Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă

De Goudenhooft Gabriela

Volumul abordează într-o manieră transdisciplinară problema legitimității, tot mai actuală în condițiile regândirii autenticității umane și ale relativismului cultural. Cele mai importante subiecte abordate sunt: conceptualizarea legitimității, ritualizarea politicilor de legitimare, instituirea autorității, construcția socială, sacralizarea puterii și consacrarea etică și juridică.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622965

Previzualizare carte

Gabriela Goudenhooft

Legitimitatea

Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă

ADENIUM

2014

© 2014 by Editura ADENIUM

Editura Adenium

Aleea Copou nr. 3, 700460, Iași,

tel. [phone], fax [phone],

e-mail [e-mail]

www.adenium.ro

Colecția Colloquium este coordonată de Daniel Șandru.

Colegiul științific: Aurelian Crăiuțu, Sorin Bocancea, Sabin Drăgulin,

Sergiu Gherghina, Ruxandra Ivan, Sergiu Mișcoiu.

Redactor: Adina Scutelnicu

Corector: Vasilica Turculeţ

Copertă: George Cotoban

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

Foto copertă: corgarashu/Shutterstock, Inc.

ISBN ePUB: 978-606-8622-96-5

ISBN PDF: 978-606-8622-97-2

ISBN Print: 978-606-8622-85-9

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Gabriela Goudenhooft (n. 1967) este lector universitar doctor la Departamentul de Științe Politice și Științele Comunicării din cadrul Facultății de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, Universitatea din Oradea. Este licențiată în Filosofie și Istorie la Universitatea „Al.I. Cuza, Iași. De asemenea, este licențiată în Drept și doctor în Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. A semnat numeroase articole, studii, capitole în volume colective, manuale universitare și comunicări științifice prezentate la conferințe naționale și internaționale în domenii precum filosofia politică și a imaginarului, drepturile omului, constituționalism, administrație, politici europene, studii de gen, analiză a discursului.

Introducere

Conceptul de legitimitate constituie una dintre provocările pe care cercetătorii o acceptă cu bucurie, dar și cu teamă, dat fiind caracterul de subiectivitate, transdisciplinaritatea și instabilitatea conceptului.

Legitimitatea este un concept care pune în lumină capacitatea societății de a reflecta asupra ei însăși și asupra ordinii sociale pe care o instituie, iar acesta este doar unul dintre motivele pentru care, din vreme în vreme, conceptul este reluat și redefinit, confruntarea cu problema legitimității nefiind niciodată definitiv tranșată. Pe de altă parte, faptul că ordinea socială nu este una dată și nici statică, ci una edificată și dinamică, aflată în permanentă căutare de forme noi, capabile să satisfacă exigențele epocii și să se lase validate prin consens în contextul societăților democratice, reprezintă un alt motiv ca legitimitatea să nu fie un câștig definitiv și o problemă închisă.

Legitimitatea poate fi analizată din multiple perspective, dar, privind societatea sub aspectul său eminamente convențional, am ales să abordăm conceptele antinomice de tipul legitimitate/nelegitimitate pornind de la ipoteza de lucru conform căreia legitimitatea validează starea de ordine socială în care principiile și normele consensual asumate funcționează cu o eficiență satisfăcătoare pentru binele public. Probabil că ideea de legitimitate ar deveni un concept lipsit de înțeles în afara ideii de ordine și sărăcit în absența ritualurilor de instituire a acestei ordini, ritualuri care au o forță simbolică uriașă și care, în mod aparent circular, sunt legate de regulile care mențin ordinea.

