Legea conspirației

De Reich Christopher

Spionaj high-tech. Un plan diabolic, în stare să zguduie lumea, și foarte puțin timp pentru a-l opri.

Jonathan Ransom, alpinist de clasă mondială și chirurg experimentat, schiază împreună cu frumoasa lui soție Emma în înzăpeziții Alpi Elvețieni. O furtună de zăpadă se pornește ca din senin, Emma se accidentează grav și moare în adâncurile unei crevase.

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Jonathan primește un plic adresat soției sale în care găsește două bilete de bagaje. Atacat în mod inexplicabil de poliția elvețiană și obligat să fugă, Jonathan se trezește dintr-odată urmărit internațional și ținta unui asasin misterios. Pas cu pas, el este prins tot mai adânc într-o lume a spionajului, a armelor de înaltă tehnologie și-a terorismului global, o lume în care nimeni nu este cine pare și unde scopul scuză întotdeauna mijloacele. Singura lui șansă de supraviețuire depinde de descoperirea crudului adevăr legat de viața secretă a soției sale.

„Un thriller ingenios, plasat credibil în întunecata lume a spionajului internațional… personaje bine conturate, o scriere captivantă, locuri exotice și un complot terorist ce are la bază tehnologie de înaltă clasă.“ – Nelson DeMille

„Reich este maestrul thrillerelor de spionaj al secolului XXI.“ – Clive Cussler

„Christopher Reich este unul dintre scriitorii mei favoriți de romane de suspans, iar de data asta s-a întrecut pe sine însuși.“ – James Patterson

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066005135

Previzualizare carte

PROLOG

Vântul rece mătura câmpia, purtând fluturele pe aripile lui. Ciudata insectă hoinărea în zbor, urcând, coborând în picaj, desenând în aer arcuri când mai joase, când mai înalte. Era un specimen superb, cu aripile colorate în galben viu și desenate cu negru pe dedesubt, și nu semăna cu nici un alt fluture din regiune. Avea și un nume neobișnuit: Papilio panoptes.

Traversă în zbor drumul de acces, apoi gardul electric și spiralele de sârmă ghimpată. Dincolo de ele se întindea un câmp cu flori sălbatice, de o uimitoare varietate și bogăție de culori. Nicăieri nu se vedea nici un fel de construcție. Nici o casă, nici o baracă, nici o altă clădire. Numai movilițele de pământ proaspăt răvășit, abia vizibile sub coviltirul de flori, dovedeau că aici se lucrase nu demult.

În ciuda călătoriei lungi pe care o făcuse, fluturele ignoră florile. Nu se repezi să le sugă polenul parfumat și nici să le savureze nectarul dulce. Își sfida în mod straniu cel mai rudimentar instinct: nevoia de a se hrăni. Se înălță în schimb deasupra câmpului, părând să-și ia energia exclusiv din aer.

Și acolo rămase, fanion galben sclipitor pe fundalul cerului albastru intens. Nu se așeză pe nici o tufă de lavandă să se odihnească. Nu bău din nici unul dintre pâraiele vijelioase care coborau din munții aspri, maiestuoși și străbăteau în fugă câmpia fertilă, acoperită de iarbă. De fapt, nu se aventură nici măcar o dată în afara perimetrului de un kilometru pătrat precis delimitat de gardul electric. Se mulțumi să plutească peste câmpia împestrițată de flori, în zigzag, înainte și înapoi, zile în șir, nopți la rând, fără să mănânce vreodată, fără să bea, fără să se odihnească vreo clipă.

După zece zile, un vânt sălbatic, așa-numitul nashi, se porni dinspre nord. Trecu șuierând prin pasurile montane și se năpusti asupra câmpiei, întețindu-se, tot mai vijelios, și zgâlțâind totul în cale. Fluturele nu rezistă rafalelor neîncetate. Zborul disciplinat, monoton, în interiorul gardului îl uzase, îl făcuse vulnerabil. Un vârtej îl ridică, îl răsuci ca pe o frunză și îl trânti la pământ, zdruncinându-i trupul fragil.

Un paznic care-și făcea rondul pe drumul de acces zări ceva scânteind galben în praf și opri jeepul. Se apropie precaut, îngenunchind în iarba până la gleznă. Insecta nu semăna cu nici un fluture văzut de el vreodată. În primul rând era mult mai mare. Avea aripile rigide, iar din învelișul mătăsos al corpului se ițeau fragmente zdrențuite dintr-o folie metalică subțire ca hârtia. Toracele pufos fusese despicat și apoi prins la loc cu o sârmă verde. Stupefiat, paznicul îl ridică de jos și-l examină mai îndeaproape. Asemenea tuturor celor care lucrau la uzină, era în primul rând inginer și doar apoi, fără prea mare voie, și soldat. Ceea ce văzu îl făcu să se cutremure.

Înăuntrul toracelui erau instalate o minusculă baterie de aluminiu, nu mai mare ca un bob de orez, și, legat de ea, un transmițător cu microunde. Îndepărtând cu unghia degetului mare învelișul antenelor, paznicul scoase la iveală un mănunchi de cabluri din fibră optică, subțiri cât firul de păr.

„Nu, își spuse, nevenindu-i să creadă. „Nu se poate. Nu atât de repede.

O luă brusc la fugă către jeep. Mintea îi era inundată de cuvinte. Explicații. Teorii. Nici una nu părea să aibă sens. Se împiedică de o piatră rămasă la suprafața pământului și se prăbuși în praf. Bolborosind nervos, se ridică și se grăbi spre mașină. Fiecare minut era vital.

