Istoria Țării Sfinte

De Calin Pintea

Odată întors din Israel, aveam să afirm că abia acolo am înțeles Sfânta Scriptură; dar abia acum, citind cartea Jerusalem: The Biography lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înțeles ce înseamnă Israel, Ierusalim, Nazaret ... de ce acest teritoriu scăldat în sânge este denumit Pământul Sfânt de toţi reprezentanții celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul.

Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli:

"Să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pământului".

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităților) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, Țara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfântul Templu este centrul Ierusalimului; Sfânta Sfintelor este centrul Sfântului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfântul Chivot.

Mi-am propus să scriu o istorie a Țării Sfinte pentru publicul larg de cititori atei sau credincioși, creștini, musulmani sau evrei, fără o motivație politică (sau religioasă), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgând existenţa unor neamuri, bărbați şi femei, soldați şi profeți, poeți şi regi - şi a familiilor care au făcut această țară.

Şi exact aşa şi procedez: "de la regele David la Beniamin Netanyahu, de la nașterea iudaismului, creștinismului şi islamului la conflictul palestinian – israelian", relatând istoria încă de la începuturile sale.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cartea aceasta este un uriaș puzzle în care bucățelele noastre de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin știute sau poate nici măcar bănuite, făcându-vă să defileze prin faţa ochilor minților voastre câteva sute de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept știute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sâcâitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rând, veți afla cum s-au scurs mii de ani de credință, masacre, fanatism şi coexistență a mai multor religii. Cum a devenit Ierusalimul - acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfânt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu.

Publicarea acestei cărți este însoțită de un sentiment extraordinar de mulțumire în sufletul meu, în special datorită faptului că prin aceasta Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a exprima în scris ceea ce El mi-a pus pe inima cu privire la acest subiect, oferind astfel ocazia cititorilor cărții să descopere împlinirea profețiilor biblice legate de statul evreu. Într-o vreme în care presiunea mondială asupra statului evreu crește, doresc să vă atrag atenția asupra adevărurilor biblice legate de statutul deosebit al acestui popor. Statul Israel, care astăzi încă reprezintă o problemă mondială, va deveni, conform promisiunilor divine, o necesitate mondială, o binecuvântare pentru întreg pământul.

• Limbă: Română
• Editor: Calin Pintea
• Data lansării: 7 ian. 2024
• ISBN: 9798224754991

Previzualizare carte

PROLOG

Odată întors din Israel , aveam să afirm că abia acolo am înțeles Sfânta Scriptură; dar abia acum, citind cartea Jerusalem: The Biography lui Simon Sebag Montefiore, pot afirma că am înțeles ce înseamnă Israel, Ierusalim, Nazaret ... de ce acest teritoriu scăldat în sânge este denumit Pământul Sfânt de toţi reprezentanții celor trei religii abrahamice şi de ce din tot acest teritoriu, adevărata sfinţenie o are Ierusalimul. Asta şi pentru că aşa cum a afirmat Benjamin Disraeli:

„Să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult, înseamnă să vezi istoria cerului şi a pământului".

Cred că fiecare dintre noi, ar trebui (în măsura posibilităților) să viziteze măcar o dată această ţară fabuloasă pentru că, Țara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul ţării; Sfântul Templu este centrul Ierusalimului; Sfânta Sfintelor este centrul Sfântului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfântul Chivot.

Mi-am propus să scriu o istorie a Țării Sfinte pentru publicul larg de cititori atei sau credincioși, creștini, musulmani sau evrei, fără o motivație politică (sau religioasă), chiar în aceste vremuri de conflicte. Voi relata istoria cronologic, parcurgând existenţa unor neamuri, bărbați şi femei, soldați şi profeți, poeți şi regi - şi a familiilor care au făcut această țară.

Şi exact aşa şi procedez: „de la regele David la Beniamin Netanyahu, de la nașterea iudaismului, creștinismului şi islamului la conflictul palestinian - israelian", relatând istoria încă de la începuturile sale.

Pe parcursul a peste 500 de pagini, cartea aceasta este un uriaș puzzle în care bucățelele de cultură generală se îmbină cu lucrurile mai puţin știute sau poate nici măcar bănuite, făcându-vă să defileze prin faţa ochilor minților voastre câteva sute de personaje, unele deja celebre, altele mai puţin şi pe nedrept știute, reînviind tablouri de viaţă antică, obiceiuri, cutume, legi.

Întrebări sâcâitoare despre teologie îşi primesc răspunsuri plauzibile iar pete întunecate din istorie îşi află posibile raze de lumină clarificatoare.

Nu în ultimul rând, veți afla cum s-au scurs mii de ani de credință, masacre, fanatism şi coexistență a mai multor religii. Cum a devenit Ierusalimul - acesta mic şi îndepărtat Oraşul Sfânt, centrul lumii şi, în prezent, cheia păcii în Orientul Mijlociu.

Stabilirea evreilor în Canaan este o temă controversată şi încă discutată în lumea științifică. Pe lângă varianta biblică, care indică o cucerire cu elemente de supranatural a Canaanului, din care făcea parte şi teritoriul actualului Israel, mai există şi alte teorii ale oamenilor de știință, printre care intrarea pașnică a evreilor sau cucerirea anumitor zone prin mici invazii locale.

Povestea stabilirii evreilor în Canaan, din care făcea parte şi teritoriul de astăzi al Israelului, este una dintre cele mai cunoscute din Vechiul Testament. De altfel reprezintă geneza constituirii unei tradiții statale a evreilor în această regiune. Ea reprezintă de fapt, conform tradiției biblice stabilirea triburilor poporului ales în ţinutul făgăduinței, promis de Dumnezeu acestora.

Dincolo de considerațiile teologice şi de relatările prezente în Vechiul Testament au avut loc şi studii științifice privind stabilirea evreilor în Canaan. Evident au apărut mai multe teorii științifice care contrazic varianta biblică privind cucerirea acestei regiuni.

Ocuparea Canaanului de către evrei se presupune că ar fi avut loc în perioada 1250-1050 î.Hr.. În aceea perioadă şi anterior Canaanul era cu adevărat un tărâm al făgăduinței şi nu neapărat în sensul biblic. Era o zonă fertilă traversată de importante cursuri de apă precum Iordanul. Totodată avea o zonă importantă de deschidere la Mare Mediterană propice navigației, pescuitului şi mai ales comerțului. Era un teritoriu prosper, ce îngloba printre altele teritoriul actual al Libanului, Siriei, Israelului şi al Iordaniei. Era o zonă a orașelor state, multe dintre acestea foarte prospere, precum Ierihonul. Totodată cetățile fenicienilor de pe coaste erau așezări deosebit de bogate.

Comerțul era în floare, la fel şi agricultura. Aceste orașe-state erau întemeiate de neamuri semitice care au ajuns la apogeu în Epoca Bronzului. Până în mileniul al doilea, oraşul fenician Byblos era cel mai mare exportator de lemn de cedru, tăiat de pe Muntele Liban. Tyr, un alt oraș de coastă era un mare centru industrial, producând mai ales textile vopsite cu purpură din cochiliile de scoică Murex. Cunoșteau scrierea alfabetică şi erau foarte pricepuți navigatori. Venerau un panteon oriental dominat de Astarte şi Baal. Cetățile de pe malurile Iordanului deasemenea erau prospere şi bine întărite. Toţi aceşti oameni vorbeau limbi semitice iar una dintre teorii arată că în limba triburilor hurite(triburi semite din Canaan), numele regiunii însemna de fapt „purpură".

Ei bine, o parte a acestui teritoriu prosper avea să fie ocupat într-un interval de aproximativ 200 de ani de triburile nomade de păstori ale evreilor. Există o variantă biblică, cea mai cunoscută a cuceririi Canaanului, descrisă în Cartea lui Iosua. Pe scurt, evreii aflați sub stăpânirea Egipteană sunt conduşi în exod de Moise, către pământul făgăduit de Dumnezeu urmașilor lui Avram. Era vorba evident de Canaan.

După ce au rătăcit 40 de ani în căutarea pământului făgăduinței, după moartea lui Moise, Iosua, un lider militar al evreilor a primit însărcinarea de a-i alunga sau distruge pe semiţii din Canaan iar acest teritoriu să intre în stăpânirea evreilor. Cu promisiunea divină Iosua trece Iordanul şi atacă Ierihonul o cetate bine întărită a canaanenilor. Evident, cu intervenția divină, Ierihonul este cucerit. Urmează apoi o epopee a cuceririi Canaanului încărcată de carnagii şi războaie. În cele din urmă, conform Bibliei, evreii reuşesc să-şi câştige o bună parte din pământul făgăduit, acolo unde întemeiază mai târziu, regatele Iuda şi Israel.

