Viitorul declasificat. Megatendințele care ne-ar putea distruge lumea

De Mathew Burrows

Când Mathew Burrows a început să lucreze pentru CIA ca analist de informații, acum 25 de ani, lumea părea înghețată. Dar, odată cu globalizarea şi noile tehnologii a apărut și o lume în care schimbările sociale și politice se pot petrece într-o clipă, imprevizibilul este o temă universală, iar puterea de a anticipa devine critică. În ultimii zece ani, activitatea lui Burrows în cadrul Consiliului Național de Informații al SUA a fost axată pe ajutorul acordat Statelor Unite în combaterea necunoscutului prin redactarea raportului Tendințe globale. Folosit de Casa Albă, de Departamentele de Stat, al Apărării și al Securității Interne, acest îndreptar fundamental despre viitor înglobează cele mai noi studii și date aflate la dispoziția guvernului. Burrows, pentru prima dată, a extins și a adus la zi cel mai recent raport privind tendințele globale, transformându-l într-un volum ce prevestește mișcările tectonice care ne vor conduce către 2030. În ce direcție se îndreaptă Orientul Mijlociu, Rusia și China? Vom trăi într-o lume a proliferării nucleare? Care sunt amenințările-cheie și ocaziile cu care se vor confrunta Statele Unite? Burrows folosește concluziile raportului pentru a răspunde acestor întrebări presante și nu numai. De la realitățile urbanizării explozive și ale creșterii clasei de mijloc la nivel global, la mutarea spre est a centrului economiei mondiale și la sporirea numerică a tehnologiilor, Viitorul declasificat ne aduce aminte că fiecare aspect al vieții noastre este în continuă mișcare și că, dacă nu preluă inițiativa pentru a dirija schimbările, rămânem la mila acestor evoluții.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 feb. 2017
• ISBN: 9786063313417

Previzualizare carte

INTRODUCERE

NU UCIDEȚI MESAGERUL

Am avut parte de unul, două decenii rele în Statele Unite, dacă nu cumva în toată lumea, pline de surprize neplăcute și de șocuri. Mai întâi, atacurile teroriste de la 11 septembrie, apoi războaiele din Irak și Afghanistan, care n-au decurs așa cum anticipaserăm noi. În anii 1990, ni s-a spus că nu aveau să mai existe crize financiare și am stat liniștiți până când a venit Marea Recesiune din 2008. Impactul crizei financiare s-a dovedit mai rău în Europa, cu atât mai mult cu cât a fost importată din America. Deși a fost salutată inițial, „primăvara arabă" a constituit în mare măsură o surpriză; nimeni nu a anticipat că regimul lui Ben Ali și cel al lui Mubarak aveau să cedeze atât de repede sau că autoritarismul avea să revină atât de rapid, în cazul Egiptului. Două dezastre naturale de proporții – uraganele Katrina și Sandy – ne-au arătat cât de vulnerabili suntem. Și cât de mult am ignorat avertismentele cu privire la condițiile meteorologice extreme. În fine, mai recent, agresiunea Rusiei în Crimeea pare să fi apărut din senin, zdruncinându-ne presupunerile potrivit cărora disensiunile din timpul Războiului Rece au fost depășite.

Putem privi aceste lucruri în două feluri. În primul rând, această perioadă este una dificilă, prin care trece toată lumea din când în când – deopotrivă țări și indivizi. Dar norocul ni se va schimba, ca întotdeauna. America își va reveni garantat. Așa vedem lucrurile cei mai mulți dintre noi sau așa ne-ar plăcea să le vedem.

Alt unghi de vedere este să considerăm șocurile și surprizele ca fiind noua normalitate, din mai multe motive: globalizarea, o mai mare interdependență, noi tipare meteorologice extreme și noi tehnologii dinamice, care ating puncte critice. Există dovezi mai mult decât suficiente, prin ceea ce simțim în viața noastră de zi cu zi, care ne arată că schimbările sunt tot mai mari, făcând viitorul să pară mai imprevizibil.

