Trăiască Revoluția! Cele mai importante 30 de revolte și revoluții din istorie

De Nairn Derry

Revoluția plutește în aer. Pretutindeni în Orientul Mijlociu, în Europa, în America și nu numai, 2011 a fost anul mișcărilor de protest în masă – suprimate uneori în forță – și, mai presus de orice, al unei dorințe arzătoare de schimbare.

Și totuși, aceste mișcări nu sunt fără precedent. Istoria abundă în asemenea exemple ale forței populare în acțiune, unele devenind legende naționale, unele fiind date uitării, iar altele, supuse cenzurii aspre.

De la revolta lui Spartacus împotriva romanilor, în anul 73 î.Hr., la Primăvara Arabă din 2011, lucrarea de față parcurge secole și continente, analizând nu mai puțin de treizeci de revoluții care au dus la nașterea unor superputeri la nivel mondial, au zdruncinat imperii, au pus capăt persecuțiilor și nedreptăților sociale, au întemeiat prima națiune de culoare independentă și au creat ideologii, eroi și noi curente culturale.

Pe lângă mișcările ample, care au marcat epoci, precum Revoluția Franceză și cea Americană, Derry Nairn aduce în discuție și evenimente mai puțin cunoscute, subliniind importanța revoluțiilor care, deși au eșuat – cum este cazul rebeliunii din Irlanda, în 1798 –, ne ajută să înțelegem astăzi, prin prisma tradiției revoluționare, lumea modernă, cu noile ei mișcări de protest. Căci, indiferent cine l-a enunțat primul, Churchill sau Santayana, principiul va rămâne mereu valabil: Cei care nu pot învăța din istorie sunt condamnați să o repete. Așadar, o lecție utilă pentru membrii mișcării Occupy și pentru toți eroii din umbră, care așteaptă sa iasă la lumină.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068494807

Previzualizare carte

INTRODUCERE

SE REPETĂ ISTORIA?

UN AN AL PUTERII POPORULUI

În numărul din mai/iunie 2011, revista anticorporatistă Adbusters din Vancouver a lansat „un apel sincer la o revoluţie americană împotriva plutocraţilor decadenţi şi mârşavi care conduc naţiunea noastră spre prăpastie…".¹ Cei mai mulţi cititori probabil că au râs batjocoritor. La vremea aceea, nu exista nici un semn că protestele populare se vor extinde din pieţele nord-africane până în elegantele plaza din Manhattan. Şase luni mai târziu însă, autorii manifestului din Adbusters puteau revendica, măcar în parte, responsabilitatea pentru apariţia explozivă a mişcării Occupy – deja unul dintre cele mai remarcabile eforturi de reformă politică de tip grassroots² din istoria americană recentă.

Mişcarea Occupy tocmai asta şi este: o mişcare. Dar în acelaşi timp este şi ultimul dintr-o serie de evenimente extraordinare petrecute în 2011 – un an marcat de revolte populare peste tot în lume. A fost precedată, mai devreme în acel an, de răsturnarea regimurilor lui Ben Ali şi Mubarak prin voinţa poporului, şi a dictaturii lui Gaddafi prin forţă armată. O febră revoluţionară reală a cuprins Tunisia, Egiptul şi Libia, trei state arabe care s-au hotărât să respingă în 2011 despotismul. În unele momente, Bahrain, Siria şi Yemen păreau să le urmeze. Evenimentele din Azerbaidjan, Iran, Irak, Israel, Bahrain, Kuwait şi Maroc, ca să numim doar câteva, sugerează că graniţele Orientului Mijlociu nu au scăpat neafectate de apelurile vehemente la schimbare.