Descoperirile arheologice de la Ierihon, nu confirmă însă povestea biblică. Din contră arată că în perioada lui Iosua, Ierihonul nu a suferit distrugeri. Însă pe o perioadă de câteva secole, o parte a cetăţilor-oraşe din Canaan au suferit distrugeri şi intruziuni. Una dintre teorii, bazată şi pe Cartea Judecătorilor, dar şi pe descoperiri arheologice sugerează că de fapt nu a existat o cucerire în adevăratul sens al cuvântului. Cu atât mai puţin o acțiune comună a triburilor israelite. Evreii erau păstori nomazi, înarmați slab, cu arcuri şi sulițe. Nu aveau echipament militar şi nici tehnologie. De cealaltă parte canaaniți erau mult mai evoluați tehnologic, aveau cetăți întărite şi tehnică militară după model babilonian.

Cel mai probabil spun o serie de specialiști, triburile evreiești ajunse în zona Peninsulei Sinai şi aflate o perioadă sub stăpânire egipteană, invadează în valuri Canaan şi reuşesc să pătrundă acolo unde întâmpină o rezistență precară. „Una dintre teorii arată că au fost două valori majore de emigrație din Egipt şi care au ajuns în Canaan separat la o distanta în timp de câteva decenii., precizează în articolul „Conquering Canaan, Yair Hoffman, profesor de studii biblice la Tel Aviv. În același articol profesorul Hoffman spune că au existat chiar mai multe valuri de migrație din Egipt care s-au infiltrat în Canaan. Evreii ar fi ocupat zonele deluroase, neofertate pentru canaaniți şi de unde s-ar fi putut apăra mai bine. Totodată aşa cum arată şi „Cartea Judecătorilor", lupta pentru supraviețuire şi pământ între evrei şi canaaniți ar fi avut pe parcursul a două secole.

„A doua teorie vorbește despre un flux continu de migrație a triburilor nomade din Egipt prin Sinai şi de asemenea din Mesopotamia. Acestea triburi s-au adunat în jurul centrelor religioase comune, au făcut alianțe în vremuri de criză şi în cele din urmă s-au consolidat într-o singură națiune", spune profesorul din Tel Aviv. Totodată mai există opinia care arată că de fapt triburile evreilor s-ar fi stabilit pașnic în Canaan, ocupând zonele nelocuite sau suburbiile marilor orașe canaanite.

Cu mai mult de 100 de ani în urmă (1896), Theodor Herzl a publicat cartea sa intitulată „Statul iudeu", în care a făcut următoarea afirmație: „Statul iudeu este o necesitate mondială, deci va lua fiinţă." 52 de ani mai târziu, statul evreu a luat într-adevăr fiinţă. În noaptea dintre 14 și 15 mai 1948, Ben Gurion a proclamat oficial statul Israel prin următoarele cuvinte: „Am așteptat 2000 de ani acest moment și acum, în sfârșit, a sosit. Când vremea se împlinește, nimeni nu poate sta împotriva lui Dumnezeu!" De atunci, Israelul a devenit un subiect aprins de discuție pentru toate națiunile, care s-au raportat la el printr-o politică specială, considerând-l o adevărată problemă pentru întreaga lume. Un exemplu în acest sens este dat de faptul că, atunci când se vorbește despre Israel, automat se creează doua tabere diametral opuse în ce priveşte relaționarea la acest popor. Scopul acestei cărți este de a arata faptul că existența statului evreu nu este doar o chestiune de natură politică, ci mult mai mult decât atât. În cartea de față voi încerca să aflăm ce părere are Biblia și istoria acelor vremuri despre Israel.

Publicarea acestei cărți este însoțită de un sentiment extraordinar de mulțumire în sufletul meu, în special datorită faptului că prin aceasta Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a exprima în scris ceea ce El mi-a pus pe inima cu privire la acest subiect, oferind astfel ocazia cititorilor cărții să descopere împlinirea profețiilor biblice legate de statul evreu. Într-o vreme în care presiunea mondială asupra statului evreu crește, doresc să vă atrag atenția asupra adevărurilor biblice legate de statutul deosebit al acestui popor. Statul Israel, care astăzi încă reprezintă o problemă mondială, va deveni, conform promisiunilor divine, o necesitate mondială, o binecuvântare pentru întreg pământul. Acest lucru a fost hotărât din veșnicii, deoarece atât prima, cât și a doua venire a lui Iisus sunt strâns legate de prezența poporului evreu în Israel. Din acest motiv, „problema" numită Israel nu este în primul rând una politică, ci una spirituală. Nu este o luptă între palestinieni și israelieni, ci între Coran și Biblie. În cele din urmă, existența statului și a poporului evreu vor decide cine este Dumnezeul adevărat și, în consecință, vor confirma valabilitatea Sfintei Scripturi. Din aceasta cauză, evreii sunt angrenați automat în lupta spirituală dintre lumină și întuneric. Dușmanul lui Dumnezeu face totul pentru a nimici Israelul și pentru a împiedica revenirea lui Iisus. Avem într-adevăr de-a face cu o luptă între cer și iad. Israelul este acum o problema de prim-plan pentru lumea în care trăim, și asta pentru că în viitor, prin Iisus Hristos, statul evreu va deveni o necesitate mondială. Israelul are un viitor măreț, care este legat exclusiv de Mesia. Destinul întregii lumi va fi decis în funcţie de modalitatea în care fiecare națiune se va raporta la poporul lui Dumnezeu, aşa că nu e de mirare că iadul se agită atât de mult. Aceasta carte intenționează să arate că Biblia este cea care va triumfa și că Iisus Hristos va reveni pentru a domni de la Ierusalim peste lumea întreagă.

pr. Călin Pintea

Considerații generale

Țara Sfântă, în limba ebraică: ארץ הקודש (Èretz Hakódesh), în latină: Terra Sancta; în arabă: الأرض المقدسة (al-Ard ul-Muqaddasah) și în aramaica veche ארעא קדישא (Ar'a Qaddisha), este teritoriul în care au avut loc întâmplările biblice, așa cum sunt descrise în Vechiul Testament, și din care unele sunt menționate (în general, fără detaliere geografică) și în Coran. Pentru unii autori biblici, teritoriul ar corespunde conceptului de „pământ al făgăduinței", pentru alții se referă la toate locurile și evenimentele legate de poporul lui Israel. Expresia Țara Sfântă se referă în zilele noastre în general la Pământul lui Israel, adică regiunile care au importanță religioasă pentru toate cele trei religii monoteiste abrahamice: mai ales pentru iudaism și creștinism, iar într-o măsură ceva mai mică și pentru islam.

Puteri islamice - de etnie arabă și apoi turcă - au cucerit regiunea pentru aproape o mie și trei sute de ani, cu o întrerupere în timpul cruciadelor. Cruciadele au fost inițiate în evul mediu de către conducătorii spirituali și politici catolici din Europa sub pretextul recuperării de sub stăpânirea necredincioșilor musulmani a locurilor sfinte ale creștinismului.

Mai nou, regiunea este teatrul conflictului arabo-israelian. Actualmente teritoriul „Țării Sfinte" biblice intră în componența a trei formații statale: una evreiască - Israel, și două arabe - Iordania și Autoritatea Palestiniană (aceasta din urmă în curs de cimentare și aflată încă parțial sub ocupație militară israeliană).

Principalul motiv pentru care evreii consideră această regiune ca sfântă este datorată statutului special stabilit pentru ea de Biblia ebraică, ținând seama de faptul că Ierusalimul este locul în care s-a aflat Templul evreiesc , dar și de faptul considerării regiunii ca „Pământul făgăduinței", darul făcut de Dumnezeu poporului său. Pe aceste tărâmuri au trăit eroii și personajele ilustre ale mitologiei și istoriei antice a evreilor, precum patriarhii, căpeteniile celor douăsprezece triburi ebraice și judecătorii Israelului, regii David (autorul, prin tradiție, al Psalmilor) și Solomon (căruia i se atribuie Cântarea Cântărilor și Ecleziastul), prorocii evrei, regii regatelor Iuda și Israel, dinastia Hasmoneilor, învățații farisei etc.

Entități statale ale evreilor antici au existat cu intermitență în această regiune pentru aproximativ un mileniu.

După cucerirea regiunii de alte popoare, elementul evreiesc a scăzut dramatic din cauza expulzărilor, a emigrărilor în masă și în parte, a abandonării religiei originare. În mod special, eșecul „războiului iudeilor și apoi al revoltei conduse de Simon bar Kokhba împotriva Imperiului Roman a dus la expulzarea și emigrația evreilor pe scară mare. În aceste timpuri, romanii au dat regiunii numele de Palestina Siriană într-o încercare de eradicare a oricăror legături a evreilor cu aceste pământuri. Și numele Ierusalimului a fost la un moment dat schimbat de împăratul Adrian în „Aelia Capitolina.

Două dintre cele mai importante texte evreiești, făcând parte din așa numita Tora orală, cu valoarea de cărți sfinte pentru Iudaism - Mișna (Mishnah) și Talmudul din Ierusalim - au fost compuse în ebraică și, respectiv, în aramaică, în comunitățile evreiești rămase în această regiune, în timpul stăpânirii romane și bizantine.

Cele mai sfinte orașe evreiești sunt Ierusalim, Hebron, Tzfat și Tveria. Ierusalimul este pomenit în Biblia ebraică de peste 700 de ori.