Această carte se înscrie în a doua categorie. Eu cred cu tărie în revenirea Americii, chiar dacă alte țări își vor vedea vechiul statu-quo imposibil de restaurat, însă cu toții vom avea nevoie de mai mult decât noroc pentru a izbuti și a excela în această nouă lume mai alertă. Cred că ne aflăm într-o nouă eră, pe care abia începem să o înțelegem. Spre deosebire de trecut, Statele Unite nu au o marjă de manevră prea mare. Trebuie să fim mai înțelepți.

Adevărul este că viitorul nu trebuie să fie sumbru. Dar poate să devină așa, dacă nu avem grijă. Ne aflăm într-unul dintre acele momente critice în care viitorul o poate apuca în varii direcții. Însă multora dintre noi pare să nu ne pese sau probabil credem că nu putem face nimic în această privință. Eu consider că nu e așa. Avem numeroase căi prin care să ne asigurăm că viitorul se îndreaptă într-o direcție care să ne fie benefică tuturor.

Această carte s-a născut din cei zece ani în care am lucrat la Consiliul Național de Informații (NIC), un privilegiu și o onoare în cel mai adevărat sens. Munca mea era visul oricărui analist – de a lucra pe subiecte cu adevărat importante: În ce direcție se îndreaptă Orientul Mijlociu? Vom trăi într-o lume în care vor prolifera armele nucleare? Care sunt cele mai importante amenințări la adresa Statelor Unite? Câștigăm oare războiul global împotriva terorismului?

Într-adevăr, timp de zece ani, am făcut parte din NIC, implicat în mod activ în procesul de reflecție și de creare a numeroase studii despre marile provocări cu care se confruntă Statele Unite și lumea, dar cea mai mare parte a acestei munci rămâne clasificată. Un studiu pe care NIC îl face din patru în patru ani pentru fiecare nouă administrație americană nu este, totuși, clasificat și are în vedere viitorul pe termen mai lung. Acest studiu stă la baza cărții de față. Dintre cele cinci ediții ale raportului Tendințe globale întocmite până acum de NIC, eu am fost autorul principal al ultimelor trei.

Rapoartele din seria Tendințe globale au tot mai multă influență în interiorul și în afara cercurilor guvernamentale. Eu sunt cel care le-a prezentat pe scurt președinților George W. Bush și Barack Obama. Acestea sunt folosite în planificarea strategică de către Casa Albă, Departamentul de Stat, Pentagon și alte instituții. În cadrul comunității de informații, sunt folosite atunci când este gândită strategia de poziționare a operațiunilor viitoare din domeniul informațiilor. În străinătate, sunt utilizate la scară largă de alte guverne, precum și în cursuri universitare. Au fost traduse în șapte limbi.

Nu sunt un pesimist, dar nici un optimist cu capul în nori. Am crescut cu ideea că Dumnezeu îi ajută pe aceia care se ajută singuri și cred că acest principiu se aplică și în cazul națiunilor și al civilizațiilor, nu doar al indivizilor. Putem și trebuie să ne planificăm viitorul.

Am devenit tot mai îngrijorat de faptul că noi, americanii, nu ne proiectăm viitorul. O explicație pentru acest lucru poate fi ignorarea importanței uriașe a evenimentelor aflate în plină desfășurare. Omenirea nu s-a aflat niciodată în pragul unor schimbări tehnologice atât de numeroase, în care pământul ne fuge de sub picioare. Așa cum voi arăta în această lucrare, natura umană se transformă. Vechile limite – indiferent că este vorba despre capacități mintale sau fizice – dispar. Nu este un clișeu să spui că, pentru miliarde de oameni din lumea în curs de dezvoltare, este pe cale să se nască o nouă eră mai prosperă, de neimaginat cu numai două, trei decenii în urmă.

Ca americani, ar trebui să ne bucurăm enorm de aceste schimbări. Ordinea mondială liberală pe care am instituit-o după 1945 le-a permis altor națiuni și societăți să prospere și să crească. Lumea de astăzi, cu un grad sporit de multipolaritate, face parte din visul american, și noi ar trebui să ne mândrim cu acest lucru.

