Zorii din Alexanderplatz

De Fabio Geda

Cand orasul era inca un oras, oamenii se trezeau in fiecare dimineata in Berlinul de Vest si in Berlinul de Est, separate prin Zidul necrutator. Cand orasul era inca un oras, Timo, Jakob si Christa nu aveau cum sa stie ca, intr-o buna zi, vor fi nevoiti sa deschida ochii intr-o lume fara adulti, in cartierele unui Berlin de nerecunoscut, plin de primejdii. Un oras in care, pentru a supravietui, este nevoie sa faci parte dintr-un grup: Gropiusstadt, Havel, Reichstag, Tegel, Zoo. In ciuda luptelor inversunate insa, toti au ceva in comun: virusul care, la sfarsitul adolescentei, le va curma viata, ca si cum maturizarea ar fi fost o condamnare la moarte. Iar virusul nu este singura primejdie. O fiara misterioasa umbla libera pe strazi, ataca si ucide animale si copii, apoi dispare fara urme. Iar pentru a se apara de inamicul invizibil, tinerilor nu le mai ramane decat sa se alieze si sa lupte impreuna.

• Limbă: Română
• Editor: Corint
• Data lansării: 12 ian. 2018
• ISBN: 9786067932881

Previzualizare carte

1

― Un craniu! spuse Caspar. Este posibil ca nimeni să nu știe să deseneze un craniu?

Gotz privi mâzgăleala pe care tocmai o făcuse pe peretele hangarului, unul dintre multele abandonate pe aeroportul din Tegel. Se tolăniseră acolo, la umbră, să-și tragă puțin sufletul. Erau îmbrăcați cu pantaloni scurți largi și maiouri și aveau picioarele goale. Era o zi foarte caldă și umedă, încât transpirau chiar dacă stăteau nemișcați. Gotz desfăcu brațele, ca și cum ar fi dorit să spună că el mai bine de-atât nu putea.

― Dă-mi mie! spuse Bartholomäus. Mă ocup eu.

Luă pensula. O băgă în vopsea. Stropind peste tot și murdărindu-și brațele și maioul, făcu un cerc în care adăugă, jos, cinci liniuțe, iar sus, două ovaluri.

― Și ăsta cam ce-ar vrea să fie?

― Cum adică ce-ar vrea să fie? Este un craniu. Capul, spuse atingând cercul. Dinții, și arătă cele cinci liniuțe. Și ochii, spuse arătând ovalurile.

Gotz își frecă obrazul.

― Mie mi se pare un colier.

― Cum așa, un colier? Căldura ți-a topit creierul? Cum poți să vezi un colier?

Un băiețel cu ochii de culori diferite, unul verde și celălalt căprui, pe care toți îl strigau Țintă, căci avea vreo duzină de ținte înfipte în sprânceana stângă, în urechi și în nas, își șterse transpirația care-i strălucea pe frunte, se apropie de desenul lui Barth și-și înclină capul.

― Mi-amintește de ceva!

― De ce anume?

― Ceva indian. Un dreamcatcher¹.

― Ce este un dreamcatcher?

Țintă își roti vârful de metal din nară.

― Un obiect magic. Fratele meu ținea unul deasupra patului. Îl cumpărase din piața de vechituri, spuse el și zâmbi. Ajută la păstrarea viselor. Sau poate să te apere de coșmaruri. Ceva de genul ăsta.

― Și-l fac indienii?

― Da…

― Cei din India?

Țintă dădu din cap în semn că nu.

― Ceilalți.

― Și funcționează?

Țintă ridică din umeri.

Barth își șterse mâinile de maioul leoarcă de sudoare și plin de vopsea.

― Ce tot spuneți acolo? Vise, indieni… Priviți! Ochi, dinți, cap… și arătă spre desen. Este un craniu. Ce mai trebuie?

― Wolfrun vrea ceva care să stârnească frica, spuse Caspar. Ceva care să insufle respect. Nu mâzgăleala unui handicapat.

― A unui… Ei bine, știi ce-ți spun…

― Nu. Ce-mi spui?

― Îți spun… și făcu o pauză să-și caute cuvintele… să vină să și-l facă singură, iată ce!

Wolfrun dăduse ordin să se găsească un simbol, ceva cu care să-și marcheze teritoriul, astfel încât să fie clar că acea parte a Berlinului era sub controlul celor din Tegel. Lansase un fel de concurs. Cel care ar fi găsit simbolul potrivit ar fi fost demn să primească recunoștința ei; așa spusese.

