Calitatea democraţiei și cultura politică în România

De Vasile Brașovanu

Volumul reprezintă o binevenită interogare a rezidenței adevăratului spirit democratic, tezaurizat nu în instituțiile reprezentative ale statului, ci în societate. Numai aici se află garanția reușitei democratice a unui popor, pentru că nimic nu poate asigura libertatea perpetuă a națiunii mai mult decât permanenta responsabilizare a cetățenilor cu privire la destinul politic al comunității în care trăiesc.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 3 feb. 2016
• ISBN: 9786067421484

Previzualizare carte

existente.

Capitolul I

Democraţia şi cultura politică – determinări conceptuale

I.1. Democraţia – evoluţia sumei conceptuale şi modele teoretice

În acest prim capitol, vom defini termeni precum demo­craţie, cultură politică, cultură civică, vom urmări cum au evoluat de-a lungul timpului aceste concepte, în ce spaţiu cultural şi istoric apar ele pentru prima dată, dacă există diferenţe şi/sau asemănări între cultura politică şi cultura civică şi, totodată, vom încerca să aflăm care este importanţa societăţii civile într-o democraţie.

Înainte de a trece la definirea şi plasarea în context a ter­menilor expuşi ceva mai devreme, considerăm importantă precizarea că democraţia, subiect amplu dezbătut de filo­sofi precum Platon, Aristotel, Tocqueville, Marx, Weber, Habermas, Huntington sau Crouch, a ajuns să fie din ce în ce mai criticată, unii grăbindu-se să spună că democraţia este în criză. Pe parcursul acestui capitol, vom încerca să analizăm şi acest aspect, deloc de neglijat în contextul crizelor economice, sociale şi politice ce agită tot mai mult întreaga lume (vorbim de revolte în Ucraina, Bosnia, Venezuela, Mexic, Brazilia etc.).

Veche de peste două milenii şi jumătate, democraţia a fost şi continuă să fie tema centrală a dezbaterilor care încearcă să răspundă la întrebarea care este regimul politic ideal pentru om. Apărută în oraşele-stat din Grecia antică, democraţia a fost vreme de două secole regimul po­litic al Atenei. Începând însă cu secolul al III-lea î.Hr., această formă de organizare politică este, din ce în ce mai mult, sufocată de regimuri autoritare precum oligarhiile sau despotismul. Astfel, se face trecerea de la ideea egalităţii politice şi a posibilităţii guvernării şi gestionării vieţii comunitare de către toţi cetăţenii (trebuie menţionat faptul că nu toţi locuitorii cetăţii se puteau bucura de statutul de cetăţean în Atena secolelor V-IV î.Hr.) la forme de regim în care oamenii sunt supuşi puterii absolute a monarhului sau despotului.

Până în secolele XVI-XVII (cu excepţia spaţiului anglo-saxon), doar câţiva filosofi abordează în lucrările lor democraţia ca subiect teoretic. Ieşirea omului din starea de minorat, în calitate de fiinţă raţională, înzestrată cu drepturi naturale inalienabile, a provocat declinul puterii absolute prin revoluţiile din America şi Franţa (ambele în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). Cu toate acestea, democraţia a avut un parcurs greoi, ideile şi valorile pe care această formă de guvernare le promovează fiind cu greu acceptate. Abia după al Doilea Război Mondial putem afirma că practica politică devine din ce în ce mai puternic influenţată de sistemul politic propriu democraţiei (Lipset, 1995, pp. 1247-1260).

Dacă până acum am făcut o scurtă trecere în revistă a evoluţiei democraţiei ca regim politic, în cele ce urmează vom discuta despre etimologia termenului. Acesta a primit numeroase semnificaţii, uneori suferind chiar o demonetizare (dacă e să ne gândim la folosirea lui în contextul unor regimuri autoritare, cum a fost regimul comunist ce îşi legi­tima existenţa făcând apel la democraţia populară); aşa cum spune politologul italian Giovanni Sartori (1999, p. 32), democraţia este astfel „difuză şi plurivalentă. Acelaşi po­litolog afirmă că, după al Doilea Război Mondial, când totalitarismul s-a răspândit tot mai mult pe plan interna­ţional, democraţia s-a transformat într-un „cuvânt onorific universal (ibidem), pentru a acoperi astfel practicile sale criminale.

