Ingerul Cu Aripi Negre: Inima De Cristal A Gardianului Cartea 7

De Amy Blankenship

Unele legende îl descriu ca pe un zeu, în timp ce altele spun că este un diavol care caută să omoare zeii pentru a-și câștiga libertatea. I-au dat un nume... Darious. Planul său era să trimită fiecare demon înapoi în groapă, iar arma sa era furia care se dezlănțuia în el. Salvând oamenii care îl evitau ca pe o ciumă periculoasă, Darious fusese uimit să găsească ochii verzi ca smaraldul privindu-l fără teamă. Kyoko nu știa că o singură privire aprinsă putea să ispitească un zeu și să-i aprindă pasiunea deși el nu cunoscuse decât furia. Înconjurată de gardienii care o iubesc și o protejează, are vreunul dintre ei o șansă împotriva îngerului cu aripi negre sau a demonilor care au invadat în tăcere orașul? Kyoko află că este greu să fugi de Darious când el este mai rapid decât ea.

• Limbă: Română
• Editor: Tektime
• Data lansării: 26 mai 2023
• ISBN: 9788835452133

Previzualizare carte

Prolog – Darious

Clopotele mănăstirii sunaseră ca o alarmă, deși nimeni nu era în clopotniță pentru a trage sforile. Fulgerul străfulgerase prin curte, în timp ce furtuna apăruse de nicăieri. Vântul bătea fără milă, aducând cu el mirosul aspru al morții. Un nor întunecat de rău augur apăruse la orizont, îndreptându-se spre mănăstire cu o viteză amețitoare.

Călugării, care făcuseră din această mănăstire un cămin, s-au alăturat ca niște soldați cu armele lor din lemn, oase și aur la îndemână. S-au antrenat toată viața pentru acest război... acest moment, așa cum strămoșii lor făcuseră de peste un mileniu. Manuscrisele sacre de putere și magie au fost scoase la iveală din vasta bibliotecă și aduse pentru a-și face menirea. Hainele albastru închis și ametist se ondulau violent în timp ce călugării erau pregătiți să lupte un război pe care fiecare se rugase în secret să nu se întâmple în timpul vieții lor.

Arcașii instruiți au pășit înainte primii, săgețile lor întinse și strălucind de energie albastră cerească. Erau tăcuți, stând în picioare împotriva unui dușman pe care nici unul dintre ei nu ar fi capabil de al învinge cu adevărat. Pe măsură ce norul se apropia, era evident că nu era deloc un nor, ci o întreagă legiune de demoni hotărâți în a distruge omenirea. Această mănăstire și călugării din interiorul ei erau ultima și singura speranță a omenirii. Un zumzet profund, aproape calmant, putea fi auzit în aer, în timp ce călugării făceau vrăjile lor de protecție, în ochi le strălucea determinarea.

Sulurile sacre prevestiseră că va veni întunericul și va dezlănțui o plagă de demoni în lumea lor. Se profețise că odată ce această bătălie se va termina, demonii supraviețuitori se vor împrăștia în cele patru colțuri ale pământului, urmând gardienii mistici care au protejat odată acest pământ,  așa cum protejaseră și sigiliul.

Motivul pentru care gardienii și preoteasa nu apăruseră încă era un mister pentru unii, dar pentru bătrâni nu era o surpriză. Asta era ceva ce nici măcar soarta nu putea ocoli.

O poruncă nerostită a fost dată și arcașii și-au eliberat săgețile către plaga care era pornită să distrugă lumea. Demonii căzură în primul val și primii arcași se retraseră, doar pentru a-i face pe alții să pășească înainte pentru a le lua locul. Mai multe săgeți au zburat peste câmpurile verzi, dezintegrând demonii în urma lor. Eforturile lor au fost însă zadarnice. Se părea că pentru fiecare demon pe care îl distrugeau, zece îi luau locul.