Mâinile îi tremurau în vreme ce le raporta prin

radio superiorilor:

– Ne-au găsit!

1

Jonathan Ransom îndepărtă gheața de pe ochelarii protectori și privi intens cerul. „Dacă furtuna se întețește, se gândi el, o să dăm de belea." Zăpada cădea tot mai deasă. Un vânt răuvoitor îi arunca gheață și pietricele în obraz. Vârfurile abrupte, familiare, care înconjurau valea alpină înaltă dispăruseră în spatele unei oști de nori amenințători.

Jonathan ridică un schi, apoi pe celălalt. Urca aplecat înainte. Tălpicii de plastic asemănători unor piei de focă fixați pe dedesubtul schiurilor îi sporeau aderența la zăpadă. Legăturile de tură îi făceau pasul lejer. Era un bărbat înalt, de treizeci și șapte de ani, subțire în talie și spătos. Un fes strâmt de lână îi ascundea claia de păr încărunțit prematur. Ochelarii speciali adăposteau o pereche de ochi negri ca smoala. I se vedeau numai gura decisă și obrajii acoperiți de o barbă țepoasă de două zile. Purta o geacă veche de schi. Niciodată nu mergea pe munte fără ea.

În spatele lui, mai jos, soția lui, Emma, îmbrăcată într-un hanorac roșu și pantaloni negri, înainta gâfâind, în ritm neregulat. Făcea trei pași, apoi se oprea. Încă doi pași, și iar se odihnea. Abia trecuseră de jumătatea urcușului, și ea părea deja extenuată.

Jonathan își întoarse schiurile perpendicular pe pantă și înfipse bețele în zăpadă.

– Stai pe loc, strigă el între palmele făcute căuș. Așteptă un răspuns, dar soția lui nu îl auzise prin șuierul vântului. Cu capul plecat, își continua mersul șovăielnic.

Jonathan coborî mergând pe o parte. Versantul era abrupt și îngust, mărginit pe o latură de un perete neted de stâncă, iar pe celălalt de o râpă prăpăstioasă. Mult în jos, cocoțat pe o coastă repede, satul Arosa din cantonul elvețian Graubünden se vedea intermitent, apărând când și când de sub straturile grăbite de nori.

– Întotdeauna a fost atât de greu urcușul? întrebă Emma când Jonathan ajunse în dreptul ei.

– Data trecută ai ajuns mai repede decât mine.

– Data trecută a fost acum opt ani. Cred că îmbătrânesc.

– Da, ce să spun, treizeci și doi de ani. Un dinozaur în toată regula. Abia când o să ajungi de vârsta mea o să simți cu adevărat declinul. Jonathan scotoci în rucsac după o sticlă de apă și i-o dădu. Cum te simți?

– Aproape răpusă, zise ea, cocoșându-se peste bețe. Ar trebui să chemăm șerpașii.

– N-ai nimerit-o. Aici au gnomi. Sunt mai isteți, dar nici pe departe atât de puternici. Suntem pe cont propriu.

– Ești sigur?

Jonathan dădu din cap.

– Te-ai încălzit prea tare. Scoate-ți puțin fesul și bea cât poți de mult. O să te simți mai bine.

– Am înțeles, domnule doctor. Imediat. Emma își scoase fesul de lână și bău însetată din sticlă.

Jonathan vedea în minte imaginea ei pe același munte cu opt ani în urmă. Fusese prima lor ascensiune împreună. El, chirurg debutant, întors din prima sa misiune în Africa alături de Organizația Medici Fără Frontiere; Emma, ambițioasa logodnică englezoaică pe care o adusese cu sine. Înainte de plecare, Jonathan o întrebase dacă mai urcase pe munte înainte.

– Puțin, răspunsese ea. N-am făcut nici o ascensiune serioasă.

În scurt timp, și fără mare efort, ea îl lăsase însă în urmă și ajunsese în vârf, dovedind abilități de autentic alpinist. Fusese exact aceeași zi din februarie.

– Acum e mult mai bine, zise ea, trecându-și mâna prin părul castaniu răvășit.

– Ești sigură?

Emma zâmbi, dar ochii ei căprui erau agitați și încercănați de oboseală.

– Scuză-mă, spuse.

– Pentru ce?

– Pentru că n-am fost în forma în care ar fi trebuit să fiu. Pentru că am întârziat amândoi din cauza asta. Pentru că n-am mai venit cu tine în anii din urmă.

– Nu fi prostuță. Mă bucur că ești lângă mine de data asta.

Emma se săltă în sus și îl sărută.

– Și eu.

– Uite ce e, zise el pe un ton mai serios. Situația e cam albastră. Mă gândeam că poate ar fi bine să ne întoarcem.

Emma împinse sticla către el.

– Nici gând, băiete! Te-am întrecut o dată pe muntele ăsta. Stai să vezi c-am s-o fac și acum.

– Vrei să punem pariu?

– Cred că am ceva mai bun.

– A, da? Jonathan luă o înghițitură, gândindu-se ce plăcut era să o audă din nou făcând aluzii fără perdea. De când nu se mai întâmplase? De șase luni? Chiar de un an, de când începuseră durerile de cap și Emma luase obiceiul să dispară în camere întunecate ore în șir. Nu mai știa data. Știa numai că totul începuse înainte de Paris, iar la Paris fuseseră în iulie.

Îndepărtându-și mâneca de pe braț, Jonathan apăsă de mai multe ori butonul ceasului de mână. Altitudine: 3 070 de metri. Temperatură: -10 grade Celsius. Presiune: nouă sute de milimetri coloană de mercur, în scădere. Se holbă la numere, nevenindu-i să creadă. Presiunea cobora vertiginos.

