Biblioteca Electronica de Drept Public si Privat: Practica Judiciara Procedura Insolventei

De UNPIR Filiala Timis

Cartea contine spete din jurisprudenta Curtilor de Apel Timisoara, Constanta, Oradea, Alba Iulia, Craiova, Suceava, Târgu-Mures, Brasov, Galati si Iasi, avand ca obiect procedura insolventei.

• Limbă: Română
• Editor: UNPIR Filiala Timis
• Data lansării: 13 mar. 2019

Previzualizare carte

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Creanţă stabilită printr-o hotărâre judecătorească străină nerecunoscută în România. Consecinţe

Decizie 285/15.02.2011, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Legea nr. 85/2006 – art. 64-67, art. 73

Regulamentul CE nr. 1896/2006

Regulamentul CE nr. 44/2001

Creditorii au dreptul, sub sancţiunea prevăzută de 76 din Legea nr. 85/2006, modificată, de a-şi declara creanţele deţinute împotriva debitorului insolvent pentru a fi înscrise la masa credală indiferent dacă acestea sunt sau nu stabilite printr-un titlu. Câtă vreme din cuprinsul traducerii legalizate a hotărârii judecătoreşti de care se prevalează creditoarea rezultă că ordonanţa de admitere a somaţiei de plată emisă de instanţa străină nu a fost pronunţată în conformitate cu Regulamentul C.E. nr. 1896/12.12.2006, partea nu se poate prevala de existenţa unui titlu executoriu, neputându-se vorbi despre recunoaşterea ei implicită.

Lichidatorul judiciar are datoria de a proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 66 şi 67 din acest act normativ, şi anume să verifice creanţele declarate, prin prisma înscrisurilor şi a documentelor doveditoare anexate de parte potrivit art. 65, scop în care practicianul are obligaţia să efectueze o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii el având dreptul de a solicita explicaţii de la debitor, putând purta discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.

Prin sentinţa comercială nr. 1823/13.07.2010 pronunţată în dosarul nr. xxx/108/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a luat act de desemnarea unui nou administrator special în persoana d-lui. GCR, a respins contestaţia formulată de debitoarea A SRL, admiţând, în schimb, contestaţia creditoarei B SRL împotriva măsurii lichidatorului judiciar SPRL, dispunând practicianului includerea acestei societăţi în tabelul definitiv cu o creanţă chirografară în sumă de 221.499,88 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs debitoarea A SRL, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii creanţei intimatei, cu motivarea că judecătorul-sindic în mod greşit a admis contestaţia creditoarei dispunând înscrierea respectivei societăţi la masa credală cu o creanţă chirografară de 221.499,88 lei.

Prin decizia civilă nr. 285 din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul debitoarei şi a casat în parte sentinţa atacată, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei debitoarei, admiterea contestaţiei creditoarei B SRL şi includerea acestei societăţi în tabelul definitiv al creanţelor debitoarei A SRL cu o creanţă chirografară în sumă de 211.499,88 lei, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, într-adevăr, creditoarea B SRL Italia este în posesia unei hotărâri judecătoreşti străine, pronunţată de Tribunalul din Perugia, Secţia Di Todi, în temeiul unei proceduri speciale reglementată de Codul de procedură civilă italian, în cuprinsul art. 633 şi urm., prin care debitoarea A SRL a fost somată să-i plătească, în termen de 10 zile de la notificarea ordonanţei de plată, suma totală de 51.740,22 euro, ordonanţă care, la data de 20 octombrie 2009, a fost declarată executorie.

Chiar dacă sunt neîntemeiate criticile recurentei privitoare la nelegalitatea hotărârii atacate pe motiv că în mod greşit prima instanţă a reţinut că instanţa străină ar fi fost competentă pentru că în speţă nu este vorba despre recunoaşterea unei hotărâri străine care priveşte insolvenţa, concordatul sau alte proceduri similare (Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000, în art. 1 alin. (2) lit. b), arătând clar că nu poate fi recunoscută o sentinţă a unui stat membru în cazul în care pârâtul se află în stare de faliment), partea interpretând eronat textul menţionat, deşi el se referă expres doar la faptul că dispoziţiile acestui Regulament (având ca domeniu de reglementare competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială) nu se aplică, printre altele, pentru falimente, concordate sau proceduri similare, totuşi sunt justificate nemulţumirile sale vis-a-vis de faptul că tribunalul greşit a reţinut că creditoarea ar deţine un titlu executoriu obţinut potrivit Regulamentului CE nr. 1896/2006. Aceasta, întrucât din cuprinsul traducerii legalizate a hotărârii judecătoreşti de care se prevalează partea adversă rezultă fără dubiu că ordonanţa de admitere a somaţiei de plată nr. 429/09PE emisă de Tribunalul din Perigia, Secţia Di Todi Italia nu a fost pronunţată în conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 1896 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, aşa cum s-a arătat mai sus.

Ca atare, nu se poate vorbi despre recunoaşterea ei implicită, potrivit dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Regulamentul CE nr. 1896 din 12 decembrie 2006, care statuează că în cazul în care, în termenul prevăzut la art. 16 alin. (2), luând în considerare un termen suplimentar necesar sosirii opoziţiei, nu a fost făcută nicio opoziţie la instanţa de origine, instanţa de origine declară de îndată că somaţia europeană de plată este executorie, utilizând formularul tip G din anexa VII, instanţa având obligaţia de a verifica data la care a fost comunicată sau notificată somaţia de plată. Fără a aduce atingere alineatului 1, condiţiile formale necesare dobândirii forţei executorii sunt reglementate de legislaţia statului membru de origine, urmând ca instanţa să trimită somaţia europeană de plată executorie pârâtului. O somaţie europeană de plată devenită executorie în statul membru de origine se recunoaşte şi se execută în celelalte state membre fără a fi necesară o declaraţie de constatare a forţei executorii şi fără ca recunoaşterea acesteia să poată fi contestată. În acelaşi sens, art. 1 prevede că prezentul regulament are drept obiect:

a) simplificarea, accelerarea şi reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată; şi

b) asigurarea liberei circulaţii a somaţiilor europene de plată în toate statele membre prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării. Prezentul regulament nu împiedică reclamantul să-şi valorifice o creanţă în sensul art. 4 recurgând la o altă procedură prevăzută de legislaţia unui stat membru (ceea ce intimata a şi făcut) sau de legislaţia comunitară.

Cu toate acestea, având în vedere că potrivit art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, modificată, creditorii au dreptul, sub sancţiunea prevăzută de 76, de a-şi declara creanţele deţinute împotriva debitorului insolvent pentru a fi înscrise la masa credală indiferent dacă acestea sunt sau nu stabilite printr-un titlu, iar societatea intimată pretinde că recurenta îi datorează suma de 51.740,22 euro, lichidatorul judiciar avea obligaţia de a proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 66 şi 67 din acest act normativ, şi anume să verifice respectiva creanţă prin prisma înscrisurilor şi a documentelor doveditoare anexate de parte potrivit art. 65, scop în care practicianul are obligaţia să efectueze o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii având dreptul de a solicita explicaţii de la debitor, putând purta discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare. Nu în ultimul rând, nu poate fi vorba de lipsa de obiect a contestaţie debitoarei, cum eronat susţine intimata, pentru că art. 73 din Legea insolvenţei prevede expres că debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe.

