Daniel și Dracula

De Stelian Țurlea

Un basm foarte simpatic la ora când „copii și tineret" rimează doar cu Internet. Stăpînul poveștii este un băiețel dotat cu un computer capabil să-l șteargă de pe (suprafața pământului și) ecran pe Dracula, dar monstrul îl conjură să nu facă așa ceva, să nu strice povestea, să n-o facă neverosimilă! (Radu Cosașu, Dilema)

• Limbă: Română
• Editor: Integral
• Data lansării: 7 ian. 2016
• ISBN: 9786068782010

Previzualizare carte

Capitolul întâi

în care lui Daniel i se arată câteva semne nevăzute de ceilalți și o întâlnește pe femeia cu mustăți

Daniel era mândru că era un băiat normal. Singur sau cu prietenii săi trecuse prin nenumărate aventuri, care-l încântaseră peste măsură, dar când tatăl său le-a așternut în cărți menite să-l facă celebru, nu și-a pierdut capul. Ba s-ar putea spune că puțini erau mai cu picioarele pe pământ decât el.

Participase la încheierea războiului caraghios dintre Iugostan și Belicostan, iar dacă unii i-ar fi contestat contribuția la instaurarea păcii, nimeni nu putea dezminte că fusese prin preajmă când generalii au dat bir cu fugiții.

Apoi își salvase prietenii, pe Alexandra și Alexis, din ghearele răpitorilor kurzi și poate de la chinuri cumplite, iar asta exact când se producea eclipsa totală de soare care ar fi trebuit să înfricoșeze toată lumea și să facă un biet copil ca el să se ascundă în gaură de șarpe.

Altădată, el și colegii lui de clasă cei mai apropiați descoperiseră cumplitul Virus al Mileniului care urma să paralizeze computerele, traficul pe aeroporturi, comunicațiile radio, transmisiile prin televiziune și Internet și să ducă lumea la pieire în noaptea dintre milenii. Sau, mă rog, dintre anii 1999 și 2000.

În toate aventurile acestea trebuia să accepte că nimeni nu fusese mai inventiv decât celebrul său unchi parlamentar, de a cărui năstrușnicie aflase toată lumea. Dar parcă unchiul ar fi reușit dacă în clipele cele mai importante n-ar fi fost alături el, Daniel? Bineînțeles că băiatul nu putea fi decât foarte mândru! Dar nu-și pierduse capul. Îi spusese tatăl său că celebritatea e ca fumul, ține o zi și apoi ia-o de unde nu-i, și chiar dacă nu prea înțelegea mare lucru din această zicală, se străduia să se poarte de parcă ar fi înțeles silabă cu silabă.

Era mândru mai ales de când citise aventurile lui Harry Potter, primite în dar de ziua lui de la nașă-sa Anca. Aceasta insistase să i le povestească și ei de-a fir a păr pentru că ea, chipurile, n-avusese răbdare să le citească. Mai mult de teamă să n-o dezamăgească, Daniel înghiți cele două cărți pe nerăsuflate, cum nu făcuse cu nicio carte până atunci, ba chiar rosese de emoție cotorul primului volum, spre disperarea tatălui. Dar nașă-sa uitase să-l mai întrebe cum sunt aventurile băiețelului-vrăjitor. Pas de mai înțelege ceva! Oamenii ăștia mari ori au toane, ori uită ce promit de câte treburi au pe cap, așa că nu te poți baza decât rareori pe ei. N-ar spune că nu i-au plăcut aventurile cu Harry Potter, ba chiar le-a citit mai repede decât orice altă carte de până atunci. Dar era mândru că el era un copil normal: nu făcea vrăji, nu zbura cu mașina, pentru că până și prichindeii de-o palmă știu că mașinile aleargă doar pe șosele, nu transforma animalele unele într-altele, nu îmblânzea monștri care nu există decât în închipuire, nu căuta pietre filosofale. Pe scurt, ce i se întâmplase lui era cât se poate de normal! Dar ce aventură! Simțea că se putea lua la întrecere cu orice Harry Potter!

