Merele nu cad niciodată

De Liane Moriarty

Membrii familiei Delaney se iubesc foarte mult – doar că uneori vor să se ucidă între ei…
Dacă mama ta ar dispărea, ai anunța poliția? Chiar dacă suspectul numărul unu ar fi propriul tău tată?
Familia Delaney reprezintă un reper în comunitate. Părinții, Stan și Joy, sunt invidiați de toți prietenii. Sunt imbatabili pe terenul de tenis, iar dincolo de el chimia lor este palpabilă. Cei patru copii – Amy, Logan, Troy și Brooke – au fost și ei vedete ale tenisului, însă niciunul nu a rămas fidel acestui sport. După 50 de ani de mariaj, Stan și Joy își vând faimoasa academie de tenis și sunt gata să înceapă ceea ce ar trebui să fie vârsta de aur a vieții lor. Într-o noapte, o străină pe nume Savannah bate disperată la ușa lor, după o ceartă aprigă cu iubitul ei. Soții Delaney sunt mai mult decât fericiți să-i ofere sprijinul de care are nevoie. Măcar de ar fi vrut doar atât…

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 sept. 2023
• ISBN: 9786064020154

Previzualizare carte

Prolog

Bicicleta zăcea pe marginea drumului sub un stejar cenuşiu, cu ghidonul într-un unghi ciudat, ca şi cum fusese aruncată cu furie.

Era într-o dimineaţă de sâmbătă, devreme, în a cincea zi de caniculă. Mai bine de 40 de incendii continuau cu obstinaţie în întreg statul. În șase oraşe regionale erau instalate plăcuţe pe care scria „în curs de evacuare", însă aici, în Sydney-ul suburban, doar bolnavii de astm se aflau în pericol, așa că erau sfătuiţi să rămână în case. Perdeaua de fum care cădea peste oraş avea o amenințătoare nuanță de galben-cenuşiu şi era la fel de groasă precum smogul londonez.

Străzile pustii erau tăcute, cu excepţia murmurului subteran al cicadelor. Oamenii dormeau după nopţile fierbinţi şi neliniştite, pline de vise tulburi; doar cei matinali căscau şi îşi plimbau degetele pe ecranele telefoanelor.

Bicicleta abandonată era nouă-nouţă, promovată drept „bicicletă vintage de damă": verde-mentă, cu şapte viteze, cu o şa crem de piele şi un coş alb de răchită. Genul de bicicletă pe care puteai să-ţi imaginezi că mergi, în aerul proaspăt şi rece al unui sat european de munte, purtând mai degrabă o beretă decât o cască şi având o baghetă franțuzească la subraţ.

Patru mere verzi zăceau împrăştiate pe iarba uscată sub un copac, ca şi cum ar fi căzut din coşul bicicletei și s-ar fi rostogolit până acolo.

O colonie de muşte negre zăceau împrăștiate în diferite puncte pe spiţele argintii ale bicicletei, atât de nemişcate, încât păreau moarte.

Maşina, un Holden Commodore V8, vibra în ritmul unei melodii rock din anii 1980 în timp ce se apropia de intersecţie, nepermis de rapid în acest cartier rezidenţial.

Stopurile se aprinseră şi maşina întoarse cu scârţâit de roţi și opri în dreptul bicicletei. Muzica încetă. Şoferul se dădu jos, trăgând dintr-o ţigară. Era slăbănog, cu picioarele goale şi pieptul dezgolit, purtând doar un şort albastru. Lăsă portiera deschisă şi se deplasă pe vârfuri, cu o graţie exersată de balerin, pe asfaltul deja fierbinte şi pe iarbă, unde se lăsă pe vine pentru a studia bicicleta. Mângâie roata din faţă, spartă, a bicicletei, ca şi cum ar fi fost membrul unui animal rănit. Muştele bâzâiră, brusc înviate şi agitate.

Bărbatul se uită într-o parte și în cealaltă pe strada pustie, trase un fum adânc din ţigară, ridică din umeri, apoi înşfăcă bicicleta cu o mână şi se ridică în picioare. Se duse la maşină şi o băgă în portbagaj de parcă era un bun achiziţionat, apoi dezasamblă îndemânatic roata din faţă cu dispozitivul de decuplare rapidă, ca să încapă mai bine.

Se sui la loc în maşină, închise uşa şi demară, bătând în volan ritmul piesei AC/DC „Highway to Hell", mulţumit de sine. Cu o zi în urmă, fusese Ziua Îndrăgostiților, chipurile, şi, deși el nu credea în prostia asta capitalistă, avea de gând să-i dea bicicleta nevesti-sii şi să-i zică la mulţi ani de Ziua Îndrăgostiților, iubi, făcându-i ironic cu ochiul, iar asta va fi revanşa lui pentru alaltăieri, ceea ce însemna că existau mari şanse să aibă noroc diseară.

Nu avea să fie norocos. Dimpotrivă, chiar mare ghinionist. Douăzeci de minute mai târziu era mort, ucis pe loc într-o coliziune frontală. Un şofer de semiremorcă de pe autostradă nu văzuse semnul de oprire obturat de un arbore-de-cauciuc care crescuse excesiv. Localnicii se tot plângeau de luni de zile în legătură cu acel semn de circulație. Avea să aibă loc un accident, ziceau ei, iar acum iată că se întâmplase.

Merele putreziră repede la căldură.

Capitolul unu

Doi bărbaţi şi două femei stăteau în colţul îndepărtat al cafenelei, sub o fotografie înrămată, cu un câmp de floarea-soarelui la răsărit, în Toscana. Erau înalţi ca nişte baschetbalişti şi, în timp ce se aplecau în faţă peste masa rotundă cu blat de mozaic, frunţile aproape că li se atingeau. Vorbeau cu voce joasă şi intensă, de parcă ce-și spuneau avea legătură cu spionajul internaţional, ceea ce părea un lucru nepotrivit în această cafenea mică suburbană, într-o dimineaţă de sâmbătă plăcută şi văratică, cu felii de chec cu banane şi pere, proaspăt copt, care înmiresma aerul, şi cu muzică rock difuză care se auzea ușor de la radio, în acompaniamentul espressorului ce şuiera şi măcina sârguincios.

— Cred că sunt fraţi, îi zise chelneriţa şefului său.

Chelneriţa era singură la părinţi şi era fascinată de fraţi şi surori.

— Seamănă foarte bine între ei, adăugă ea.

— Le ia prea mult timp să comande, zise şeful, care făcea parte dintr-o familie cu opt copii şi nu era deloc impresio­nat de ideea de fraţi şi surori.