În demersul de edificare a conceptului de legitimitate, a caracterului său transdisciplinar, a relațiilor sale cu concepte mai mult sau mai puțin înrudite, așa cum sunt legalitatea, autoritatea și suveranitatea, identitatea, democrația, raționalitatea, spațiul public ș.a.m.d., am observat că, indiferent de perspectiva din care lucrurile au fost analizate, au primat conotațiile pozitive ale conceptelor de legitimitate și legalitate, acestea nefiind supuse unor devalorizări majore chiar dacă au fost folosite până la hiperinflație, așa cum s-a întâmplat de pildă cu folosirea conceptului de legalitate față de cel de raționalitate, care înregistrează oscilații mari. Chiar dacă acest concept, de raționalitate, este valorizat ca principiu teoretic, în practică, este subiectul unor situații în care fie se crede că rațiunea este supraestimată, fie se dovedește că raționalitatea nu este rentabilă, recurgându-se la strategii pragmatice mai eficiente de întărire a legitimității, așa cum vom arăta că se petrece cu managementul imaginii politice și cu marketingul politic, în general, ori, în particular, ca urmare a impactului pe care mass-media îl are asupra discursului public. Ritualurile de instituire a autorității, valoarea și forța simbolurilor fac parte din inventarul mijloacelor legitimatoare, intersectându-se în moduri neașteptate cu raționalitatea, instrumentalizând legitimitatea, făcând limbajul și comunicarea „autorizate" să ne conducă spre instituționalizarea unei lumi în care manipularea percepției asupra realității devine o miză mai importantă decât cunoașterea realității însăși. Spațiul public românesc este, din păcate, o plastică exemplificare a modului în care actorul politic poate juca simultan roluri cu nuanțe ontologice diferite: îl găsim când în postura de politician rațional încercând să impună cu argumente solide și relevante amendamente la politicile europene la Bruxelles, când făcând campanie electorală, cu farfuria de colivă și lumânarea aprinsă la parastasele comunale. Iar dacă bărbatul politician schimbă cu ușurință registrul grav al declarațiilor de ecou internațional pe expresiile colocvial-rurale în dialogul interministerial, femeia politician schimbă, cu la fel de mare ușurință, toalete sofisticate și poșete exorbitant de scumpe pe basmaua pioasă și modestă și pe ia identitară atunci când nevoile de partid o cer. Fără să vulgarizăm, am dorit contextualizarea conceptelor, punerea în evidență a unei ambiguități simptomatice apte să nuanțeze tendințele și dinamica generală a spațiului public în care se desfășoară lumea noastră, în speranța unei mai bune înțelegeri a acesteia.

Ideea că această lume trece prin crize de legitimitate, dar că, în ciuda acestora, legitimitatea își conservă valoarea, actorii politici fiind într-o permanentă cursă a câștigării, menținerii și chiar a sporirii puterii prin intermediul ei sau măcar a creării unor aparențe de legitimitate, ne-a determinat să o asemuim cu o umbrelă, la umbra căreia actorii sferei publice își sporesc propria influență.

Chiar dacă nu am epuizat universul taxonomic al legitimității, am încercat să menționăm cât mai multe dintre formele acesteia, clasificate pe variate criterii, cu diferiți autori sau chiar încercând noi înșine clasificări utile scopului urmărit. Astfel, încercând să investigăm „specii" actuale de legitimitate, am atins inclusiv problema legitimității internaționale și pe cea a Uniunii Europene.

Din dorința de a aduce în discuție cât mai multe puncte de vedere, ne-am asumat riscul îngreunării textului cu referințe, sperând că acesta, chiar și în maniera compozită aleasă, își va găsi cu ușurință utilitatea atât pentru specialiștii familiarizați cu temele discutate și cu autorii citați, cât și pentru tinerii studenți care nu au reușit încă să-și completeze lecturile, dar sunt dornici să dobândească noi concepte și să-și dezvolte cultura socială, politică, juridică, filosofică etc.

1. Legitimitatea: calitate sau relație

1.1. Legitimitatea – un concept transdisciplinar

Conceptul de legitimitate este revendicat de numeroase discipline și își găsește rădăcinile și formulările în multe dintre acestea, printre care dreptul, științele politice, sociologia și, nu în cele din urmă, filosofia, care dezvoltă teorii asupra sa, în abordări de apropriere a termenului, fără a avea însă pretenția de a-l epuiza, așa cum se va vedea în următoarele exemple.

Dreptul îl atașează ordinii legale și legislative. Îl consacră inițial ca pe o instituție eminamente civilă, încă din vremea Imperiului Roman, legitimatio desemnând schimbarea statutului unui copil natural, respectiv nelegitim, într-unul de copil legitim. La fel, legitimo modo reprezenta calea solemnă prescrisă de lege, mai exact, de ius civile (Berger, 1953, p. 543). Am spune astăzi că a acționa în mod legitim înseamnă să acționezi conform legii, în acord cu ea, iar această cale se transformă într-un principiu nu doar al dreptului, ci al vieții civile, administrative și guvernamentale, principiul legalității. Este însă oare legalitatea sinonimă cu legitimitatea? Vom vedea în capitolele următoare că aparența este adesea înșelătoare, chiar și în lumina rece și rațională a dreptului.