Trecuse cam un an de când tatăl său încheiase cartea despre aventura Virusului Mileniului și nu mai pomenise de vreo alta. N-avea chef să-l zgândăre, de când îl amenințase mai în glumă, mai în serios, că o să scrie o poveste în care el, Daniel, nici măcar să nu poată pătrunde! Asta chiar ar fi fost culmea! Nu prea îi venea să creadă în asemenea cumplite amenințări, dar parcă citise pe undeva că paza bună trece primejdia rea, așa că își ținea gura. Însă era și ușor intrigat. Din două una: ori tatăl său renunțase să mai scrie cărți pentru copii, ceea ce i se părea cumplit, mai bine să le scrie, chiar și cu alți eroi! Ori hotărâse că e mai bine să nu-i împărtășească și lui proiectele, ceea ce ar fi fost și mai cumplit, pentru că ar fi însemnat că nu-l mai socotește prieten. Iar asta nici măcar nu se putea închipui!

Trecuse anul repede. Daniel sărea în sus de bucurie în fiecare zi care-l apropia de vacanța mare. Hotărâse împreună cu tatăl său că vor petrece câteva săptămâni la Bran. Nu prea știa ce înseamnă asta, nici pe unde se afla localitatea, i se spusese că dincolo de munți. Daniel nu fusese niciodată dincolo de munți. Sau, mă rog, nu dincolo de munții ăia care ascund Branul. Dar de fiecare dată când pronunța cuvântul „Bran" se simțea fericit, pentru că și-i închipuia pe Stan și Bran făcând pozne după pozne. În mod sigur, locul în care urma să meargă nu putea fi decât unul durduliu, rotunjor, cu bunătăți care să te îmbie la tot pasul și fără doar și poate plin de întâmplări hazoase! Acolo era de el! Pe drum își întrebă tatăl de o sută de ori cum va fi casa, ce pomi sunt în livadă, câte excursii vor face și unde, câți copii sunt prin preajmă. S-a potolit doar când i s-a pus răspicat alternativa: ori tace, ori se întoarce! Nu se cădea să se întoarcă din moment ce ajunsese în creierii munților.

Ca un făcut, trecură în goană cu mașina prin Bran, fără să oprească. Dar Daniel nu se neliniști, pentru că știa că de fiecare dată tatăl obișnuia să-i arate și alte locuri decât cel în care urmau să rămână o vreme, ca și cum ar fi vrut să-l pregătească încetul cu încetul. De-acum era sigur că începuse vacanța!

Când plecase din București în acea zi mohorâtă de sâmbătă, nimic nu prevestea lucrurile stranii care aveau să se întâmple. Marian era tăcut ca de obicei și părea să nu-i pese nici cât negru sub unghie de emoțiile plecării în vacanță. Marian era șoferul, pentru că domnul tată nu fusese în stare să învețe să conducă, iar șeful lui se îndurase să plătească pe cineva să-l aducă în zori la serviciu și să-l ducă acasă când se apropia de miezul nopții. Că Marian nu observase nimic, mai treacă-meargă, dar că tatăl său, de obicei foarte atent la fel și fel de amănunte, era indiferent la atâtea întâmplări stranii, Daniel nu reușea să mai înțeleagă!

Prin urmare, Daniel a remarcat pe drum o mulțime de semne care ar fi trebuit să-i dea de gândit, dar cum nu știa de vreo poveste în care să fi pătruns, cu voia sau fără voia sa, aproape că nu le luă în seamă. O pisică roșie se cocoțase în mijlocul unei tarabe din piața unde și-au făcut ultimele cumpărături, înainte să părăsească orașul, și părea să nu se sperie de zarva din jur. Când trecu pe lângă ea, îi făcu cu ochiul, apoi țâșni într-un coș cu fructe. Daniel nici n-avu timp să-și frece ochii încă somnoroși.