Din nefericire, pare că ne simțim tot mai amenințați de ea. Termenul „multipolar nu făcea parte, până de curând, din vocabularul oficial al guvernului, iar mulți decidenți de la Washington, din sfera politicii externe, nu sunt încă dispuși să recunoască o ordine mondială dominată mai puțin de Statele Unite. Introducerea cuvântului „multipolar în cea de-a doua ediție a raportului Tendințe globale la care am lucrat a fost o victorie obținută cu greu. Unii dintre colegii mei s-au opus acestui lucru. În cele din urmă, președintele NIC de atunci, Tom Fingar, a susținut introducerea cuvântului. Nu ar trebui să polemizăm asupra realității. Ar trebui să ne simțim mândri, nu amenințați de ea.

„Declinul relativ" al Statelor Unite a fost o altă noțiune pe care am folosit-o în ultimele două ediții ale raportului și care a fost extrem de controversată. Unii critici americani considerau că subminez Statele Unite folosind-o într-un document guvernamental oficial. Ca o ironie a sorții, oficiali chinezi de rang înalt s-au străduit să înțeleagă de ce era folosită într-un document oficial, dar au conchis că acest lucru demonstrează că Statele Unite sunt într-adevăr atât de încrezătoare în forțele proprii, încât pot să discute în mod public despre punctele lor slabe. Eu nu cred că declinul relativ reprezintă un punct slab, ci simplul fapt că restul lumii evoluează. Și mai cred și că chinezii au dreptate să spună că nu avem de ce să ne rușinăm. Iar faptul că putem să vorbim cu sinceritate despre noi înșine îi conferă documentului enorm de multă credibilitate în ochii celorlalți.

Este păcat că pierdem atât de mult timp cu problema declinului, mai ales că lumea viitorului le oferă atât de multe oportunități Statelor Unite. O mare parte a lumii – nu toată – încă își dorește elemente de bază ale stilului nostru de viață, stilul de viață tradițional al clasei de mijloc, ce implică, evident, materialismul (de exemplu, mașini și case), dar și libertăți individuale și posibilitatea de a plănui viitorul copiilor. Până relativ recent, o mare parte a omenirii nu putea să spere la un viitor mai bun pentru copii. Iar, când copiii aveau parte de o soartă bună, acest lucru se datora fie unei întâmplări fericite, fie unui drept dobândit prin naștere. Creșterea clasei de mijloc – o temă majoră, după cum se va vedea – se potrivește perfect cu spiritul american, întrucât îi implică și pe alții în această lume multipolară. Cartea de față a fost scrisă parțial și pentru a spune această poveste pozitivă și optimistă.

Din punctul meu de vedere, există motive de îngrijorare, în pofida faptului că există multe tendințe lăudabile. Am putea spune că, atunci când conducem pe un drum alunecos, ne pândesc o mulțime de șoferi pe care nu ne putem bizui, viraje bruște, periculoase și o mulțime de pante abrupte la marginea drumului. Este esențial să avem prezență de spirit. Problema este că există prea multe tipuri de amenințări la care trebuie să fim atenți. Ar fi mult prea ușor dacă ar exista doar câteva amenințări pe care le știm cu certitudine. Una dintre temele cărții este că indivizii și grupurile mici au capacitatea de a face rău la un nivel de care, anterior, erau capabile numai statele. În ceea ce privește guvernarea, avem aproape cinci secole de experiență – cel puțin în Occident – în a reuși să ne orientăm în ordinea internațională gestionată de stat. Dar aceasta este o lume nouă, în care suntem nevoiți să ne facem griji că teroriștii aruncă în aer clădiri emblematice din Manhattan sau din Washington. În perioada de glorie a imperiului lor, și britanicii aveau bătăi de cap cu jihadismul afgan, dar acesta nu a amenințat niciodată Londra. Teroriștii irlandezi au detonat bombe în capitala imperială, dar nu au deturnat avioane și nu au intrat cu ele în clădiri ca să provoace pierderi uriașe. Din nefericire pentru viitor, tipul de distrugere la care am fost martori pe 11 septembrie reprezintă o culme a ceea ce pot face teroriștii, insurgenții și statele.