– Ce este? întrebă Emma.

Jonathan îndesă sticla cu apă în rucsac.

– Furtuna o să se tețească și abia apoi se va domoli. Trebuie s-o luăm la picior. Ești sigură că nu vrei să ne întoarcem?

Emma clătină din cap. Fără mândrie de data asta. Doar cu hotărâre.

– Bine, zise el. Ia-o tu înainte. Voi merge în urma ta. Doar o secundă să-mi strâng legăturile.

Îngenunchind ca să-și ajusteze legăturile, Jonathan urmări o dâră de zăpadă care i se rostogoli peste vârfurile schiurilor. În câteva secunde, schiurile îi fură acoperite. Apoi vârfurile lor începură să tremure ușor.

Se ridică, precaut. Deasupra lui, se înălța Furga Nordwand, un perete de stâncă și gheață de trei sute de metri, formând o creastă pieptișă. Vânturile adunaseră zăpadă proaspătă la poalele lui, dând naștere unui baraj lat și înalt care părea instabil, gata să se prăvălească „Încărcat, cum ar spune montaniarzii.

Jonathan își simți gâtul uscat. Era un montaniard experimentat. Urcase în Alpi, în Munții Stâncoși și chiar, o dată, în Himalaya. Trecuse prin multe încercări. Scăpase cu viață din locuri în care alții o pățiseră. Știa când trebuie să se îngrijoreze.

– O simți? E gata să se prăbușească.

– Ai auzit ceva?

– Nu. Nu încă. Dar…

Undeva… deasupra lor… sunetul unui tunet îndepărtat se rostogoli deasupra piscurilor. Muntele se cutremură. Jonathan se gândi la zăpada de pe Furga. Câteva zile de ger neostoit o transformaseră într-o uriașă masă compactă, cântărind sute de tone. Nu tunet era ceea ce auziseră, ci trosnetul zăpezii care se desprindea de stratul mai vechi și mai uscat de dedesubt.

Jonathan se uită țintă la peretele de stâncă. Mai fusese prins de avalanșe. Rămăsese întins timp de unsprezece minute sub stratul de zăpadă, îngropat în beznă, incapabil să-și miște mâinile, nici măcar degetele, prea înghețat ca să simtă că piciorul îi fusese smuls din încheietură și răsucit înapoi, așa încât genunchiul îi era la câțiva centimetri de ureche. În cele din urmă, supraviețuise pentru că un prieten zărise crucea de pe geaca lui de schior cu o secundă înainte să fie măturat de zăpadă.

Trecură zece secunde. Uruitul încetă. Vântul se domoli și se instală o liniște nefirească. Fără un cuvânt, Jonathan desfăcu frânghia pe care o avea încolăcită de mijloc și-i legă un capăt de talia Emmei. Nu se mai puteau întoarce. Trebuiau să se ferească din calea viitoarei avalanșe. Prin gesturi ale mâinii îi semnală Emmei că o vor lua drept în sus și că ea trebuia să-l urmeze îndeaproape. „Bine?" spunea gestul final.

– Bine, veni răspunsul.

Poziționându-și vârful schiurilor paralel cu panta, Jonathan porni. Povârnișul urca pieptiș, urmând creasta muntelui. Jonathan menținu un ritm susținut. La fiecare câțiva pași se uita peste umăr la Emma, care îl urma la locul ei, la nu mai mult de cinci pași în spate. Vântul se înteți și își schimbă direcția către est. Zăpada cădea orizontal, agățându-li-se în cutele hainelor. Jonathan încetă să-și mai simtă degetele de la picioare. La mâini, degetele îi amorțiră, rigide. Vizibilitatea scăzu de la șase metri la trei, apoi nu mai putu vedea dincolo de vârful nasului. Numai arsura din coapse îi semnala că urca și că se depărta de prăpastie.

O oră mai târziu traversa culmea. Istovit, își înțepeni schiurile în zăpadă și o ajută pe Emma să parcurgă ultimii câțiva metri. După ce-și ridică schiurile peste creastă, ea se prăbuși în brațele lui. Respira spasmodic. El o strânse la piept până când o văzu că își regăsește suflul și e capabilă să se țină pe picioare.

Aici, în șaua dintre două piscuri, vântul îi spulbera cu furia unui avion supersonic. Cerul se înseninase însă parțial, și Jonathan surprinse pentru o clipă priveliștea văii care ducea către satul Frauenkirch și, dincolo de el, către Davos.

Schie până la capătul celălalt al crestei și se uită peste cornișă. La trei metri mai jos, un coridor de zăpadă cobora vertiginos ca un puț de lift printre îngrămădiri de stânci.

– Asta e „pârtia lui Roman". Dacă reușim să coborâm pe aici, pe urmă suntem în siguranță.

Pârtia intrase în folclorul local și purta numele unui ghid montan care fusese ucis de o avalanșă în timp ce schia. Emma făcu ochii mari. Se uită la Jonathan și dădu din cap.

– E prea abrupt.

– Am făcut noi pârtii mai grele.

– Nu, Jonathan… nu mai e nici o altă cale?

– Astăzi nu.

– Dar…

– Em, trebuie să plecăm de aici, altfel o să înghețăm definitiv.

Ea se dădu mai aproape de marginea pârtiei și întinse gâtul să se uite mai bine în jos. Se trase înapoi, cu bărbia în piept.

– Ei, fir-ar să fie! zise, de parcă voia să-și facă curaj. Am ajuns până aici… Hai să mergem!