Aşadar, pentru ca lichidatorul judiciar să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege şi arătate mai sus, având în vedere că susţinerile creditoarei intimate cu privire la recunoaşterea implicită a hotărârii tribunalului italian nu pot fi primite, după cum nici apărările debitoarei contestatoare referitoare la prescripţia creanţei nu sunt întemeiate, neputând fi vorba de împlinirea termenului prevăzut de art. 6 din Decretul 167/1958, câtă vreme reclamanta nu a stat în pasivitate, acţionând-o în judecată în Italia pe debitoare încă din anul 2009, iar ulterior declarându-şi, în anul 2010, creanţa în procedura de execurtare colectivă declanşată împotriva recurentei, văzând şi prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul debitoarei şi a casat în parte sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, judecătorul-sindic urmând să respecte îndrumările de mai sus.

Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul de creanţe. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare. Consecinţe. Cerere de acoperire de către practician a prejudiciului cauzat creditorilor

Decizie 795/22.06.2010, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Legea nr. 85/2006, art. 11, art. 22, art. 73, art. 121, art. 123

Având în vedere că instanţa de control judiciar, în urma admiterii unui alt recurs al aceleiaşi creditoare, a obligat lichidatorul judiciar să refacă tabelul de creanţe cu înscrierea creanţei băncii ca şi creanţă garantată în limita valorii părţilor garantate, cu calcularea dobânzilor până la data de 18 octombrie 2001, practicianul nu mai putea să analizeze modul în care au fost garantate sumele declarate de această creditoare, ci el trebuia să calculeze, pentru creanţele indicate în dispozitivul deciziei Curţii, doar dobânzile până la data menţionată, neavând dreptul să aprecieze el însuşi cu privire la valoarea părţilor garantate.

Chiar dacă lichidarea se efectuează de către lichidatorul judiciar, sub controlul judecătorului-sindic, este evident că legiuitorul se referă la controlul de legalitate asupra procedurii, care aparţine judecătorului de insolvenţă, pentru că cel de oportunitate asupra activităţii practicianului aparţine exclusiv creditorilor.

Cerinţa de punere sub sigilii a bunurilor trebuie în anumite cazuri interpretată diferenţiat: chiar dacă bunurile nu trebuie sau nu pot fi valorificate imediat, pot exista cazuri (cum ar fi necesitatea practică de continuare a activităţii) în care sigilarea nu este posibilă (ori nu este recomandabilă).

Prin sentinţa comercială nr. 612/22.10.2009 pronunţată în dosarul nr. xxx/115/2000 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis contestaţia formulată de creditoarea A SA la tabelul definitiv al creanţelor debitoarei B SRL, întocmit de lichidatorul judiciar IPURL şi, în consecinţă, a dispus practicianului să refacă acest tabel prin înscrierea băncii contestatoare cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006, respectiv cu suma de 102.012,45 lei, creanţă chirografară, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 alin. (7) din acelaşi act normativ. De asemenea, instanţa a admis în parte acţiunea în acoperirea prejudiciului formulată de aceeaşi creditoare şi a obligat lichidatorul judiciar IPURL, în solidar cu practicianul în insolvenţă BG, să restituie fondului de lichidare al debitoarei suma de 7.250 lei, care a fost ridicată din bancă de către lichidator fără documente contabile care să justifice cheltuirea acesteia, obligându-l, totodată, să distribuie cu prioritate respectiva sumă băncii creditoare, respingând restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs creditoarea A SA şi lichidatorul judiciar IPURL, creditoarea solicitând modificarea în parte a hotărâri atacate, în sensul admiterii integrale a cererii sale de acoperire a prejudiciului, iar lichidatorul casarea acesteia şi respingerea acţiunii, în principal, pe excepţia autorităţii de lucru judecat şi ca tardiv introdusă, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 795/22.06.2010 pronunţată în dosarul nr. xxx/115/2000 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul lichidatorului judiciar şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea formulată de creditoarea A SA împotriva lichidatorului judiciar IPURL şi a practicianului în insolvenţă BG având ca obiect acoperirea prejudiciului cauzat băncii reclamante, menţinând-o în rest, respingând, totodată, recursul declarat de creditoare împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către recurentul intimat a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

În considerente s-a arătat că în speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 din Codul de procedură civilă, doar invocate de practician, fără a le dezvolta în vreun fel, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care judecătorul-sindic nu şi-ar fi motivat hotărârea prin care a admis contestaţia creditoarei A SA la tabelul definitiv al creanţelor debitoarei B SRL şi a dispus lichidatorului judiciar să refacă acest tabel prin înscrierea băncii contestatoare cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006, respectiv cu suma de 102.012,45 lei, creanţă chirografară, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 alin. (7) din acelaşi act normativ, precum şi în parte acţiunea în acoperirea prejudiciului formulată de aceeaşi creditoare, cu consecinţa obligării lichidatorului IPURL, în solidar cu practicianul în insolvenţă BG, să restituie fondului de lichidare al debitoarei suma de 7.250 lei, sentinţa recurată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Cu toate acestea, Curtea apreciază că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, criticile lichidatorului recurent privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile fiind justificate.

Astfel, chiar dacă raportat la concluziile specialistului, atât din cuprinsul raportului de expertiză contabilă depus pentru termenul din 30 septembrie 2008, cât şi din suplimentul la raport, prezentat la termenul din 11 decembrie 2008, au fost îndreptăţite aprecierile judecătorului-sindic, în sensul că singura sumă care nu a fost justificată de practician ca fiind cheltuită în interesul bunei administrări a dosarului de insolvenţă era cea de 7.250 lei, defalcată de expert potrivit celor arătate în răspunsul la obiectivul nr. 2 din supliment, având în vedere punctul de vedere exprimat de lichidatorul judiciar prin concluziile scrise nr. 355/29.06.2009, depuse la termenul din 2 iulie 2009, la care acesta a ataşat un număr mare de înscrisuri doveditoare (71 de anexe) în justificarea cheltuirii sumei ce i-a fost imputată, tribunalul ar fi trebuit să solicite din nou opinia expertului, aspectele invocate de părţi neputând fi elucidate fără a se apela la specialişti (de altfel, acesta a şi fost motivul pentru care instanţa a încuviinţat cererea reclamantei de efectuare a unei expertize contabile judiciare).