Nu pot să vă spun de câte ori oficiali guvernamentali americani – mai ales atunci când sunt doborâți de nebuloasa amenințărilor teroriste sau insurgente – s-au lăsat pe spate, în scaun, privind în gol, nostalgici, și murmurând că era cu mult mai ușor în timpul Războiului Rece. În Războiul Rece știam cine este inamicul (sovieticii și comunismul) și ce vrea (să domine lumea). Cel puțin credeam că știm cine este adevăratul inamic care se afla în spate, chiar și atunci când se purtau lupte de eliberare în America Centrală sau în Africa. Vedem cum cresc din nou tensiunile cu Rusia, din cauza agresiunii ei în Ucraina, dar nu cred că ne întoarcem la o lume bipolară, cu două superputeri care se străduiesc să se domine una pe cealaltă. Din nefericire, va fi mult mai dificil dacă lumea este atât globalizată, la un nivel, dar și fragmentată, în timp ce multipolaritatea crește.

Am trecut de la o lume în alb și negru la o lume gri, iar la nivel intelectual știm că această schimbare este reală. Cu toate acestea, în adâncul sufletului, ne aflăm în continuare în căutarea acelei explicații clare și simple a noii ere care se dezvăluie. Vrem cu toții să fim un George Kennan, cel care a inventat conceptul de stăvilire a sovieticilor. A fost un concept simplu și concis, care a dat sens și direcție tuturor acțiunilor noastre în timpul Războiului Rece.

Aș vrea să fie atât de simplu. Cea mai bună definiție pe care am găsit-o pentru era în care ne aflăm provine din rândurile cu care Charles Dickens începe Poveste despre două orașe, acel roman fascinant și nemuritor despre Revoluția Franceză, izbucnită în 1789: „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi […], primăvara nădejdii, iarna deznădejdii".¹ Dickens a scris aceste cuvinte într-un moment de profundă schimbare, când rezultatul nu era evident. Ne aflăm și noi într-o astfel de perioadă. În afară de 1789, aș compara această perioadă cu alte momente istorice fundamentale, ca 1815, 1919, 1945, 1989, când sistemele politice, sociale și economice existente au fost răsturnate. Fie preluăm conducerea și dirijăm schimbările necesare, fie schimbarea va prelua conducerea asupra noastră. Am fost poreclit cândva, în Foreign Policy, „Fatalistul", dar sunt departe de așa ceva.² Scopul cărții de față este să ne ajute să modelăm viitorul. Ca american, cred că miza este deosebit de mare, atât în ceea ce privește locul țării noastre în lume, cât și în privința americanilor de rând, care vor să-și păstreze calitatea vieții; dar miza este mare pentru toată lumea, peste tot. Înclinația americanilor – justificabilă după ce s-au aflat în război mai bine de un deceniu – este să se concentreze asupra problemelor de acasă. Și există provocări presante, ignorate prea mult timp. Cu toate acestea, dacă nu rămâi implicat și nu modelezi mediul global, nu va exista nici un viitor promițător. Așadar, trebuie să le facem pe amândouă, ceea ce nu va fi ușor.

Putem prezice viitorul? Mi se adresează frecvent această întrebare. Bineînțeles că răspunsul este nu. Nimeni nu are un glob de cristal. Dar putem ști suficiente despre viitor cât să putem face planificări. Există o diferență între prezicere și previziune. Prezicerea încearcă să ofere un viitor precis – o sarcină imposibilă. Previziunea înseamnă înțelegerea factorilor sau a variabilelor care pot sau ar putea să producă viitorul. În mod inevitabil, previziunea are în vedere viitoruri alternative – și aceasta deoarece felul în care modelăm tendințele poate conduce la rezultate diferite. Dar nu asta e ideea. Celebrul dicton al președintelui Dwight D. Eisenhower – „Planurile nu sunt bune de nimic, planificarea este totul" – reprezintă un sfat bun în acest caz.³ Gândind sistematic viitorul, chiar dacă nu-l putem prezice exact, ne ajută să ne pregătim pentru el.