Bartholomäus era pe punctul să trântească pensula de pământ, când Țintă i-o trase din mână, o băgă în vopsea și se apropie de zid. Închise ochii ca și cum ar fi vrut să evoce o amintire îndepărtată. O muscă îi zumzăi în jurul capului și apoi se ascunse în părul lui: el nu băgă de seamă, rămase nemișcat; pensula mânjea cimentul cu vopsea, iar câteva picături îi căzură pe gleznă și pe picior. Apoi, dintr-odată, se scutură și, cu gesturi precise, ca și cum toată viața s-ar fi îndeletnicit doar cu așa ceva, desenă pe zid un craniu nu foarte diferit de al lui Barth – capul rotund, ovalurile în locul ochilor, la care adăugă unul pentru nas, liniuțele pentru dinți – dar, spre deosebire de celălalt, al lui Țintă avea capul și dinții colorați, plini, în timp ce nasul și ochii erau goi. Iar ochii aceia goi și triști care ieșeau din craniu îi lăsară fără cuvinte: simțeau că s-ar fi putut apleca peste marginile lor și vedea infernul. Nu-i luă decât un minut și ceva, apoi se dădu doi pași în spate ca să privească desenul și făcu o piruetă.

― Ei bine?

Pe fața lui nu se citea mândrie, nici înfumurare: doar sentimentul de liniște, amestecată cu o oarecare detașare, al conștiinței propriei valori. Privirile lui Caspar, Gotz și Barth, însă, transmiteau uluire și invidie.

― Dar cum ai făcut?

― De unde ai învățat?

― Este minunat…

― Mai mult… mai mult decât atât… Barth sări în picioare, chiui și execută mișcările unui dans caraghios, ca și cum ar fi alungat o albină.

― Ăsta da simbol! spuse Caspar.

― Wolfrun își va ieși din minți de bucurie… oftă Gotz. Vei primi recunoștința ei.

― Să ne punem pe treabă, spuse Caspar, bătând din mâini. Câte pensule avem?

― Vreo zece.

― Nu ajung. Toți trebuie să aibă o pensulă și vopsea. Vom desena craniul peste tot. Cine-l va vedea va ști că teritoriul pe care pășește ne aparține… iar dacă rămâne aici, o face pe barba lui.

― Pe barba lui, repetă Bartholomäus, foarte încântat.

― Numai că Chloe nu se gândise niciodată… spuse Gotz.

― La ce anume?

― La chestia asta cu simbolul.

― Wolfrun nu e Chloe, răspunse Caspar.

Gotz îl scrută pieziș.

― Acum chiar că-ți place de ea, nu-i așa?

― De cine?

― De Wolfrun.

― În ce sens?

― Păi… Nu tu spuneai că ar fi fost periculos să fim conduși de una ca ea, adică, nebună de legat… Mi se pare…

― Și? Caspar înțepeni, iar irișii săi, atât de deschiși încât păreau albi, deveniră de gheață ca printr-o vrajă.

― Nu, doar credeam…

― Ce? Ce credeai?

Gotz înghiți în sec.

― Nimic.

― Nu ți s-a întâmplat niciodată să-ți schimbi părerea?

― Sigur.

― Wolfrun s-a dovedit a fi mai capabilă decât credeam.

Gotz încuviință timid, mișcând doar bărbia.

― Cred că are planuri mari pentru noi, continuă Caspar. Și pentru Tegel. Nu este doar o sărită de pe fix. Sunt sigur că ne vom distra pe cinste.

Gotz dădu parcă să continue, cu buzele pe jumătate strânse, apoi făcu din cap semn că nu.

― Ce este? continuă Caspar. Ești ciudat astăzi. Faci pe misteriosul. Dacă ai ceva de spus, spune!

― Nu, nimic. Erau… gânduri. Prostii.

― Atunci să ne punem pe treabă. Pierdem timpul.

― Eu merg la lac, spuse Cui, scuipând pe jos. Mi-e cald.

― Vin și eu, sări Barth.

― Ba nu te duci nicăieri, rânji Caspar. Țintă da, el se poate duce. Noi, nu. Trebuie să stăm aici, să învățăm să desenăm simbolul. Când vom ști să-l facem ca el, atunci ne vom duce și noi la lac.

Barth pufni și dădu cu piciorul într-o piatră, dar era desculț și se lovi la degetul mare.

Fără să-i salute, Țintă își luă geanta în bandulieră, de care nu se despărțea niciodată – plină de cârpe, discuri de metal, cioburi de sticlă colorate – și o luă pe pistă, spre pădurea ce separa aeroportul de lacul Tegel. Ar fi vrut să alerge, așa mare chef avea să se arunce în apă, dar soarele intra în asfalt și-l fărâmița; usca pământul și gura. Țintă ar fi pariat că era vara cea mai caldă din istoria omenirii. Cu siguranță cea mai caldă din istoria Berlinului. Mergea încet. Luă de pe jos un băț, pe care-l folosi ca să taie aerul. Scotea un zumzet ca de bondar.