După furtuna violentă cu grindină de săptămâna trecută, veniseră ploi binecuvântate timp de aproape o săptămână. Acum, incendiile erau sub control, fumul se risipise, feţele oamenilor erau curate, iar clienţii umblau din nou de colo-colo, cu bani la ei, aşa că trebuiau să servească repede la mese.

— Au zis că n-au avut timp să se uite pe meniu.

— Întreabă-i din nou!

Chelneriţa se apropie iar de masă, observând acum că fiecare stătea în acelaşi fel, cu gleznele încolăcite în jurul picioarelor din faţă ale scaunelor, de parcă le-ar fi fost teamă să nu alunece.

— Scuzaţi-mă!

Ei n-o auziră. Vorbeau toţi deodată, vocile suprapunându-li-se. Erau cu siguranţă rude. Vorbeau la fel: cu voci joase, profunde şi răguşite. Erau oameni cu gâtul uscat şi cu multe secrete.

— Practic, nu poți spune că a dispărut. Ne-a trimis mesajul ăla.

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că nu răspunde la telefon. Întotdeauna răspunde.

— Tata a zis că bicicleta ei nouă a dispărut.

— Poftim? Ce ciudat!

— Deci… pur şi simplu a plecat cu bicicleta pe stradă şi a dispărut ca măgarul în ceaţă?

— Dar nu şi-a luat casca. Ceea ce mi se pare foarte aiurea.

— Cred că e timpul să o dăm dispărută.

— A trecut deja mai bine de o săptămână. E prea mult timp.

— Cum am mai spus, practic, ea nu...

— E clar un caz de dispariţie, din moment ce nu ştim unde e.

Chelneriţa ridică vocea atât de mult, încât friza impoliteţea.

— Sunteţi gata să comandaţi?

Ei n-o auziră.

— A fost vreunul dintre voi pe-acasă până acum?

— Tata mi-a zis: „Te rog, nu veni! A zis că-i „foarte ocupat.

— Foarte ocupat? Cu ce e atât de ocupat?

Chelneriţa se strecură pe lângă ei, printre scaune şi perete, astfel ca măcar unul dintre ei s-o vadă.

— Ştii ce s-ar putea întâmpla dacă o dăm dispărută?

Vorbise unul dintre cei doi bărbaţi, cel care arăta mai bine. Purta o cămaşă de in cu mâneci lungi, întoarse până la cot; pantaloni scurţi şi pantofi, fără şosete. Era cam de 30 şi ceva de ani, presupuse chelneriţa, avea barbişon şi farmecul unei vedete de reality-show sau al unui agent imo­biliar.

— L-ar bănui pe tata.

— Să-l bănuiască pentru ce anume? întrebă celălalt bărbat, versiunea mai neîngrijită, mai butucănoasă şi mai ieftină a primului.

În loc de barbişon, trebuia pur şi simplu să se bărbierească.

— Că… ştii tu.

Fratele-versiune-mai-costisitoare îşi trecu degetul de-a lungul gâtului.

Chelneriţa rămase nemişcată. Era cea mai bună conversaţie la care trăsese cu urechea de când se angajase chelneriţă.

— Iisuse, Troy!

Fratele-versiune-mai-ieftină oftă.

— Nu-i amuzant! adăugă el.

Celălalt bărbat ridică din umeri.

— Poliţia o să-ntrebe dacă s-au certat. Iar tata a zis că ei chiar s-au certat.

— Dar cu siguranţă că...

— Poate tata chiar are legătură cu asta, zise cea mai tânără dintre cei patru, o femeie îmbrăcată cu o rochie scurtă, portocalie, presărată cu margarete albe, peste un costum de baie legat în jurul gâtului.

Avea părul vopsit albastru (chelneriţa râvnea fix la acea nuanţă), legat la spate într-un coc lipicios, ud şi încâlcit. Brațele ei căpătaseră un luciu fin de la crema de protecţie solară peste care se lipise nisip, de parcă tocmai atunci venise de la plajă, cu toate că se aflau la o distanţă de cel puţin 40 de minute de mers cu maşina de coastă.

— Poate că a răbufnit. Poate că, în cele din urmă, a răbufnit, accentuă ea.

— Încetaţi, amândoi! zise cealaltă femeie, despre care chelneriţa îşi dădu seama acum că era o clientă obişnuită care comanda mereu o cafea flat white mare şi fierbinte, cu lapte de soia.

Numele ei era Brooke. Brooke cu „e la sfârşit. Scriau numele clienţilor pe capacele recipientelor de cafea, iar această femeie subliniase o dată, într-o manieră timidă, însă hotărâtă, ca şi cum nu se putuse abţine, că trebuie pus un „e la sfârşitul numelui ei.

Era politicoasă, însă nu vorbăreaţă şi, de obicei, puţin stresată, de parcă ştia deja că ziua n-avea să fie aşa cum îşi dorea. Plătea cu o bancnotă de cinci dolari şi lăsa mereu o monedă de 50 de cenţi în borcanul cu bacşişuri. Se îmbrăca la fel în fiecare zi: cămaşă polo bleumarin, pantaloni scurţi şi pantofi de alergat, cu şosete.

Azi era îmbrăcată ca pentru weekend, cu o fustă şi un top, însă tot părea un membru al forţelor armate în afara serviciului sau o profesoară de sport care nu ţi-ar accepta vreodată scuza că te doare burta.

— Tata nu i-ar face niciodată rău mamei, îi zise ea surorii sale. Niciodată!

— Of, Doamne, bineînţeles că nu i-ar face rău. Nu vorbeam serios!

Fata cu părul albastru îşi ridică mâinile şi chelneriţa îi văzu pielea ridată din jurul ochilor şi a gurii şi îşi dădu seama că nu era deloc tânără, era doar îmbrăcată tinereşte. Era o persoană de vârstă mijlocie deghizată într-una mai tânără. De la distanţă, ai fi presupus că are 20 de ani; de aproape, i-ai fi dat 40, poate. Voia să păcălească.

— Mama şi tata au o căsătorie cu adevărat solidă, zise Brooke-cu-„e"-la-sfârşit şi ceva din tonalitatea vocii ei extrem de politicoase o făcu pe chelneriţă să creadă că, în ciuda hainelor sobre, era posibil să fie cea mai tânără dintre cei patru.

Fratele care arăta mai bine îi aruncă o privire întrebătoare.

— Oare am crescut în aceeaşi casă?