Mult lăudata „Primăvară Arabă" reprezintă o schimbare epocală. De generaţii întregi, Orientul Mijlociu era guvernat de dictatori. În regiune nu se mai văzuse de atâta vreme nici urmă de democraţie, încât societăţile respective aproape că nu păreau capabile de o guvernare populară. Revoluţia i-a surprins pe experţii în politica regiunii la fel de mult ca pe locuitori. La scurt timp după Primăvara Arabă, această carte examinează tradiţiile şi forţele revoluţionare care au precedat-o. Prin 30 de exemple adunate din întreaga lume, îşi propune să fie o mărturie a forţei populare în acţiune de-a lungul secolelor.

VALURILE SCHIMBĂRII

Fiecare stat naţional modern se mândreşte cu un eveniment pe care cetăţenii lui îl comemorează împreună. Pentru multe ţări, acest „mit fondator" este o revoltă populară; uneori, este ceva foarte simplu, de exemplu legenda din spatele modelului unui steag sau istoria unui erou naţional angajat într-o luptă aparent fără speranţă pentru libertatea ţării. Atât de multe curente din viaţa contemporană converg către subiectul puterii poporului – politica, geografia, cultura, religia, tehnologia –, încât studierea revoltelor şi a revoluţiilor de-a lungul istoriei furnizează o imagine bogată a lumii aşa cum este ea astăzi.

În întreaga lume, de-a lungul istoriei, revoluţiile au prezentat tendinţa de a se produce în grupuri. Adevărate serii de revoluţii au avut loc în America de Sud în anii 1817–1821 şi în Europa în 1847–1849. Sfârşitul anilor 1950 şi anii 1960 au fost martorii unor revoluţii anticoloniale aproape continue, deseori sub forma sângeroaselor şi istovitoarelor războaie civile. Blocul comunist din Est s-a prăbuşit în 1989, urmat în 1991 de destrămarea Uniunii Sovietice. „Revoluţiile colorate" au marcat graniţele fostului imperiu sovietic în primul deceniu al secolului XXI. De-a lungul anului 2011, respectând tiparul, revoluţia nu s-a lăsat îngrădită de graniţele naţionale. Apetitul susţinut pentru schimbare arătat de cei care mărşăluiau la Tunis sau la Cairo a avut o influenţă directă asupra protestelor din alte părţi ale lumii. În umbra ameninţătoare a crizei datoriilor din zona euro, Spania şi Grecia au cunoscut numeroase tulburări, ale căror forme şi simboluri erau inspirate parţial de imaginile din piaţa Tahrir. Chiar şi dincolo de lumea arabă şi de Uniunea Europeană, pare să nu treacă o zi fără să izbucnească proteste sau demonstraţii de proporţii în câte un colţ al lumii. În august, Marea Britanie a cunoscut cele mai violente revolte urbane din ultimii 30 de ani. Studenţii din Chile s-au ciocnit în repetate rânduri cu poliţia şi cu forţele armate.

Tunisia, Egipt şi Libia – acolo unde a început Primăvara Arabă – au trecut primul test obligatoriu al oricărei revoluţii: căderea regimurilor tiranice. Rămâne de văzut dacă zecile de revolte populare majore care au izbucnit în acel an pe tot globul îşi vor atinge ţinta. Revoluţiile adevărate, cele care schimbă epoci, au nevoie de ani de zile ca să dea roade. Revoluţiile au nevoie de lideri puternici, dar aceşti conducători pot deveni ei înşişi despotici odată ce lupta este câştigată. Alegerile oferă noi motive de disensiune. Fronturile unite împotriva unui dictator degenerează deseori în anarhie. În consecinţă, analizarea cu acurateţe a evenimentelor politice recente este o misiune ingrată. Comparând unele dintre experienţele rebelilor din trecut, atât glorificaţi, cât şi căzuţi în uitare, acest efect poate fi însă atenuat. S-ar putea să fie o lecţie utilă pentru tinerii democraţi născuţi din Primăvara Arabă, ca şi pentru revoluţionarii în faşă din alte părţi ale lumii.