Când ajunse la copaci, coroanele acestora îi ținură umbră, însă acolo era plin de musculițe. Strânse buzele ca să nu-i intre în gură și-și prinse nasul cu două degete: auzise că puteau intra pe nas și ajunge până la creier. La gândul că ar avea creierul plin de musculițe, râse de unul singur – gânduri de musculițe, vise de musculițe. Flutură bățul. Porni să atace copacii ca un scrimer care fandează și bătu din picioare, de parcă zgomotul i-ar fi putut speria. Dar zgomotul nu avea efect asupra lor.

În schimb…

În schimb, atrase atenția cuiva mult mai periculos. Care era obișnuit să se miște fără să lase urme, nevăzut. Ceva ce începu să-l urmărească mai întâi de departe, apoi de-aproape – tot mai de-aproape. Ceva ce nu mâncase de zile întregi.

Țintă nu-și dădu seama.

Continuă să meargă ca și cum ar fi fost singur, gândindu-se la fratele lui, la dreamcatcher, la craniu. Îi veni în minte un alt mod de a-l desena, o metodă mai simplă și mai eficientă. Întotdeauna fusese priceput la desen. Între timp, tot mergând, cufundat în gânduri, răsuflând din greu din cauza umezelii, cu pielea lipicioasă de sudoare, continua să lupte cu musculițele, ca și cum acesta ar fi fost cel mai important lucru din viața lui.

Dar nu era.

Nu era cel mai important lucru.

Era cel din urmă.

---

¹ Dreamcather – obiect tradițional al nativilor americani, în formă de cerc, împodobit, despre care se spune că ocrotește somnul, prinzând visurile rele (n. red.).

2

Vara, pe malurile Havelului, era un fel de dulce minune, iar fetele care-și luaseră numele de la fluviu și se refugiaseră în mijlocul lui – pe Pfaueninsel, Insula păunilor – ei bine, fetele știau acest lucru. Și făceau tot ce puteau ca să profite.

Unele împleteau coșuri din crengi de salcie, altele construiau capcane pentru animale, altele aveau grijă de grădină, ocupându-se de cartofi, castraveți și sparanghel; unele se dădeau în leagăne foarte înalte, construite din șipci de lemn și funii, legate de crengile copacilor. Unele pescuiau, altele prindeau broaște, altele tăiau lemne – lemne pe care să le usuce și să facă provizii pentru iarnă; iar unele pur și simplu stăteau pe o piatră, cu un picior în apă, sporovăind.

În acea după-amiază, un grupuleț luase bărcile și se dusese în Grunewald, pădurea care le despărțea de oraș. Christa, la umbra unui castan, încerca să o învețe pe Britta cum să cânte la vioară. Britta rupsese deja două arcușuri și ar fi renunțat bucuroasă: era limpede că nu era făcută pentru așa ceva. Dar Christa, până ce se va duce să facă rost de altele noi, pe Ku’damm, dintr-un magazin de instrumente muzicale unde obișnuia să se ducă cu părinții și unde, înaintea ei, bunicii se duceau cu mama ei, insistase să o învețe pizzicato.

― Ține vioara în acest fel. Așa…

― Ești sigură?

― Există multe moduri de a cânta la vioară.

― Și niciunul potrivit mie.

― Încetează…

― Apoi, nu am ureche muzicală.

― Nu există om fără ureche muzicală, Britta. Este vorba doar de exercițiu.

― Și sunt neîndemânatică. Nu am moștenit nimic de la tata…

Christa pufni și-și dădu ochii peste cap. Auzise deja de mii de ori povestea lui Freddy Lehmann, tatăl Brittei: era un muzician, un cântăreț și compozitor, iar fiica lui avea un adevărat cult pentru el.

― Strânge așa, iată… din această… nu, nu așa… îndoaie degetele…

― Așa?

― Hmm… da, cam așa…

Nora răsări de după un copac cu Theo pe umeri.

― Iată de ce nu sunt pești astăzi, spuse. Nu v-ați putea așeza mai departe de apă, vă rog? Duceți-vă și cântați în oraș. Poate chiar în alt oraș. München, Hamburg…

Britta se gândi că glumea, așa că-i veni să zâmbească, așteptând ca Nora să dea o replică hazlie și să izbucnească și ea într-un hohot de râs călduros, cum avea obiceiul să le desfete pe prietenele ei când era într-o dispoziție bună. Dar nimic, Nora rămase serioasă, fixându-le, iar zâmbetul abia mijit pe buzele Brittei se stinse fără urmă.

― Nu o băga în seamă, șopti Christa.