Faţă de lipsa de rol activ a judecătorului-sindic, Curtea, în aplicarea principiului înscris în art. 129 din Codul de procedură civilă, a solicitat un punct de vedere al aceluiaşi expert, care prin lucrarea depusă la 3 iunie 2010 a comunicat faptul că pentru fiecare dintre sumele pe care le-a defalcat la obiectivul nr. 2 al suplimentului la raport au fost prezentate de către practician documente justificative. Astfel, pentru suma de 350 lei, ridicată în numerar din bancă la data de 20 iunie 2003, a fost prezentată factura nr. xxx/16.06.2003, cu care debitoarea a plătit chiria, telefonul şi curentul electric către D SA (325,50 lei), 45 lei priveşte referatul administratorului judiciar de atunci pentru recuperarea unui bun din patrimoniul debitoarei din data de 25 iunie 2003, pentru suma de 1.500 lei, ridicată în 5 octombrie 2004, şi suma de 1.000 lei, ridicată la 20 decembrie 2004, la data de 9 decembrie 2004 lichidatorul judiciar a emis factura nr. xxx, în sumă totală de 4.456 lei, prezentând extrasele de cont nr. 92, 100 şi 102. Expertul a mai arătat că a constatat că la data emiterii facturii s-a ridicat din bancă suma de 1.756 lei, anterior acestei date, suma de 1.500 lei, iar ulterior emiterii facturii, suma de 1.000 lei, în total 4.256 lei, care reprezintă onorariul practicianului pe anul 2004, aşa cum a specificat şi în răspunsul la obiectivul nr. 5 din supliment. Pentru suma de 2.900 lei, ridicată din bancă în data de 13 iulie 2005, i-au fost prezentate notele contabile şi balanţa de verificare a debitoarei, din eroare nefiind emisă factură, dar suma este cuprinsă în retribuţia lichidatorului, după cum s-a precizat în răspunsul la obiectivul nr. 5 din supliment. Pentru suma de 800 lei, ridicată din bancă în data de 26 iulie 2005, lichidatorul a prezentat registrul de casă al debitoarei, întocmit la 31 iulie 2005. Într-adevăr, la întocmirea acestui document contabil s-a strecurat o greşeală, la încasări ridicate din bancă suma este anulată şi înregistrată cu un rând mai jos, la taxe judiciare, fiind evident că societatea falită nu putea încasa asemenea taxe. Nu în ultimul rând, pentru suma de 250 lei, ridicată la data de 10 noiembrie 2005, pentru cea de 200 lei, ridicată la 30 noiembrie 2005 şi pentru cea de 250 lei, ridicată la 27 februarie 2006, expertului i-au fost prezentate delegaţii la Curtea de Apel Timişoara, anunţuri publicitare, taxe de cadastru şi taxe judiciare, toate aceste cheltuieli fiind făcute pentru aplicarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea C SRL, potrivit Legii nr. 64/1995, republicată şi, ulterior, a Legii nr. 85/2006. În concluzie, specialistul a arătat că, în urma verificării documentelor depuse de lichidatorul judiciar, a constatat că pentru suma de 7.250 lei, pentru care la data când a întocmit raportul de expertiză nu i-au fost prezentate documente justificative, motiv pentru care a şi formulat concluzii în acest sens, ulterior i-au fost înfăţişate asemenea documente, ceea ce determină ca să-şi reconsidere punctul de vedere, în sensul că şi această sumă a fost cheltuită în interesul societăţii debitoare, existenţa anumitor erori la înregistrările contabile neputând influenţa fondul problemei şi neputând constitui un prejudiciu adus falitei şi, implicit, creditorilor.

În aceste condiţii, Curtea constată că nici admiterea în parte a cererii de acoperire a prejudiciului pretins cauzat de lichidatorul judiciar nu se mai justifică, expertiza tehnică de specialiatate confirmând apărările practicianului, în sensul că toate sumele imputate de reclamantă au fost justificate ca fiind cheltuite în interesul bunei administrări a procedurii de insolvenţă a societăţii debitoare, banca creditoare nesolicitând efectuarea unei contraexpertize, în condiţiile alin. 3 al art. 211 din Codul de procedură civilă.

Criticile recurentei A SA, în sensul că deşi a cerut încă de la termenul din 18 octombrie 2007 explicaţii lichidatorului cu privire la cheltuielile de personal, precum şi extrase de cont care să justifice utilizarea sumelor din averea falitei, reprezentantul său nu a primit toate extrasele solicitate sunt nejustificate, pentru că această obiecţiune ar fi trebuit să o ridice în faţa judecătorului-sindic la acea dată, şi nu după mai mult de doi ani. De asemenea, nu poate fi primită, cum corect a reţinut şi judecătorul-sindic, susţinerea sa potrivit căreia nu putea controla activitatea administratorului judiciar/lichidatorului, în calitate de membru al comitetului creditorilor (mai exact de Preşedinte) pentru simplul motiv că acest organism a fost constituit numai la data de 29 septembrie 2006, fiind confirmat prin încheierea nr. 837/09.11.2006. Aceasta, întrucât doar începând cu intrarea în vigoare a Legii insolvenţei (20 iulie 2006), judecătorul-sindic desemna prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe, în raport cu proporţiile cazului, un comitet format din 3 - 7 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Până atunci, art. 16 din Legea nr. 64/1995, republicată, statua fără echivoc că în cadrul şedinţelor adunării creditorilor aceştia vor putea desemna un comitet al creditorilor şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului, rapoartele întocmite de comitetul creditorilor, măsurile luate de administrator sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri, lucru care nu s-a întâmplat. Faptul că administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul nu a convocat adunarea creditorilor nu poate determina acceptarea criticilor băncii recurente, întrucât alin. 3 al art. 14 din fosta Lege a reorganizării judiciare şi a falimentului prevedea că adunarea creditorilor va fi convocată şi la cererea creditorilor deţinând creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a acestora. Nu în ultimul rând, chiar dacă practicianul nu a prezentat rapoarte de cheltuieli, nimic nu o împiedica pe creditoare să solicite, în condiţiile legii, explicaţii din partea acestuia, la dosar neexistând depuse astfel de cereri. Chiar dacă lichidarea se efectuează de către lichidatorul judiciar, sub controlul judecătorului-sindic – art. 116 alin. 1 teza I, este evident că legiuitorul se referă la controlul de legalitate asupra procedurii, care aparţine judecătorului de insolvenţă, pentru că cel de oportunitate asupra activităţii practicianului aparţine exclusiv creditorilor (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată).

