriți ceva, doamnă? întrebă ciudatul profesor.

Mama lui Murph își recăpătă în cele din urmă glasul și întrebă:

– Aceasta e o școală, nu?

Bărbatul făcu o mutră de parcă și-ar fi dorit foarte mult să spună că nu, dar apoi ridică pur și simplu privirea spre placa metalică de deasupra capului.

– Mda, răspunse el agale, pe un ton nu tocmai încurajator.

– A, excelent! Știți, noi tocmai ne-am mutat în oraș, și întâmpin mari dificultăți în încercarea de a-mi înscrie băiatul la o școală, începu ea, punând un braț protector pe umerii lui Murph. Și...

Bărbatul o întrerupse.

– Îmi pare nespus de rău, doamnă, dar nu vă putem aju­ta. Noi nu... nu acceptăm elevi din... – omul păru să cau­te cuvântul potrivit – ... din... de la... Nu acceptăm ni­ciun fel de elevi în momentul de față. Îmi pare foarte rău.

Urmă o clipă de tăcere, și Murph fu convins că mama lui se dăduse bătută. Dar, dintr-odată, ea îl apucă pe profesor de braț (trebui să-și folosească amândouă mâinile).

– Vă rog, șopti ea, vă rog să nu mă refuzați! Murph este un băiat foarte capabil și are nevoie de o instituție deosebită ca școala dumneavoastră.

– Îmi pare rău, repetă bărbatul, trăgându-și bicepșii din strânsoare. Vă doresc o seară bună!

Și dădu să se îndepărteze.

– E un băiat cu foarte mult potențial! strigă mama lui Murph după el. Cu ajutorul dumneavoastră ar putea chiar să... Ați putea să-l ajutați să zboare!

Bărbatul încremeni locului și se răsuci spre ei.

– Să zboare? întrebă el cu voce scăzută.

– Da, să zboare. Cred că, la școala potrivită, ar... ar putea, încheie mama cu voce tot mai firavă.

– Deci tocmai v-ați mutat în oraș. Iar fiul dum- neavoastră e... capabil, spuneți? continuă bărbatul cu glas scăzut.

Mama dădu entuziasmată din cap.

– Și Murph... hm... zboară deja? întrebă el, coborând și mai mult vocea și privind în lături pe stradă.

– A, da, dintotdeauna a fost bun, răspunse ea, coborându-și glasul ca să-i țină isonul. N-o să vă dezamăgească.

– Zboară cu adevărat? șopti bărbatul.

Întrebările deveniseră de-a dreptul bizare și abia audibile. Murph era ocupat să-și imagineze cum ar fi putut face pământul să se caște și să-l înghită. Își văzuse mediile anuale și i se părea puțin exagerat ca performanțele lui școlare să fie descrise drept „zbor".

Dar mama părea să fi mirosit victoria.

– Da, chiar zboară.

– Domnule Drench, sunteți amabil să veniți o clipă încoace? zise profesorul încet, și un alt personaj, mai mic de statură, pe care Murph nu-l observase până atunci, traversă cu pas iute spre ei de pe celălalt trotuar.

Era mai slab decât primul profesor și, sub ochelarii rotunzi, ochii îi jucau isteți în cap.

– Zboară deja, nu-i așa? întrebă el cu voce nazală în timp ce se apropia, deși Murph nu înțelese cum putuse să-i audă.

– Dânsul este tovară... adică, asistentul meu, domnul Drench, explică primul profesor. O să-i dați lui toate datele.

Se întoarse apoi spre Murph și-i întinse mâna. Băiatul o luă și, preț de o secundă, avu impresia că și-o pusese sub roata unui tractor care înainta încet.

– Murph, ne vedem luni. Abia aștept să te văd cum zbori. Se răsuci fulgerător cu spatele ca și cum ar fi purtat o mantie, dar apoi se întoarse la loc: Și, evident... nu spuneți nimănui despre școală, bine?

– Cum, nu putem spune nimănui? E secretă?

Și mama lui Murph râse de propria glumă.