— Nu ştiu. Oare? Pentru că n-am văzut niciodată niciun semn de violenţă… adică, Dumnezeule!

— În fine, nu eu insinuez asta. Spun că e posibil ca alte persoane să insinueze.

Femeia cu părul albastru ridică privirea şi o zări pe chelneriţă.

— Scuze! Încă nu ne-am uitat! adăugă, luând meniul laminat.

— E-n regulă, zise chelneriţa.

Voia să audă mai mult.

— Suntem cu gândul în altă parte. Mama noastră a dispărut.

— O, nu. E… grav?

Chelneriţa nu prea ştia cum să reacţioneze. Oamenii ăștia nu păreau atât de îngrijoraţi. Erau cu toţii mult mai în vârstă decât ea, probabil — prin urmare, mama lor era foarte în vârstă? Adică, o bătrânică? Cum putea să dispară o bătrânică? Avea demenţă senilă?

Brooke-cu-„e"-la-sfârşit tresări. Îi șopti surorii sale:

— Nu le spune asta oamenilor!

— Îmi cer scuze. E posibil ca mama noastră să fi dispărut, se corectă femeia cu părul albastru. Pentru moment, nu știm unde e.

— Trebuie să mergeți înapoi pe urmele ei, zise chelnerița și continuă în același stil. Când aţi văzut-o ultima dată?

Se așternu o liniște apăsătoare. Se uitară toţi la ea, cu ochii lor căprui, lichizi şi identici şi cu expresii sobre. Aveau gene atât de închise la culoare, încât păreau date cu tuş.

— Ştii ceva? Ai dreptate. Exact asta trebuie să facem.

Femeia cu părul albastru încuviinţă încet, ca şi cum ar fi luat în serios acea idee prostească. Să meargă înapoi pe urmele ei.

— Vom încerca toţi plăcinta cu mere şi frişcă, le întrerupse fratele-versiune-mai-costisitoare. Și după aia o să-ţi spunem ce credem.

— E bună! zise fratele-versiune-mai-ieftină, bătând cu marginea meniului de partea laterală a mesei.

— La micul dejun? zise Brooke-cu-„e-la-sfârşit, însă zâmbi pieziş la cine ştie ce glumă de-a lor referitoare la plăcinta cu mere şi toţi înmânară uşuraţi meniurile, cu aerul că „atunci, gata, s-a rezolvat, aşa cum fac toți oamenii când returnează meniurile, bucuroşi să scape de ele.

Chelneriţa scrise în carneţelul ei 4 x plc. mr. şi îndreptă teancul de meniuri.

— Auziți? zise fratele-versiune-mai-ieftină. Dar a sunat-o careva dintre voi?

— Cafele? întrebă chelneriţa.

— Vrem câte o cafea neagră, lungă, zise fratele-versiune-mai-costisitoare şi chelneriţa se uită în ochii lui Brooke-cu-„e"-la-sfârşit pentru a-i da ocazia să spună: „Nu, de fapt, asta nu-i cafeaua mea preferată. Eu iau mereu o cafea flat white mare şi fierbinte, cu lapte de soia", însă aceasta era ocupată să se uite la fratele ei.

— Bineînţeles că am sunat-o, zise ea mai departe. De un milion de ori. I-am dat mesaje. Voi nu?

— Deci, patru cafele negre, lungi? întrebă chelneriţa.

Nu-i răspunse nimeni.

— Bine, deci patru cafele negre, lungi.

— Nu pe mama. Pe ea! preciză fratele-versiune-mai-ieftină punându-și coatele pe masă şi apăsându-și tâmplele cu vârful degetelor. Pe Savannah. A încercat careva să ia legătura cu ea?

Chelneriţa nu mai avea nicio scuză să zăbovească acolo şi să tragă cu urechea.

Savannah era o altă soră de-a lor? De ce nu se afla şi ea aici, azi? Era oaia neagră a familiei? Fiica rătăcitoare? Ăsta era motivul pentru care numele ei păruse să aterizeze între ei atât de rău prevestitor? O sunase careva?

Chelneriţa se duse la tejghea și atinse clopoţelul cu podul palmei, anunțând comanda.

Capitolul doi

Septembrie trecut

Era aproape ora 11, într-o noapte de marţi răcoroasă, cu vânt. Petalele roz-pal ale florilor de cireş zburau şi se răsuceau în aer, în timp ce taxiul trecea încet pe lângă reşedinţele vechi proaspăt renovate, fiecare având câte un sedan luxos de clasă medie şi un trio ordonat de pubele pe roţi, în culori diferite, la marginea trotuarului. Un oposum cu coada inelară sări peste un gard de piatră, surprins de farurile taxiului. Un câine mic lătră o dată, apoi tăcu. Aerul mirosea a fum de lemn, iarbă tăiată şi miel gătit la foc mic. Majoritatea caselor erau cufundate în întuneric, cu excepţia ochiului vigilent al camerelor de securitate.

Joy Delaney, de la numărul nouă, încărca maşina de spălat vase, în timp ce asculta ultimul episod din podcastul Tipului-cu-migrena la noile şi modernele căşti wireless pe care i le făcuse cadou fiul său de ziua ei.

Joy era o femeie mică, zveltă şi energică, cu un păr alb şi lucios care-i ajungea până la umeri. Nu-şi putea aminti niciodată dacă avea 68 sau 69 de ani, ba chiar, uneori, părea să creadă că avea 67. (Avea 69.) În acest moment, purta blugi şi un cardigan negru peste un tricou în dungi şi şosete de lână. Se presupunea că arăta „excelent pentru vârsta ei. Tinerii din magazine îi spuneau adeseori asta. Ea ar fi vrut mereu să le zică: „Habar n-ai câți ani am, idiotule, aşa că de unde ştii că arăt excelent pentru vârsta mea?

Soţul ei, Stan Delaney, stătea în fotoliul său din camera de zi, cu câte o pungă de gheaţă pe fiecare genunchi, urmărind un documentar despre cele mai mari poduri din lume, în timp ce se înfrupta dintr-o pungă de biscuiţi cu ardei, înmuindu-i pe fiecare într-o cutie cu cremă de brânză.

Bătrânul lor terrier Staffordshire, Steffi (botezat după Steffi Graf, pentru că, pui fiind, era iute de picior), stătea pe podeaua bucătăriei lângă Joy, rozând pe furiş un ziar. În ultimul an, Steffi începuse să roadă obsesiv orice bucată de hârtie pe care o găsea prin casă, lucru care se datora, din câte se pare, unei tulburări psihice specifice câinilor, provocată, probabil, de stres, cu toate că nimeni nu ştia de ce era stresată Steffi.