În ceea ce priveşte suma de 113.374,59 lei, cheltuită cu personalul societăţii debitoare după data intrării în faliment, măsură dispusă prin încheierea nr. 456/18.10.2001, în mod corect prima instanţă a reţinut că ea a fost justificată prin aceea că prin raportul nr. xxx/29.06.2000, întocmit de administratorul judiciar din acea perioadă – B SRL – şi aprobat de judecătorul-sindic, s-a admis reducerea activităţii debitoarei şi menţinerea a două puncte de desfacere (magazine proprii) cu un număr de 3 salariaţi, precum şi reducerea numărului de personal începând cu 1 iulie 2000 la patru. Ulterior, prin adresa nr. 407/18.10.2000, administratorul judiciar a solicitat reducerea numărului de angajaţi la două persoane, cerere aprobată de judecătorul-sindic, care a notat olograf în subsolul adresei menţiunea se va asigura şi personal pentru paza bunurilor. Din conţinutul acestor înscrisuri nu rezultă perioada pentru care se păstrează personalul angajat, astfel că acest aspect a rămas la latitudinea practicianului, a cărui activitate putea fi controlată de către creditori, fie prin comitet, fie prin adunarea generală. Or, lipsa unei contestaţii în acest sens prezumă, într-adevăr, că banca reclamantă a achiesat tacit la modul de administrare al procedurii colective. Mai mult, cerinţa de punere sub sigilii a bunurilor trebuie în anumite cazuri interpretată diferenţiat: chiar dacă bunurile nu trebuie sau nu pot fi valorificate imediat, pot exista cazuri (cum ar fi necesitatea practică de continuare a activităţii) în care sigilarea nu este posibilă (ori nu este recomandabilă). Pe de altă parte, se impune a fi avut în vedere că până în luna iulie 2004 un alt practician a administrat procedura colectivă, pârâta fiind introdusă în cauză doar prin încheierea nr. 230/08.07.2004 a Tribunalului Caraş-Severin.

Susţinerile recurentei privitoare la însuşirea în mod nelegal de către lichidatorul judiciar a sumei de 62.834 lei sunt vădit nefondate, întrucât aceasta reprezintă onorariul practicianului pentru perioada respectivă, prin încheierea nr. 405/11.11.2004, judecătorul-sindic aprobându-i un onorariu de 1.000 USD/lună, exclusiv TVA, echivalent în lei la data plăţii (în total 24.000 USD). De altfel, trebuie menţionat că retribuţia lichidatorului judiciar IPURL a fost contestată de creditoare, iar Tribunalul Caraş-Severin, prin încheierea nr. 713/19.04.2007, i-a respins contestaţia, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 1456/18.12.2007, menţinând soluţia, acest aspect intrând, deci, în puterea de lucru judecat. Simpla nerespectare a unor reglementări contabile în privinţa încasării onorariului de către practician nu poate determina nelegalitatea acestei cheltuieli, cum fără temei susţine recurenta, neputându-se vorbi de însuşirea în mod nejustificat a respectivei sume.

Legea insolvenţei, în alin. (4) al art. 4, când se referă la raportului de cheltuieli la fiecare trei luni, are în vedere situaţiile în care în averea debitorului nu există disponibilităţi, când se va utiliza fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puţin trei luni, aprobat de judecătorul-sindic. În cazurile în care nu se utilizează acest fond special, art. 21 statuează fără echivoc că, administratorul judiciar va prezenta judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, baza de raportare fiind luna întreagă, raportul putând cuprinde mai multe luni. Ca atare, prezentarea în acelaşi raport, cel din 15 ianuarie 2007, a situaţiei încasărilor şi plaţilor pentru perioada 2000-2005 şi valoarea retribuţiilor încasate pentru întreg anul 2006 nu este contrară legii (chiar dacă ar fi fost mai indicat ca practicianul să prezinte raportări pentru perioade mai scurte).

Nu în ultimul rând, şi în ceea ce priveşte suma de 16.588,8 lei, reprezentând bani încasaţi de către practician din vânzarea de active şi nedepuşi în bancă, corect a reţinut prima instanţă că expertul contabil a prezentat detaliat în suplimentul la raportul de expertiză modul de gestionare al acesteia, suma nefiind însuşită de lichidator, fiind înscrisă în registrul de casă al debitoarei, astfel că nu se justifică obligarea pârâţilor la restituirea ei, iar faptul că din totalul veniturilor obţinute din lichidare o parte mai mare a fost destinată acoperirii cheltuielilor de procedură decât creanţelor înscrise la masa credală nu determină automat reaua credinţă a practicianului.

Nici criticile lichidatorului judiciar cu privire la admiterea contestaţiei băncii creditoare nu sunt întemeiate, judecătorul-sindic în mod corect dispunând modificarea tabelului definitiv de creanţe potrivit celor statuate în mod irevocabil de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1456/18.12.2007. Astfel, instanţa de control judiciar, în urma admiterii recursului aceleiaşi creditoare, a modificat încheierea comercială nr. 713/19.04.2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. xxx/115/ 2000, în sensul că a admis contestaţia formulată de A SA, dispunând practicianului să refacă tabelul de creanţe şi planul de distribuire între creditori cu înscrierea creanţei băncii ca şi creanţă garantată în limita valorii părţilor garantate, respectiv integral creditul de 3.649.100.760,50 lei (ROL) şi până la concurenţa sumei de 197.507.000 lei (ROL) cel de 587.042.288 lei (ROL), adică în limita a 33,6%, cu calcularea dobânzilor până la data de 18 octombrie 2001.

În aplicarea acestei decizii, pentru termenul din 6 martie 2008, creditoarea intimată a depus o declaraţie rectificativă, deşi acest lucru nu se mai impunea, dispozitivul hotărârii fiind clar. Cu toate acestea, lichidatorul judiciar nu a ţinut seama de cele stabilite cu putere de lucru judecat şi a înscris banca în tabelul definitiv cu suma de 1.059.869,61 lei (cu 699,68 lei mai mult decât aceasta a solicitat), defalcată după cum urmează: suma de 530.970,2 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006 (compusă din suma de 511.219, 50 lei pentru contractul de credit nr. 168/1998 şi din suma de 19.750,7 lei pentru contractul de credit nr. 59/1998) şi suma de 528.899,41 lei, creanţă chirografară, conform dispoziţiilor art. 123 pct. 8 din acelaşi act normativ (compusă din suma de 394.317,96 lei pentru contractul de credit nr. 168/1998 şi din suma de 134.581,45 lei pentru contractul de credit nr. 59/1998).

În realitate, practicianul nu mai putea să analizeze modul în care au fost garantate sumele declarate de această creditoare, ci el trebuia să calculeze, pentru creanţele indicate în dispozitivul deciziei civile nr. 1456 din 18 decembrie 2007, doar dobânzile până la data de 18 octombrie 2001, acesta fiind sensul sintagmei în limita valorii părţilor garantate la care se referă dispozitivul deciziei de mai sus. Este evident că instanţa de recurs nu putea să aprecieze că se impune înscrierea băncii creditoare în tabelul definitiv cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, pentru a dispune în consecinţă, efectuarea acestui calcul revenindu-i lichidatorului judiciar, dar aceasta nu înseamnă că practicianul mai avea dreptul să aprecieze el însuşi cu privire la valoarea părţilor garantate, cum nelegal a procedat. Ca atare, suma menţionată, care reprezintă creanţă având ordinea de prioritate prevăzută de pct. 2 al alin. (1) al art. 121 din Legea insolvenţei, se de compune din: 334.200 lei soldul creditului acordat prin contractul nr. xxx/1998; 571.337,46 lei dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 pentru acest credit; 19.051,02 lei, reprezentând 33,6% din valoarea soldului creditului acordat prin contractul nr. 59/1998 (aşa cum a statuat deja instanţa de control judiciar prin decizia civilă nr. 1456 din 18 decembrie 2007); 32.569 lei dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 asupra părţii de 33,6% din soldul creditului acordat prin contractul nr. 59/1998. Suma de 102.012,45 lei, reprezentând creanţă chirografară, se compune din: 37.648,98 lei, adică 64,4% din valoarea soldului creditului acordat prin contractul nr. 59/1998, la care se adaugă dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 asupra părţii de 64,4% din acest credit.