Arcașii s-au retras complet și sulurile sacre au fost dezvăluite. O barieră a apărut în jurul mănăstirii, dar nimeni nu a mai avut capacitatea de a apela la puterea completă a sulurilor. Cei antici au scris sulurile și de-a lungul secolelor înțelegerea lor deplină s-a pierdut. Cu toate acestea, pentru călugării era suficient să tragă de timp.

Ordinele au fost date și porțile mănăstirii au fost închise, încuiate cu un sigiliu de protecție pentru a le mai acorda câteva minute. Fiecare individ se uita de la unul la altul, știind că aceasta va fi ultima dată când se vor vedea pe acest plan de existență.

Toți s-au agățat de legenda povestită în suluri despre cel legat cu lanțuri de către demonii care căutau să ucidă această lume. Era scris că în timpul revoltei, demonii îi întorseseră din greșeală spatele.

El... un copil cu o furie neîmblânzită și melancolie, cu temperamentul celui mai întunecat dintre îngeri și puterea de a închide portalul, sigilând demonii în această lume, dar oprindu-i pe alții în al a urma. Acest copil va fi cel care îi vâna pe demoni unul câte unul și îi va trimite înapoi pe tărâmul întunericului, de unde aparțin...  răzbunându-se astfel pe cei care l-au întemnițat pentru atât de mult timp.

Unele legende din suluri îl descriu ca pe un zeu, în timp ce altele spun că este un diavol care caută să omoare zeii pentru a-și câștiga libertatea. Ei i-au dat un nume, poate pentru nimic mai mult decât pentru a-l pomeni în rugăciunile lor... Darious.

Porțile mănăstirii vâjâiau sub tensiune, când demonii au ajuns la ele. Lemnul gros s-a fisurat și s-a despicat, în timp ce sigiliul care îl ținea închis începuse ușor să slăbească și în cele din urmă să cedeze. Porțile s-au deschis și, ca un val de moarte și sânge, demonii au intrat înăuntru, gheare și dinți sfâșiaseră carnea umană.

Butoaiele de ulei care aprindeau torțele căzură, acoperindu-i pe unii care fuseseră destul de ghinioniști în a se lupta atât de aproape de ele. Pereții au luat foc... creând un infern care ar fi putut rivaliza cu însuși iadul. Podeaua se crăpase și mai mulți demoni ieșiră de sub picioarele călugărului.

Ploaia începuse să cadă, lapovița cădea peste mănăstirea cuprinsă de foc, care  refuza să cedeze la capriciile elementelor. Unul câte unul, călugării căzură, sufocându-se în propriul lor sânge în timp ce se rugau pentru mântuirea lor... pentru ca profeția să fie eliberată. Mii de demoni intraseră deja prin portal, iar călugării nu cunoșteau o barieră suficient de puternică pentru a-i împiedica să invadeze ținuturile din jurul lor.

Un mare bubuit de tunet urmat de un fulger luminos apăruseră pe cer și provocară o undă de șoc furioasă, făcând ca mănăstirea să se prăbușească la pământ. Tăcerea care a urmat era asurzitoare, vântul se liniștise și ploaia se oprise brusc. Ochiul calm al furtunii se așezase peste rămășițele mănăstirii; zidurile sale se ridicară în jurul său, blocând înăuntru atât pe demonii cât și pe călugării.

Cei care erau încă în viață și-au întors ochii spre cer și au murmurat rugăciuni de pocăință. Cel pe care ei îl credeau a fi un mântuitor era mult mai înspăimântător decât demonii care veniră înaintea lui.

Stătea în ochii propriei furtuni, cu lanțurile închisorii atârnându-i de picioare și de încheieturi... cel mai gros dintre lanțuri era încă înfășurat în jurul gâtului său. Acestea clincheteau în tăcere, acoperite de sângele demonilor pe care îi ucise în timpul evadării sale.

Părul său lung și negru se ridica ușor, fie din cauza furtunii din jurul său, fie din cauza propriei sale puteri, era imposibil de a se înțelege. Corpul său letal era dezbrăcat ca toți cei care se nasc brusc în această lume. Sângele din rănile proaspăt primite strălucea, povestind despre bătălia pe care o luptase pentru a ajunge atât de departe. Două răni i-au fost tăiate pe spate, acolo unde odinioară se aflau aripile magnifice.