Revenind la dreptul roman, vom observa că instituțiile familiei au o predilecție pentru legitimitate, hereditas legitima, tutela legitima, filius legitimus, successores legitimi și chiar persona legitima, menținându-ne cu obstinație într-o zonă a identității în care individul își structurează statutul civil și raporturile familiale și patrimoniale cu ceilalți. În limbajul juridic al lui Justinian, vom păși spre un nou univers. Aici, tempus legitimum și usurae legitimae vizează înlocuiri ale vechii legislații cu termeni și condiții (inclusiv financiare și fiscale) noi, iar scientia legitima nu este altceva decât dreptul civil. Dar este oare dreptul civil o știință legitimă pentru că explorează instituția legitimării sau pentru că întemeiază persoana, identitatea și statutul ei juridic? Iar dacă pentru instituțiile de drept termenul legitimitate a fost folosit cu predilecție în anumite ramuri, dreptul familiei, de exemplu (căsătorie legitimă, filiație legitimă, succesiune legitimă etc.), el este regăsit și în dreptul penal (vezi legitima apărare), unde este folosit cu sensul de îndreptățire, justificare a unei acțiuni, în vreme ce în dreptul constituțional, pentru juriștii constituționaliști, legitimitatea ajunge să se definească drept „validitate legală" (Beetham, 1991), deci modalitate de sancțiune și confirmare a principiului legalității.

Formula aceasta latină, legal proceduralistă, a lui legitimus, care însemna pur și simplu „legal, în conformitate cu legea, s-a transformat în perioada medievală, pe cale proceduralistă, în „ceea ce este conform obiceiului străvechi și procedurii cutumiare (Sternberg, 1968, p. 245).

Cicero folosea expresiile legitimum imperium și potestas legitima referindu-se la puterea legal întemeiată și la magistrați, dar și atunci când distingea între dușmanii legitimi (legitimus hostis) și hoți sau pirați prin prisma tratatelor semnate ca documente legale și valide. Iată așadar cum, în ordinea legală a antichității romane, până și statutul de amic sau inamic comporta calificări de legitimitate. Din punct de vedere filosofic, existența unei ordini, indiferent de ce esență va fi fiind ea, este superioară anomiei, absenței legilor, dezordinii și nelegitimității.

Este important să arătăm încă de la început că ideea de legitimitate se leagă de ideea de ordine și, prin aceasta, de ritualurile de instituire a acestei ordini, ritualuri cu forță simbolică și cu protecție normativă asigurată de normele care fac posibilă și mențin ordinea. Nu e de mirare, într-o astfel de perspectivă, că dreptul își revendică noțiunea de legitimitate, dându-i în mod principal sensul de conformitate cu legea, iar în subsidiar pe acela de justificare, întemeiere (prin reguli).

Pe de altă parte, abordând chestiunea istoric, observăm că, în dinamica sa, ca o chestiune de teoretizare politică explicită, noțiunea a intrat în uz numai după Revoluția franceză. Sociologii sunt cei care analizează legitimitatea în legătură cu contextul social-istoric făcând abstracție de propriile lor percepții asupra legitimității, ca fiind subiective, ținând seama doar de percepția membrilor respectivei societăți (vezi Max Weber: „legitimitatea este credința în legitimitate – Legitimitatsglaube", iar puterea legitimă este puterea percepută ca legitimă – als legitim angesehen, apud Beetham, 1991, p. 8). Așa cum se poate observa de aici, sociologii sunt relativiști; ei evită adevărurile universale. Pe această linie îl menționăm pe Seymour Martin Lipset, care afirma că legitimitatea unui sistem politic ține de capacitatea acestuia de a impune și menține credința că instituțiile politice existente sunt cele mai potrivite pentru o societate dată, sau pe Richard Merelman, care spunea că legitimitatea e o calitate atribuită regimului de către popor, calitate-rezultat generată de capacitatea regimului de a da încredere în propria-i legitimitate.