Nu că s-ar putea vorbi de lipsă de informaţii, dată fiind acoperirea amplă de către mass-media a revoltelor din 2011. Ziarele şi canalele TV prin satelit s-au năpustit pur şi simplu asupra dramei de proporţii din piaţa Tahrir. Elita reporterilor lumii s-a repezit să surprindă un moment ce putea deveni istoric. Informaţii actualizate permanent şi imagini în direct de la proteste şi adunări populare erau transmise în toată lumea. Canalele de ştiri ce emiteau 24 de ore din 24 se lăudau cu spaţiile ample alocate evenimentului. Twitter şi-a fascinat utilizatorii prin senzaţia de imediat a informaţiei. Unul dintre obiectivele acestei cărţi este acela de a plasa într-un context istoric reportajele transmise cu sufletul la gură de la faţa locului.

ISTORIA DESCHIDE DRUMUL

Una dintre temele cele mai frecvent apărute în acoperirea mediatică a tulburărilor petrecute în întreaga lume în 2011 a fost cea a mistificării. La început, ca în orice răsturnare politică dramatică, a fost şocul. După aceea, în plină confuzie, a apărut întrebarea: la ce anume asistăm, de fapt? Simpla menţionare a remarcabilei răspândiri globale a tulburărilor populare de-a lungul anului 2011 răspunde într-o oarecare măsură la această întrebare. Lumea – o lume mai populată şi mai interconectată decât oricând – era martoră la ceva fără precedent. Nici un continent nu a scăpat neatins de răsturnările politice. O nouă generaţie, născută după prăbuşirea Zidului Berlinului, făcea cunoştinţă cu acţiunea politică directă. Însă trebuie să fim prudenţi, atunci când analizăm evenimente aflate încă în desfăşurare. Semnul distinctiv al celor mai multe revoluţii este eşecul. Lipsa resurselor, condiţiile meteorologice sau pur şi simplu plictiseala pot tăia elanul combatanţilor. Vestea încurajatoare e că această întrebare nu este una nouă. La fiecare punct de cotitură din trecut, atunci când izbucnea o şarjă de revoluţii internaţionale, cei mai mulţi observatori rămâneau consternaţi.

Faptul că, în multe cazuri, evenimentele sunt încă în curs de desfăşurare îngreunează, de asemenea, analiza protestelor din 2011, în toată diversitatea lor. Chiar dacă în unele cazuri poate fi vorba de inspiraţii şi interacţiuni în lanţ între ţări, există şi diferenţe remarcabile. Tinerii care s-au dedat la violenţe pe străzile din Marea Britanie erau prea puţin conştienţi, sau chiar deloc, de faptul că tulburările lor făceau parte dintr-un tipar mai amplu, atât geografic, cât şi istoric. Turbulenţii nu şi-au ales conducători şi nu au formulat nici o revendicare. Este cazul atunci ca scurta lor cruciadă infracţională prin centrele oraşelor britanice să fie luată în considerare alături de mişcările mai structurate care aveau loc în acelaşi timp în alte părţi ale lumii? Acesta este genul de întrebare la care istoria poate oferi un răspuns. În 1848, de exemplu, mai bine de o duzină de ţări europene s-au confruntat cu proteste spontane, urmate de reprimări în forţă din partea autorităţilor. Legăturile dintre ele erau numeroase. Radicalii călătoreau din suburbiile Parisului în oraşele-stat germane ca să ia parte. A apărut o temă comună, protonaţionalistă, profund democratică. Şi totuşi, socialiştii „Primăverii de la Paris" şi muncitorii industriali din Flandra aveau planuri de viitor destul de diferite – dintr-o perspectivă modernă cel puţin – de revendicările moderate şi destul de politicoase ale locuitorilor din burgurile germane, care cereau reducerea impozitelor şi dreptul la întrunire. Unii au mărşăluit ca să-şi câştige drepturile. Alţii au jefuit, interesaţi de câştigul pe termen scurt. Înţelegerea motivaţiei turbulenţilor din 2011 poate fi mai puţin importantă decât faptul că un număr de tineri britanici, din rândul cărora o minoritate s-a făcut vehement auzită, s-au strâns laolaltă ca să facă praf în masă ordinea publică.