Țara Sfântă are o mare importanță și pentru creștinism, în principal deoarece aici este locul nașterii, Crucificării și Învierii lui Iisus Hristos, Mântuitorul sau Mesia al creștinismului.

Orașele principale sfinte ale creștinilor sunt:

Ierusalim – orașul în care Iisus și-a propovăduit învățăturile, unde au avut loc Cina cea de Taină, Frângerea pâinii și unde a fost înmormântat Iisus. După scriptura creștină Iisus a fost crucificat pe un deal din preajmă, Golgota. Aici se află Biserica Sfântului Mormânt numită și Biserica Învierii și Biserica Tuturor Neamurilor.

Betleem – locul nașterii lui Iisus.

Nazaret – orașul în care Iisus a trăit o bună parte a vieții și locul în care au fost făcute multe dintre minunile sale.

Este de notat că, deși araba este limba sacră a Islamului , numele în arabă de „Țara Sfântă" - Al Ard al Muqaddasa -pentru Palestina istorică , ca țară a Bibliei și a lui Iisus , este folosit în primul rând de către creștinii arabi și arabofoni, pentru care araba este limba vernaculară.

Având credințe religioase comune cu evreii și creștinii, musulmanii consideră teritoriul la vest (dar nu numai) de râul Iordan ca fiind sacru, așa cum este menționat în Coran, (5:20-21).

„Când Moise a spus poporului său: Poporul meu, adu-ți aminte de binecuvântările lui Dumnezeu asupra ta, când a pus profeți în mijlocul tău, când te-a făcut rege și când ți-a dat ceea ce n-a dat niciodată unui alt popor.  O, poporul meu, intrați în Țara Sfântă pe care Dumnezeu v-a desemnat-o și nu vă întoarceți înapoi, ca să nu vă întoarceți ca niște învinși."

Țară Sfântă, pământul binecuvântat de Dumnezeu, este, după cum afirmă teologul arab contemporan Abdullah Yusuf Ali, teritoriul care cuprinde Siria, Palestina și orașele Tyr și Sidon.

Tradițiile islamice timpurii descriu Țara Sfântă ca „Damascul, Palestina și o parte din Iordania, ca  „Levantul sau „Siria (ash-Sham), ca „regiunea dintre al-Arish și Eufrat, sau ca „Pământul Ierihonului".

Musulmanii consideră depresiunea de lângă Muntele Sinai, Tuwa, ca fiind sacră, ea fiind menționată în Coran (20:12).

„O, Moise, cu adevărat, Eu sunt Domnul tău; scoate-ți încălțămintea, căci te afli în valea sacră a Tuwa (sub Muntele Sinai). Într-adevăr, Eu - Eu sunt Domnul tău. Scoate-ți deci sandalele; într-adevăr, te afli în valea sacră a Tuwa."

Acest loc este numit în tradiția islamică „Valea Sfântă" (الوادي المقدس).

În limba arabă, orașul Ierusalim este cunoscut ca „al-Quds, „Sfântul, în sensul de sanctuar.

„Pământul Sfânt" este un termen folosit uneori de musulmani (deși nu este menționat ca atare în Coran) pentru a denumi regiunea în care se găsesc orașele sfinte Mecca și Medina din Arabia, care au întâietate în islam ca locuri sacre de pelerinaj.

Pentru un creștin, Țara Sfântă este loc scump, pentru că pe el a pășit Domnul şi Izbăvitorul nostru Iisus Hristos. Aici a așezat El pe strămoșii credinței celei adevărate. Aici se află mormântul cel mai scump de pe pământ. Aici a prins viață Biserica creștină. Aici se afla rămășițele atât de scumpe oricărui creștin. Aceasta este Țara Făgăduinței! Aceasta este Țara Sfântă şi mult iubită de orice suflet credincios!

Țara Sfântă a fost numită Palestina, pentru că așa i s-a spus de către greci, care voiau să precizeze că aici locuiau filistenii, pe care Biblia îi numește Pelistini. Numele de Palestina nu se afla în Sfânta Scriptură. În cea mai îndepărtată vechime, Țara Sfântă se numea Canaan. Așa se afla amintită în scrierile de la Tell-el-Amama, din Egiptul de Sus, ce datează din secolul al XV-lea înainte de Hristos. Ce înseamnă cuvântul „Canaan", până astăzi nu se cunoaşte precis. Babilonienii numeau Țara Sfântă Amurru, adică Țara amoriților, dar prin această denumire înţelegeau nu numai Palestina, ci şi Fenicia şi Coelesiria, la un loc. Ceea ce babilonienii numeau Amurru, egiptenii numeau Charu sau Retenu, adică Palestina împreună cu Siria, până aproape de Eufrat.

De către iudei, Palestina a fost numită când Canaan, când Țara Făgăduinţei, când Țara lui Iuda. În Noul Testament, numele dat Palestinei este aproape regulat cel de Iudeea. Numele care se dă azi Palestinei este de „Eret Israel", adică -Pământul lui Israel.

Numele de Țara Sfântă a fost dat Palestinei numai de către creștini.

Poate că nici o altă țară de pe faţa pământului n-are o istorie mai bogată în evenimente decât Țara Sfântă. Era firesc să se întâmple așa, căci ea a fost așezată pe calea pe care se întâlneau marile imperii de odinioară, ce-şi disputau întâietatea şi hegemonia asupra lumii antice: în Apus egiptenii, iar în Răsărit babilonienii, asirienii, perșii, grecii şi, în fine, romanii. Pe creștin nu-l interesează așa de mult istoria Palestinei vechi, deși, în urma săpăturilor arheologice făcute de un secol încoace, au ieșit la lumină o mulțime de lucruri noi, vrednice de a fi cunoscute de tot omul care voiește să afle istoria culturii umane. Este adevărat că pe creștin îl interesează, în primul rând, istoria Tarii Sfinte de la Hristos încoace. De altfel şi această perioadă este destul de bogată în întâmplări.

Creștinul care ajunge în Țara Sfântă este foarte viu surprins de varietatea credințelor pe care le află aici. El întâlnește nu numai puzderia de secte cu care s-a mai întâlnit şi la el în țară, dar, lucru ciudat pentru el, află aici credințe orientale de care mai înainte nici nu bănuise. În urma recensământului din 1932, căci de atunci au intervenit evenimentele nefericite ale războiului al doilea mondial, cu împărțirea Palestinei în două (Iordania şi Israel), şi nu s-a mai putut face un recensământ serios, populația Palestinei era de 1.035.821 locuitori, compusă din următoarele religii: musulmani, 759.712; iudei, 174.610; creștini, 91.398; druzi, 9.148; bahais, 350; samariteni, 182; fără religie, 421.

În urma înființării statelor israelian şi iordanian, în 1948, situaţia s-a schimbat nebănuit. O mulțime de iudei europeni au emigrat în Israel, iar un mare număr de arabi s-au refugiat peste Iordan.

Cu toate acestea şi azi religia musulmană ocupa locul întâi între cele ce se afla pe solul Țării Sfinte. Religia musulmană ori islamică este credința adusă de Mahomed, ce constă din următoarele cinci puncte:

1. Mărturisirea credinței într-un singur Dumnezeu şi în Mahomed, profetul Său;

2. Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la o oră şi jumătate după apusul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui;

3. Milostenia, ce trebuie dată statului în vederea câștigării de prozeliți şi pentru susținerea războiului sfânt. Milostenia mai constă şi dintr-o dare benevolă, ce se încasează la finele postului;

4. Postul, numit de Mahomed „ușa religiei", durează o lună, în care moslemul sau mahomedanul n-are voie să guste nimic după revărsatul zorilor şi înainte de apusul soarelui. Noaptea, în schimb, se poate prelungi ospățul până la orice oră. Postul este cunoscut sub numele de ramadan. Postul se încheie cu un mare ospăț, numit Uraza Bayram;

5. Călătoria la Mecca este obligatorie pentru orice musulman, cel puţin o dată în viață. Cei care fac această călătorie se numesc hagii, nume împrumutat şi de pelerinii ortodocși.

În religia islamică din Palestina deosebim câteva grupuri, şi anume:

- dervișii, un fel de călugări, care se cunosc după exercițiile lor violente şi după practicile lor stranii. Așa, de exemplu, unii joacă până cad în nesimțire. Ei sunt dervișii întorcători. Unii sunt urlători sau chiar lătrători. Alţii, ca şi fachirii indieni, îşi înfig ace în trup, fără să murmure;

- santonii sunt un fel de pustnici;

- beduinii sunt musulmani numai cu numele, căci n-au nici preoţi, nici moschei, nici cult;

- drusii, în număr de peste nouă mii, sunt musulmani, dar cu mari inovaţii.