– Doar o scurtă alunecare, o cristiană rapidă și totul va fi floare la ureche. După cum am spus, am avut parte de încercări și mai grele.

Emma ridică din umeri și, pentru o clipă, dădu impresia că nimic nu era în neregulă, că nici pe departe nu riscau să rămână înghețați în zăpadă și că, de fapt, abia așteptase să-și măsoare puterile cu traseul acesta aproape sinucigaș.

Jonathan își scoase schiurile și-și dezlipi tălpicii de pe ele. Apucând un schi ca pe un topor, tăie un bloc de zăpadă de un metru pătrat și-i dădu drumul pe pârtie, urmărindu-l cum alunecă. Ici și colo, dâre de omăt se desprinseră agale, dar pista părea tare.

– Vino după mine, zise el. O să marchez eu drumul.

Emma veni lângă el, cu vârfurile schiurilor atârnându-i peste buză.

– Dă-te înapoi, zise el, grăbindu-se să-și pună schiurile. Emma căpătase expresia aceea bine cunoscută. Nu era nevoie nici măcar să se uite la ea ca să știe ce simțea. Lasă-mă pe mine primul.

– Nu pot să te las să duci tot greul.

– Nici să nu-ți treacă prin cap!

– Ultimul conduce coborârea, îți amintești?

– Hei… nu!

Emma se avântă în față, rămase o clipă suspendată deasupra pistei, apoi sări pe ea, atingând gheața cu un fâșâit. Ateriză stângaci și o luă în jos cu viteza luminii, cu schiul din față ușor pieziș, apăsând tare zăpada. Își ținea mâinile prea sus și corpul prea ridicat peste schiuri. Întreaga ei siluetă părea scăpată de sub control. Privirea lui Jonathan se îndreptă automat către stâncile care mărgineau pârtia. „Întoarce-ți fața!" strigă o voce înăuntrul lui.

Emma ajunse la trei metri de ele. Doi… În clipa următoare, coti cu o săritură perfectă și-și schimbă direcția.

Jonathan se relaxă.

Emma goni mai departe pe pârtie și luă din nou o curbă fără greș. Brațele i se lăsară pe lângă corp. Genunchii i se îndoiră ca să amortizeze denivelările. Orice semn de oboseală dispăruse.

El ridică pumnul, triumfător. Soția lui reușise. În treizeci de minute aveau să stea într-un separeu la restaurantul Stafelalp din Frauenkirch, cu două cești de cafea aburindă în față, făcând haz și prefăcându-se că nu fuseseră nici o clipă în pericol. Într-un adevărat pericol. Pe urmă aveau să se ducă la hotel, să se trântească în pat și…

Emma căzu în timp ce luă a treia curbă.

Fie se agățase într-o piatră, fie cotise cu o fracțiune de secundă mai târziu și își lovise schiurile în stâncile de pe margini. Jonathan simți cum i se încleștează stomacul. O privi îngrozit cum scrijelea o cicatrice pe mijlocul pistei, zgâriind zăpada cu mâinile. Dar povârnișul era prea abrupt. Prea înghețat. Aluneca tot mai repede. Și mai repede. Când se lovi de o moviliță, corpul îi fu azvârlit în aer ca o păpușă de cârpe. Ateriză cu un picior sub ea, într-o explozie de zăpadă. Schiurile îi țâșniră în aer ca o ghiulea. Începu să facă roata în omăt, cu brațele și picioarele îndoite.

– Emma! țipă el, lansându-se pe pârtie. Schie cu disperare, cu brațele desfăcute larg pentru a-și ține echilibrul, cu corpul încordat. O perdea de ceață traversă coasta și, pentru o clipă, Jonathan fu pierdut într-un nor alb, fără nici o noțiune de sus și jos. Își îndreptă schiurile și trecu rapid prin ceață.

Emma zăcea mult în josul pârtiei. Aterizase pe burtă, cu capul înainte, cu fața îngropată în zăpadă. El se opri la trei metri distanță. Dându-se jos de pe schiuri, porni cu pași mari, rășchirați, prin pulberea de omăt, încercând să surprindă o mișcare cât de mică.

– Emma, zise cu fermitate. Mă auzi?

Aruncându-și rucsacul de pe umeri, căzu în genunchi și îi curăță zăpada din nas și din gură. Îi puse o mână pe spate și-i simți pieptul ridicându-se și coborând. Avea pulsul normal și constant. În rucsac, Jonathan purta, într-un săculeț de plasă, un fes de rezervă, mănuși cu degete, ochelari și o bluză căptușită. Împături bluza și i-o puse sub obraz.

În clipa aceea, Emma se mișcă.

– O, Doamne, murmură ea.

– Stai liniștită, zise el pe tonul imperativ pe care-l folosea în secția de urgență. Îi pipăi pantalonii, de la coapse în jos. Brusc, fața Emmei se contorsionă de durere.

– Nu… stai! țipă.

Jonathan își trase mâinile. La câțiva centimetri deasupra genunchiului ceva ieșea în afară de sub pânza pantalonului. Jonathan se holbă la umflătura grotescă. Un singur lucru arăta astfel.

– E rupt, nu? Emma îl privea cu ochi măriți, clipind repede. Nu-mi pot mișca degetele de la picioare. Parc-aș avea niște sârme tăiate acolo. Mă doare, Jonathan. Mă doare de-adevăratelea.

– Stai cuminte și lasă-mă să mă uit.

Jonathan tăie cu un briceag pantalonii de schi ai Emmei și trase ușor de pânză. Un capăt de os îi ieșea de sub indispensabilii impermeabili. Materialul din jur era îmbibat de sânge. Suferise o fractură deschisă a femurului. Jonathan luă niște bandă adezivă din trusa de prim ajutor și acoperi rana.