Cei doi bărbați părură o clipă deconcertați, apoi, dintr-odată, musculosul hohoti nervos.

– Haha, desigur, nu era nevoie să vă spun. Ce prost sunt!

Colegul lui se uită nedumerit la cei doi adulți care râdeau mânzește. Murph nu putu decât să zâmbească speriat și-și dori din tot sufletul să devină invizibil.

Mama lui și profesorul cel ciudat râseră puțin mai mult decât era nevoie. Apoi se lăsă o tăcere stingherită.

– Deci e secretă? întrebă ea cu un zâmbet strâmb.

– O, da! răspunse bărbatul, răsucindu-se încă o dată ca și cum ar fi purtat o mantie foșnitoare. Pe luni, așadar! spuse el peste umăr și se îndepărtă.

Murph și mama lui schimbară o privire uluită. Apoi ea ridică din umeri și se întoarse către domnul Drench, care scoase dintr-un buzunar un teanc de formulare.

3

Mama e jenantă

Murph simțea o întreagă rețea de noduri în stomac.

Senzația debutase sâmbătă pe la mijlocul dimineții și se intensificase treptat până seara. Duminică dimineață, la trezire, părea că o mulțime de șerpișori încolăciți îi mistuie măruntaiele. Iar duminică seara nu mai putea sta locului fără să simtă că i se face greață de emoție, așa că ieșise să măsoare curtea minusculă a casei cu pași nervoși.

Fratele lui nu-i fusese de niciun ajutor. Murph și mama îi relataseră bizara conversație despre „școala secretă", iar el râsese să se prăpădească.

– Aaaa, trebuie să iei cumva un tren magic cu aburi de la vreun peron ascuns? hohotise urcând în fugă scara după Murph, care încerca să scape în camera lui. Cauți o prăvălie specială ca să-ți alegi o baghetă?

– Tacă-ți fleanca! șuierase Murph printre dinți, închizând ușa camerei peste piciorul lui Andy și împingând-o cu umărul.

Iar când, în fine, izbutise s-o încuie și să se trântească pe pat, auzise un strigăt înfundat:

– Sper că nu ascunzi o bufniță în dormitor!

Fratele lui se distrase tachinându-l astfel tot weekendul. Dar acum era luni dimineață, și mama îl trezise atât de devreme, încât lui Murph i se părea că o să scoale el din somn privighetorile. Andy era suficient de mare ca să ia autobuzul până la liceu, așa că zăcea încă în pat, cu radioul deschis.

Cu toate că stomacul somnoros al lui Murph n-avu niciun chef de pâine prăjită, iar părul lui somnoros nu se lăsă deloc pieptănat, la vremea când cei mai mulți dintre noi abia se gândesc să coboare din pat, Murph era deja împins către mașină.

Făcea, din nefericire, parte din categoria aceea de copii care sunt depuși la poarta școlii la o oră ridicol de matinală. Schimbul mamei la spital începea la ora nouă, dar până acolo avea de traversat tot orașul¹. Întotdeauna fusese așa. De ani buni, Murph își începea ziua bântuind în jurul școlii ca un spectru lacom de învățătură.

De fapt, până la urmă, ajunsese să-i placă să observe activitatea dinlăuntru care preceda apariția gălăgioasă a copiilor. Îi plăcea să se uite cum e livrat laptele; să stea de vorbă cu femeile de serviciu; să-și vadă profesorii sosind, unii mai mult, alții mai puțin pregătiți de ziua care urma. Era ca și cum s-ar fi aflat în culisele unui teatru înainte să se ridice cortina, cu singura diferență că, după începerea piesei, n-avea de unde să mai cumpere înghețată în antract – adică în „pauză", cum insistau să-l numească școlile.

Lui Murph tare i-ar fi plăcut o înghețată la ora 11.

Dar ne depărtăm de subiect.

– Hai, du-te! îl încurajă mama trăgând la bordură în fața școlii. Se aplecă apoi și-i deschise ușa: Fii curajos!

Murph o privi resemnat, își azvârli ghiozdanul pe umăr