Rezumând sensurile evidențiate până acum, constatăm că peste sensul legal inițial al legitimității se adaugă cel de justificare a unei acțiuni (politice, juridice) acceptabile (social), perceput ca atare de societate în contextul moralei sale. Instabilitatea și caracterul echivoc, jucând între juridic și moral, au fost observate în legătură cu noțiunea de legitimitate, mai ales la nivel doctrinal; aceste atribute sunt însă eclipsate de forța practică și pragmatică deosebită pe care o vizează conceptul la nivelul observației concrete și numai în funcție de datele analizei empirice (Girardet, 1997). Așadar legitimitatea se repliază în ea însăși la nivel teoretic, dar își găsește cele mai evidente manifestări în acțiunea practică. Ea este acel „geniu invizibil al cetății, despre care vorbea Guglielmo Ferrero, care le dă unora puterea de a comanda, în timp ce pe alții îi face să se supună. Ei bine, acest duh nevăzut al cetății nu este cel care o construiește, ci acela care confirmă o ordine preexistentă, dezirabilă, în care comunitatea, satisfăcută, acceptă în mod firesc nu atât deciziile celor ce guvernează, cât principiile în virtutea cărora aceștia guvernează. „La urma urmelor, orice putere poate apărea ca legitimă atunci când pentru cei mulți, prin ceea ce gândesc și sunt ei, menținerea instituțiilor existente este recunoscută ca o evidență factuală ce scapă oricărei contestații, oricărei îndoieli (ibidem, p. 68), la fel cum criza legitimității este evidențiată de absența unor răspunsuri clare, evidente, incontestabile la „întrebările despre exercițiul regulat al puterii", când însăși loialitatea nu mai este posibilă pentru că adeziunea, atașamentul moral, privite ca legături sociale, s-au rupt.

Într-o astfel de situație, identitatea socială a cetățeanului are de suferit; el nu se mai recunoaște în sistemul instituțional cu care se identificase până atunci. Ruptura se petrece în mentalul colectiv, în interiorul conștiințelor; regulile acceptate până atunci ca fiind normale sunt contestate și nu mai sunt recunoscute, iar locul identificării și supunerii la ordinea instituțională stabilă este luat de dispreț, suspiciune, îndoială și chiar de contestare.

Conceptul de legitimitate este o provocare interesantă și în privința domeniilor pe care le aduce în discuție, cu atât mai mult cu cât leagă și propulsează alte trei noțiuni, legalitate, moralitate, constituționalitate (Clark, 2005), atunci când domeniul la care se aplică îl reprezintă puterea. Nu în ultimul rând, acestea vor fi însoțite și de elemente de psihologie socială, percepțiile publice aflându-se în prim-plan, deoarece legitimarea ajunge să fie interpretată drept acceptare, recunoaștere socială: Legitimacy is the recognition of the right to govern, arată Coicaud (2002, p. 10), care încearcă să rezolve clasica problemă a justificării simultane a puterii politice versus obediență/supunere. Prin opoziție, Hannah Arendt¹ crede că a suprapune autoritatea cu folosirea forței reprezintă o înțelegere greșită a problemei. Și trebuie să recunoaștem că, îndeobște acolo unde se vorbește despre autoritate se aduce imediat în discuție ideea de „violență legitimă", de coerciție legală. Autoarea crede că legitimitatea poate substitui folosirea forței, astfel încât autoritatea să însemne supunere, dar nu prin forță, ci prin ierarhie și legitimitate. Condițiile care conferă dreptul de a guverna cuprind: consimțământul (celor care se supun, nu al celor care conduc) și conformitatea cu legea.

Care este locul istoriei în ecuația transdisciplinarității? Ea vine cu legitimități naționale, cu sentimentul identității și apartenenței la un anumit grup, dar vine și cu mutații în psihologia socială, atrăgând atenția asupra altor priorități. Dacă multă vreme popoarele țărilor cu tradiție democratică făceau din această tradiție legitimitate, justificându-le stima de sine și un anume soi de patriotism, astăzi, în numele aceleiași democrații, această iubire de sine a popoarelor pare să fie indezirabilă, „respinsă și hulită", locul ei fiind luat de identități pentru grupuri mai mari. „Ce s-a întâmplat? Și ce viitor are asocierea oamenilor dacă nici un grup, nici o comunitate, nici un popor nu mai e legitim, dacă numai generalitatea umană e legitimă", se întreabă Pierre Manent (2007, p. 17).