Evenimentele din 1848 reprezintă doar unul dintre procesele istorice pe care le-am inclus aici, în speranţa că acest lucru va ajuta la interpretarea evenimentelor recente. Aşadar, nu există nici un motiv să ne aşteptăm ca marşurile, protestele şi revoluţiile din 2011 să producă rezultate similare. Acestea reprezintă procese cu totul noi, având propriile caracteristici. Au apărut noi metode de organizare, de comunicare şi de acţiune, la fel cum s-a întâmplat în ocazii similare de-a lungul istoriei. Vor găsi autorităţile şi despoţii, la rândul lor, noi metode de suprimare? Doar timpul va decide.

O PERSPECTIVĂ AMPLĂ, PE TERMEN LUNG

Revoltele descrise aici au fost alese pentru a oferi o perspectivă cât mai amplă asupra revoluţiei ca fenomen în sine. Încă de pe vremea primelor mărturii scrise, se atestă lupta oamenilor pentru schimbarea ordinii politice. Selecţia făcută aici reflectă acest lucru, cele mai vechi revoluţii cunoscute având loc acum mai bine de două mii de ani, împotriva Republicii Romane. Cele mai cunoscute, cele mai sângeroase şi cele mai controversate sunt incluse toate aici. Răscoalele ţărăneşti stau alături de tentativele eşuate, selectate pentru influenţele lor mai târzii. Sunt aşa-numitele „Mari Revoluţii", greu de ignorat din cauza influenţelor atât de larg răspândite. Lista nu îşi propune să fie exhaustivă. Dar fiecare eveniment, chiar şi cel mai îndepărtat în timp sau cel mai obscur din punct de vedere al motivaţiei, este menit să se reflecte asupra cursului evenimentelor din 2011. Fiecare este menit să-i prezinte cititorului o caracteristică diferită a istoriei neîntrerupte a revoluţiei şi a viitorului imediat al acesteia.

Argentina în 2002, de exemplu, este inclusă în primul rând deoarece principalii factori cauzali – proasta gestionare economică şi incapacitatea de plată a datoriei către FMI – sunt unii de actualitate. Dar figurează aici şi datorită modului pozitiv în care au reacţionat argentinienii de rând la destrămarea societăţii normale. Da, a domnit haosul. Dar ţara a învăţat repede că, în pofida a ceea ce se spune de obicei, nici banii şi nici politicienii nu sunt cei care fac lumea să se învârtească. Oamenii s-au mobilizat şi s-au adunat în stradă ca să se ocupe de problemele stringente: valul de infracţiuni, rafturile goale şi tomberoanele ce dădeau pe afară. Apoi au mers mai departe. Astăzi, în plină recesiune globală, Argentina se mândreşte cu una dintre cele mai rapide creşteri economice de pe planetă. Atitudinea pozitivă şi solidaritatea sunt cele mai remarcabile lucruri rămase din cacerolazo³ din Argentina anului 2002.

Dar şi eforturile zadarnice de înlăturare a puterii pot fi la fel de relevante. A existat vreodată, de exemplu, un eşec politic şi militar mai influent decât cel al lui Shimon Bar Kozeba? Rebelul evreu a ridicat o armată de gherilă în Iudeea secolului al II-lea, ca să provoace atotputernicul Imperiu Roman. Deloc surprinzător, acţiunea a eşuat. După înfrângerea lui Bar Kozeba, împăratul Hadrian a supus provincia unor aspre sancţiuni. S-a format o diasporă, rabinii au căpătat importanţă în viaţa religioasă, şi o sectă minoră, ai cărei adepţi îşi spuneau „creştini, s-a desprins de ramura principală a iudaismului. Şi mai relevant însă, Bar Kozeba a fost resuscitat de sionişti, la începutul secolului XX, ca un exemplu de „iudaism în forţă – disponibilitatea evreilor de a recurge la agresiune ca să-şi întemeieze o patrie. Astăzi, povestea lui Bar Kozeba este plină de învăţăminte pentru ambele tabere în prelungitul conflict israeliano-palestinian.