Până în acest punct am înregistrat sensurile şi semnifi­caţiile cuvântului „democraţie", însă ce desemnează el mai exact? Termenul provine din limba greacă şi este alcătuit din cuvintele demos („popor") şi kratos („putere). Sensul prim al democraţiei este „puterea poporului. Nu puţine au fost însă interpretările cu privire la cum pot fi traduşi aceşti termeni. Astfel, cuvântul demos putea desemna atât adunarea generală a cetăţenilor atenieni (Ecclesia se aduna în Agora), cât şi comunitatea ca întreg. Din aceeaşi familie semantică fac parte şi termeni ca polloi („cei mulţi"), pleiones („majoritatea") sau ochlos („gloată") (ibidem, p. 45). Se poate deci constata că demosul, în totalitatea accepţiunilor sale, se referă la principiul majorităţii (fie că vorbim de majoritate absolută sau majoritate limitată).

În gândirea politică modernă, termenul „democraţie" a primit mai multe interpretări. Spre exemplu, încercând să răspundă la întrebarea ce este şi ce nu este democraţia, Schmitter şi Karl spun că democraţia politică modernă este un sistem de guvernare în care conducătorii sunt permanent răspunzători pentru acţiunile lor în spaţiul public faţă de cetăţeni, care acţionează indirect, prin procesul de compe­tiţie şi cooperare care are loc între repre­zentanţii lor aleşi (Schmitter, 2002, p. 5).

În aceeaşi lucrare, autorii mai sus menţionaţi afirmă că democraţia modernă, prin mijloacele şi procesul competitiv de cucerire a puterii, oferă posibilitatea de exprimare a intereselor şi nevoilor atât grupurilor organizate, cum sunt partidele, sindicatele, grupurile de interese, cât şi indivizilor ca cetăţeni (ibidem, pp. 10-11). Referitor la cetăţeni, Tocqueville (2005, p. 270) spune că guvernarea democratică face ca ideea drepturilor politice să coboare până la cel mai neînsemnat cetăţean, tot aşa cum împărţirea bu­nurilor pune, în general, ideea dreptului de proprietate la dispoziţia tuturor oamenilor.

În ambele definiţii este subliniat rolul pe care îl îndepli­neşte cetăţeanul într-o guvernare democratică: în prima, constatăm că are rolul de a penaliza aleşii prin vot, iar în a doua, ni se prezintă faptul că cetăţeanul se poate bucura de drepturile politice neîngrădit, văzute ca drept natural.

Analizând modul în care funcţionează regimul democratic şi cauzele pentru care în secolul XX democraţia pare a fi trecut printr-o criză, Giovanni Sartori (1999, p. 182) crede că idealul care ar trebui să stimuleze această formă de guvernare nu este cucerirea puterii, ci înlocuirea celor care deţin puterea cu cei care deţin autoritatea, pentru că, de fapt, democraţia duce lipsă de autoritate (autoritate ca legitimitate, ce face apel la prestigiu, respect, influenţă morală). Acest lucru ne face să credem că, în lipsa unei auto­rităţi ce face apel la valori morale, cu alte cuvinte nu este impusă prin constrân­geri, democraţia poate să se trans­forme uşor într-un regim opresiv. Scopul ultim ar trebui să fie acela al înlocuirii puterii cu autoritatea.

I.1.1. Ipostaze ale democraţiei

Unul dintre primii oameni politici care analizează de­mocraţia este Pericle din Atena antică, care spune: „con­stituţia (…) este numită democraţie deoarece puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor" (Held, 2000b, p. 30). Aşa cum spuneam însă mai sus, poporul era format din cetăţeni, adică cei ce se puteau bucura de drepturi politice. Ideile lui Pericle au fost puternic combătute de filosofii vremii. Aceştia erau de părere că demo­craţia este incapabilă să subordoneze politicul valorilor etice. Platon spune că acest regim este guvernarea celor mulţi şi ignoranţi, preferată fiind în schimb conducerea comunităţii de către cei înţelepţi, ce se conduc prin raţiune. Aristotel, în completarea celor spuse de maestrul său, afirmă că democraţia este o formă impură de guvernare, în care nu se urmăreşte atingerea Binelui Comun, ci doar promovarea intereselor săracilor.

