Poveste dintr-o sticlă de parfum

De Adrian Petru Stepan

„Niciun mare scriitor nu a reuşit să îşi imagineze o dragoste care să dureze decenii. Dar o femeie ştie că ea poate trăi la nesfârşit atunci când se transformă într-o mare şi unică amintire.”

„Un tânăr află că o comoară este ascunsă în catacombele oraşului. Singura persoană care îl poate ajuta să o găsească este Gal, provenită dintr-o bogată familie de evrei, o femeie enigmatică şi inteligentă ce refuzase să plece în Israel împreună cu părinţii săi. În apartamentul ei magic, ascuns într-unul dintre palatele cartierului vechi, începe povestea unei iubiri şi a unei aventuri în care tragediile şi fericirea bunicilor sunt cheia destinului celor doi îndrăgostiţi. Un destin care se împlineşte târziu, într-un fel neaşteptat, menit să aducă pacea în Ţara Sfântă.

Ca într-una dintre poveștile Șeherezadei, Adrian Stepan te așază în fotoliu și îți pune în mână un pahar. Scoate dopul, îți toarnă licoarea și povesteşte. Camera e inundată de lumina asfințitului, miroase a casă, a Timișoara, a Orient. Se aud valurile Mediteranei și curgerea Begăi. Degustă! Acum știi: cândva am iubit. Și mai iubesc.” (Adrian Christescu, scriitor) Adrian Petru Stepan s-a născut în 1978 la Timișoara. A absolvit Colegiul Național Bănățean, a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest (1997-2001) și a studiat civilizația Europei Centrale în cadrul Fundației „A Treia Europă”. Lucrează de peste cincisprezece ani în consultanță, fiind specializat în drept fiscal și dreptul muncii, domenii în care a publicat diverse studii. A susținut conferințe și cursuri pe teme juridice. În același timp, a scris pentru Historia și Republica despre dreptul islamic și civilizația Orientului Mijlociu. În 2020 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. A publicat prima carte în 2015 – Fiecare zi e uimitoare. A urmat în 2021 Piața Romanilor, și tot în același an, tot la Editura Lebăda Neagră a apărut prima sa carte de istorie și geopolitică, De la Șeherezada la Osama bin Laden. Istoria palpitantă a Orientului Mijlociu.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 22 aug. 2023
• ISBN: 9786069623732

Previzualizare carte

Buna

— D ar ce minune te-a adus și azi la mine? mă întrebă buna zâmbind șăgalnic.

— E o mare taină, i-am răspuns și eu glumeț, cu replica dinainte pregătită fiindcă voiam să îi cer ajutorul doar pentru ceva, cea de-a doua „minune", cea mare, trebuind să fie cât mai bine ascunsă de ea și de oricine altcineva.

— Iar tainele sunt cel mai bine deslușite de vinul pe care l-am gustat și alaltăieri, îmi făcu ea cu ochiul.

Dacă ar fi auzit ai mei că le servea băiatul de șaptesprezece ani cu „doi-trei deți" de vin, ar fi făcut un scandal monstru. Mai ales tata, care, probabil și datorită funcției pe care o avea, trebuia întotdeauna să aibă o poziție spartană și să înfiereze orice obicei burghez și decadent.

Patefonul era nostalgic, cred că se auzea un tangou al unui sud-american care trebuie să fi trăit înainte de război, deși versurile erau în română:

„Ești un demon din vis, care tulburi și minți,

Dar ai zâmbetul de heruvim."

Din aprilie și până în octombrie, de câte ori veneam la bunica după-masa, stăteam pe terasă. Soarele trecea de colțul vechiului palat și lumina apa sângeriu, călduț și blând, îndemnând la vorbă și contemplare.

Alor mei nu le plăceau casele astea mari, vechi și superbe fiindcă „sunt întunecate și pline de mucegai". Tata mergea mai departe decât mama și declara hotărât că ar trebui demolate și construite blocuri frumoase, sănătoase, pentru oamenii muncii, intelectuali și funcționari. El era mereu împotriva a tot ceea ce venea dinainte de război, fie clădiri, fie idei. Dar eu găseam în ele povești, culori, imagini și oameni care spuneau multe, purtau cu ei istorii nemaipomenite. Cuburile astea noi, mari și înalte, construite de oameni cărora imaginația și frumosul le erau dușmani, dar care aveau trufia de a-și imagina că ei schimbă lumea, erau bune de spitale și case de nebuni.

Buna puse pe masă tava elegantă de sticlă. Îi admiram totdeauna bordura decorată cu o împletitură de alamă, ce reprezenta o viță-de-vie încărcată de struguri. În acei ani, etichetele nu erau făcute să spună prea multe, nici să stârnească imaginația ori cheful de a consuma produsul: era suficientă o bucată de hârtie gălbuie, pe care să scrie soiul, adică Pinot Noir, singurul vin roșu pe care îl bea bunica, crama care îl producea și anul îmbutelierii. Comuniștii erau pragmatici așa cum era și tata.

— Trebuie băut cu moderație, spuse ea surâzând și turnă în două păhărele care nu erau nici mici precum cele de țuică, dar nici nu aveau volumul generos al celor de vin. De fapt, continuă ea, dacă aș fi o profesoară serioasă, cum mă știe lumea, n-ar trebui să îl beau, că am tensiune, iar tu fiindcă ai destulă vreme înainte pentru a te dedulci cu alcool și a face prostii.

Umplu pe trei sferturi păhărelele acelea făcute parcă pentru adolescenți ori bătrâni și puse dopul la loc cu grijă. Întotdeauna ea era cea care îndeplinea aproape cu rigurozitatea religioasă a unei sfinte taine această procedură. Poate nu avea încredere că eu aș fi pus numai atât cât ne era permis de normele sale proprii, poate că se gândea că aș fi vărsat câteva picături pe tavă, pe masă ori, și mai rău, nu aveam dexteritatea de a răsuci sticla astfel încât nicio picătură să nu se scurgă pe ea în jos și să îi păteze ireversibil și de necurățat eticheta modestă.

Buna era aproape obsedată când venea vorba de curățenie și ordine în casă. De câte ori venea la noi, cel puțin prima oră și-o dedica dereticării: avea de șters praf pe care numai ea îl vedea, de pus la loc lucruri care, pentru mama, erau acolo unde trebuie, de spălat o chiuvetă sau oglindă, de aranjat vreun covoraș, de aerisit bucătăria ori sufrageria fiindcă simțea – numai ea, bineînțeles – miros de mâncare. De multe ori spunea că, dacă nu suntem obișnuiți cu ordinea și curățenia, așa cum era ea încă din tinerețe, la anii săi vom locui în case care vor mirosi a bătrâni și ceapă arsă.

Odată ne ceruse profesoara de română să indicăm un personaj real pe seama căruia să scriem o carte. Am fost singurul care a surprins-o: printre Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, eroi sovietici din prostiile de filme pe care le vedeam la cinema sau chiar Gheorghiu-Dej, propus de Lina, conducătoarea noastră de detașament, când mi-a venit rândul, mai la urmă, am spus zâmbind: bunica