Anumite evenimente sunt pur şi simplu prea importante pentru a fi ignorate. Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a devenit mai întâi un model pentru alţi revoluţionari: înlăturarea imediată a unui sistem aristocratic, ghilotinarea regelui şi chiar negarea lui Dumnezeu. Treptat însă, evenimentele ei au devenit tiparul după care lumea înţelege toate revoluţiile. Ziariştii aşteaptă să relateze „impulsul" revoluţionar, un echivalent al asaltului asupra Bastiliei, care să demonstreze că revolta i-a înlăturat pe guvernanţi şi a devenit o revoluţie. La fel cum a aşteptat Adunarea Naţională înainte să judece acţiunea gloatei din Paris, politicienii străini şi organismele internaţionale se ţin deoparte în timpul revoluţiilor. Odată ce balanţa se înclină decisiv într-o direcţie, îşi dau şi ei binecuvântarea ce conferă legitimitate.

O FORMĂ CLASICĂ

Un alt efect de durată al evenimentelor din Franţa anilor 1790 a fost prescrierea programului revoluţionar ce trebuie urmat. Lucrurile merg cam aşa: reacţionând împotriva tiraniei unui conducător despotic, apare un lider cu valoare de simbol, ce se plasează în fruntea oamenilor. Sediul puterii este luat cu asalt şi se instaurează un nou regim, care purcede la o răzbunare sângeroasă. Capitolele cărţii urmează în linii mari această trecere clasică de la despotism la libertate şi înapoi. Această bază tematică ne ajută să înţelegem dacă toate revoluţiile au urmat cu adevărat un asemenea curs prestabilit. Cu toate că teoriile şi definiţiile revoluţiei sunt la fel de numeroase ca revoluţiile în sine, aceasta nu este o carte de teorie sau istorie a politicii, ci o carte despre evenimente, aşa cum s-au petrecut ele. Şi totuşi, în pofida individualităţii lor, multe revoluţii împărtăşesc într-adevăr teme comune.

Despotism şi persecuţie – Persecuţiile nemiloase reprezintă cea mai limpede cauză a revoltei. Odată ce revoluţia s-a terminat şi conducătorii tiranici au fost înlăturaţi de la putere, nou-veniţii pot uneori să devină ei înşişi abuzivi. Conceptul de persecuţie se poate schimba la rândul său. De-a lungul timpului s-au manifestat mai multe forme. Sclaviei propriu-zise de pe plantaţiile din secolul al XVIII-lea i-a luat locul înrobirea economică din secolul XXI. Dezbaterile cu privire la cine merită libertatea şi de ce tip este aceasta evoluează şi ele. Acest capitol tratează Revoluţia Americană, pe cea din Haiti, Iran, Argentina (2001–2002) şi Revoluţia Bolşevică/din Octombrie (rusă).

Martiri şi simboluri – Multe revoluţii pot fi evocate doar prin biografiile unor personaje remarcabile. În timpul revoltelor, aceste personalităţi în transformare dau glas durerilor până atunci înăbuşite. Sfârşind deseori ca martiri, eroii revoluţionari reprezintă cauza mai profundă în jurul căreia se construiesc mai târziu instituţii, iar acţiunile lor sunt frecvent reinterpretate ca să se potrivească şi circumstanţelor politice contemporane. Aici sunt analizate rebeliunile lui Babak şi Pugaciov, precum şi răscoala Taiping, Revoluţia Cubaneză şi diferitele campanii revoluţionare ale lui Simón Bolívar pentru independenţă în America Latină.