Este cunoscută preocuparea puterii, orice formă ar avea ea, pentru găsirea unor argumente în sprijinul propriei legitimități. Căutarea unor argumente sprijină teza raționalistă asupra legitimității. Disciplinele în jurul sau prin intermediul cărora se caută argumentele sunt foarte diverse: dreptul, politologia, sociologia, antropologia, psihologia, retorica, religia, cultura, economia etc. Astfel au luat naștere o serie de paradigme precum cea a raționalității sau rațional-juridică și opusa ei, a non-raționalității, hermeneutica politică (teoria interpretării), teoria imaginarului politic și altele.

Toate aceste abordări ale conceptului de legitimitate ne determină să ne raportăm la contexte specifice pentru că noi folosim astăzi termenul legitimitate într-o gamă largă de situații sociale. Pretindem că este legitim ca părinții să se intereseze de situația școlară a copiilor lor, că este legitim pentru un comerciant să ceară să fie plătit pentru serviciul economic făcut (Reus-Smit, 2007, p. 158). În acest context, termenul legitimitate este folosit nu doar pentru a descrie capacitatea de a acționa, ci și dreptul sau îndreptățirea de a acționa. Mark Suchman formulează acest sens al legitimității ca fiind „o percepție generalizată sau asumpția că acțiunile unei entități sunt de dorit, bune, construite social adecvat în cadrul unui sistem de norme, valori, credințe și definiții" (Suchman, 1995, p. 574). Totuși, termenul aparține domeniului politic și are o esență politico-juridică, conducându-ne spre înțelesul consacrat al conceptului de legitimitate, acela de drept de a conduce sau a guverna, așa cum insistă Coicaud. În arena politică, așadar, legitimitatea se referă în primul rând la dreptul de a controla tot ceea ce înseamnă îndreptățirea și dreptul de a emite comenzi de autoritate care impun respectarea de către cei care fac obiectul comenzii politice, deci o comandă politică sancționată social, asupra căreia există supunere consensuală. Un al doilea sens se referă la organizații, a căror acțiune este legitimă în virtutea modalității de organizare, a scopurilor și obiectivelor, potrivit dreptului intern sau internațional (ONU sau OMC, de exemplu).

Legitimitatea este un concept eminamente social. Actorul îndreptățit să acționeze/conducă/guverneze este „hirotonisit, consacrat social, indiferent că este guvernul, președintele sau o instituție a cărei legitimitate se află în discuție. Potrivit teoriei lui Suchman, legitimitatea depinde inextricabil de percepția socială și de recunoaștere. Ea va depinde întotdeauna de un altul, autolegitimarea fiind un nonsens: „Autolegitimarea este un oximoron – un actor poate sări în sus și în jos, declarând cu voce tare că acțiunile sale sunt legitime, dar dacă nimeni nu acceptă aceasta, atunci ele nu sunt corect descrise ca atare, deci legitimate, chiar dacă el sau ea pretinde, reclamă legitimitatea (Reus-Smit, 2007, p. 159). Iar esența socială a legitimității se trage și din aceea că „însăși ideea unui drept presupune existența unei comunități" (Coicaud, 2002, p. 11).

Legitimitatea este o calitate pe care societatea o atribuie identității unui actor, intereselor sau practicilor ori normelor unei instituții, regulilor și principiilor. Actorii politici sunt mereu în căutarea legitimității pentru ei înșiși sau pentru instituțiile lor și în acest scop se angajează în practici de legitimare. Pentru că legitimarea normativă este un proces, acesta este caracterizat de actori care doresc să-și justifice identitatea, interesele, practicile sau designul instituțional. Aceste justificări constituie pretenții de legitimitate și politică de legitimare (Clark, 2005).