Aşa, de exemplu, ei cred că Dumnezeu s-a încarnat de zece ori, ultima oară în persoana califului Hakem Bir Amr Illah (secolele al X-lea şi al XI-lea). În ultima sa încarnare, el va reuni toate popoarele într-unul singur. Servitorii lui Dumnezeu, la rândul lor, se pot încarna de mai multe ori în persoanele profeților;

- metuelii, ca şi persanii, aparţin sectei şiiţilor, care dau lui Aii, ginerele lui Mahomed, un rang egal cu cel al lui Mahomed însuşi. Ei mai sunt numiţi asarieh şi nocairi;

- ismaelienii sau bathaneenii, mai mult în Siria decât în Palestina. Religia mozaică sau iudaica, deşi unește strâns întregul popor, totuși, are şi ea secte, apărute pe chestiuni de rit sau de tradiții. Iudeii de origine spaniolă, portugheză, marocana sau algeriana, formează grupul sefardim. Ei au un mare-rabin, care le apară interesele pe lângă autorități. Iudeii veniți din nordul Europei formează grupul așkenazi, împărțit în perusim şi kasidim, fiecare cu sinagoga lui. După primul mare război mondial a început între iudei luptă între moderniști şi tradiționaliști.

Religia creștină este reprezentată în Palestina prin toate confesiunile şi sectele ieșite din ea.

În 1940, Biserica Ortodoxă număra cam patruzeci de mii de suflete. Azi s-ar putea că numărul lor să fi scăzut. Ea are în frunte pe Patriarhul de Ierusalim, ajutat de circa doisprezece episcopi numai cu numele, căci n-au eparhii. În privința organizației şi a cultului, Biserica Ortodoxă din Palestina nu prezintă nicio deosebire faţă de cea din România, în afară de calendarul pe stil vechi. Pe vremuri avea şi o academie teologică la Mănăstirea Sfânta Cruce, dar a desființat-o din lipsă de fonduri.

Biserica Romano-Catolică din Țara Sfântă număra, în anul 1932, aproape douăzeci de mii de creștini de rit latin curat. Biserica Catolică a reușit să atragă la unirea cu ea şi creștini din alte confesiuni. De la ortodocși a atras, după recensământul din 1932, un număr de 16.683 credincioși, de la melhiti 12.645, de la maroniți 3431, de la armeni 330, de la sirieni 171 şi de la irakieni 171. Pe tot întinsul Palestinei, Biserica Catolică are zeci de scoli de toate gradele. Aici vin la studii copiii arabilor, care ulterior devin adevărați propagandiști catolici. Dacă n-ar fi rivalizata de Biserică Protestantă, propaganda catolică ar fi ajuns până astăzi la rezultate mari de tot.

Biserica Armeană s-a stabilit în Țara Sfântă cam prin secolul al V-lea. Despărțită de Biserica Ortodoxă, din cauza monofizitismului (susținea că în persoana lui Hristos nu este decât o singură fire, cea dumnezeiască), a continuat să rămână în disidență până azi. În 1932, numără în Palestina peste 3100 de suflete şi are ca șef un patriarh, a cărui autoritate se întinde şi peste armenii din Egipt.

Biserica iacobită sau siriană cuprinde grupul de creștini excluși de către Sinodul din Calcedon din cauza instigărilor lui Iacob Baradai, episcop de Edesa (+ 578), în favoarea monofizitismului. În Palestina, numărul iacobiţilor se ridică la peste o mie şi sunt conduşi de un episcop şi câţiva monahi.

Biserica Coptă se compune din urmașii egiptenilor, despărțiți de Biserica Ortodoxă din cauza certurilor monofizite. Conduşi de Patriarhul lor de Alexandria, cu reședința la Cairo.

Biserica Abisiniană are cam aceeaşi credință ca şi cea Coptă; împreună sunt conduse în Palestina de același episcop.

Biserica Protestantă este reprezentată în Palestina prin confesiunile anglicană, prezbiteriană şi luterană, precum şi de creștini care aparţin numeroaselor secte. De unde înainte de 1918, confesiunea anglicană era şi de creștini care aparţin foarte slab reprezentată, după primul război mondial, Palestina trecând sub mandat englez, se înţelege că această confesiune a luat o mare dezvoltare, în 1932, numără 4800 de suflete, conduse de un episcop, care stă sub jurisdicția directă a Arhiepiscopului de Canterbury. Bucurându-se de mari avantaje din partea guvernului englez, are în Palestina multe biserici şi scoli.

Biserică Prezbiteriană, despărțită de cea Anglicană pe chestiunea ierarhiei bisericești, este reprezentată în Țara Sfântă, prin câteva sute de credincioși.

Înainte de primul război mondial, Biserica Luterană avea în Palestina mare autoritate, datorită prieteniei dintre germani şi turci din timpul acela. Dispunea aici de câteva societăți de cercetări arheologice şi de un institut permanent pentru chestiunile palestinologice. După primul război mondial, toate acestea au pălit şi luteranii mai numărau doar 344 de credincioși, toți supuși germani.

Samahtenii formează una dintre cele mai curioase religii din câte se află în lume. Ei sunt singurii reprezentanți ai vechiului Israel din Palestina, care stau într-un orășel ca Nablus, îndeplinindu-şi cu sfinţenie vechile lor credinţe şi obiceiuri, precum şi sacrificiile de animale pe Muntele Garizim. Din Vechiul Testament ei primesc numai Pentateuhul, pe care-l păstrează într-o veche traducere aramaică (Targum). Ei păzesc Sabatul cu sfinţenie, dar nu folosesc, ca iudeii, filacterii, ciucurii şi mezuza. Limbajul lor este un dialect al aramaicii palestiniene, iar scrierea lor este un alfabet arhaic, derivat din vechiul alfabet ebraic. În limbajul zilnic însă, ei folosesc limba arabă. Conducerea lor o are un mare preot. Îmbrăcămintea ce-i caracterizează este un turban roșu de mătase înfășurat împrejurul fesului.

Creștinul sosit în Țara Sfântă nu este impresionat de mulțimea credințelor şi confesiunilor de aici, căci el dorește să vadă şi să îngenuncheze la toate sfintele locuri, care-i sunt scumpe sufletului său. Între aceste sfinte locuri, pe primul loc se plasează Cetatea Ierusalimului, unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii, căci este cu mult mai vechi decât Atena şi decât Roma. Îl aflăm amintit în istoria universală prin secolul al XV-lea î.Hr. şi, desigur, el trebuie să fi existat cu mult înainte. Este amintit în Scrisorile de la Tel-el-Amarna, ce datează cu 1400 de ani înainte de Hristos.

Ce sunt Scrisorile de la Tell-el-Amarna? Sunt strigătele disperate ale prinților canaaneni către faraonul Egiptului Amenotep sau Amenofis, căruia îi cereau ajutor grabnic contra năvălitorilor Habiru. Printre scrisorile venite de la prinţii vasali canaaneni se afla şi cea a regelui Abd-Hiba de Urusalem, căci aşa se numea Ierusalimul în timpul acela.

S-ar putea că acei habiru să fie chiar evreii, care urmăreau în mersul lor să cucerească Palestina din mâinile canaanenilor. După cele ce aflăm din Sfânta Scriptură, în timpul când evreii au pus stăpânire peste Canaan, Ierusalimul era locuit de un popor numit al iebusitilor, care n-a putut fi învins decât foarte târziu, şi anume pe timpul lui David. Acesta şi-a mutat capitala regatului sau aici, fiindcă Ierusalimul era foarte bine aşezat în ceea ce priveşte apărarea. Pentru că David a întărit cu ziduri noua sa capitală, Ierusalimul mai poartă încă şi astăzi numele de „Cetatea lui David".

Ierusalimul a cunoscut o epocă de mare glorie pe timpul lui Solomon, care a ridicat aici vestitul templu, cu arhitecți şi lucrători sirieni, a zidit un palat regal de toată frumusețea pentru soţia sa, fiica faraonului Egiptului, precum şi vaste locuințe pentru servitorii altarului, a construit un mare zid de împrejmuire a templului şi a umplut cu piatră valea ce despărțea templul de palat, făcând aici un frumos apeduct.

După despărțirea regatului în două, Ierusalimul a fost jefuit în nenumărate rânduri.

Fiindcă, atunci când cetatea era asediată, ierusalimitenii sufereau de lipsa apei, regele Ezechia a făcut un canal subteran ce-i poartă numele, canal ce se poate vedea şi astăzi, având la intrarea de miazăzi o frumoasă inscripție. Aceasta inscripție a lui Ezechia se află acum în muzeul din Constantinopol, fiind găsită în canal, în secolul trecut, când turcii stăpâneau tot Orientul Apropiat.

În anul 586 î.Hr., Nabucodonosor, regele Babilonului, supărat rău pe evrei pentru nesinceritatea lor, asediază Ierusalimul şi îi dă foc, trece prin ascuțișul sabiei populația, jefuiește templul şi ia toate vasele de aur, pe care le duce în Babilonia împreună cu norodul. Cetatea a rămas în paragină, lucru ce l-a făcut pe Ieremia profetul să scrie impresionantele sale plângeri.