Violenţă justă, pace radicală – În timpul unei revoluţii, violenţa la care recurg forţele autorităţii pentru a înăbuşi revolta nemulţumiţilor este justificată frecvent în numele legii şi ordinii. Cum trupele guvernamentale sunt de obicei mai bine echipate şi cum acţiunile în forţă ale rebelilor sunt uşor de incriminat ca fiind nelegitime, revoluţiile ajung să aibă succes mai degrabă prin măsuri subversive, decât prin asaltul direct asupra puterii. Sunt discutate aici revoluţiile paneuropene atât din 1848, cât şi din 1989, rebeliunile Mau Mau şi Huang Chao, precum şi lupta pentru independenţa Indiei, în secolul XX.

Mâna ascunsă – Acuzaţiile privind existenţa unor actori revoluţionari în spatele conflictului de faţadă dintre rebeli şi guvernanţi apar mereu, dar cel mai adesea sunt lipsite de temei. Revoluţiile sunt combinaţii complexe de evenimente. Numărul participanţilor activi este câteodată de ordinul sutelor de mii. Dar, mai des decât agenţii răuvoitori, există factori non-umani – cum ar fi progresul tehnologic rapid sau tiparele ecologice neobişnuite – care pot juca un rol decisiv. Sunt discutate aici mişcarea zapatistă, tentativa de puci a Societăţii Scutului din Japonia anului 1970, revolta lui Spartacus, cea din Anglia anului 1381 şi cea care a avut loc în 1916–1918 în Hijaz (Arabia).

Revoluţia îşi devorează copiii – Îmbătaţi de putere, foştii camarazi din mişcarea rebelă se întorc de obicei unii împotriva altora, odată ce victoria a fost câştigată. Aceasta duce în mod obişnuit la represalii sângeroase, ce deviază dezastruos revoluţia de la cursul ei iniţial. Lista revoluţiilor ale căror ţeluri idealiste au fost confiscate apoi de uneltirile unora şi altora este lungă şi deprimantă. Acest capitol tratează revoluţiile din Anglia, Mexic, Spania, Indonezia şi Ucraina (Revoluţia Portocalie).

Amintiri din viitor – Indiferent dacă statele moderne aleg să-i elogieze sau să-i dea uitării pe indivizii care au murit pentru înfiinţarea lor, acest lucru ţine de obicei de preocupările politice contemporane, şi mai puţin de fapte în sine. Dar comemorarea unei revoluţii este mai mult decât un act formal, într-o zi prestabilită a anului. Influenţa anumitor evenimente a devenit atât de omniprezentă, încât acestea ajung să fie comemorate fără voie. Revoluţia Franceză figurează alături de revolta lui Bar Kokhba şi a combatanţilor bagaudae, în acelaşi context cu rebeliunea irlandeză din 1798 şi revoluţia din China secolului XX.

Titlurile şi temele capitolelor au la bază o perspectivă voit impresionistă asupra etapelor prin care teoria spune că trece o revoluţie clasică.⁴ Iar termenul „impresionist" este folosit pentru că – şi o afirmăm cu toată convingerea – şansele ca o revoluţie oarecare să se încadreze rigid în limitele unei asemenea teorii sunt aproape de zero.

O VEDERE DIN SPAŢIU

Povestea unei revoluţii populare poate fi spusă în două moduri: fie de către participanţi, fie de către cei care au analizat ulterior evenimentele. Există şi persoane care fac parte din ambele categorii; T.E. Lawrence şi „Che" Guevara sunt două exemple. De cele mai multe ori însă nu se întâmplă astfel. Deoarece au luat ei înşişi parte la acţiune, relatările rebelilor surprind la prima mână toată strălucirea şi cruzimea sacrificiilor sângeroase făcute pentru cauza supremă.