– Cât e de rău? întrebă Emma.

– Destul de rău, zise el de parcă ar fi fost doar o fisură. Scutură din cutie cinci pastile de Advil și o ajută să le ia cu o înghițitură de apă. Trebuie să te pun cu fața în sus și cu picioarele în jos. Bine?

Emma dădu din cap.

– Mai întâi va trebui să-ți pun o atelă. Osul nu are voie să se miște. Stai liniștită.

– Ce Dumnezeu, Jonathan, ți se pare că vreau să plec undeva?

Jonathan o luă în sus pe pârtie, căutându-i schiurile și bețele. Așeză bețele de-o parte și de alta a piciorului rănit, tăie o bucată de frânghie, o legă la un capăt și o înfășură în jurul coapsei și al gambei. Apoi, îngenunchind lângă ea, îi dădu portofelul lui de piele.

– Ia aici.

Emma îl strânse în dinți.

Încet, Jonathan strânse frânghia până când bețele se lipiră de piciorul rupt. Emma răsuflă adânc. Jonathan legă și celălalt capăt al frânghiei, apoi își răsuci soția pe spate și o roti cu capul în sus. Îngrămădi o moviliță de zăpadă în spatele ei ca să poată sta în șezut.

– E mai bine așa? întrebă.

Emma se strâmbă în timp ce o lacrimă i se prelingea pe obraz.

Jonathan scoase din geacă aparatul de emisie-recepție.

– Salvamontul Davos, zise el, întorcându-se din calea vântului. Raportez o urgență. Un schior este rănit pe latura de sud a muntelui Furga, la baza pârtiei lui Roman. Recepție.

Tăcere.

– Salvamontul Davos, repetă el. Avem o urgență, cerem ajutor imediat. Recepție.

Îi răspunse o furtună de paraziți. Încercă din nou. La fel, nici un răspuns.

– Vremea e de vină, zise Emma. Încearcă alt canal.

Jonathan trecu pe următoarea frecvență. Cu ani în urmă lucrase ca instructor de schi și salvamontist în Alpi și-și instalase pe aparat frecvențele tuturor birourilor de salvamont din regiune – Davos, Arosa și Lenzerheide – ca și pe cele ale poliției din canton, ale Clubului Alpin Elvețian și ale Rega, echipa de elicoptere de salvare numită de schiori și de montaniarzi „colportoarea".

– Salvamontul Arosa. Schior rănit pe latura de sud a muntelui Furga. Avem nevoie de ajutor imediat.

Din nou, nici un răspuns. Jonathan se uită mai îndeaproape la aparat. Ledul clipea slab. Lovi radioemițătorul de picior. Luminița clipi o ultimă dată și se stinse.

– E mort.

– Mort? Radioemițătorul? Cum așa? Ai zis că l-ai verificat aseară.

– Atunci mergea. Jonathan apăsă pe butonul de pornire de câteva ori, dar luminița ledului refuza să se aprindă.

– S-au terminat bateriile cumva?

– Nu cred. Ieri am pus baterii noi. Scoțându-și mănușile, Jonathan examină interiorul lăcașului pentru baterii. Detectă imediat problema. Nu sunt bateriile de vină, zise. Ci conexiunile. Sursa de alimentare nu e legată de transmițător.

– Leag-o.

– Nu pot. Nu aici. Nu știu dacă aș putea nici dacă aș avea instrumentele necesare. Jonathan vârî aparatul în rucsac.

– Dar telefonul?

– Ce-i cu el? Aici n-avem nici o șansă să fie semnal.

– Încearcă, zise ea pe un ton imperios.

Indicatorul de semnal de pe celularul lui Jonathan arăta o antenă parabolică tăiată de o linie diagonală. Formă oricum numărul celor de la Rega. Nici un sunet.

– Nimic. Suntem într-o gaură neagră.

Emma se holbă la el pentru o clipă, și el își dădu seama că se străduia din toate puterile să-și țină firea.

– Dar trebuie să luăm legătura cu cineva.

– N-avem cu cine.

– Încearcă radioul ăla din nou.

– Pentru ce? Ți-am spus, e stricat.

– Încearcă-l!

Jonathan îngenunche lângă ea.

– Uite ce este, totul o să se rezolve, zise el cu cea mai calmă voce pe care o putu găsi. O să mă duc jos și o să aduc ajutoare. Cât timp ai baliza de semnalizare la tine o să te găsesc fără probleme.

– Nu poți să mă lași aici. N-ai să mai găsești niciodată drumul înapoi, nici măcar cu elicopterul. Nu se vede la zece metri în toate părțile. Iar eu am să îngheț. Nu putem… Nu pot să… Cuvintele i se pierdură. Emma își lăsă capul pe zăpadă și își întoarse fața pentru ca el să nu vadă că plânge.

– Aproape reușisem… acolo… la ultimul viraj… am întârziat doar foarte puțin…

– Ascultă-mă. O să fie bine.

Emma se uită la el, și lăsă fără sfială lacrimile să i se prelingă pe obraji.

– Chiar crezi?

Jonathan îi șterse lacrimile.

– Îți promit, zise.