Ridicându-și fața perfectă spre cer, lacrimi ca de sânge îi căzură din ochi de culoarea mercurului. Pământul de sub picioarele lui se cutremurase din nou și apoi se ridicase, prinzând mulți dintre demoni și reparând portalul, sigilându-l.

O lumină albă strălucitoare a izbucnit și s-a strecurat în peisaj, împrăștiind ceea ce mai rămăsese din mulțimea demonilor în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Profeția, Darious, își coborî privirea spre centrul a ceea ce fusese cândva o mare mănăstire. Acolo, încapsulată într-o lumină angelică, era statuia unei fecioare îngenunchiate, cu mâinile întinse, ca și cum i-ar fi cerut ceva ce el nu-i putea da. Cu următoarea serie de fulgere, statuia fecioarei dispăruse.

Capitolul 1 Râsul demonic

În mod normal, filmul „Evil Dead 2" o speria foarte tare. Dar, din fericire, Kyoko era atât de somnoroasă încât abia putea vedea ecranul televizorului, iar asta înseamnă mult, deoarece era un televizor  de 73 de inch cu sistem de sunet asemănător unui teatru. A clipit de câteva ori, apoi s-a trezit, ridicându-și capul pentru a privi ceasul digital din fața DVD playerului.

Trei dimineața! Ultima clipire fusese căderea ei. Adormise mai mult de o oră.

Avea obiceiul de a sta trează până când știa că toată lumea a ajuns acasă în siguranță, așa că a început repede să numere capetele. Încercase să se ridice, dar și-a dat seama că era prinsă între spătarul canapelei și Toya.

Privind în jos, obrajii săi se aprinseră. Fața lui era îndesată lângă stomacul ei inferior și unul din brațele lui era aruncat peste șold ei. Cum de a putut să adoarmă cu el în partea opusă a camerei și apoi să se trezească cu el în cele mai ciudate poziții? Era complet enervant. Dacă acesta nu dormea liniștit, l-ar fi împins la podea.

Kyoko și-a dat ochii peste cap știind că a gândit același lucru de mai multe ori și până acum...el nu a sfârșit niciodată pe podeaua.

Expresia ei s-a înmuiat văzându-i părul închis la culoare și cum toate șuvițele argintii se împrăștiau în el. Întotdeauna părea atât de dulce când dormea... era păcat că nu puteau să-l țină adormit tot timpul. Ea râde la propria glumă mentală. Dar ce naiba, era adevărat. Toya, pe cât de dulce și iubitor era în secret,  era primul care începea o ceartă cu ea.

Trăgându-se în sus și peste partea din spate a canapelei, astfel încât să nu trebuiască să se târască peste el, și-a luat încălțămintea și s-a uitat împrejur.

Kyoko clătina din cap, întrebându-se de ce atât de mulți dintre ei și-au făcut un obicei să doarmă în această imensă sufragerie, aproape în fiecare noapte, când toți aveau propriile camere cu paturi duble. Uitându-se repede în jur, observase că toți cei pe care îi aștepta erau prezenți, cu excepția lui Kyou, ceea ce era normal, și a lui Tasuki, despre care știa că avea schimbul de noapte în această săptămână.

Kyou fiind șeful lor, ghicise că era prea mult să-i ceară să stea cu polițiștii, detectivii particulari și clarvăzători care lucrau pentru el.

Un gând foarte ciudat îi venise în minte și zâmbise. Dacă ar fi fost cineva treaz să o vadă, de frică ar fi luat-o la fugă. Tipii aceștia o tachinaseră atât de mult în ultima vreme, încât Kyoko credea că e timpul să se răzbune... de zece ori.