Cel puţin, obiceiul lui Steffi de a roade hârtie era mai acceptabil decât acela al pisicii vecinei Caro, Otis, care începuse să fure haine din casele de pe această stradă înfundată și, mai ales, cu totul umilitor, lenjerie intimă, pe care Caro era prea jenată să o mai returneze, cu excepţia lenjeriei lui Joy, bineînţeles.

Joy ştia că uriaşele sale căşti o făceau să semene cu o extraterestră, însă nu-i păsa. După ani în care-i implorase pe copii să facă linişte, acum nu mai putea suporta acea linişte. Tăcerea urla în aşa-zisul ei cuib pustiu. Cuibul lor rămăsese pustiu de mulţi ani, aşa că ar fi trebuit să se obişnuiască, însă anul trecut îşi vânduseră afacerea şi Joy se simţise de parcă totul se sfârşise, se oprise în loc. În căutarea zgomotului, devenise dependentă de podcasturi. Adeseori mergea la culcare cu căştile încă pe urechi, astfel încât să poată fi legănată până adormea de cântecul vocii sfătoase şi autoritare.

Nu avea migrene, însă fiica ei cea mai mică suferea de așa ceva, drept care Joy asculta podcastul Tipului-cu-migrena atât pentru ponturi pe care să i le poată transmite lui Brooke, cât şi ca pe o pedeapsă. În ultimii ani, ajunsese să fie aproape bolnavă de regret pentru indiferența şi nerăbdarea cu care răspunsese la început la durerile de cap ale lui Brooke specifice copilăriei, aşa cum obişnuiau să fie numite.

„Regretul" poate fi tema autobiografiei mele, gândi ea, în timp ce încerca să vâre răzătoarea de brânză în maşina de spălat vase, lângă tigaie. O viaţă de regrete, de Joy Delaney.

Seara trecută fusese la prima şedinţă dintr-o prelegere intitulată „Vrei să scrii o autobiografie?", la cursurile serale locale. Joy nu voia să scrie o autobiografie, însă Caro voia, aşa că îi ţinea companie. Caro era văduvă şi timidă şi nu voia să meargă singură. Joy o va ajuta pe Caro să-şi facă un prieten (pusese ea deja ochii pe cineva potrivit), apoi ea va renunţa la curs. Profesorul explicase că procesul de scriere a unei autobiografii începe cu alegerea unei teme, apoi pur şi simplu găseai anecdote care să vină în sprijinul temei.

— Poate tema ta e „Am crescut pe partea greşită a străzii, dar uită-te la mine acum", zise profesorul şi toate doamnele în costume taior cu pantaloni şi cercei cu perle încuviinţară solemn din cap şi scriseră pe partea greşită a străzii în carnetele lor noi-nouţe.

— Ei bine, măcar tema autobiografiei tale e evidentă, îi spuse Caro lui Joy în drum spre casă.

— Serios? zise Joy.

— E tenisul. Tema ta e tenisul.

— Asta nu-i o temă, zise Joy. O temă e mai degrabă „răzbu­narea sau „succesul în pofida şanselor sau...

— Ai putea-o numi Ghem, set şi meci: povestea unei familii din tenis.

— Dar asta… noi nu suntem vedete, zise Joy. Noi doar avem o şcoală de tenis şi un club de tenis local. Nu suntem familia Williams.

Din nu se ştie ce motiv, găsea comentariul lui Caro enervant. Chiar supărător.

Caro părea surprinsă.

— Despre ce vorbeşti? Tenisul e pasiunea familiei tale. Oamenii mereu spun „Urmează-ţi pasiunea!" Şi, mi-am zis: O, dacă aş avea şi eu o pasiune! Aşa... ca Joy!

Joy schimbase subiectul.

Acum ridică privirea de la maşina de spălat vase şi şi-l aminti pe Troy, mic fiind, stând chiar aici în această bucătărie, ţinând racheta în mână ca pe o armă, cu chipul îmbujorat de furie, cu frumoşii lui ochi căprui plini de vină şi lacrimi cărora nu voia să le dea voie să curgă, strigând:

— Urăsc tenisul!

— Ooo, sacrilegiu! zisese Amy, fiindcă rolul ei de soră mai mare era să eticheteze fiecare ceartă din familie şi să folosească vorbe mari, pe care ceilalţi puşti nu le înţelegeau, în timp ce Brooke, încă mică şi adorabilă, izbucnise inevitabil în lacrimi, iar chipul lui Logan devenise inexpresiv şi tâmp.

— Nu urăşti tenisul! îi răspunsese Joy.

Era un ordin. Intenţionase să spună: Nu poţi urî tenisul, Troy. Intenţionase să spună: Nu am timpul sau forţa de a te lăsa să urăşti tenisul.

Joy scutură ușor din cap pentru a îndepărta amintirea şi încercă să redevină atentă la podcast.

— …liniile în zigzag care plutesc de-a lungul câmpului vostru vizual, pete sau stele strălucitoare, persoanele care prezintă simptome de migrenă spun că…

Troy nu urâse cu adevărat tenisul. Unele dintre cele mai fericite amintiri de familie erau pe teren. Majoritatea celor mai fericite amintiri. Unele dintre cele mai urâte amintiri erau tot pe teren, dar haide acum, Troy juca tenis și-n ziua de azi. Dacă ar fi urât cu adevărat tenisul, n-ar mai juca și-acum, la 30 de ani.

Oare tenisul era tema vieţii ei?

Poate Caro avea dreptate. Poate că ea şi Stan nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă n-ar fi fost tenisul.

Acum mai bine de jumătate de secol. La o petrecere aniversară într-o casă mică şi aglomerată. Toată lumea dădea din cap în ritmul melodiei „Popcorn" a trupei Hot Butter. Joy, având pe-atunci 18 ani, ţinea strâns piciorul verde şi butucănos al paharului de vin umplut până la buză cu vin cald de Mosel.

— Unde-i Joy? Ar trebui s-o cunoşti pe Joy. Tocmai a câştigat un mare turneu.

Acelea fuseseră cuvintele care desfăcuseră semicercul strâns de oameni ce-l înconjurau pe băiatul cu spatele lipit de zid. El era un uriaş, incredibil de înalt şi de lat în umeri, cu o claie de păr negru, lung şi creţ, legat la spate într-o coadă de cal, cu o ţigară într-o mână şi o cutie de bere în cealaltă. Băieţii atletici puteau încă fuma ca turcii în anii ’70. Avea gropiţă în obraz, dar aceasta apăru doar când el o văzu pe Joy.