Excepţiile autorităţii de lucru judecat şi cea a tardivităţii în mod corect au fost respinse de tribunal, pe de o parte, nefiind îndeplinită cerinţa triplei identităţi, în prezentul litigiu fiind contestată, printre altele, noua înscriere făcută de lichidator în tabelul definitiv de creanţe, cea din 24 septembrie 2009, prin care banca intimată a fost trecută cu suma de 1.059.869,61 lei, defalcată după cum urmează: suma de 530.970,2 lei, creanţă garantată, având ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea insolvenţei, şi suma de 528.899,41 lei, creanţă chirografară, conform dispoziţiilor art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, iar pe de altă parte, întrucât contestaţia creditoarei a fost depusă în termenul legal de 10 zile, prevăzut de Legea nr. 85/2006, modificată, respectiv la data de 28 septembrie 2009.

Nici excepţia de nulitate a hotărârii primei instanţe nu poate fi primită, întrucât la dezbaterile asupra fondului, ce au avut loc la termenul din 22 octombrie 2009, lichidatorul judiciar IPURL a pus concluzii prin ec. BG, care este practicianul în insolvenţă ce activează în cadrul acestei persoane juridice (ştiut fiind faptul că, potrivit art. 4 din OUG nr. 86/2006, practicienii în insolvenţă îşi pot exercita profesia ca persoane fizice independente sau ca asociaţi, colaboratori ori angajaţi ai unor societăţi profesionale cu personalitate juridică; persoanele juridice se organizează şi funcţionează sub forma societăţii profesionale cu personalitate juridică sau sub forma întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată), iar câtă vreme respectiva persoană fizică şi-a susţinut punctul de vedere în faţa judecătorului-sindic nu se poate afirma că nu se ştie dacă dl. BG a vorbit în nume propriu sau în numele pârâtei IPURL, nefiind încălcat nici principiul contradictorialităţii ori al oralităţii şi nici cel al dreptului la apărare. De asemenea, practicianul în insolvenţă a avut calitatea de pârât în acest dosar, prin adresa nr. xxx/01.07.2009 reclamanta precizându-şi acţiunea, în sensul că doreşte să se judece cu atât cu IPURL, cât şi cu dl. BG, iar necomunicarea hotărârii către una dintre părţi nu are drept consecinţă nulitatea acesteia, ci faptul că termenul de contestare a hotărârii care-i este nefavorabilă nu a început să curgă faţă de acea parte.

În fine, judecătorul-sindic nu a fost incompatibil, raportat la prevederile art. 12 din Legea nr. 85/2006, întrucât hotărârea pe care a pronunţat-o anterior (este vorba de încheierea comercială nr. 713/19.04.2007) a fost modificată în parte de către instanţa de control judciar. Or, textul menţionat statuează că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Codul de procedură civilă privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecării, după casarea hotărârii în recurs.

Reţinând culpa procesuală a intimatei, la cererea recurentului IPURL, văzând şi dispoziţiile art. 274, raportat la art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat reclamanta A SA la plata sumei de 1.000 lei către lichidatorul judiciar reprezentând onorariu de avocat parţial în calea de atac, potrivit chitanţei nr. xxx/04.05.2010 eliberată de Cabinet Individual de Avocat ... din Baroul Caraş-Severin, având în vedere că din cele două aspecte sub care practicianul a criticat sentinţa tribunalului – greşita admitere a contestaţiei băncii şi nelegala sa obligare la plata sumei de 7.250 lei cu titlu de prejudiciu adus averii debitoarei – instanţa de control judiciar a primit doar ultima critică, cealaltă fiind considerată nejustificată, concomitent cu acceptarea apărărilor corespunzătoare formulate de creditoare.

Contestaţie la tabelul de creanţe. Creanţă bugetară garantată. Condiţii

Decizie 810/22.06.2010, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 9, art. 73, art. 121

Având în vedere că instituţia creditoare are înfiinţat un sechestru asupra bunurilor mobile ale debitoarei în condiţiile unei executări silite reglementată de Codul de procedură fiscală, devin aplicabile prevederile art. 151 alin. (8) din acest cod, potrivit cărora prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.

Articolul 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, nu exclude evaluarea şi aprecierea unor noţiuni şi instituţii în baza unor coduri şi legi, care constituie dreptul comun pentru acestea şi care sunt singurele ce pot lămuri respectivele instituţii, mai ales că legea-cadru se limitează să precizeze că sunt creanţe garantate acele creanţe ale persoanelor, care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului. Dacă avem de a face sau nu cu o garanţie reală în beneficiul unui creditor nu se poate desprinde din conţinutul legii speciale a insolvenţei, ci se impune aprecierea în raport de alte norme, cum este, în cazul de faţă, Codul de procedură fiscală, fiind vorba de o creanţă bugetară.

Prin sentinţa comercială nr. 661/23.03.2010 pronunţată în dosarul nr. xxx/108/2009 Tribunalul Arad a respins contestaţia la tabelul preliminar formulată de creditoarea DGFP, reţinând că Legea insolvenţei suspendă toate acţiunile pentru realizarea creanţelor contra debitorului, atât cele judiciare propriu-zise şi executările silite asupra bunurilor din averea debitorului, cât şi acţiunile extrajudiciare. De asemenea, sunt suspendate sau oprite şi măsurile de indisponibilizare, fie cele asigurătorii, fie cele executorii. Dispoziţiile art. 36 din lege, care reglementează efectul suspensiv, au prioritate la aplicare, întrucât sunt norme speciale în raport cu normele din Codul de procedură fiscală, care reprezintă norme generale în materie de executare silită a creanţelor fiscale. Măsurile de indisponibilizare a bunurilor urmărite în vederea vânzării silite devin caduce la data deschiderii procedurii insolvenţei câtă vreme executarea silită pe care o pregătesc nu mai poate fi continuată. Din moment ce efectul de garantare se naşte ca urmare a instituirii măsurilor de indisponibilizare, fiind un accesoriu al acestora, înseamnă că lipsirea de efecte a măsurilor de indisponibilizare duce la dispariţia garanţiei în virtutea principiului accesorium sequitur principale. Prin urmare, sechestrul instituit prin proces-verbal de către executorul bugetar poate supravieţui după deschiderea procedurii concursuale doar în cazul în care, la cererea instituţiei creditoare, judecătorul-sindic ar ridica efectul suspensiv de urmărire individuală, permiţându-i acesteia să continue sau să înceapă o urmărire individuală, în condiţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006. Cum o asemenea cerere nu a fost formulată, înscrierea creditoarei în tabelul preliminar s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale şi, în consecinţă, în aplicarea art. 73 alin. (3), contestaţia a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea DGFP, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii contestaţiei sale şi înscrierea acestei instituţii în tabelul preliminar cu creanţa garantată, astfel cum a cerut prin declaraţia de creanţă.