Pe la 536, Babilonul cade sub perși. Evreii, că unii care îşi dăduseră concursul la căderea Babilonului, au căpătat voie să se reîntoarcă la Ierusalim, iar pe la 515 templul era din nou ridicat. Nici acest templu n-a scăpat de jefuire, căci pe la 170 regele Antioh IV al Siriei îl profanează în mod josnic, lucru ce a provocat pe iudei să se răscoale sub Macabei, reușind astfel să scape pentru mult timp de suzeranitatea Antiohiei. Certându-se între ei, moștenitorii tronului Ierusalimului ajung să recurgă la ajutorul romanilor, care, pe la 63 d.Hr., pun stăpânire pe Țara Sfântă, lăsând pe tron domni autohtoni, dar vasali Romei. Un rege vasal este şi Irod, supranumit cel Mare, căci domnind peste patruzeci de ani a reușit să facă multe lucrări edilitare. Aşa de exemplu, ca să-şi atragă bunăvoința iudeilor, deoarece era de neam străin, a început să refacă templul, la care s-a lucrat peste patruzeci şi șase de ani. De aceea, certându-se cu Mântuitorul, fiindcă Acesta le spusese: „Dărâmați templul, şi Eu în trei zile îl voi reface!", iudeii îi spun cu ifos: „Au trebuit patruzeci şi șase de ani ca să se zidească templul acesta şi Tu îl vei ridica în trei zile?" (Ioan II, 20).

În timpul celui de-al treizeci şi optulea an al domniei acestui Irod, a venit în lume Mântuitorul Iisus. Fiii lui Irod neputând păstra domnia, Palestina şi Ierusalimul sunt guvernate de procuratori romani. Sub procuratorul Pilat (26-36 d.Hr.) a fost răstignit Domnul. Din cauza jafurilor şi schingiuirilor unui procurator, pe numele lui, Gessius Florus, poporul se revoltă şi începe lupta cu romanii. În anul 71, Titus distruge templul şi aproape tot Ierusalimul şi, ca şi altădată Nabucodonosor, lua vasele altarului pe care le duse trofeu la Roma. Pe la 135, prinzând din nou curaj, iudeii se revoltară şi căutară să scape de Roma.

Înfuriat, după ce intră în Ierusalim, împăratul Adrian distruse toate amintirile scumpe iudeilor şi construi un oraș nou, sub numele de Aelia Capitolina. El refăcu fostul palat al lui Irod, ce mai târziu capătă numele de „Turnul lui David", nume pe care-l poartă şi astăzi.

După triumful creștinismului în vastul Imperiu Roman, Ierusalimul începe să trăiască o eră nouă. El se dezvoltă repede şi ajunge unul dintre centrele vitale ale Ortodoxiei. În culmea înfloririi sale, pe la 614, Ierusalimul este cuprins de armatele lui Chosroes, regele perșilor, sub comanda generalului Razmiz. Mai mult de şaizeci şi două de mii de persoane de toate vârstele şi sexele, au fost masacrate şi un foarte mare număr de locuitori, printre care se socoteau trei mii de copii de la cinci la doisprezece ani, au fost duși în robie, în fundul cel mai îndepărtat al Persiei. Bisericile, cu mai mult de trei sute de mănăstiri, ospicii, schituri şi capele, ajunseră pradă flăcărilor. Orașul abia se ridică din acest dezastru şi o altă nenorocire se abătu asupra lui. În anul 637, el a fost ocupat de către arabii musulmani, care, din fericire, n-au fost aşa de cruzi cu creștinii, cum se credea la început. După dinastia musulmanilor omiazi, a venit cea a abasizilor, ilustrată prin Harun-al-Raşid, calif de Bagdad. În anul 800, patriarhul Gheorghe (796-807) a cerut împăratului Carol cel Mare protecția Locurilor Sfinte. Harun nu s-a împotrivit, ci a trimis lui Carol Magnul cheile bisericii Sfântului Mormânt, ca simbol al protectoratului peste creștinii din Palestina. Dar în anul 1010, califul Hakem, care se credea chiar Dumnezeu, răsturna toate vestigiile şi construcțiile creștinilor. Din fericire, toate monumentele distruse au fost refăcute sub scurtă stăpânire a cruciadelor. Totuşi, de la 1187, de când cruciații au fost alungați, creștinii care au voit să locuiască în Sfânta Cetate a Ierusalimului au trebuit să îndure toate umilirile şi mai ales toate masacrele la care au fost supuși. Astfel, în 1219, toată cetatea, cu excepția Sfântului Mormânt, a fost distrusă, iar în 1244, toți creștinii de aici au fost uciși de către harismieni. Nu mai vorbim de deportări şi izgoniri, care deveniseră ceva obişnuit.

Noi, creștinii, obișnuim să numim Ierusalimul „Cetatea Sfântă", şi pe drept cuvânt, fiindcă aici se afla cele mai scumpe amintiri din viaţa Mântuitorului Hristos. Care sunt aceste amintiri? Iată-le:

Rotonda Sfântului Mormânt. Este o enormă biserica rotundă, care adăpostește într-însa alte biserici, unele destul de mari. Le vom enumera pe rând:

a) Capela Sfântului Mormânt, adică locul unde se află Mormântul Domnului Iisus. Capela este compusă din două camere; prima este locul unde se săvârșește Sfânta Liturghie în fiecare noapte, iar a doua este chiar Mormântul Mântuitorului, în faţa căruia abia au loc două persoane.

b) Katholiconul sau Biserica Ortodoxă, în care se săvârșesc zilnic serviciile divine ale Bisericii noastre de Răsărit. Biserica aceasta este așezată chiar în fata capelei Sfântului Mormânt, în partea de miazăzi. Fiind adăpostită de rotondă cea mare, n-are acoperiș, ci numai pereții laterali.

c) Golgota, este locul unde a fost răstignit Domnul şi pe care astăzi se află două altare: unul ortodox şi altul catolic. Faţă de restul rotondei, Golgota se afla așezată la o înălțime de aproximativ 4,70 metri, încât trebuie să urci o scară cu 17 trepte din piatră masivă, ca să ajungi acolo. Înălțimea aceasta este chiar vârful colinei pe care a fost crucificat Mântuitorul.

d) Piatra ungerii este locul unde a fost aşezat Domnul după ce a fost dat jos de pe Cruce. Este o piatră de marmură roșie, cu dimensiunile de 2,70x1,30 m, deasupra căreia ard șase candele mari.

e) Capela sirienilor şi mormântul lui Iosif din Arimateea. În partea de miază-noapte a rotondei, intri într-o cameră întunecoasă. Este capela creștinilor de confesiune siriană. Din ea, pe nişte trepte, cobori la un mormânt tăiat în piatră, după sistemul iudeilor din timpul Mântuitorului. Este mormântul lui Iosif din Arimateea, care te impresionează şi în același timp îți dă o clară înfățișare de cum a fost şi Mormântul Domnului Iisus.

f) Capela Sfintei Magdalena se afla în partea de răsărit a rotondei. Ea adăpostește în ea frumoase obiecte din timpul cruciadelor. De la galeriile acestei capele primești o frumoasă vedere a rotondei.

g) Corul franciscanilor este în imediata legătură cu capela Sfintei Magdalena. Aici se află o mare orgă catolică, ce umple de sunete frumoase toată biserica Sfântului Mormânt.

h) Chiliile franciscane sunt camerele în care locuiesc călugării catolici care fac serviciul la Sfântul Mormânt.

i) Închisoarea lui Iisus este o încăpere în care se afla resturi dintr-o coloană de care a fost legat şi biciuit Mântuitorul.

j) Capela Sfântul Longhin, ostaș roman care s-a convertit când a văzut minunea de pe Golgota.

k) Capela împărțirii veșmintelor Domnului este o mică încăpere în care se venerează locul unde au fost împărțite hainele Domnului.

l) Biserica Înălțării Sfintei Cruci. Plecând din rotondă spre miazăzi şi coborând vreo douăzeci şi nouă de trepte, dai de biserica Sfintei Cruci sau a Sfintei Elena, unde se venerează până astăzi locul unde împărăteasa Elena a aflat Crucea Mântuitorului.

m) Capela lui Adam, în partea de jos a rotondei, sub stâncă pe care se afla Golgota.

După ce ieși din Rotonda Sfântului Mormânt şi mergi pe Calea Crucii, spre miazăzi, ajungi la alte biserici, care închid într-însele o mulțime de amintiri scumpe sufletului de creștin. Numim pe cele mai importante:

1. Pretoriul sau tribunalul unde a fost judecat Iisus. Şi astăzi se poate vedea, sub biserică, locul unde erau ținuți împricinații care trebuiau judecați în pretoriu.

2. Capela încoronării cu spini este o bisericuță unde se venerează locul în care I S-a pus Mântuitorului coroana cu spini de către soldații care-L batjocoreau.

3. Capela flagelației, în care se venerează locul unde soldații au biciuit pe Mântuitorul.

4. Capela condamnării şi punerii Crucii. Este locul pe care Sfânta Evanghelie îl numește „gabatha, ce pe românește se tâlcuiește „pardosit cu pietre, unde Pilat a pronunţat cuvintele „Ecce Homo!- „Iată Omul!, căutând prin aceasta să înmoaie inimile iudeilor. Neputând să obțină ceea ce dorea, spălând-şi mâinile, a zis: „Nevinovat sunt de sângele Acestui drept!"