Pe de altă parte, cei care analizează privesc evenimentele de la distanţă. O asemenea perspectivă poate oferi detaliile care le scapă rebelilor, sinceri şi deseori excentrici. Totuşi, relatările teoretice pot să dea senzaţia unei vederi din spaţiul extraterestru. Nu se întâmplă prea des ca analiza abstractă să înglobeze acurateţea şi incisivitatea, şi să mai fie şi uşor de citit. Limbajul analizei politice poate fi la fel de arid pe cât sunt de bombastice memoriile lui Lawrence al Arabiei. În plus, un subiect atât de controversat cum este revoluţia poate provoca dispute ideologice aprinse, în special în plan teoretic.

Principalele capitole ale teoriei revoluţionare aşază evenimentele în grupuri izolate unele de altele. Într-un loc stau luptele anticoloniale de la jumătatea secolului XX, din Algeria, Kenya şi Malaysia. În alt capitol sunt revoluţiile „mari, „clasice sau „atlantice" de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu America şi Franţa ca evenimente principale, Anglia şi Olanda ca precursori, iar Irlanda şi Haiti pe post de colaterale. Aici nu se face o astfel de încercare. Dimpotrivă, secolele şi continentele se amestecă voit, în funcţie de caracteristicile cele mai izbitoare sau actuale.

De asemenea, nu toate revoluţiile incluse aici sunt considerate ca fiind încununate de succes. Chiar şi cele mai faimoase izbucniri – din America, Franţa – au lăsat puncte neterminate din programul lor declarat. Multe altele au fost de-a dreptul eşecuri. Iar altele nu răspund la toate cerinţele unei revoluţii populare depline. Nu au participat destui oameni; sau s-a câştigat puterea, dar principiile fundamentale ale societăţii au rămas neschimbate. Dacă am respecta cele mai stricte precepte, un puci n-ar putea fi inclus. Şi nici un război revoluţionar pentru independenţă, sau o revoltă a sclavilor. Interesul actual, şi nu puritatea teoretică, a stat la baza acestei selecţii. În consecinţă, veţi găsi şi eforturile de inversare a schimbării, ca în secţiunea despre Japonia, despre mişcările locale ale indigenilor sau despre zapatişti. Stând la o răscruce a istoriei, această carte ia în discuţie cât mai multe evenimente populare radicale cu putinţă.

Scopul este să ofere nu doar o evaluare completă a direcţiei în care este împinsă lumea de evenimentele spectaculoase ale anului 2011, ci şi o încercare de a ghici cum schimbă aceste evenimente concepţiile despre lume, în sine. Rebelii din trecut au reuşit să coboare barierele din calea participării populare la politică nu doar prin acţiunile lor, ci şi prin amintirile şi sistemele filosofice ale celor ce le-au urmat. Vor reuşi rebelii din 2011, la fel ca aceia din 1789 sau 1917, să fundamenteze un nou model pentru implementarea schimbării şi conducerea guvernului? Sau vor eşua? Un gând, probabil, pentru acei protestatari care au întâmpinat o opoziţie copleşitoare sau care au fost ignoraţi de presa globală: istoria demonstrează că importanţa ideilor născute din lupta revoluţionară nu se măsoară neapărat prin succesul acelei lupte anume. Uneori este de ajuns să acţionezi.

ÎNŢELEGÂND TRECUTUL

Indiferent dacă aceia care au acţionat în trecut ca să producă o revoluţie au asistat sau nu la răspândirea ideilor lor revoluţionare, motivaţiile lor interioare sunt mult mai puţin evidente decât cele ale rebelilor de azi. Ce minunat ar fi fost să avem acces la arhivele de e-mail ale acestor persoane, dacă ar fi existat aşa ceva! La ce se gândeau cei care au luat cu asalt Bastilia? Ce sentimente aveau rebelii chinezi din secolul al IX-lea? Despre Primăvara Arabă s-a publicat deja un şuvoi aparent nesfârşit de rapoarte oficiale, liste ale victimelor, reflecţii personale şi opinii jurnalistice. Secolul nostru îmbibat de informaţii aproape că le va oferi istoricilor viitorului prea multe dovezi.