Ea merse în tăcere spre Shinbe, care dormea pe fotoliu. Cu atenție, îi extrage telecomanda televizorului care ajunsese cumva în poala lui. Kyoko înlemnise când Shinbe își schimbase poziția și murmurase ceva despre blana de iepure și sirop de ciocolată în somn.

Clătinând din cap, Kyoko luase telecomanda de pe el și oprise televizorul.

Adrenalina îi străbătea corpul, dându-i o senzația de leșin. O parte foarte mică din ea începuse să se simtă rău, dar ea sărise în sus și în jos, până când acea parte a conștiinței sale fusese redusă la tăcere.

După incidentul cu lenjerie intimă al lui Kotaro și dorința bruscă a lui Toya de a lăsa o dâră pe holuri și în dormitorul ei…  meritau acest lucru.

În plus, se gândeau la ea ca fiind copilul grupului. Întotdeauna trebuia să se certe cu ei pentru a ajunge să facă oricare dintre muncile paranormale dure.

Singura ei putere reală era faptul că, uneori, atunci când atingea ceva sau pe cineva, avea sclipiri din trecut care îi ajuta să rezolve cazurile. Dar nu funcționa întotdeauna. Nu era ca și cum ar fi putut să meargă la un demon și să-l atingă pentru a vedea dacă va avea de gând să omoare oameni.

Poate sărind pe ei toți deodată, le-ar fi dovedit că ar putea să se descurce și singură. În plus… răzbunarea era dulce.

Cu televizorul încă pe silențios , Kyoko ridicase volumul la maxim. Era o parte din acest film care o înfiora de fiecare dată când o auzea. Așa că derulase la acea parte… partea în care totul în cameră începuse să râdă de personajul principal cu cele mai demente voci posibile.

Furișându-se la ușă, o deschise și făcuse un singur pas în hol înainte de a se întoarce și de a zâmbi la scena pașnică. Apăsând pe butonul silențios încă o dată, Kyoko aruncase telecomanda în direcția generală a canapelei și o luase la fugă.

Zgomotul puternic îi făcuse pe toți să tresare și să intre în acțiune și, prin urmare, crease un efect de domino care ar fi făcut ca toată lumea să nu mai râdă timp de săptămâni.

Kotaro fusese primul care reacționase. Stătea într-unul dintre fotolii, visând la un anumit înger cu părul castaniu, când râsul înfiorător îl înconjurase. Se ridicase în picioare, scoțându-și arma, o Beretta în același timp și împușcând televizorul. Fiind un ofițer al poliției locale, instinctul îl făcuse să reacționeze atât de repede.

Yohji, partenerul lui Kotaro de la secție, stătea pe un alt fotoliu. Zgomotul îl făcuse să sară, ceea ce făcuse ca fotoliul să se răstoarne pe spate. Acesta se ridicase în mai puțin de o secundă, folosind fotoliu căzut pentru acoperire și îndreptându-și arma spre ce mai rămăsese din televizorului.

Shinbe sărise în picioare strigând ceva despre abandonarea navei, a lui Kyoko și mai întâi a perverșilor. Apoi clipise, trezindu-se din visul său în ceea ce putea fi un coșmar. Își înclinase capul uitându-se la televizor.

Din cauza poziției precare a lui Toya pe canapea, acesta căzuse de pe margine, aterizând peste adormitul Kamui care se întinsese pe podea cu un laptop deschis în fața sa. Fața lui Kamui intrase în tastatură, iar piciorul lui Toya intrase în ecran, distrugând efectiv dispozitivul.

Ce naiba, Kotaro? întrebase Toya.

Ia-ți fața din fundul meu! Kamui țipase și sărise în sus, aruncându-l pe Toya pe podea.

Shinbe își freca ceafa, mulțumind oricărui zeu care îl asculta că nimeni nu-l auzise.

Yohji se ridicase încet și își pusese la loc arma, un PPK , în timp ce se încrunta la televizorul care mocnea. Ai împușcat din nou televizorul, murmurase acesta. Nu este acesta al doilea din acest an? În timp ce se holba la televizor adăugase: Și cred că râde de tine.