Cotrobăind în rucsac, scoase un termos și-i turnă soției sale o cană de ceai fierbinte. Cât timp bău, el îi luă schiurile și le înfipse în zăpadă în spatele ei, ca să le poată vedea de la distanță. Își scoase hanoracul și i-l întinse cât putu mai mult peste piept și peste picioare. Își scoase fesul și i-l dădu Emmei, trăgându-i-l în jos ca să-i acopere cât mai mult gâtul. În sfârșit, pescui folia aluminată din rucsac și i-o strecură cu grijă la spate, acoperindu-i și pieptul. Cuvântul „AJUTOR" era scris pe ea cu litere mari fluorescente, menite să fie văzute de departe în caz că persoana trebuia reperată din elicopter. Dar azi n-avea să treacă nici un elicopter pe acolo.

– Toarnă-ți puțin ceai la fiecare cincisprezece minute, zise el, luându-i mâna în mâna lui. Mănâncă și, mai ales, nu adormi.

Emma dădu din cap și mâna ei o strânse pe a lui ca o menghină.

– Nu uita de ceai, continuă el. O dată la cincisprezece minute.

– Taci și du-te odată, zise ea. Îi strânse pentru ultima oară mâna și îi dădu drumul. Du-te înainte să mă sperii de tot.

– Mă întorc cât pot de repede.

Emma îi susținu privirea.

– Și, Jonathan… nu mai fi atât de nesigur de tine însuți. Până acum nu ți-ai încălcat nici o promisiune.

2

La trei sute de kilometri vest de Davos, pe aeroportul Bern-Belp de lângă capitala țării, ningea de dimineață. Pluguri amenințătoare umblau în sus și-n jos pe pistele de aterizare, strângând zăpada în troiene, parodii jalnice ale Alpilor, și depozitându-le la capătul căilor de acces.

La extremitatea de vest a căii de acces unu-patru, un grup de bărbați stăteau înghesuiți unul în altul, cu ochii îndreptați către cer. Semănau cu o ceată de exploratori naufragiați, așteptând înfrigurați salvarea, sau cu un trib de fanatici, pândind un semn de la zeul lor. Erau, de fapt, polițiști care așteptau aterizarea unui avion. Veniseră să facă o arestare.

Unul dintre ei stătea puțin mai retras. Marcus von Daniken avea cincizeci de ani, era scund și arăta un profil de vultur, părul negru tuns scurt și o gură mohorâtă, cu colțurile lăsate. Era de șase ani șeful Serviciului de Analiză și Protecție, mai bine cunoscut sub numele de SAP. Misiunea SAP, aceeași pe care în Statele Unite o îndeplinea FBI, iar în Anglia – MI5, o reprezenta apărarea țării de extremiști, teroriști și spioni. Acum von Daniken tremura de frig. Spera ca avionul să aterizeze curând.

– Care mai sunt condițiile meteo? îl întrebă el pe bărbatul de alături, un maior din Divizia de grăniceri.

– În zece minute aterizează. Vizibilitatea e jalnică.

– În ce stare e avionul?

– Un motor nu mai funcționează, zise maiorul. Celălalt se supraîncălzește. Tocmai au început procedurile de aterizare.

Von Daniken scrută cerul. La mică distanță deasupra pistei, o serie de semnale galbene de aterizare clipeau prin ceață. Câteva clipe mai târziu, avionul ieși din nori și deveni vizibil. Era un Gulfstream G-4 care decolase din Stockholm, Suedia. Numărul de pe coadă, N415GB, era cunoscut tuturor serviciilor de contrainformații din țările occidentale. Acesta era avionul care, în februarie 2003, îl transportase pe Abu Omar, clericul musulman radical ridicat de pe străzile din Milano, din Italia, în Germania, și în cele din urmă, în Egipt, unde fusese anchetat de conaționalii săi.

Transportase, de asemenea, un cetățean german de origine libaneză, un anume Halid El-Masri, arestat în Macedonia, până la închisoarea numită „Salina" de la baza aeriană Bagram de lângă Kabul, în Afganistan, unde se descoperise că, de fapt, omul nu era acel Halid El-Masri căutat pentru activități teroriste¹.

Un succes. Și un eșec. Cam așa mergeau lucrurile în vremurile din urmă. Important era, credea von Daniken, să rămâi pe loc și să continui jocul.

Avionul ateriză brutal, împroșcând cu apă și bucăți de gheață de sub roți. Motorul hurui în timp ce tobele de eșapament se pliau în lăcașurile lor.

– Ticăloși încrezuți, zise un bărbat slab, aproape uscățiv, cu părul ceva mai lung și roșcat și cu ochelari rotunzi de profesor. Abia aștept să-i văd la față. Ar fi cazul să le dăm o lecție. Se numea Alphons Marti și era ministrul elvețian al Justiției.

Marti reprezentase Elveția ca maratonist în cadrul Olimpiadei de la Seul din 1988. Intrase pe stadion exact ultimul, cu picioarele înmuiate de căldură, împleticindu-se și tremurând ca un bețivan după o orgie de trei zile. Personalul medical al ambulanței încercase să-l oprească, dar el îi dăduse la o parte. Trecând peste linia de finiș, se prăbușise și fusese imediat transportat la spital. Până în ziua de azi erau oameni care îl considerau un erou. Alții aveau altă părere și vorbeau pe la colțuri despre un amator care se dăduse drept profesionist.

– N-avem voie să facem greșeli, zise Marti, apucându-l pe von Daniken de braț. E la mijloc reputația noastră. Elveția nu permite așa ceva. Suntem o țară neutră. E vremea să luăm poziție și să ne-o susținem. Nu?

Von Daniken era suficient de bătrân și de înțelept ca să nu răspundă. Își apropie gura de aparatul de emisie-recepție.

– Nimeni nu dă drumul la girofaruri până nu spun eu.