La fel cum datele relevante disponibile au crescut cantitativ odată cu societatea în ansamblul ei, tot aşa s-a schimbat şi percepţia asupra a ceea ce înseamnă, de fapt, „popular. În Londra victoriană, statutul de muzician popular era dat de dimensiunea sălii în care cântai; în secolul XX, popularitatea este definită printr-un milion de discuri vândute şi turnee pe stadioane. Astăzi, un cântec este un succes dacă are multe vizionări pe internet. Procese similare afectează şi analiza revoluţiilor din trecut. Nu este nevoie să fi existat mii de participanţi activi, pentru ca o revoluţie să fie considerată „populară. Fidel Castro şi „Che" Guevara şi-au început revoluţia lor cubaneză doar cu o mână de oameni. Trei ani mai târziu, numărul luptătorilor de gherilă care au intrat triumfal în Havana era mai mic de cinci sute. Dar, între cele două puncte, noii recruţi, reţelele de aprovizionare şi mulţimile care aclamau au demonstrat sprijinul de necontestat al majorităţii populaţiei cubaneze.

Această carte foloseşte conceptul general de putere a poporului, fără să insiste pe comparaţii între procentaje sau numărul membrilor de partid. Pentru ca un eveniment să fie inclus aici, el trebuie să fi întruchipat convingător dorinţa populară de schimbare. Yukio Mishima, de exemplu, a fost probabil unul dintre cei mai nepopulari lideri revoluţionari din istorie. A avut alături doar o mână de susţinători, atunci când a încercat un puci la Tokyo, în 1970. Transmisiunile în direct au proiectat însă dramaticul său discurs final în milioane de locuinţe, trezind sentimentele tradiţionaliste care se presupune că sunt şi astăzi la fel de profunde în societatea niponă. Faptul că un eveniment a atins vieţile unei părţi semnificative din populaţie este suficient ca să-i justifice includerea aici.

Schimbarea definiţiilor odată cu trecerea timpului influenţează modul în care înţelegem puterea poporului. Se poate schimba şi înţelesul revoluţiei înseşi? Există indicii care sugerează că da. De exemplu, ce se află în spatele etichetei de „conservator? În timpul luptelor de stradă din Paris, în anul 1848, o asemenea persoană şi-ar fi pus viaţa în joc ca să-l apere pe rege şi instituţia Bisericii. În vremurile noastre, conservatorii francezi apără instituţiile diametral opuse: „tradiţia seculară şi republica. Pentru socialiştii care la vremea aceea apărau baricadele, o revoluţie încununată de succes însemna introducerea unor legi sociale, cum ar fi asigurările sociale şi interzicerea muncii în cazul copiilor, care astăzi fac obiectul unei legislaţii solide în cele mai multe ţări.

***

Nici astăzi nu se ştie sigur dacă Winston Churchill sau George Santayana a fost primul care a spus: „Cei care nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să o repete". În orice caz, principiul rămâne valabil: cei care luptă astăzi împotriva tiraniei sau visează să-i detroneze pe viitorii regi trebuie să înveţe din evenimentele trecutului – din succese şi eşecuri deopotrivă. Dar ar trebui, de asemenea, să fie atenţi la modul în care acele evenimente au fost interpretate, răstălmăcite şi reinventate de-a lungul timpului. Au ce învăţa şi adepţii mişcării Occupy şi eroii din piaţa Tahrir şi cei care sunt încă în umbră, aşteptând să iasă la lumină.

1 Adbusters #95: „The Philosophy Issue", mai/iunie 2011 (Adbusters Media Foundation, Columbia Britanică, Canada)

2 Mişcare spontană, născută în sânul unei comunităţi, nefiind aşadar orchestrată de structurile de putere tradiţionale (n.red.)

3 Cacerolazo – în traducere liberă „crătiţiada", formă de protest lansată în America Latină de femeile care au ieşit în stradă bătând cu linguri în cratiţe şi tigăi, ca să atragă atenţia