Tot în partea de rasarit-miazazi a Ierusalimului, mai pot fi văzute bisericuțele: Sfânta Veronica, Simon Cirineul, Sfântul Haralambie, Bethezda, Sfânta Ecaterina etc., unde zilnic se slujesc Sfintele Liturghii şi se fac rugăciuni de către preoţii din „Frăția Sfântului Mormânt".

În partea de miazănoapte a Ierusalimului se afla colina cea mai înaltă, numită Muntele Sion, pe care se afla „Turnul lui David", biserica Sfântul Iacob, Poarta lui David, închisoarea Mântuitorului din casa lui Caiafa, locul Cinei celei de Taină s.a.m.d.

Tot în Ierusalim se afla locul fostului templu, venerat cu habotnicie de către evrei. Din el n-a rămas nici piatra pe piatră, căci a fost dărâmat de Titus şi apoi de Adrian. Peste el, creștinii au înălțat o biserică, dar musulmanii au dărâmat-o şi au construit pe ea vestita moschee numită „a lui Omar".

Ieșind din Ierusalim, pe poarta numită „a Sfântului Stefan" (Bab Sitti Mariam), ne apropiem de valea Cedronului, lângă care este aşezată biserica Mormântului Sfintei Fecioare, apoi Grădina Ghetsimani şi locul unde a fost ucis cu pietre Sfântul Stefan, după care urmează mormântul lui Abesalom, mormântul lui Iosafat, mormântul Sfântului Iacob, mormântul lui Zaharia, fântâna Fecioarei, lacul, canalul şi bazilica Siloam, Ţarina sângelui s.a.m.d.

În Țara Sfântă, după Ierusalim, mai există nenumărate alte locuri scumpe nouă, creștinilor.

În primul rând punem cetatea Bethleem, unde S-a născut Domnul nostru. Ea se afla la numai 9 km, pe șoseaua ce leagă Ierusalimul de Hebron. Numele de „Bethleem vine de la ebraicul bethlehem, ce se tâlcuieşte „casa pâinii. De când împăratul Constantin cel Mare a ridicat aici o biserică în amintirea Nașterii Domnului, chiliile călugărilor stabiliți în Bethleem n-au mai putut fi înlăturate. Este adevărat că prin secolul al XVI-lea, din cauza musulmanilor, nu mai rămăseseră aici nici o sută de creștini; totuși, ei n-au putut fi scoși de acolo. Pelerinii creștini ce vin din toate părţile lumii niciodată nu uită să vină şi în Bethleem, să vadă Grota Nașterii, ce se află sub biserica ortodoxă. Aici se pătrunde pe o scară cu șaptesprezece trepte. Această peșteră închide locul ieslei în care a fost născut şi aşezat Mântuitorul. Pardoseala este din bucăţi de marmură, în care sunt încrustate stele din argint. Locul Nașterii are pe el Sfânta Masă, pe care liturghisesc ortodocşii. Pe locul ieslei este un paraclis al catolicilor, lângă care se afla „altarul celor trei magi. Numai datorită magilor, în care perșii vedeau pe strămoșii lor, a scăpat sfânta peșteră, în 614, de o distrugere sigură. Printr-o uşă subterană a peșterii pătrundem în paraclisele, tot subterane, ale mănăstirii catolice „Sfânta Ecaterina. Aceste paraclise sunt: locul pe care Iosif a văzut pe înger în vis; locul în care au fost aruncate oscioarele pruncilor nevinovați uciși de Irod; mormântul Fericitului Ieronim, mormântul Sfintei Paula şi a fiicei sale, Eustochium.

Numaidecât, la miazăzi de Bethleem, începe vestita pustie a Iudeii, numită „Enghedi", unde, în 1947, s-a descoperit mănăstirea eseniană de la Qumran, lângă Marea Moartă, de unde au ieșit la iveală manuscrisele ce au făcut atâta vâlvă în întreaga lume.

Hebron. La 37 km de  Ierusalim, mergând spre sud-est, dai de vestita cetate a vechimii, numită pe atunci Kiriat-Arba, ce mai târziu s-a numit „Hebron", care închide într-însa mormintele patriarhilor poporului evreu. Aici se mai poate vedea şi astăzi unul dintre vestiţii stejari ai lui Avraam, aflat în curtea mănăstirii ortodoxe ruse.

Printre locurile scumpe creștinilor sunt şi cele din Galileea:

Nazaret. La 147 km de Ierusalim şi la 37 km de Haifa, se afla locul unde îngerul Gabriel a vestit Maicii Domnului Nașterea Mântuitorului şi unde a trăit Iisus până la vârsta de treizeci de ani. Orașul se află în Galileea, unde întâlnești numai câteva păduri şi grădini de pomi fructiferi, din cauza solului mai înalt decât în restul țării. La o mică distanță de biserica „Buna Vestire" se găsește fântâna Fecioarei, unde, după tradiție, se afla Sfânta Fecioară când a fost salutată de înger, lucru ce a făcut-o să plece degrabă la casa ei. Ca la o sută de metri de biserica Bunei Vestiri, închis într-o biserică catolică, se poate vedea atelierul de altădată al lui Iosif. La două sute de metri de bazar se vede locul sinagogii în care a intrat Iisus şi S-a arătat pe Sine ca Mesia, la începerea misiunii Sale.

Tabor. În imediata apropiere a Nazaretului, numai la câţiva kilometrii depărtare, se află Muntele Tabor sau Djebel Tur, cum îi spun arabii. Tabor este locul unde tradiția creștină cinstește momentul Schimbării la Faţă a Domnului. Este o movilă sau mai bine zis un munte, ce domină toate împrejurimile. În epoca bizantină se afla aici o frumoasă biserică, cu două capele (una pentru Moise şi alta pentru Ilie), toate dărâmate de către arabi. Târziu de tot s-au ridicat iarăși alte biserici, care se văd şi azi, una ortodoxă, din timpul Evului mediu, şi altă catolică nouă, inaugurata în anul 1924.

Cine voiește să ajungă la Iordan, trece mai întâi prin Ierihon, cetatea lângă care Mântuitorul a postit patruzeci de zile şi în care a făcut lucruri mărețe. Ierihonul se afla la 37 km sud de Ierusalim şi în mijlocul lui poate fi văzută fântâna lui Elisei.

Apa Iordanului (arabii îi spun El-Ghor).

Mergând spre miazăzi de la Ierihon, cale de 9 km , ajungi la apa Iordanului, singurul rău al Ţării Sfinte, ce curge tot anul. El izvorăște de la poalele muntelui Hermonului şi în rostogolirea lui la vale formează mai întâi lacul numit Hule, iar când ajunge în Galileea dă naștere lacului Ghenizaret, numit şi Marea Tiberiadei. Ieşind de aici şi curgând mereu spre apus, se varsă în Marea Moartă, cam la 5-6 km de Ierihon. Pentru creștini, Iordanul este o apă sfântă, fiindcă aici S-a botezat Mântuitorul nostru. Tradiția creștină a fixat locul Botezului drept în fata Ierihonului. Aici, în fiecare an, la Bobotează, vine cortegiul cel mare al slujitorilor din Ierusalim, în frunte cu patriarhul sau cu reprezentantul său, şi după rânduiala ortodoxă, atât în ajun, cât şi în ziua praznicului, se săvârșește Sfânta Liturghie într-un cort anume alcătuit, iar după Sfânta Liturghie se face sfințirea apei râului. Deasupra unui podeț, aşezat pe două bărci, stau slujitorii care oficiază sfințirea, iar cel mai mare introduce crucea şi sfințește apa. Atât în ajun, cât şi în ziua serbării, după sfințirea apei, mulțimea de închinători îşi umple sticluțele cu apă din Iordan, pe care o păstrează apoi cu multă venerație.

Marea Moartă. De la locul fixat de tradiția creștină pentru Botezul Domnului, Iordanul mai merge ca la 6-7 km şi se varsă în Marea Moartă. Te cuprinde mila să vezi cei câţiva peştişori, broaşte şi moluşte, aduşi de şuvoiul Iordanului, cum sar în sus la izbirea de apa mării şi cum căuta să se întoarcă înapoi. Dar în zadar, căci după câteva zvârcoliri, ei îşi dau ultima suflare, din cauza apei otrăvitoare a mării, ce nu îngăduie viaţa niciunei ființe. De aceea i s-a şi spus „Marea Moartă". Apa ei este aşa de concentrată în săruri şi cloruri, încât chiar şi cel care nu știe să înoate deloc poate să se țină ușor în stare de plutire pe suprafața ei. Dacă n-ai fost atent şi ți-a intrat în ochi o cât de mică picătură, simți o usturime sfredelitoare şi nu poți deschide ochiul câteva minute.

Trăsăturile geografice ale Ţării Sfinte

Ca şi în timpurile cele mai vechi, Țara Sfântă este împărţită în trei districte: Galileea la nord, Samaria la mijloc şi Iudeea la sud. Pământul Ţării Sfinte se înfățișează cu multe deosebiri de sol şi climă. El este un ținut de munți şi câmpii, de deșert şi cu valea Iordanului, ce desparte Palestina propriu-zisă de Transiordania.