Platon o asocia cu subordonarea raţiunii faţă de pasiuni, aşezând-o într-o comparaţie puţin măgulitoare cu idealul său de cârmuire filozofică din Republica; Aristotel, avertizând împotriva efectelor destabilizante ale regimurilor ce creau o polarizare bogaţi-săraci, o identifică cu lipsa de moderaţie, considerând-o în Politica (alături de oligarhie) drept o sursă de tulburări şi de acte politice nechibzuite (Miller, 2006, p. 154).

Odată cu răspândirea creştinismului în spaţiul european apare tot mai mult ideea că sufletele oamenilor căzute în păcat trebuie conduse către mântuire de către preoţi, respectiv Biserică, iar organizarea vieţii politice este parţial sarcina regilor, care, la rândul lor, sunt unşi de Biserică. Sfântul Augustin dezvoltă acest raţionament în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu, prin care se afirmă autonomizarea politicului faţă de religios. După secolul al XII-lea, când scrierile lui Platon şi Aristotel sunt redescoperite, Toma de Aquino readuce în câmpul dezbaterilor teoretice ideile de­mocraţiei. Câteva secole mai târziu, Renaşterea şi Reforma protestantă slăbesc autoritatea eclesiastică şi pe cea regală prin tentativele de autonomizare a politicului. Pe această filieră încep să se dezvolte teoria dreptului natural (John Locke, Thomas Hobbes) şi contractualismul (Jean-Jacques Rousseau), teorii ce vor legitima reinstaurarea democraţiei, făcând apel la guvernarea obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni.

Idealul democratic apărut în urma teoriei contractului social a constituit momentul în care politicul s-a rupt de dictatura tradiţională şi dreptul divin al regilor. Această trecere s-a putut realiza prin declararea nelegitimităţii ideii cârmuirii regale ca drept natural sau ereditar, conferit fie de divinitate, fie de ereditate. Astfel, statul este înţeles ca o creaţie artificială a oamenilor, sursa autorităţii guver­namentale fiind indivizii înzestraţi cu drepturi naturale (Miller, 2006, p. 154).

În secolul al XIX-lea, în baza ideilor deja constituite, apare teoria lui John Stuart Mill conform căreia „cea mai bună formă de guvernare ideală în condiţiile moderne presupune un sistem democratic reprezentativ" (David Held, 2000b, p. 123). Tot în această perioadă îşi dezvoltă şi Karl Marx concepţiile despre democraţie, susţinând existenţa unei lumi eliberate de capitalism şi exploatare, fără clase sociale, o democraţie în care să existe o deplină egalitate socială, economică şi politică.

Ca o consecinţă a răspândirii conceptelor marxiste se dez­voltă la începutul secolului XX teorii elitiste (legea de fier a oligarhiei – elitismul competiţional). Gaetano Mosca, unul dintre reprezentanţii acestei teorii, spune că…

…în toate societăţile apar două clase de indivizi: o clasă care conduce şi o clasă care este condusă. Prima clasă, întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele aduse de putere, în timp ce a doua clasă, mai numeroasă, este controlată şi condusă de prima (Dahl, 2002, p. 250).

Joseph Schumpeter (1976, p. 250), neavând încredere în capacitatea maselor de a raţiona, e de părere că electoratul ar trebui doar să genereze şi să legitimeze guvernele, elitele politice fiind cele care luptă pentru voturile oamenilor: „indivizii cuceresc puterea de a decide printr-o luptă competitivă pentru voturile cetăţenilor". Adepţii acestui model consideră importantă competiţia între elite şi partidele politice în care