La treizeci de metri mai departe, ascunsă în spatele unei bariere colorate, o mică flotă de vehicule ale poliției aștepta semnalul de intervenție. Von Daniken aruncă o privire spre stânga. O altă baricadă ascundea un transportor blindat în care se aflau zece grăniceri înarmați până în dinți. El fusese împotriva unei demonstrații de forță, dar Marti nici nu voise să audă. Ministrul Justiției aștepta de prea multă vreme această zi.

– Pilotul a cerut să aterizeze, spuse maiorul trupei de grăniceri. Turnul de control îl direcționează către rampa specială.

Von Daniken și Marti urcară într-un automobil fără nici o inscripție și merseră până la locul de parcare dinainte stabilit. Ceilalți îi urmară într-un al doilea vehicul. Avionul coti de pe pista de aterizare și se îndreptă către rampa specială de descărcare. Von Daniken așteptă până avionul când se opri de tot.

– Către toate unitățile. Porniți.

Girofarurile albe și albastre luminară cerul. Mașinile de poliție se repeziră din ascunzătoare și înconjurară avionul. Transportorul blindat se așeză greoi pe poziție, și un soldat îndreptă tunul din turelă, de calibru 0,5, către țintă. Comandouri în echipament de atac săriră din vehicule și formară un semicerc în jurul avionului, cu mitralierele ridicate la piept și îndreptate spre ușă.

„Tot circul ăsta din cauza unui simplu fax", se gândi von Daniken ieșind din mașină și verificându-și pistolul ca să se asigure că nu avea nici un glonț în camera cartușului și că piedica era pusă.

Cu trei ore mai devreme, Onyx, sistemul de spionaj prin satelit al Elveției, interceptase un fax trimis de la ambasada siriană din Stockholm către cea similară din Damasc, incluzând lista de pasageri a unei anume aeronave ce se îndrepta către Orientul Mijlociu. La bord se aflau patru persoane – pilotul, copilotul și doi pasageri: un agent al guvernului american și un terorist căutat de forțele de ordine a douăsprezece țări occidentale. Știrea fusese transmisă forurilor superioare în câteva minute. O copie îi fusese trimisă prin e-mail lui von Daniken, o alta lui Marti.

Totul se oprise aici. Încă o mostră de informație confidențială care urma să fie procesată și etichetată cu: „Nu necesită măsuri suplimentare". Asta până când zborul respectiv trimisese autorității elvețiene de control al traficului aerian un mesaj prin care raporta o defecțiune la motor și cerea permisiunea să aterizeze de urgență. Ușa din față a jetului se deschise înspre interior și o scară fu împinsă până la buza avionului. Marti se repezi să urce, urmat la câțiva pași de von Daniken. Pilotul apăru în cadrul ușii. Justizminister-ul scoase un mandat de percheziție și i-l dădu să-l examineze.

– Avem informații că transportați un prizonier încălcând astfel Convenția Drepturilor Omului de la Geneva.

Pilotul abia dacă se uită la document.

– Vă înșelați, zise. Nu există nimeni la bord, afară de copilotul meu și de domnul Palumbo.

– Nu ne înșelăm deloc, zise Marti, strecurându-se pe lângă el și intrând în avion. Elveția nu va accepta ca pe teritoriul ei să se practice extrădarea. Domnule inspector-șef von Daniken, cercetați avionul.

Von Daniken porni pe culoarul din mijlocul avionului. Un singur pasager era așezat pe unul dintre fotoliile confortabile tapițate cu piele. Un bărbat alb, de aproximativ patruzeci de ani, cu un început de chelie, umeri extrem de lați și ochi albaștri reci. Părea un om trecut prin multe, capabil să se controleze. De la fereastră îi vedea foarte bine pe soldații care înconjuraseră avionul, dar nu se arăta prea îngrijorat.

– Bună ziua, zise von Daniken într-o engleză îngrijită, dar cu accent. Sunteți domnul Palumbo?

– Iar dumneavoastră?

Von Daniken se prezentă și îi flutură prin față legitimația.

– Avem motive să bănuim că transportați la bordul acestei aeronave un prizonier pe nume Walid Gassan. Corect?

– Nu, domnule, deloc. Palumbo se așeză picior peste picior și von Daniken observă că purta ghete cu bombeu rezistent.

– Deci nu vă deranjează dacă percheziționăm avionul?

– Suntem pe teritoriu elvețian, așa că puteți face ce doriți.

Von Daniken îl rugă pe pasager să rămână la locul său până la sfârșitul percheziției, apoi o porni către spatele avionului. În chiuveta din bucătărie erau îngrămădite farfurii și pahare murdare. Von Daniken numără câte patru. Pilotul. Copilotul. Palumbo. Cineva lipsea. Verifică toaleta, apoi deschise bocaportul din spatele navei și inspectă camera de bagaje.

– Nu e nimeni, îi transmise lui Marti prin walkie-talkie. Compartimentul de pasageri și cel de cargo sunt goale.

– Cum goale? întrebă Marti pe un ton imperios. Nu se poate.

– Prizonierul nu e la bord. Doar dacă nu l-au înghesuit în vreo valiză.

– Mai uită-te.

Von Daniken cercetă din nou compartimentul de bagaje, căutând posibile ascunzători. Nu găsi nimic, așa că închise bocaportul și se întoarse în față.

– Ai verificat tot avionul? întrebă Marti, care stătea cu brațele încrucișate la piept lângă pilot.

– Cap-coadă. Domnul Palumbo este singurul pasager la bord.

– Imposibil. Marti îi aruncă lui von Daniken o căutătură acuzatoare. Avem dovezi că prizonierul este la bord.

– Ce dovezi? întrebă Palumbo.