— Ar trebui să facem un meci cândva, zise el.

Ea nu mai auzise niciodată o voce ca aceea, nu la un băiat din generaţia ei. Era o voce atât de profundă şi de domoală, încât oamenii făceau mişto şi încercau s-o imite. Ziceau că vocea lui Stan suna ca a lui Johnny Cash. El n-o făcea intenţionat. Era doar felul lui de a vorbi. Nu vorbea mult, însă tot ce spunea părea important.

Nu erau singurii jucători de tenis de la acea petrecere, erau doar singurii campioni. A fost destinul, la fel de inevitabil ca orice poveste. Dacă nu s-ar fi întâlnit în acea seară, s-ar fi întâlnit oricum în cele din urmă. Lumea tenisului era mică.

Jucară primul lor meci în acel weekend. Ea pierdu cu 6 la 4, 6 la 4, apoi merse mai departe şi îşi pierdu şi virginitatea cu el, cu toate că maică-sa o avertizase că era important să nu facă sex, dacă îi plăcea vreodată un băiat: „De ce să cumperi o vacă, când poţi lua lapte gratis?" (Fiicele ei ţipaseră când auziseră acea frază.)

Joy îi spuse lui Stan că se culcase cu el doar datorită serviciului său la tenis. Avea un serviciu magnific. Ea încă îl admira, aşteptând acea fracţiune de secundă când timpul se oprea şi Stan devenea sculptura unui jucător de tenis: cu spatele arcuit, cu mingea în aer, cu racheta în spatele capului, apoi… viuuum!

Stan zise că se culcase cu ea doar datorită voleului ei decisiv, apoi îi mărturisi, cu acea voce a lui profundă şi domoală, la ureche: Nu, nu-i adevărat, voleul tău are nevoie de muncă, aglomerezi fileul, m-am culcat cu tine pentru că de îndată ce am văzut picioarele alea am ştiut că le voiam încolăcite în jurul meu, şi Joy se simți fermecată, crezu că acest lucru era atât de păcătos şi de poetic, deși nu aprecie și critica referitoare la voleul ei.

— …acest lucru cauzează eliberarea neurotransmiţătorilor…

Ea se uită la răzătoare. Era plină de morcov, iar maşina de spălat vase n-avea s-o cureţe. O clăti la chiuvetă.

— De ce fac eu treaba în locul tău? zise ea înspre maşina de spălat vase şi se gândi la zilele de demult, când nu avea acest aparat casnic și stătea la chiuvetă, cu mâinile în mănuşi de cauciuc, în apa fierbinte, şi cu un zgârie-nori de farfurii murdare lângă ea.

Trecutul se tot lovea de prezent, în ultimul timp. Cu o zi în urmă, moțăia, când se trezise panicată, crezând că uitase să-l ia de la şcoală pe unul dintre copii. Îi luase câteva minute bune să-şi amintească de faptul că toţi copiii ei erau acum adulţi: adulţi cu riduri şi ipoteci, diplome şi planuri de călătorie.

O făcu să se întrebe dacă nu cumva avea demenţă senilă. Prietena ei, Linda, care lucrase într-un azil de bătrâni, zicea că în acel loc se strecura un val de nelinişte în fiecare zi la ora când copiii trebuiau luaţi de la şcoală, doamnele în vârstă deveneau agitate, convinse că ar trebui să se grăbească şi să-şi ia odraslele, care, de fapt, erau mature de mult. Când auzise una ca asta, lui Joy îi dăduseră lacrimile; pentru ca, acum, exact lucrul ăsta să i se întâmple și ei.

— E posibil ca intelectul meu superior să mascheze semnele de demenţă, îi spuse Joy lui Stan.

— Nu pot zice că am observat așa ceva la tine, replică el.

— Semnele de demenţă? Sau intelectul superior?

— Păi, tu ai fost mereu dementă, îi răspunse, apoi plecă, probabil ca să se urce pe vreo scară, deoarece fiii săi îl dăscăliseră că la 70 de ani era prea bătrân pentru a se mai urca pe o scară, aşa că lui Stan îi plăcea să găsească pretexte să se suie cât mai des posibil pe câte una.

Cu o seară în urmă, Joy ascultase un podcast foarte instructiv, intitulat Această viaţă de demenţă.

Răzătoarea de brânză refuza să încapă lângă tigaie în maşina de spălat vase. Ea studie cele două obiecte. Parcă era un puzzle pe care trebuia să-l rezolve.

— …declanşează o schimbare a dimensiunii vaselor de sânge…, zicea Tipul-cu-migrena.

Ce? Va trebui să deruleze înapoi podcastul şi să-l asculte de la capăt.

Auzise că pensia provoca un declin rapid în funcţio­narea creierului. Poate că asta i se întâmpla şi ei. Lobul frontal i se atrofia.

Crezuseră că erau pregătiţi de pensie. Li se păruse evident că următorul pas în viața lor era să vândă şcoala de tenis. Nu puteau continua să fie antrenori la nesfârşit, plus că niciunul dintre copiii lor nu era interesat să preia afacerea. De fapt, erau jignitor de dezinteresaţi. Ani de zile, Stan nutrise speranţa că Logan ar putea investi în școala Delaney: avea acea idee demodată că fiul cel mare va deveni mândrul său succesor.

— Logan era un antrenor excelent, bombănea el. O avea cu asta. Chiar o avea.

Bietul Logan păruse absolut înspăimântat în momentul în care Stan sugerase timid că poate i-ar plăcea să cumpere afacerea.

— Nu e foarte motivat, nu-i aşa? remarcase Stan către Joy, iar Joy se răstise la el, deoarece nu putea suporta să audă critici la adresa copiilor ei, mai ales atunci când acestea erau îndreptăţite.

Aşa că vânduseră afacerea. Unor oameni buni, pentru un preţ bun. Ea nu anticipase sentimentul acesta de pierdere. Nu realizase cât de mult erau definiţi de Academia de tenis Delaney. Cine erau ei acum? Doar o altă pereche din generația exploziei demografice.

Slavă Domnului că aveau tenisul! Cel mai recent trofeu al lor stătea greoi şi mândru pe dulap, gata să se dea mare când se întâlneau cu toții de Ziua Tatălui. Genunchii lui Stan plăteau acum pentru asta, însă fusese o victorie bună, serioasă, împotriva a doi jucători excelenţi din punct de vedere tehnic: ea şi Stan ţinuseră mingea la fileu, atacaseră pe centru şi nu-şi pierduseră deloc cumpătul. Încă se pricepeau.