Kotaro, la rândul său, se uita la televizorul stricat, care încă mai arăta râsul demonic, chiar dacă ecranul era distrus. Expresia de pe fața lui era una de surpriză totală și  se uitase în jos la Beretta din mână, înainte de a o pune ușor în suport. Observase niște lumini pâlpâitoare și se uitase în spatele său pentru a o vedea pe Suki cum îi face poze cu telefonul ei mobil.

Ghiciți de trei ori cine tocmai a făcut asta, exclamase Toya în timp ce se năpustise ca un nebun peste ușă.

Nu o omorâ! Kamui țipase fugind după el. Eu voi fi primul care o va face.

Kotaro nu s-a mișcat în timp ce încă se uita la televizor. Shinbe a fugit după Toya și Kamui cu toată intenția de a o „salva" pe Kyoko de răzbunarea lui Toya.

Nu te teme Kyoko, te voi proteja! Shinbe exclamase în timp ce alerga pe hol.

Yuuhi, un băiețel albinos, și-a scos dopurile de urechi. Ți-am spus eu, șopti el cu o voce fără emoții, care provocase o senzație ciudată.

Amni, care stătea lângă băiețel pe același fotoliu pe care Shinbe tocmai îl eliberase, a rânjit și el după ce și-a scos și dopurile de urechi. Cei doi erau clarvăzătorii grupului și prevăzuseră asta de câteva zile. Nu s-a deranjat să avertizeze pe nimeni pentru că... care ar fi distracția în asta?

Cel puțin camerele de securitate instalate de Kyou vor capta totul, declarase Amni. Reluarea instantanee este cel mai bun lucru de la pâinea feliată încoace.

Ce am pierdut? Tasuki întrebase în timp ce intrase liniștit pe ușă, bucuros că în sfârșit a plecat de la serviciu pentru noapte.

Toya tocmai a plecat să o ucidă pe Kyoko, spusese Amni cu o voce amenințătoare, ca și cum ar fi văzut o scenă oribilă. Apoi izbucnise în râs când Tasuki fugise atât de repede din cameră încât provocase o briză.

Kotaro ridicase din o sprânceană la Amni, Ți-a spus cineva vreodată că ai o latură demonică?

Amni ridicase din umeri: Nu am vrut ca el să se simtă lăsat pe dinafară.

*****

Darious se rezemase de zidul de cărămidă, făcându-și o părere despre oraș. Sunetele și mirosurile de la atât de mulți oameni fuseseră distorsionate cu ecouri demonice pe care nimeni altcineva nu le observa. Putea să simtă chiar și umbre care nu aparțineau luminii de zi, dar rămăsese calm pentru a-și păstra puterile ascunse pentru o vreme.

Aflase cu mult timp în urmă că starea lui de spirit avea un efect asupra vremii și până acum cerul era senin și temperatura era perfectă. Era miezul zilei și voia mai mult lumina soarelui decât singurătate. Părea că le primea pe amândouă.

Darious zâmbea când se uita la oameni. Stăteau atât de aproape de cealaltă margine a trotuarului larg, încât un pas greșit și ar fi sfârșit în trafic aglomerat.

Era obișnuit cu oamenii care tăiau o arcă largă în jurul său și lui nu-i mai păsa de nimic... nu că i-ar fi păsat vreodată cu adevărat. Ar fi putut să le facă la toți o favoare și să rămână invizibil, dar fiind asemănător cu o fantomă 24/7,  începuse să-l enerveze. Singurul motiv pentru care se afla acum în mijlocul unei populații atât de dense era pentru că urmase mirosul multor demoni în această zonă.

Încă încerca să-și dea seama de ce acest loc devenise centrul de interes al demonilor. Era atât de aglomerat, zgomotos și murdar încât aproape că înțelegea de ce demonii ar alege acest loc, dar asta nu însemna că trebuia să-i placă. El a evitat zonele populate cât mai mult posibil, deoarece învățase cu mult timp în urmă că astfel de locuri erau cele care dădeau naștere celui mai rău tip de oameni. Unii dintre ei erau aproape la fel de răi ca demonii pe care îi urmărea.