În general vorbind, Palestina este un platou muntos ce formează o prelungire a lanțului munților Liban, ce merge spre sud până se pierde în deșertul Peninsulei Sinaitice sau se leagă cu partea muntoasă a acestei peninsule. Mai mult decât două treimi din întinderea totală a Ţării Sfinte se afla pe coasta de apus a Mării Mediterane.

Ținutul Palestinei poate fi împărțit în trei subregiuni, astfel: câmpia coastei mediteraneene, platoul muntos şi deșertul.

Câmpia coastei mediteraneene. Partea aceasta prezintă multe schimbări de lățime între orașul Acra, partea cea mai de miazănoapte a Palestinei, şi orașul Gaza partea cea mai de sud. La Acra, lăţimea este numai de 6 km . Ceva mai la miazăzi, lângă oraşul Haifa, se desface în câmpia Ezdrelon sau Israel, ce se întinde peste toată ţara, de la Iordan până la Marea Mediterană.

La miazăzi de Haifa, unde ocoleşte muntele Cârmei, această câmpie se reduce numai la un strâmt pasaj de circa 150 m. De la Cârmei şi până la localitatea Ascalon, lângă oraşul Gaza, lăţimea câmpiei este cam de 32 km. Partea de miazănoapte a acestei câmpii, numită a Saronului, este cea mai productivă, deşi într-o bună parte este acoperită de nisip. De o proverbială fertilitate este însă câmpia Ezdrelon sau Israel, pomenită mai sus, cunoscută în timpurile israelite sub numele de Armaghedon.

Platoul muntos este împărţit în două de câmpia Ezdrelon. Ceea ce rămâne la miazănoapte este partea muntoasă a Galileii, iar ceea ce rămâne la sud este partea muntoasă a Samariei şi Iudeii. Unde se întâlneşte partea muntoasă a Galileii cu câmpia Ezdrelon, se ridică singuratic muntele Tabor, înalt de 562 m , unde S-a schimbat la față Domnul Iisus Hristos. De aici coama muntoasă continuă în Galileea, sporind mult în înălţime aproape de localitatea de azi a Safedului. Cel mai înalt punct din Galileea îl formează Djebel Djermac (1199 m) şi Djebel Haidar (1049 m). Djebel pe limba arabă înseamnă munte.

În Samaria, punctele cele mai înalte le formează munții Gebal (938 m) şi Garizim (868 m), aproape de Nalbus, precum şi Teii-Asur (1011 m), ceva mai spre sud. Pe partea dinspre Iordan a platoului muntos al Samariei, fizionomia cea mai curioasă o formează depresiunile văilor paralele ce încep de la câmpia de lângă Nablus şi se continua până în Valea Iordanului. Platoul muntos din Iudeea ia forma unui lung zig-zag, străbătut de o serie de văi prăpăstioase, ce se îndreaptă dinspre răsărit spre apus. La miazăzi de Hebron, lanţul muntos scade uşor până ce se pierde în deşertul ce începe la sud de Beerșeba. Pe partea de apus a povârnişului iudeean, platoul se întinde către mare, rupt de văi adânci, şi se oprește la jumătatea drumului până în Marea Mediterană. Pe partea de răsărit, platoul scade abrupt de la înălţimea de 900 m cât are punctul cel mai înalt, la o depresiune de 394 m dedesubtul nivelului Mării Mediterane, căci aceasta este altitudinea locului unde se varsă Iordanul în Marea Moartă. Povârnişurile de aici sunt nişte roci unice în felul lor, lipsite de vegetaţie şi de apă şi locuite numai de beduini şi de eremiţi. Ele coboară într-o serie de terase ce se termină adesea în nişte vai prăpăstioase, aşa cum se poate vedea lângă muntele Carantaniei sau al ispitei lui Iisus, de lângă Ierihon.

Partea ce cuprinde deşertul este un fel de dreptunghi ale cărui cornuri sunt Gaza, Beerșeba, Rafa şi Auja al-Hafir. Înspre est şi sud-est, acest dreptunghi este un fel de regiune muntoasă străbătut de unele rupturi ce scad înspre răsărit într-o serie de povârnișuri-terase îndreptate spre Uadi-Araba şi spre extremitatea de sud a Mării Moarte.

Palestina posedă o înfăţişare geografică unică în ceea ce priveşte Valea Iordanului, în arabă El-Ghor, şi lanţul de lacuri prin care curge Iordanul. Izvorând în nordul Galileii, aproape de Banias, la o înălţime cam de 329 m deasupra mării, Iordanul formează lacul modern Huleh (altă dată apele Merom) ce stă numai la o înălţime de 2 m deasupra mării. Adâncimea acestui lac variază între 3-5 m. Lărgimea lui este de 6 km de la nord la sud şi de 4 km de la est la vest. Între lacul Huleh şi lacul Tiberiada, Iordanul scade cu 206 m, pe o distanță de 16 km, devenind un curent strâmt, dar destul de turbulent. Lacul Tiberiada este lung de 21 km şi lat de 9 km Suprafața sa este cu 208 m. sub nivelul Mării Mediterane şi cel mai adânc punct al ei atinge 50 m. Extremitatea de nord a lacului este tulbure (noroioasa) din pricina repeziciunii Iordanului, dar extremitatea de sud este foarte limpede şi potabilă, negreșit, cu excepția vecinătății orașului Tiberiada. Lacul acesta, ca şi în timpurile biblice, este expus la furtuni ce vin dinspre sud, din care pricină corăbieri locali evită pe cât este cu putință să străbată lacul după amiază. Lacul Tiberiada a fost numit în vechime Lacul Kineret sau Marea Galileii.

Între Lacul Tiberiada şi Marea Moartă, a cărei suprafață se află la 394 m sub nivelul Mării Mediterane, Iordanul coboară cu aproape 190 m Marea Moartă, numită de arabi Bahr-el-Lut (marea lui Lot), este lungă de 75 km şi lată de 16 km în punctul cel mal accentuat. Suprafața totală a Mării Moarte poate fi evaluată la 926 km pătrați. Adâncimea ei maximă este de 399 m , însă extremitatea de sud este cu mult mai puţin adâncă şi este separată de bazinul principal (capul de nord) printr-un fel de peninsulă numită Lisan. S-a calculat că zilnic în Marea Moartă cad cam șase milioane tone de apă, dar din pricina extraordinarei evaporări ce se petrece aici, apa ce rămâne este impregnată de o nemaipomenită cantitate de substanțe minerale. Apa conține cam 25% substanțe solide, clorura de sodiu (sare obișnuită) fiind cu 7%. Apa are un gust amar şi grețos datorită magneziului, pe când clorurile de calciu o fac plăcută şi unsuroasă la pipăit. Datorită intensității de plutire a apei, înotatul e cam dificil, căci piciorul are mereu tendința de ieșire la suprafață.

Valea Iordanului rareori depășește lărgimea de 4 km, până atinge Ierihonul şi vecinătățile Marii Moarte. Această vale este fertilă în timpul primăverii şi al iernii, din pricina șerpuirii Iordanului cu nesfârșitele lui cotituri.

Cel mai de seamă râu al Palestinei este Iordanul, despre care a fost vorba mai sus. El izvorăște de la picioarele muntelui Hermon şi curge spre sud, pe depresiunea ce se face între Palestina şi Transiordania. În cursul său formează lacurile Hule şi Tiberiada, de care am pomenit, şi se varsă apoi în Marea Moartă. Arabii, locuitorii de azi ai Palestinei, îi spun El-Ghor. Din pricina cotiturilor pe care le face, este mai lung aproape de două ori decât ar fi dacă ar curge în linie dreaptă. După Iordan, vine Kison (Nahr el-Muqatta), ce curge prin câmpia Ezdrelon şi se varsă în Marea Mediterană, între Acra şi Haifa. Afluenții Iordanului sunt în Transiordania, adică dincolo de Iordan. Ei sunt: Yarmuk (Hieromax al grecilor), ce se varsă în Iordan lângă lacul Galileei, şi Jabbok, azi Uadi Zerka, ce se varsă în Iordan la jumătatea drumului între Marea Moartă şi lacul Tiberiada.

Țărmul Mării Mediterane, pe toată întinderea Palestinei este în chip vădit uniform şi prelung, în mare parte constând din curbe lungi de maluri nisipoase. Cu excepția cornului pe care stă muntele Cârmei, nu mai avem puncte marcante care să producă golfuri aparate de curente şi vânturi.

Clima Palestinei este foarte stranie din pricina aşezării sale, care de la o înălţime de 1759 m , scade până la 400 m sub nivelul mării, precum şi din pricina vecinătăților sale, la nord cu umezeală ce vine dinspre Marea Mediterană, iar la sud cu uscăciunea ce vine din deşertul Peninsulei Arabice. Clima Palestinei nu cunoaşte decât două sezoane: unul ploios şi altul uscat.