– Nu faceți pe prostul cu mine, zise Marti. Știm cine sunteți… pentru cine lucrați.

– A, știți, nu? Atunci bănuiesc că pot să vă spun.

– Să ne spuneți ce? întrebă Marti pe un ton imperios.

– Omul pe care-l căutați… l-am debarcat acum vreo jumătate de oră undeva prin munții voștri. Zicea că întotdeauna și-a dorit să vadă Alpii.

Marti făcu ochii mari.

– Poftim?

– Cine știe, poate că de-asta ni s-o fi înecat motorul. Ori el, ori vreo gâscă sălbatică. Palumbo se uită afară pe fereastră, clătinând din cap amuzat.

Von Daniken îl trase pe Marti deoparte.

– Se pare că informațiile noastre au fost inexacte, Herr Justizminister. La bord nu se află nici un prizonier.

Marti se uită țintă la el, alb de furie. Fu străbătut parcă de un curent electric care-i provocă un frison în întreg corpul. Schițând un gest din cap către pasager, coborî din avion.

Un singur soldat rămăsese la ușă. Von Daniken îi făcu semn să plece, îl așteptă să ajungă la ultima treaptă și se răsuci din nou către Palumbo.

– Sunt sigur că mecanicii noștri vă vor repara motoarele în cel mai scurt timp posibil. În cazul în care vremea rea continuă și aeroportul rămâne închis, există în apropiere un hotel confortabil. Vă rog să ne scuzați pentru deranj.

– Se acceptă, zise Palumbo.

– Ah, era să uit, zise von Daniken. Am găsit chestia asta pe podea. Venind mai aproape, puse în mâna ofițerului CIA un obiect mic și dur. Sunt sigur că ne veți furniza orice fel de informație care ne-ar putea interesa.

– Ca întotdeauna.

Palumbo așteptă până când von Daniken ieși din avion și abia apoi deschise pumnul.

În palmă ținea unghia însângerată a degetului mare de la mâna unui om.

1 Incident real. Adevăratul Halid al-Masri nu a fost prins. (n.tr.)

3

– A dispărut.

Jonathan stătea pe o creastă la două sute de metri de baza pârtiei lui Roman. Vântul urla în accese de furie, aci învelindu-l în alb, aci potolindu-se. Prin binoclu, Jonathan distingea schiurile încrucișate, literele „H și „E pictate strident pe folia aluminată și, mai departe în stânga, lopata portocalie de zăpadă. Dar Emma nu era.

Îi lăsă în urmă pe cei trei membri ai echipei de salvamont din Davos și urcă greoi ultima creastă. Trecuseră patru ore de când coborâse în vale după ajutoare. Zăpada îngropase schiurile încrucișate până la vârful legăturilor, dar pe rucsacul Emmei se așezase omăt numai de un deget. Jonathan îl desfăcu și văzu că sendvișurile și tabletele de cereale dispăruseră. Termosul ei era gol. Lăsă rucsacul jos. Locul unde stătuse Emma purta încă urma vagă a corpului ei. Nu lipsea de mult.

Jonathan activă aparatul special de emisie-recepție pe care-l avea prins cu o centură la piept și se răsuci încet, cercetând cu privirea împrejurimile. Dispozitivul avea încorporat un detector cu o arie de acoperire de o sută de metri. Acesta scoase un sunet lung, de testare, apoi rămase tăcut. Huruitul zăpezii care se mișca, îndepărtat și profund ca niște tobe indiene de război, pluti în aer preț de câteva clipe, risipindu-se pe costișă.

– Ai detectat ceva? întrebă Sepp Steiner, șeful echipei de salvamontiști, când ajunse lângă el. Steiner era un bărbat scund, zvelt, cu obrajii adânciți și cu ochii ca două crăpături sub frunte.

– Nimic.

Abia atunci Jonathan văzu o mică petală sângerie în zăpadă. Se aplecă și atinse stropul de sânge. La câțiva centimetri mai departe era un altul, și încă unul mai departe.

– Pe aici, zise, făcându-le celorlalți semn să vină după el.

– Nu te duce mai departe, îl avertiză Steiner. La numai câțiva metri e o crevasă.

– O crevasă?

– E foarte adâncă. Ajunge până la fundul ghețarului.

Jonathan miji ochii, încercând să distingă fisura, dar nu văzu nimic în afara unui zid alb impenetrabil.

– Dați-mi drumul acolo! Își scoase schiurile, apoi trase din rucsac un ham și-și legă frânghia la brâu.

– Ai grijă, îi zise Steiner, dându-i un topor de zăpadă. N-am nici un chef să dispari și tu.

Jonathan se răsuci iute și-l fixă cu privirea.

– Emma încă n-a dispărut.

– Da, bineînțeles… Steiner își coborî privirea, apoi se așeză pe jos și-și înfipse schiurile în omăt, formând un fel de opritoare.

La început, picăturile de sânge se dovediseră greu de găsit. Nu erau mai mari ca gămălia de ac. Apoi deveniră mai late și mai dese, până când sângele se închegă într-o linie continuă, ca și cum cineva ar fi găurit o cutie cu suc de rodii și ar fi golit-o pe zăpadă. Atâta că siropul avea culoarea aprinsă a sângelui arterial.

„Când a trecut Emma pe aici? se întrebă Jonathan. „Cu cinci minute în urmă? Zece? Aplecându-se mai mult, distinse urma piciorului bun și pe a celui pe care-l târâse. Zări în față o adâncitură în zăpadă și, în mijlocul ei, o gaură căscată.

Lăsându-se pe burtă,