Și se concentrară din nou la muzica lor.

Trecuseră patru luni de când cei din Tegel, stârniți de Wolfrun, îl răpiseră pe micul Theo; de când Nora, Christa și Britta, cu ajutorul lui Sven, Jakob și Bernd, se duseseră să-l ia înapoi; de când, o noapte întreagă, luptaseră să rămână în viață; și de când Sven fusese răpus de virus în timpul Sărbătorii Morții, în timpul ultimei încercări, cea cu Chloe. După moartea lui, ea îi lăsase să plece, în ciuda voinței lui Wolfrun, dându-i voie lui Theo să se întoarcă la Havel.

Nora era convinsă că o făcuse deoarece, în moartea lui Sven, Chloe o văzuse pe a ei. Sau cel puțin asta văzuse ea, Nora, care, la cei șaptesprezece ani ai ei, era printre cei mai mari din grup. Din acea zi, de când se întorseseră din Tegel, Nora devenise mai tăcută. Cu greu lua parte la discuțiile din jurul focurilor de tabără, la glume și la râsete. Începuseră să i se pară obositoare chiar și micile gesturi cotidiene: să se dea jos din pat, să adune lemne din pădure, să aibă grijă de Theo. Nu ar fi putut spune dacă era o simplă sugestie sau dacă era virusul care se trezea în ea. Vestea aflată în urmă cu câteva zile, că virusul, în cele din urmă, o luase și pe Chloe, făcuse restul: acum Nora se simțea ca un puzzle din care erau scoase piesele una câte una, iar fisura care o îndepărta de ceilalți tineri se lărgea în fiecare zi mai mult.

Pentru Christa și Britta, însă, vara fusese o adevărată mană cerească. Jakob și Bernd veniseră deseori să le viziteze, aducându-le în dar iepuri sălbatici și de casă, pe care-i frigeau pe malul râului, vorbind, visând, jucându-se până noaptea târziu; cu țârâitul greierilor în urechi și cu o lună de neuitat deasupra capului.

În mod deosebit, Jakob se arătase la fiecare vizită tot mai grijuliu față de Christa, gata să sară să-i aducă apă, să-i lase bucata de carne cea mai fragedă ori citind cu glas tare din cărțile pe care le aducea cu el; gesturi care dădură naștere la tot felul de scenarii și fraze în doi peri printre fete, dar pe care Christa le alunga sigură pe ea, cu o mișcare a mâinii, așa cum ai alunga muștele. În fine, grație soarelui și prieteniei, reușiseră să îngroape coșmaruri și tristeți, să uite că fiecare mai avea puțin timp la dispoziție.

Dar nu și pericolele.

Vremea frumoasă nu era de-ajuns ca să scape de ele. Cu atât mai mult acum, când Wolfrun devenise noua șefă în Tegel. Wolfrun cea nebună, cum o numeau. Un motiv în plus să se țină cât mai departe de acea parte a orașului.

― Fiți atente și la Theo, spuse Nora. Trebuie să termin de adunat urzicile.

― Te ajut, spuse Christa. Ai grijă tu de Theo, Britta?

― Da.

― Între timp, repetă. Ține vioara mai sus.

― Așa?

― Și mai sus… Așa!

Soarele apunea; un prim grup de fete deja se întorsese pe insulă, dar în bărci nu încăpeau toate, așa că ele rămăseseră acolo cu Theo și așteptau ca celelalte să vină să le ia.

Nora și Christa se îndepărtară să adune urzici. Britta era concentrată cu pizzicato, un fel de cântec de leagăn foarte blând. Theo se juca cu o broscuță pe care Nora o închisese într-un borcan. Era ocupat să-i cerceteze spatele plin de pete, cu toată uluirea de care putea fi capabil un copil de aproape trei ani. Erau cufundați în gândurile lor, când ceva făcu să freamăte pădurea, să pună pe fugă cârtițele, iar păsările să-și ia zborul.

Nu simțiră nimic.

Dacă n-ar fi fost prinși de îndeletnicirile lor, ar fi simțit cum aerul se condensează, cum se preface în pâclă și alunecă printre rădăcinile copacilor.

Theo se așezase pe iarbă și se chinuia să deschidă borcanul. Voia să vadă mai bine broasca, să o atingă cu degetul și să-i simtă consistența. Dar, cum scoase capacul, broasca și sări afară. Se aruncă asupra ei să o prindă, dar nimic: din două sărituri dispăru printre tufișuri. Fără să spună ceva, copilul se ridică și, legănându-se ca să nu-și piardă echilibrul, se duse după ea.

Deoarece studia concentrată coardele viorii – începuseră să o doară până și buricele degetelor –, Britta