Prin decizia civilă nr. 810/22.06.2010 pronunţată în dosarul nr. xxx/108/2009 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei şi a modificat sentinţa comercială nr. 661/23.03.2010 a Tribunalului Arad, în sensul că a admis contestaţia formulată de instituţia creditoare împotriva tabelului preliminar întocmit de lichidatorul judiciar SPRL privind pe debitoarea A SRL, dispunând practicianului să înscrie această creditoare în tabel cu suma de 133.138 lei ca şi creanţă garantată [art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată].

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că DGFP are, în baza declaraţiei de creanţă depusă la dosarul de sindic pentru suma de 133.138 lei, calitatea de creditor necontestat în cadrul procedurii de insolvenţă declanşată împotriva debitoarei A SRL, sens în care ea a fost înscrisă în tabelul preliminar de către lichidatorul judiciar cu o creanţă bugetară, conform art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006, modificată. Dat fiind faptul că recurenta are întocmite două procese-verbale de sechestru pentru bunuri mobile având nr. xxx/29.09.2008 şi nr. xxx/16.01.2009, aceasta a solicitat şi susţinut că este deţinătoarea unei creanţe garantate în cuantumul arătat, ceea ce ar impune înscrierea sa în tabel sub această formă, în condiţiile art. 121 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ.

Potrivit acestui din urmă text, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile. În schimb, art. 123 statuează că, în cazul falimentului, creanţele vor fi plătite în următoarea ordine:

1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, art. 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4);

2. creanţele izvorâte din raportul de muncă;

3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;

4. creanţele bugetare;

5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;

7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;

8. alte creanţe chirografare;

9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.

Se poate observa, aşadar, că este extrem de importantă, nu numai din punct de vedere teoretic, dar mai ales practic, determinarea corectă a faptului dacă o anumită creanţă este sau nu garantată, indiferent dacă aceasta este una bugetară, care are, şi în conformitate cu art. 123 din legea-cadru, o anumită prioritate faţă de alte categorii de creanţe (precum cele chirografare, spre exemplu), dar este devansată de altele, cum ar fi cele privind taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, art. 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4), cele izvorâte din raportul de muncă ori cele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii.

Curtea reţine că argumentele din cuprinsul contestaţiei la tabelul de creanţe formulată de către instituţia bugetară sunt întemeiate şi numai în urma interpretării şi aplicării greşite a legii judecătorul-sindic a apreciat că se impune respingerea acesteia, întrucât el nu a ţinut seama de faptul că DGFP are înfiinţat un sechestru asupra bunurilor mobile ale debitoarei în condiţiile unei executări silite reglementată de Codul de procedură fiscală. Ca atare, devin aplicabile prevederile art. 151 alin. (8) din acest cod, potrivit cărora prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun. Nu există niciun temei pentru a nu se face aplicarea acestui text de lege, urmând a se înlătura considerentele primei instanţe, în sensul că măsurile de indisponibilizare a bunurilor urmărite în vederea vânzării silite devin caduce la data deschiderii procedurii insolvenţei câtă vreme executarea silită pe care o pregătesc nu mai poate fi continuată, iar din moment ce efectul de garantare se naşte ca urmare a instituirii măsurilor de indisponibilizare, fiind un accesoriu al acestora, înseamnă că lipsirea de efecte a măsurilor de indisponibilizare duce la dispariţia garanţiei în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Într-adevăr, Legea insolvenţei stabileşte, în art. 36, că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor. Însă, în speţă este supusă analizei evaluarea unei creanţe ca fiind garantată sau nu, iar îndeplinirea cerinţelor cu privire la valabilitatea unei garanţii nu este reglementată de acest act normativ, ci potrivit dreptului comun. Ca atare, normele Codului de procedură fiscală nu sunt de înlăturat în această situaţie şi, astfel, nu se încalcă nici Decizia nr. XII/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care acordă prioritate într-o procedură de insolvenţă dispoziţiilor din legea specială, întrucât, în cazul de faţă, aceste dispoziţii nu există şi analiza creanţei garantate se face aşa cum s-a precizat mai sus. Articolul 149 din Legea nr. 85/2006, modificată, se referă la completarea normelor de insolvenţă, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000, însă el nu exclude evaluarea şi aprecierea unor noţiuni şi instituţii în baza unor coduri şi legi, care constituie dreptul comun pentru acestea şi care sunt singurele ce pot lămuri respectivele instituţii, mai ales că legea-cadru se limitează să precizeze, în art. 3 pct. 9, că sunt creanţe garantate acele creanţe ale persoanelor, care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului. Dacă avem de a face sau nu cu o garanţie reală în beneficiul unui creditor nu se poate desprinde din conţinutul legii speciale a insolvenţei, ci se impune aprecierea în raport de alte norme, cum este, în cazul de faţă, Codul de procedură fiscală, fiind vorba de o creanţă bugetară, cu atât mai mult cu cât recurenta şi-a înscris creanţa şi la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, existând în acest sens Avizul de Garanţie Iniţial nr. xxx.

Nu în ultimul rând, în mod eronat a reţinut tribunalul că sechestrul instituit prin proces-verbal de către executorul bugetar poate supravieţui după deschiderea procedurii concursuale doar în cazul în care, la cererea instituţiei creditoare, judecătorul-sindic ar fi ridicat efectul suspensiv de urmărire individuală, permiţându-i acesteia să continue sau să înceapă o urmărire individuală, în condiţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006. Aceasta, întrucât prevederile textului de lege arătat reprezintă o limitare a regulii suspendării legale instituite la art. 36 din lege, în favoarea anumitor creditori, respectiv a titularilor de creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară, ori drept de retenţie, de orice fel, baza teoretică a acestei posibilităţi acordate creditorilor garantaţi, consacrată – în alte condiţii – şi la art. 121 alin. (3) din lege, reprezentând-o posibilitatea acordată acestora de a-şi satisface creanţele cu prioritate din vânzarea bunurilor afectate garanţiei lor. Dar, nici într-un caz, norma invocată nu determină, cum greşit a înţeles prima instanţă, pierderea garanţiei pe care o conferă creditorului bugetar instituirea unei sechestru asupra bunurilor mobile în condiţiile art. 151 alin. (8) din Codul de procedură fiscală.

Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că creanţa instituţiei recurente este una garantată, astfel că se impunea înscrierea acesteia cu suma declarată în conformitate cu art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată.

Concediere colectivă. Neindicarea motivelor ce au determinat luarea măsurii şi a criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate. Nulitatea deciziei

Decizie 1194/23.05.2006, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Potrivit prevederilor art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este nulă.

Aşa fiind, neindicarea motivelor care au determinat concedierea şi simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat salariatul în cauză, conform art. 74 lit. a şi c din Codul muncii sunt în măsură să atragă nulitatea deciziei de concediere.