Pe lângă turnee, încă jucau amândoi în competiţia socială de luni seara, pe care Joy o înfiinţase cu ani în urmă, cu toate că acest lucru devenise deprimant în ultimul timp, din cauză că oamenii mureau întruna. Cu şase luni în urmă, Dennis Christos murise pe teren în timp ce el şi soţia sa, Debbie, jucau împotriva lui Joy şi Stan, ceea ce fusese groaznic de traumatizant. Joy credea că biata inimă a lui Dennis nu suportase entuziasmul gândului că avea avantaj la serviciu în faţa lui Stan. Ea îl învinovăţea în secret pe Stan că-l făcuse pe Dennis să creadă asta. El lăsase intenţionat ca jocul să ajungă la 40–0, pentru propria-i plăcere. Lui Joy îi trebuia multă voinţă să nu-i reproșeze:

— L-ai omorât pe Dennis Christos, Stan!

Adevărul era că ea şi Stan nu erau pregătiți să accepte pensionarea. Vacanţa lor de şase săptămâni în Europa fusese un dezastru. Chiar şi Wimbledonul. Mai ales, Wimbledonul. Când avionul aterizase din nou în Sydney, amândoi se simțiseră uşuraţi, dar nu recunoscuseră asta faţă de nimeni, nici faţă de prieteni sau faţă de copii, nici măcar unul faţă de celălalt.

Uneori, încercau să facă lucruri pe care și alţi prieteni pensionari le făceau, cum ar fi „o zi încântătoare la plajă". Joy se tăiase la picior într-o cochilie de stridie şi mai primiseră şi o amendă pentru că parcaseră neregulamentar. Acest lucru îi amintise de acele dăţi când îşi punea în minte ca ea şi Stan să-și ducă odraslele la un picnic drăguţ, iar Joy se străduia atât de tare să dea impresia că erau o familie la un picnic drăguţ... însă, în mod inevitabil, ceva nu mergea bine, mereu era cineva în toane proaste sau se rătăceau sau ploua exact atunci când ajungeau acolo, şi drumul înapoi spre casă era plin de resentimente și tăcut, cu excepţia guturaiului obişnuit al unuia sau altuia dintre copii, pentru care micuții se credeau în mod nejustificat admonestaţi.

— Noi am devenit destul de romantici de când am ieşit la pensie, îi spuse o prietenă enervant de binedispusă, lucru care o făcu pe Joy să vomite, însă, în săptămâna următoare, cumpără două milkshake-uri de banane de la o terasă, ca un fel de gest amuzant, pentru că ea şi Stan obişnuiau să-și cumpere așa ceva la micul dejun, în lăptăriile de provincie, când călătoreau împreună în turneele regionale, în primii ani de căsnicie.

Pe-atunci economiseau banii de moteluri dormind în maşină. Făceau sex pe bancheta din spate.

Aveau nevoie de un comportament diferit pentru a se retrage cu graţie şi vervă, la fel ca prietenii lor. Aveau nevoie să fie mai puţin morocănoşi (Stan) şi să aibă o varietate mai largă de interese şi hobby-uri, în afară de tenis. Aveau nevoie de nepoţi.

Nepoţi.

Simplul cuvânt o umplea de emoţii uriaşe şi complicate, de genul celor rezervate persoanelor tinere: dorinţă, furie şi, cele mai rele dintre toate, invidie și ranchiună şi amărăciune.

Ştia că un singur nepoţel era de-ajuns pentru a face ca tăcerea să înceteze, pentru a face ca zilele ei să revină frenetic la viaţă, însă nu le poţi cere copiilor nepoţi. Ce degradant! Ce banal! Se credea mai interesantă şi mai sofisticată de-atât. Era o feministă. O atletă. O femeie de afaceri de succes. Refuza să fie genul ăsta de clişeu.

Se va întâmpla și asta. Trebuia doar să aibă răbdare. Avea patru copii. Patru bilete la tombolă, cu toate că doi dintre cei patru copii erau celibatari, aşa că, probabil, nu puteau fi socotiţi încă bilete la tombolă. Însă doi aveau relaţii stabile şi de lungă durată. Logan şi iubita sa, Indira, erau deja de cinci ani împreună. Nu erau căsătoriţi, însă nu conta. Indira era minunată şi, ultima dată când Joy o văzuse, avea cu siguranţă o privire misterioasă şi secretoasă, aproape ca şi cum ar fi vrut să-i spună lui Joy ceva, însă se abţinea: poate până ajungea în 12 săptămâni?

Brooke şi Grant aveau o căsnicie fericită, pecetluită cu o ipotecă pe casă şi pe maşina de familie, iar Grant era mai în vârstă, deci acest lucru era foarte posibil să se întâmple în curând. Ce bine ar fi fost ca Brooke să nu-şi fi deschis propriul cabinet de fizioterapie! Era admirabil — Stan radia de mândrie ori de câte ori cineva menţiona acest lucru —, dar să-ţi conduci propria afacere era stresant şi cei care sufereau de migrene trebuiau să facă faţă stresului. Brooke era prea ambiţioasă. Însă, cu siguranţă, își va dori curând un bebeluş. Brooke era întotdeauna la curent cu ultimele tendinţe în medicină, aşa că ştia că nu trebuia să lase asta pentru când avea să fie prea târziu.

Joy spera în secret ca odraslele ei să găsească o modalitate creativă de a o anunța că va avea un nepot, aşa cum copiii altora o făceau mereu pe YouTube. Ar putea, spre exemplu, să împăturească o ecografie, apoi să filmeze reacţia lui Joy când o despăturea: nedumerire urmată de iluminare, cu mâna acoperindu-și gura, cu lacrimi şi îmbrăţişări. Ar putea să o posteze pe reţeaua lor de socializare! Joy află că o să fie bunică! Ar putea deveni virală. Joy se îmbrăca foarte drăguţ de fiecare dată când o vizitau copiii, pentru orice eventualitate.

(N-ar fi împărtăşit niciodată această fantezie cu nimeni. Nici măcar cu câinele.)

Tipul-cu-migrena vorbi seducător pentru urechile lui Joy:

— Hai să vorbim despre magneziu!

— Bună idee! Hai s-o facem! zise Joy.