La benzinăria unde au făcut plinul, era într-o margine o clădire cam pustie de care Daniel s-a apropiat pentru că nu suporta mirosul de benzină. Doi bărbați în salopete verzi, care semănau picătură unul cu celălalt, de parcă ar fi fost gemeni, au apărut pe rând în ușa batantă și au început să intre și să iasă unul după altul, aplecându-se de fiecare dată în fața sa până la brâu, de parcă ar fi fost niște uriașe păpuși mecanice. Sau cel puțin lui așa i s-a părut. Nimeni nu dădea semne că le-ar fi observat prezența, dar nici ei nu păreau să se sinchisească de lipsa de considerație a celorlalți.

Pe una din serpentine au intrat într-un nor rozaliu care semăna teribil cu un pește ce tot deschidea gura. Firește că nu se auzea nimic, unde s-a mai văzut pește care să vorbească? Dar nici nor care să semene cu un pește nu auzise că poate exista!

În sfârșit, când se opriră să mănânce la restaurantul prin mijlocul căruia trecea un firicel de apă, ca un pârâiaș, la Cheile Grădiștei, brusc roata hidraulică pe care cădea apa începu să clămpăne și să se învârtească atât de repede, că părea un mosor fermecat.

Dacă văzuse că niciunul dintre oamenii mari nu se înfioară și nu se întreabă în legătură cu aceste semne, Daniel nu le socoti nici el ciudate și-și înghiți de fiecare dată întrebările care-i stăteau pe limbă. Aproape că se săturase de câte întrebări înghițise. Dar când ajunseră la destinație, uită de toate.

După ce au trecut pe lângă o peșteră ai cărei ghizi erau vreo câțiva puști de-o seamă cu Daniel, au oprit în sfârșit la casa din Bran. Daniel fu vizibil dezamăgit. Nu găsi decât doi plozi de doi și trei ani care urlau tot timpul după părinții lor plecați în America și cu care nu se cădea să se joace el, un băiat trecut de unsprezece ani. Așa că, în vreme ce tatăl despacheta, așeza lucrurile pe căprării, umplea frigiderul cu mâncarea adusă și pregătea masa de seară, el inspectă cu mare atenție locurile.

Casa era încăpătoare și înaltă, cu acoperiș de țiglă roșie, cum sunt toate casele din Ardeal. În șura enormă, cu ușile înalte cât casa larg deschise, fânul proaspăt urcat în pod mirosea a ploaie și a miere. Găini moțate ciuguleau prin iarba curții cât un teren de fotbal, conduse de un cocoș pintenat, mândru de el că e mare cât un miel. În spatele casei se întindea o livadă cu vișini și pruni, până la un pârâiaș limpede, pe malurile căruia se înălțau, drepți ca lumânările dintr-un tort festiv, arini cu frunza verde negricios. Hotărî din capul locului că vacanța nu poate fi decât minunată într-o astfel de curte.

În scurt timp își făcu o părere bine consolidată despre toată lumea din jur.

Sărea în ochi că doamna Victorița voia să fie o gazdă perfectă. În prima jumătate de oră i-a întrebat la fiecare minut ce le mai dorește suflețelul, dar până să primească răspuns alerga să-și legene nepoțica agățată pe un scăunaș de creanga unui măr și când catadicsea să revină, uitase întrebarea dinainte și punea o alta. Era o femeie trupeșă, cum stă bine unei femei cu atâtea răspunderi pe cap, călca apăsat și semeț. Din moment ce era șefa unei pensiuni, Daniel era convins că era o bucătăreasă grozavă.

Bărbatul ei, o mână de om care înota în blugii fără tur, era un mucalit fără seamăn. Dacă făceai greșeala să-l întrebi ceva, se apuca să deapăne întâmplări cu miez, neduse la capăt, din care se nășteau alte întâmplări cu