Prin sentinţa civilă nr. 186/16.02.2006, Tribunalul Arad a admis contestaţia, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 34/5.01.2006, emisă de pârâtă şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior emiterii deciziei cu obligarea la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea contestatoarei precum şi obligarea intimatei la plată către contestatoare a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că din documentaţia depusă de pârâtă nu rezultă că societatea a respectat prevederile art. 69 şi art. 70 alin. 3 din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 65/2005, cu ocazia concedierii reclamantei, respectiv că a iniţiat, în scopul punerii de acord, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul, prevederile art. 70 alin. 3 din Codul muncii privind obligaţia angajatorului de a notifica proiectul de concediere ITM şi ATOFM şi criteriile prevăzute în contractul individual de muncă şi în contractul colectiv de muncă. Intimata nu a probat calificarea reclamantei şi calificativele obţinute de aceasta în cei 30 de ani de muncă pentru a justifica măsura de concediere a acesteia.

Pe de altă parte, s-a reţinut că decizia de concediere contestată nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a şi c din Codul muncii.

Motivul invocat cu referire la dificultăţile economice nu poate fi luat în considerare, pentru că societatea nu se află efectiv în prezenţa unor dificultăţi, ci în situaţia lipsei de comenzi, care afectează negativ creşterea profitului.

Criteriul de stabilire a ordinii de prioritate la concediere nu respectă contractul colectiv de muncă şi nici contractul individual de muncă.

Această concediere nu are o cauză obiectivă, serioasă şi precisă. Prin concedierea reclamantei se disimulează un alt temei al desfiinţării contractului de muncă, respectiv intenţia de a o concedia din motive de boală pe reclamantă şi de angajare pe postul acesteia a altei persoane.

Intimata a formulat recurs împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea contestaţiei.

În motivarea cererii de recurs se arată că, aşa cum rezultă din documentele depuse de pârâta-recurentă la dosarul cauzei, odată cu întâmpinarea, între conducerea societăţii şi reprezentanţii sindicatului ASTRA au avut loc mai multe întâlniri la data de 25.08.2005 şi 10.10.2005, ce au avut ca obiect problematica dificultăţilor economice traversate de societate, precum şi posibilitatea efectuării de concedieri colective, respectiv de concediere a unui număr de 300 de salariaţi. La şedinţa Consiliului de administraţie al societăţii recurente din data de 11.10.2005, şedinţă la care s-a decis concedierea a 300 de posturi din cadrul unităţii, a participat, cu statut de observator, preşedintele sindicatului ASTRA. Ca urmare a colaborării dintre patronat şi sindicat numărul de persoane concediat s-a redus de la 300 la 160, colaborarea fiind recunoscută şi de reprezentanţii sindicatului, aşa cum rezultă din adresa nr. 90/27.10.2005 emisă de conducerea sindicatului.

Proiectul de concediere colectivă a fost notificat ITM şi ATOFM, aşa cum rezultă din notificarea ce constituie anexa nr. 4 la întâmpinarea formulată de către pârâtă.

Totodată, se arată că selecţia personalului disponibilizat s-a făcut avându-se în vedere atât criterii de ordin profesional (nivelul de calificare şi performanţele individuale), cât şi criteriile minimale prevăzute de art. 79 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006. Pentru o selecţie cât mai obiectivă, s-au luat ca reper rezultatele ultimei evaluări individuale a fiecărui angajat al societăţii, evaluare concretizată prin Fişa de apreciere – personal muncitor, document ce se întocmeşte în baza evaluării anuale a personalului societăţii. Pentru stabilirea personalului disponibilizat în cadrul Atelierului Mecanică (locul de muncă al contestatoarei), a fost întocmit tabelul cu nr. de ieşire xxx/10.11.2005 (anexa 5 la întâmpinare), prin care a fost analizată situaţia personalului angajat în meseria de sudor la secţia amintită. În urma analizei a rezultat că, pe de o parte, contestatoarea a îndeplinit cel mai mic punctaj din cadrul secţiei (44 puncte) şi, pe de altă parte, aceasta nu se afla în una dintre situaţiile prevăzute de art. 79 alin. 2 din contractul colectiv la nivel naţional.

Lipsa de comenzi, care să asigure desfacerea producţiei vândute (ca unică sursă de venit), are ca efect diminuarea drastică a încasărilor societăţii, cu efecte directe asupra situaţiei economice a acesteia. Lipsa pieţei de desfacere şi a posibilităţii vânzării producţiei realizate constituie unul din cele mai des întâlnite motive care creează dificultăţi economice oricărui agent economic, care funcţionează pe o piaţă liberă, ducând în numeroase cazuri chiar la insolvenţa acestuia şi declararea stării de faliment.

La alineatul 4 al deciziei de concediere se menţionează clar faptul că au fost avute în vedere criterii de ordin profesional, respectiv nivelul de calificare şi performanţele individuale ale salariatului …, precum şi criteriile minimale prevăzute de art. 79 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006.

Din Registrul general de evidenţă al salariaţilor, depus la dosar, rezultă faptul că de la data de 28.11.2005 (anterior concedierii contestatoarei) şi până la data depunerii întâmpinării de către societatea recurentă a fost angajată o singură persoană în meseria de traducător, fără nici o legătură cu meseria şi locul de muncă ocupat de contestatoare la data concedierii acesteia.

Recursul nu este fondat.

Art. 74 din Codul muncii prevede că decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:

a) motivele care determină concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 70 alin. 2 lit. d, numai în cazul concedierilor colective.

Prin urmare, lipsa unora din menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii nu poate fi complinită cu probe exterioare deciziei de concediere.

În cuprinsul deciziei de concediere nr. xxx/05.01.2006, emisă de intimata-recurentă se arată că prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 11.10.2005, s-a dispus desfiinţarea unui număr de 160 posturi, ca urmare a dificultăţilor economice ale societăţii, fără a se menţiona că postul reclamantei a fost desfiinţat efectiv şi în ce constau dificultăţile economice ale societăţii angajatoare, astfel încât instanţa nu poate verifica îndeplinirea cerinţelor art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

Art. 74 lit. c din Codul muncii presupune indicarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate, precum şi a modului de aplicare a acestora, aplicare ce a avut drept consecinţă concedierea unui anumit salariat în condiţiile reglementate de art. 68 – 72 din Codul muncii. Din cuprinsul deciziei de concediere contestată nu rezultă considerentele pentru care reclamanta a fost concediată, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi la alţi salariaţi. Pentru respectarea dispoziţiilor art. 74 lit. c din Codul muncii, nu este suficientă o enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, deoarece ele sunt prevăzute în art. 79 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, ci trebuie justificat motivul pentru care, potrivit acestor criterii, salariatul în cauză a fost ales printre cei concediaţi în condiţiile art. 68 din Codul muncii.

Faţă de cele expuse anterior, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a apreciat că decizia de concediere colectivă contestată de reclamantă nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a şi c din Codul muncii şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a acestei decizii, conform art. 78 din Codul muncii.