Ploile încep spre finele lui octombrie, ca prin decembrie-februarie să ţină zile întregi. Ploaia din octombrie deschide anul agricol, iar prin martie-aprilie să înceteze complet iarăși până în octombrie. Zăpada este ceva foarte rar în Țara Sfântă. La Ierusalim cade la câţiva ani odată şi ţine numai 2-3 zile, căci este repede topită de soare sau de ploi. În Valea Iordanului şi lângă Marea Moartă n-a fost văzută zăpadă niciodată. Muntele Hermon însă păstrează zăpadă şi vara.

Grindina, însoțită de tunete şi de fulgere, este cunoscută numai în timpul primăverii.

Vânturile  sunt aproape regulate. Cele mai multe vin dinspre apus şi în tot anul, cu ajutorul Mării Mediterane, împlinesc două funcţii: una vara şi altă iarna. În timpul iernii, vântul de apus şi miazazi-apus, venind umed de apa mării şi lovindu-se de munţii reci, produce ploaia. De aceea zice Mântuitorul: „Când vedeți un nor ridicându-se la apus, îndată ziceți: Vine ploaia!, şi aşa este. Şi când vedeți suflând vântul de la miazăzi, ziceți: Are să fie zăduf!..." (Luca 12, 54).

În timpul verii, când arşiţa este foarte puternică, lumea aşteaptă zilnic cu multă nerăbdare vântul de apus, care, suflând de la mare, aduce micşorarea căldurii. Mai sunt şi alte vânturi, dar mai puţin regulate. Unul însă este vestit prin efectele sale. Este sirocco, pe arăbeşte serkieh, vântul ce suflă dinspre deşert (miazazi-răsărit). În suflarea lui vine un nisip foarte mărunt, ce încețoșează soarele şi vatămă semănaturile, iar omului îi dă un fel de moleșeală sau chiar febră. Ca şi în vechime (Ieremia 4, 11), acest vânt este privit şi azi „ca un vânt arzător, ce suflă din locurile înalte ale pustiei nu ca să vânture şi să cureţe grâul, ci ca să distrugă". El suflă mai ales primăvara.

Temperatura variază mult după ţinuturi şi sezoane, după zile şi nopţi. Deosebim trei clime bine distincte, şi anume: maritimă, montană şi cea din Valea Iordanului.

Luată în general, clima Țării Sfinte este o climă temperată. Având climă de mare, munte şi deşert, Țara Sfântă îl făcea pe iudeu adaptabil în orice loc după glob în care s-ar fi dus. Lucrul acesta nu se poate spune despre toţi semiţii, căci aceştia, fiind fiii deşertului, nu se pot acomoda oriunde. De pildă, arabul n-a dovedit aceleaşi aptitudini de colonist ca şi iudeul. Climatul Palestinei a avut asupra individului o mare înrâurire. În primul rând, nefiind o climă regulată, ca cea din Egipt, unde Nilul face foarte regulată viaţa omului, individul a trebuit să se sforţeze ca să-şi câştige existenţa pe cât se poate de grea. Dacă lipseşte ploaia din noiembrie sau din aprilie, înseamnă foamete şi epidemie. Şi lucrul acesta se întâmplă cam din doi în doi ani. Vine apoi invazia lăcustelor, care se zice că are loc din cinci în cinci ani. O desfăşurare a naturii, adică o sucesiune regulată a climei care să poată fi pusă sub controlul omului, este cu neputinţă. Acest lucru a făcut ca populaţia acestei ţări să vadă în spatele naturii o fiinţă (o voinţă), care dispune de ea după bunul plac. Poate că unui astfel de climat i se datorează ideea ce a avut Israel despre Dumnezeire. Cartea Deuteronom, din care culegem câteva informaţii despre aceste influenţe de ordin duhovnicesc, arată deosebirea dintre Palestina şi Egipt: „Căci Țara spre care mergi s-o ocupi nu este ca ţara Egiptului din care ai ieşit, unde tu semeni sămânţă şi o uzi cu picioarele, ca pe o grădină de zarzavat... Țara la care mergi s-o ocupi este o ţară de munţi şi văi, pe care numai ploile cerului o udă; o ţară pe care numai Domnul Dumnezeul tău o îngrijeşte. Neîncetat ochii Domnului sunt spre ea, de la începutul până la sfârşitul anului. Dacă veţi asculta de poruncile Mele pe care vi le dau azi, dacă veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi dacă îi veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, voi da ţării voastre ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul. De asemenea voi da iarba pentru vite în câmpiile tale şi vei mânca şi te vei satura..." (Deut. 11, 10-15).

Ploile care cad în timpul iernii ajuta pământul să-şi adune umezeala pentru sezonul uscat al anului. În Galileea (la Nazaret) ploaia anuală atinge 61 cm , iar în Ierusalim, 80 cm . Toate văile munţilor, numite în limba arabă uadi, devin torente, iar micile câmpii devin lacuri. Pământul însă o înghite repede. Odată cu luna mai, toate văile şi câmpiile se usucă, ca şi mai înainte. Din zeci în zeci de kilometri, dacă mai vezi câte un izvoraș la picioarele munţilor, ce dă naștere unui pârâiaș. Locuitorii Palestinei se aprovizionează cu apă de ploaie pe care o strâng în cisterne subterane, unele naturale, altele construite. Curios, la răsărit de Iordan este mai multă apă. Câteva râuleţe reuşesc să curgă şi în timpul verii. Distribuţia aşa de variată a apei măreşte complexitatea contrastelor acestei ţări. Observaţi diferenţa de nivel, de temperatură şi de aspect cu privire la mare şi la desert, şi veţi înţelege numaidecât ce amestec de soluri are Palestina şi cât de curioase se vor prezenta fauna şi flora! Se va observa mai întâi cât de aproape stă terenul arid faţă de cel productiv. În afară de deşertul propriu-zis, ce urca până la porţile Iudeei, avem munţi înalţi şi văi prăpăstioase, teren deluros şi junglă, ce n-a fost niciodată cultivat, nici chiar cu vie.

Păduri în Palestina au existat, dar nu în înțelesul pădurilor noastre. Dacă altădată vor fi fost mai mari, nu știm. Cele de astăzi sunt numai nişte crânguri mici de arbuști. E drept că scriitorii vechi pomenesc de păduri pe locurile unde noi, astăzi, vedem numai nişte resturi de pădure.

Aşa de exemplu, Arculf (670 d.Hr.) pomenește de o pădure de pini lângă Bethleem, pe care noi cei de azi n-o mai întâlnim, în afară de cei câţiva pini şi măslini de lângă Bethleem. Se poate să fi existat păduri mai mari, dar care, nefiind îngrijite, să fi pierit. După menţiunile Sfintei Scripturi, pădurile trebuie să fi fost prin Valea Iordanului, muntele Cârmei, Ghilead, Basan şi Liban.

Arborii din Palestina sunt: stejarul, terebintul, roşcovul, sicomorul, bradul, pinul, chiparosul etc. Toţi aceşti arbori sunt numiţi în Sfânta Scriptură pomii lui Dumnezeu, fiindcă nu sunt plantaţi de om, ci cresc singuri. Dintre arborii mai mari trebuie să amintim nucul, smochinul, măslinul, portocalul, lămâiul, migdalul, rodiul. Salcâmul, o varietate a Orientului, se întâlneşte numai în deşert. Tufele sau crângurile sunt singurele pădurici de azi, ce constau din stejari piperniciţi, pini, măslini sălbatici, viţă sălbatică şi alţi câţiva arbuşti.

Pomii roditori sunt: portocalul, lămâiul, curmalul, măslinul, smochinul, rodiul, dudul, fisticul, migdalul, sicomorul şi roşcovul, ale cărui fructe constituie hrana săracului. Fructele de căpetenie ale Palestinei au fost altădată, ca şi azi, măslinele şi strugurii iar în zilele noastre, a luat mare avânt cultura portocalelor și a bananelor.

Grâul se cultivă în Țara Sfântă numai pe platourile joase, în văi şi pe micile terenuri arabile. În afară de cele două câmpii amintite: a Ezdrelonului şi a Saronului, mai amintim câmpia Munkneh (la răsărit de Silhem) şi Hauran. Câmpia Hauranului, născută dintr-un teren vulcanic, este faimoasă. Grădini de zarzavat se află şi în Palestina, dar foarte puţine şi numai lângă pâraiaşe formate de cele câteva izvoare.

Istoria Israelului pe scurt

Puțini creștini cunosc istoria Israelului ca și popor și entitate statală. Începând cu anul 1948, când a luat ființă statul modern Israel, au apărut multe controverse legate de Țara Sfântă, statutul Ierusalimului și drepturile palestinienilor. De asemenea, se vorbește mult despre Orientul Mijlociu, Primăvara Arabă, războaiele din Golf, Iranul nuclear și petrolul atât de important. Dar care este originea acestor lucruri?

Conform Bibliei și altor izvoare, națiunea Israel are la origine pe patriarhul Avraam, undeva în jurul anului 2000 î.Hr. Acestuia, conform Bibliei iudeo-creștine, i-a fost promisă Țara numită astăzi Israel-Palestina (Geneza 15). Emigrând din est, din Irakul de azi, Avraam și descendenții săi imediați au locuit în Israel ca străini, primind în proprietate acel pământ din partea lui Dumnezeu, ca promisiune, deși nu l-au