Sub nicio formă tigaia şi răzătoarea nu încăpeau împreună. Nu exista nicio soluţie. Răzătoarea va trebui să rămână afară. Oricum, era curată. Joy se ridică din dreptul maşinii de spălat vase și se pomeni cu soţul ei apărându-i în faţă, de parcă tocmai se teleportase acolo.

— Iisuse... fir-ar... ce nai...? ţipă ea.

Îşi lăsă căştile pe umeri şi îşi duse o mână la inimă, căci îi bătea cu putere.

— Nu te mai furişa aşa pe lângă mine!

— De ce ciocăne cineva la uşă? întrebă Stan, iar buzele îi erau portocalii de la biscuiţii cu ardei.

Avea cercuri ude pe blugi în zona genunchilor, de la pungile de gheaţă care se topise. Era enervant doar să te uiţi la el, mai ales din cauză că o privea cu o expresie acuzatoare, de parcă ciocănitul la uşă era vina ei.

Steffi se lăsă jos lângă Stan, cu urechile ciulite şi foarte atentă, ochii strălucindu-i de posibilitatea unei plimbări.

Joy își îndreptă ochii spre ceasul de pe peretele bucătăriei. Era mult prea târziu pentru o livrare sau un studiu de piaţă. Prea târziu pentru ca un prieten sau un membru al familiei să treacă pe la ei, plus că nimeni nu mai făcea asta, nu fără a-i suna în prealabil.

Joy se uită la soţul ei. Poate el era cel cu demenţă senilă. Ştia din cercetările ei că partenerul de viaţă trebuie să fie răbdător şi amabil.

— Eu n-am auzit nimic, zise ea, cu răbdare şi amabilitate.

Ar fi o îngrijitoare excelentă, cu toate că putea să-l interneze într-un azil drăguţ, era mai bine s-o facă mai devreme decât prea târziu.

— Am auzit un ciocănit, insistă Stan şi maxilarul i se mişcă înainte şi înapoi în acel fel care indica enervarea.

După care auzi şi Joy: bum, bum, bum!

Cineva bătea cu pumnul în uşa de la intrare. Soneria era stricată de ani de zile şi, de cele mai multe ori, oamenii ciocăneau nervos după ce renunţau să sune, însă, de data asta, bătăile în uşă păreau să indice o urgenţă.

Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Stan şi, fără să spună un cuvânt, se îndreptară amândoi spre uşa de la intrare, fără a fugi, însă mergând repede pe holul lung, repede, repede, repede. Steffi tropăia pe lângă ei, gâfâind de încântare. Lui Joy îi alunecau șosetele pe duşumea şi simţi că toţi trei — bărbat, femeie şi câine — împărtăşeau un sentiment revigorant de urgenţă. Era nevoie de ei. Trebuia să fie vorba de vreo criză. Vor rezolva criza, pentru că, deşi niciun copil nu mai locuia acasă cu ei, încă aveau această mentalitate: Noi suntem adulţii. Noi suntem Cei Care Rezolvăm.

Poate că exista şi plăcere în acel mers rapid către uşă, pentru că trecuse ceva vreme de când copiii nu le mai ceruseră bani sau sfaturi ori măcar să-i ducă până la aeroport.

Bum, bum, bum!

— Imediat! strigă Stan.

Fragmente de amintiri îi trecură ca un fulger prin minte lui Joy: Troy sosind acasă de la şcoală când avea în jur de opt sau nouă ani, bătând cu pumnii în uşă şi urlând: „FBI! Deschide!" Făcuse asta ani de zile, ori de câte ori se afla în fața unei uși, credea că era amuzant. Amy apăsând cu disperare soneria, pe vremea când aceasta funcţiona, pentru că-şi pierduse cheia din nou şi se grăbea, ca de obicei, să ajungă la baie.

Stan ajunse la ușă înaintea ei. Deblocă sistemul de închidere, cu o răsucire eficientă din încheietura mâinii, şi deschise uşa larg.

O tânără hohotind de plâns se împletici înainte de parcă şi-ar fi sprijinit fruntea de uşă şi căzu drept în braţele lui Stan, ca și cum ar fi fost fiica lui.

Capitolul trei

— Bună! zise Stan, năucit.

O bătu uşor pe umăr, cu stângăcie.

În prima fracţiune de secundă, Joy crezu că era una dintre fiicele lor, însă fata asta abia dacă-i ajungea lui Stan până la piept. Copiii lui Joy erau înalţi: băieţii aveau peste 1,90, Amy avea 1,80, iar Brooke avea 1,85. Erau cu toţii laţi în numeri, cu părul închis la culoare, pielea măslinie, cu obrajii roşii şi cu gropiţe, ca tatăl lor. („Toţi copiii tăi seamănă cu nişte matadori spanioli uriaşi", obişnuia să spună mama lui Joy, pe un ton mustrător, de parcă Joy i-ar fi luat de la piaţă.)

Această fată era mică de statură, cu părul şaten răvăşit şi o piele albă presărată cu vene albastre.

— Îmi pare rău!

Fata se trase înapoi, inspiră cutremurându-se, îşi trase nasul şi încercă să zâmbească.

— Îmi pare atât de rău! Ce jenant!

Sub sprânceana dreaptă avea o tăietură adâncă, proaspătă. Dâre de sânge lucioase i se prelingeau pe chip.

— E-n regulă, draga mea.

Joy o prinse ferm de antebraţul subţire ca un băţ, pentru cazul în care fata ar fi leşinat.

Îi va spune „draga mea" până când îşi va aminti cum o cheamă. Stan nu-i va fi de niciun ajutor. Îl simţea cum încerca să-i prindă privirea: Cine naiba mai e și fata asta?

Tânăra avea un piercing mic, asemănător unei seminţe, în nas şi un tatuaj cu o iederă verde care-i înconjura antebraţul palid. Purta o cămaşă jerpelită cu mânecă lungă, împroşcată pe piept cu pete vechi de grăsime şi blugi rupţi. La gât avea un lănțișor cu pandantiv de argint în formă de cheie. Picioarele ei goale erau vinete de frig. Părea vag cunoscută, sau poate nu.

Ar fi ajutat dacă ar fi spus cum o cheamă, însă tinerii presupun mereu că ceilalți le știu numele. Tot timpul se întâmpla asta. Dacă un tânăr necunoscut se îndrepta direct către ei, fluturând cu încântare din mână şi zicând: „Domnul şi doamna Delaney! Ce mai faceţi? A trecut o veşnicie de când nu v-am mai văzut!, Joy trebuia să meargă la cacealma în timpul conversaţiei căutând, simultan, în baza de date mentală: „Un puşti de la tenis? Copilul mare al vreunui membru al clubului? Unul dintre prietenii copiilor noștri?

— Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă Stan arătând spre ochiul fetei, părând speriat, dintr-odată îmbătrânit. Te urmărește cineva?

Se uită peste umărul ei înspre stradă. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte lui Joy că ar fi fost cineva afară.

— Nu mă urmărește nimeni, zise fata. Am venit cu taxiul.

— E-n regulă, iubito, o să avem noi grijă de tine, zise Joy.

Chestia asta era foarte ciudată, însă totul avea să se clarifice. Stan voia mereu ca totul să fie limpezit pe loc.

Joy presupuse că fata avea spre 30 de ani, deci cam de-o seamă cu Brooke, însă nu semăna deloc cu una dintre prietenele ei, care erau nişte tinere ocupate şi politicoase, cu multă minte. Fata asta avea aspectul neîngrijit pe care-l prefera Amy, aşa că părea mai probabil să fi fost una din prietenele acesteia. Lucru complicat, deoarece Amy se învârtea într-o varietate de cercuri eclectice. Făcea oare parte din acel teatru de amatori la care Amy mersese cu entuziasm cel puţin o săptămână? O prietenă de la universitate? De la prima ei specializare abandonată? De la a doua?

— Cum te-ai rănit? o întrebă Joy.

— M-am certat cu iubitul meu, zise fata.

Se legănă şi îşi apăsă cu podul palmei ochiul însângerat.

— Am fugit pur şi simplu din apartament în stradă şi am sărit într-un taxi…

— Iubitul tău ţi-a făcut asta? zise Stan. Vrei să spui că te-a lovit?

— Oarecum, răspunse fata.

— Oarecum? Ce înseamnă asta? o interogă el.

Stan putea fi uneori atât de scorţos!

— Te-a lovit sau nu?

— E complicat, se eschivă fata.

— Nu, nu este. Dacă ai fost molestată, ar trebui să anunţăm poliţia, insistă Stan.

— Nu!

Fata se smulse din strânsoarea lui Joy.

— În niciun caz. Nu vreau să implic poliţia.

— Nu trebuie să sunăm la poliţie, draga mea, dacă nu vrei, o liniști Joy. E alegerea ta. Dar vino şi aşază-te!

Dacă fata nu voia să sune la poliţie, era în regulă pentru Joy. Nici ea nu voia ca poliţia să vină aici.

În timp ce treceau pe sub unul din spoturile din hol, Joy văzu că fata era mai în vârstă decât crezuse ea la început. Poate avea peste 30 de ani? Concentrează-te, concentrează-te, concentrează-te!

Ar putea fi una dintre fostele iubite ale unuia dintre băieţi? Câţiva ani, îi fusese greu să ţină evidenţa tinerelor care se perindau relaxate prin casa lor. Amândoi băieţii aveau relaţii durabile cu fete blonde bronzate, cu adidaşi albi şi care se numeau Tracey. Stan nu-şi putea da seama niciodată care Tracey era a cui. Ambele Tracey sfârşeau prin a plânge în bucătăria lui Joy cu diverse ocazii, în timp ce Joy toca ceapă şi murmura cuvinte de consolare. Tracey lui Logan încă le trimitea felicitări de Crăciun.

Însă fata asta nu semăna cu niciuna dintre acele iubite. Troy alegea prinţese strălucitoare, iar Logan alegea bibliotecare sexy, or, fata asta nu era nici una, nici alta.

— Apoi mi-am dat seama că n-aveam niciun ban, zise fata în timp ce intrau în bucătărie, dar se opri şi-şi dădu capul pe spate pentru a studia tavanul înalt, de parcă s-ar fi aflat într-o catedrală.

Joy îi urmări privirea, care se plimbă de jur împrejurul încăperii, apoi înspre dulapul ticsit cu fotografii de familie înrămate şi cu ornamente, inclusiv la perechea de pisici din porţelan care rânjeau oribil şi care îi aparţinuseră mamei lui Stan, zăbovind apoi asupra castronului cu fructe proaspete de pe masă: mere roşii lucioase şi banane de un galben-aprins. Oare copilei îi era foame? Putea să ia toate bananele. Joy nu ştia de ce continua să le cumpere. Poate doar pentru decor. Majoritatea sfârşeau terciuite şi înnegrite, după care lui Joy îi era ruşine că le arunca.

— Pur şi simplu, nu aveam nimic la mine. Nici portofel, nici telefon, nici bani... nimic.

— Ia loc, draga mea, o invită Joy trăgând un scaun de la masa de bucătărie.

Stan încetase să mai pună întrebări, slavă Domnului! În tăcere, scoase trusa de prim-ajutor de la locul ei din dulapul de deasupra frigiderului, unde Joy nu putea ajunge decât urcându-se pe un scaun. Apoi se duse la chiuvetă şi îi aduse fetei un pahar cu apă.

— Hai să aruncăm o privire la rana asta.

Joy îşi puse ochelarii pe nas.

— Te doare tare?

— Oh, e-n regulă. Nu sunt așa sensibilă la durere.

Fata luă paharul de apă cu o mână tremurătoare şi bău. Unghiile ei arătau rău. Și le rodea. Amy obişnuia să-şi roadă îngrozitor unghiile. Aerul rece al nopţii răcoroase iradia din pielea fetei, în timp ce Joy îi curăţa rana cu un antiseptic.

— Deci, ţi-ai dat seama că n-aveai geanta la tine, punctă Joy în timp ce Stan se aşeză, îşi puse coatele pe tăblia mesei, îşi împreună mâinile şi îşi frecă nasul, încruntându-se tare.

— Mda, aşa că m-am speriat de moarte gândindu-mă cum o să plătesc taxiul, mai ales că şoferul nu părea deloc prietenos, ştii, mi-am dat seama de asta, tipul părea chiar genul rău, agresiv. Aşa că am mers la întâmplare şi...

— Ai mers la întâmplare? o întrerupse Stan. Dar ce adresă i-ai spus şoferului când te-ai urcat în taxi?

Joy îl săgetă cu privirea. Uneori, el nu-şi dădea seama ce impresie le lăsa oamenilor.

— Nu i-am spus nicio adresă. Nu m-am gândit. I-am zis: „Ia-o spre nord". Încercam să trag de timp şi să-mi dau seama încotro s-o iau.

— Şoferul a observat că erai rănită? întrebă Joy. Ar fi trebuit să te ducă la cel mai apropiat spital, fără să-ţi ia niciun