De-a lungul mileniilor, el ucise nenumărați demoni... dar demonii cei mai puternici și cei mai rapizi se împrăștiaseră și se ascunseseră în timp ce el era ocupat să-i ucidă pe cei mai slabi. Toate acele piste șterse par să se întâlnească aici... în acest oraș.

Gândurile lui se întunecară, știind că demonii maeștri conspirau acum împreună, crezând în mod eronat că armata lor, amestecată prin atât de mulți oameni, l-ar putea învinge. Ascunzându-se printre oameni nu i-ar fi ajutat.

Aurele lor îi ieșeau în evidență ca niște faruri, arătând mai degrabă ca niște umbre distorsionate decât ca niște adevărate ființe vii.

Ochii lui Darious se înnegriseră la gândul. Dacă ar fi trebuit să distrugă acest oraș și toți oamenii din el, atunci așa să fie. El nu le datora muritorilor nimic. În plus, ei știau despre demoni și aleseseră să ignore acest fapt. Toate filmele de groază erau dovadă, chiar dacă ei le numiseră ficțiune. Ei din ignoranță uitaseră că fiecare legendă umană se baza pe o mică porțiune de realitate.

Noaptea asta era noaptea demonică... oamenii o numeau Halloween. Aceasta era singura noapte în care oamenii ignorau ceea ce era chiar în fața lor. El presupunea că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii se îmbrăcau ca niște monștri o dată pe an...astfel adevăratele creaturi nu-i vor recunoaște. Cât de ignorantă devenise rasa umană.

Cu vederea sa ascuțită, Darious se uitase peste drumul aglomerat în fereastra de sticlă a clădirilor înalte și își observase propria reflexie. Ochii i se îngustaseră întrebându-se ce vedeau ceilalți când se uitau la el, de îi făcea să-și târască copiii de cealaltă parte a străzii.

Își vedeau propria lipsă lor de cunoaștere, frica, sau poate că el era o provocare pentru ignoranța lor cunoscută. Ei vroiau să rămână inconștienți la adevăratele pericole ale lumii. El era aici ca să-i salveze și totuși ei îl tratau ca pe un demon. Numai cei inocenți îi prindeau câteodată privirea și se uitau în ea… copiii, în timp ce părinții lor îi îndepărtau.

*****

Kyoko stătea la birou din față, bucuroasă că Suki era singurul acolo. Râdea singură în mod nervos în timp ce își făcea prima ceașcă de cafea. Știa că băieții o vor face să plătească pentru ce le făcuse noaptea trecută. Ea înghițea cafeaua, amintindu-și cum întregul etaj bubuia pentru că era atât de tare volumul sunetului, și cum alerga pe hol încercând să ajungă în camera ei înainte ca aceștia să o prindă.

Îl auzise pe Toya alergând după ea, țipând către aceasta fiecare înjurătură din carte. Amândoi știau că, dacă ar fi ajuns-o din urmă, nu ar fi rănit-o.

În cursa ei cu capul înainte către sanctuar, ea ajunsese la colț și îl văzuse pe Kyou stând în fața ușii lui. Purta pantaloni negri de noapte din mătase, care se plimbau periculos de jos pe șolduri sale, părul său perfect lung și argintiu, chiar și în mijlocul nopții. Ochii săi fuseseră cei care aproape o făcuseră să se întoarcă și să fugă înapoi în cealaltă direcție. Erau de culoarea aurului topit, arzători și o fixau direct pe ea în timp ce alerga trecând pe lângă el și intrând în camera ei.

Kyoko se întorsese spre ușă și țipase când îl văzuse pe Toya  îndreptându-se cu viteză pe hol în direcția ei. În timp ce trântise ușa să o închidă, ar fi putut jura că îl văzuse pe Kyou cum își mișcase piciorul câțiva centimetri