Având în vedere că instanţa a apreciat că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută pentru că nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a şi c din Codul muncii, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs, potrivit cărora decizia de concediere contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii şi a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi contrar celor reţinute de prima instanţă în această privinţă.

Litigiu comercial. Motive de casare a hotărârii judecătorului-sindic. Consecinţe

Decizie 360/15.05.2008, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă nu poate să ducă la casarea sentinţei atacate, pentru că art. 312 din acelaşi cod statuează fără echivoc că modificarea hotărârii recurate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

În cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad, în caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa urmând să trimită dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

Prin sentinţa civilă nr. 233/18.02.2008 pronunţată în dosarul nr. xxx/108/2007 Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditorilor reclamanţi BW, BL şi BV în privinţa acţiunii formulate împotriva pârâţilor KRM şi SFJ pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, anulând, în consecinţă, cererea de chemare în judecată înaintată de aceştia, reţinând că debitoarea A SRL se află în procedura de insolvenţă ce constituie obiectul dosarului nr. xxx/108/2005 în care reclamanţii au formulat declaraţii de creanţă care au fost apreciate de către lichidator ca fiind în termen şi dovedite, astfel că au fost cuprinşi în tabelul de creanţe. Întrucât procedura falimentului împotriva societăţii debitoare se află în derulare de mai mult timp şi în cursul acesteia lichidatorul judiciar a formulat o acţiune de atragere a răspunderii foştilor administratori, acesta a convocat la 22 noiembrie 2007 o adunare a creditorilor în care a pus în discuţie desemnarea noului comitet al creditorilor. La această şedinţă, la solicitarea celor trei creditori persoane fizice, adunarea creditorilor a hotărât formularea unei noi acţiunii de atragere a răspunderii foştilor administratori, comitetul creditorilor fiind mandatat să solicite autorizarea judecătorului-sindic, în condiţiile art. 138 alin. (3) şi, ulterior obţinerii acestei autorizaţii, să promoveze acţiunea în justiţie.

Faţă de împrejurarea că deşi prin hotărârea adunării creditorilor din 22 noiembrie 2007 comitetul a fost mandatat să solicite judecătorului-sindic autorizare în vederea formulării şi susţinerii cererii de chemare în judecată, reclamanţii nu au depus dovada existenţei unei asemenea autorizaţii, tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora şi cu toate că reclamanţii au fost citaţi de mai multe ori cu această menţiune, la dosar nu s-a depus dovada pretinsă de alin. 3 al art. 138. În soluţionarea excepţiei invocate tribunalul a apreciat că mandatul dat de adunarea creditorilor la 22 noiembrie 2007 celor trei reclamanţi, în calitate de membri ai comitetului creditorilor, nu poate acoperii cerinţele solicitării autorizării judecătorului-sindic, în mod expres de către comitetul creditorilor, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 161 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a anulat acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditorii BW, BL şi BV, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi conexarea ei la dosarele nr. xxx/108/2005 şi xxx/108/2007 ale secţiei comerciale a Tribunalului Arad, considerând că în speţă sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 şi cele ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 360/15.04.2008 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditori împotriva sentinţei civile nr. 233/18.02.2008 a Tribunalului Arad.

În considerente, instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

Prin excepţie, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) şi aceasta ameninţă să se prescrie.

În speţă, creditorii reclamanţi BW, BL şi BV au chemat în judecată pârâţii KRM şi SFJ solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata a sumelor înregistrate de lichidator cu titlu de creanţă pe tabelul definitiv, respectiv 668.250.180 lei şi 2.345.000 lei pentru reclamantul BW, 142.827.330 lei pentru reclamanta BL şi 154.211.580 lei şi 2.532.000 lei pentru reclamantul BV, actualizate cu rata inflaţiei, motivând că deşi deţin împotriva debitoarei A SRL titluri executorii pentru aceste sume şi au făcut numeroase demersuri pentru realizarea creanţelor lor nu au reuşit încasarea banilor de la societatea falită, impunându-se, astfel, angajarea răspunderii personale a pârâţilor.

Din probele de la dosar în mod corect tribunalul a reţinut că deşi la şedinţa adunării creditorilor convocată pentru data de 22 noiembrie 2007 s-a decis desemnarea unui nou comitet al creditorilor compus din cei trei recurenţi, AFP, în reprezentarea ANAF, şi Primăria municipiului A, adunarea hotărând şi formularea unei noi acţiunii de atragere a răspunderii foştilor administratori, mandatând în acest sens comitetul creditorilor să solicite autorizarea judecătorului-sindic, în condiţiile art. 138 alin. (3) din Legea insolvenţei, şi ulterior obţinerii acestei autorizaţii să promoveze acţiunea în justiţie, cererea reclamanţilor nu poate fi primită întrucât aceştia nu au prezentat dovada autorizării din partea judecătorului-sindic (de altfel, chiar recurenţii recunosc că în dosarul de fond nu există o asemenea dovadă). Aceasta, cu toate că prima instanţă a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii lor procesuale active, citându-i, chiar de mai multe ori, cu respectiva menţiune.

În aceste condiţii, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că mandatul dat de adunarea creditorilor la 22 noiembrie 2007 celor trei reclamanţi recurenţi, în calitate de membri ai comitetului creditorilor, nu poate acoperi lipsa autorizaţiei din partea judecătorului-sindic, cerută în mod expres comitetului creditorilor de articolul menţionat, ceea ce face ca excepţia lipsei calităţii procesuale active să fie în mod legal primită.

Este adevărat că prin cererile depuse la tribunal la data de 24 ianuarie 2008 reclamanţii au solicitat instanţei conexarea dosarului nr. xxx/108/2007 la dosarul nr. xxx/108/2005 şi, respectiv a dosarului nr. xxx/108/ 2007 la dosarul nr. xxx/108/2007 arătând că pricinile au acelaşi obiect.

În primul rând este de observat că în mod greşit s-a solicitat conexarea dosarului nr. xxx/108/2007 la dosarul nr. xxx/108/2007 deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 164 din Codul de procedură civilă, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură, întrunirea putând fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Însă, în toate cazurile, dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe, excepţie care în speţă nu există.

În al doilea rând, prin cererea de recurs creditorii, pe lângă dosarul nr. xxx/108/2005 pomenesc, pentru prima dată, de dosarul nr. xxx/108/2007 al Tribunalului Arad, fără ca, nici de această dată, să prezinte copii ale cererilor introductive din toate aceste cauze pentru a se putea aprecia identitatea de obiect a acţiunilor promovate.

În al treilea rând, recurenţii critică faptul că la dosarul de primă instanţă nu s-au depus dovezi în sensul că ei au fost aleşi în calitate de membri ai comitetului creditorilor şi că acest organism a fost mandatat să solicite din partea judecătorului-sindic autorizaţie pentru formularea unei cereri de atragere a răspunderii în conformitate cu art. 138 din Legea nr. 85/2006, susţinând fără nici un temei că lichidatorul judiciar ar fi trebuit să producă aceste probe, omiţând să aibă în vedere faptul că