Din pricina naturii sale sociale, legitimitatea riscă adesea să fie confundată cu alte valori sociale pe care le implică: raționalitate, justiție, legalitate și moralitate. Un actor și-ar putea descrie în mod plauzibil acțiunile sale ca fiind raționale, pentru că ele se conformează unei logici bazate pe interes; le-ar putea caracteriza drept legale, în mod rezonabil, pentru că sunt conforme sistemului de drept și doctrinei juridice; le-ar putea apoi caracteriza ca fiind juste în virtutea faptului că răspund unor nevoi sociale și, în fine, un actor și-ar putea caracteriza acțiunile drept morale pur și simplu pentru că sunt în acord cu doctrina sa morală preferată. Cu toate acestea, acțiunile respective nu sunt legitime decât în măsura în care obțin aprobarea, recunoașterea socială, iar actorul are dreptul consacrat, recunoscut social, de a le săvârși.

În concluzie, atunci când vorbim despre o criză de legitimitate, vorbim despre o criză generată de legitimitate insuficientă sau chiar de lipsa ei, de un deficit de recunoaștere socială sau de drept la nivelul unui actor, al unei instituții sau al societății.

1.2. Legitimitatea – exigență și constrângere pentru puterea politică

Legitimitatea este un atribut al puterii politice, dar nu un bun dobândit o dată pentru totdeauna. Jean-Jacques Rousseau (2008, p. 52) a formulat ideea în mod explicit: „Cel mai puternic om nu este suficient de puternic pentru a fi stăpân pe vecie, dacă nu transformă forța sa în drept și supunerea în datorie". Orice lider se confruntă așadar cu sarcina relevată de Rousseau: dacă îi reușește această transformare, poate fi caracterizat un conducător legitim, altfel, el suferă o criză de legitimitate, la fel de dăunătoare pentru putere, dar și din punct de vedere moral și material.

Legitimitatea este o exigență a deținerii puterii; nu doar un blazon, ci o necesitate dată în primul rând de caracterul axiologic al acestui atribut, deoarece calitatea legitimității implică axiologic concepte precum: îndreptățire, corectitudine, justețe. Adrian Miroiu (2009) observă că obișnuim să apelăm la standarde generale, precum valorile de libertate și dreptate, iar un argument folosit adesea în justificarea legitimității îl constituie tocmai acordul social. O societate legitimează o instituție politică dându-și acordul asupra acesteia; o consacră într-o manieră care are, așa cum vom vedea în capitolele următoare, puternice valențe rituale și simbolice. Așadar, din punct de vedere juridic, câștigă natura contractuală, convențională a ideii de legitimitate. Dimensiunea axiologică, valorizarea legitimității nu poate fi însă eludată, căci ea este o constantă a spațiului public. Spre deosebire de alte valori sociale care înregistrează oscilații în percepția publică, legitimitatea a rămas dezirabilă în conștiința publică, acordându-i-se un grad înalt de prețuire și se înscrie printre rațiunile care îi determină pe indivizi să viețuiască social și să se supună regulilor comune. Amitai Etzioni (1993) aprecia că valorile au „natură precontractuală", dar că, alături de interese și constrângeri, îi determină pe oameni să viețuiască social. Aici ne aflăm în situația în care o condiție axiologică precontractuală influențează o decizie cvasirațională de alcătuire a unei comunități în mod convențional.

Pentru o bună înțelegere a conceptului de legitimitate, trebuie să avem în vedere trei dimensiuni diferite ale acesteia care generează condiții sau criterii ale legitimității puterii și transformă această calitate a puterii într-o constrângere, o rigoare căreia trebuie să i se supună.

Cele trei dimensiuni/criterii ale legitimității pot fi sintetizate astfel (Beetham, 1991):

a) legalitatea – puterea trebuie să se conformeze ea însăși regulilor stabilite;

b) valorile – regulile pot fi justificate prin referire la credințele împărtășite atât de guvernanți, cât și de guvernați;

c) consensul – există subordonare consimțită față de puterea politică (obediență consimțită).

Neîndeplinirea acestor criterii produce consecințe diferite: pentru primul caz (uzurparea legalității) avem ilegitimitatea (ca acțiune de nesocotire a normelor); pentru cel de-al doilea criteriu – deficitul de legitimitate (fie ca neconcordanță între norme și convingeri suportive, fie ca rezultat al absenței unor credințe împărtășite de comunitate cu privire la norme); pentru cea de-a treia condiție – delegitimarea (retragerea consimțământului dat de comunitate).

Criteriile evidențiate de