Rapoartele Tendințe globale au avut un bilanț bun în identificarea tendințelor esențiale care modelează viitorul. Înainte de a ne apuca de ultima ediție, am comandat un raport întocmit de doi universitari, pentru a examina concluziile anterioare. Am primit note bune pentru identificarea celor mai importante tendințe și scenarii, dar mai slabe pentru ritmul schimbării. Căci ritmul schimbării a fost mai rapid decât a anticipat oricine.

Planificarea guvernamentală, mai mult decât orice alte puncte slabe analizate, este insuficientă. Dar e mai bună ca înainte. Casa Albă a reînființat biroul consilierului strategic atunci când Stephen Hadley a preluat funcția de consilier pentru securitate națională, în al doilea mandat al președintelui George W. Bush, iar acest birou a fost păstrat în cadrul personalului dedicat securității naționale al cabinetului Obama. El are un rol tot mai mare în coordonarea analizelor strategice între agenții și întocmește Strategia de Securitate Națională. Cu toate acestea, gestionarea crizelor continuă să neglijeze întocmirea unor strategii pe termen mai lung. Pentagonul se descurcă bine în planificarea sistematică a viitorului, dar strategia americană are nevoie de mai mult decât componenta militară. Nu sunt singurul care promovează o abordare mai strategică. Și nici guvernul american nu este singurul care încearcă să fie cu un pas înainte. Toată lumea este la fel de implicată în acest lucru. Țara care va elabora, în cele din urmă, o modalitate de a acționa strategic va avea un avantaj uriaș în fața celorlalte.

Marea provocare cu care ne confruntăm este cum să reformăm guvernul astfel încât să țină pasul cu ritmul noilor evenimente fără să fie depășit de ele. Începând din 1945, Statele Unite și-au reformat sistemul securității naționale în paralel cu creșterea rolului american la nivel global. Schimbările necesare s-ar putea să nu necesite o revizuire completă, dar noi nici măcar nu am început discuția. Tot ceea ce facem este să condamnăm natura reactivă a intervențiilor guvernului.

Ce diferențiază cartea de față de raportul NIC? În primul rând, pot să fiu mai deschis în legătură cu ceea ce este necesar să se întreprindă. Studiul NIC este un document al comunității de informații și nu are rolul să semnaleze lacune în politici sau să arunce vina pe eșecurile politicienilor. Acest volum poate să fie mai deschis cu privire la riscurile unei conduceri americane slabe. În mai mare măsură, poate, decât raportul NIC, cartea de față se concentrează asupra principalelor probleme globale. Nu pot evita să privesc lucrurile ca un american, dar sper că perspectiva de aici este globală și include opinii diverse. Rapoartele NIC declanșează o veritabilă avalanșă de interes în întreaga lume, iar acest volum folosește reacțiile respective în explorarea unor posibile căi de a avansa la nivel global.

Cartea încearcă să creeze o perspectivă cuprinzătoare asupra viitorului. Prea multe cărți despre viitor operează cu una sau două direcții, oferind o perspectivă distorsionată. Mulți evidențiază aspectele mai sumbre sau mai înfricoșătoare, lucru ușor de făcut. Însă este important să punem toate schimbările în context, pentru că ceea ce analizăm este o schimbare de sisteme. Tot așa cum Revoluția Franceză și apariția producției industriale, zugrăvite de Dickens în romanele sale, au prevestit o nouă eră a naționalismului, conflicte de clasă și construirea unor politici democratice, și noi suntem martorii unor schimbări structurale profunde, care vor conduce la o lume total diferită. Și, așa cum spune un proverb amerindian, „La muzică nouă e nevoie de un dans nou".

Cartea de față este diferită și din alt punct de vedere. O bună parte din ea este ficțiune, spunând o poveste despre viitor prin intermediul unor personaje inventate, care modelează o nouă lume, uneori în mod neintenționat. N-am vrut ca această carte să fie un alt documentar fascinant despre politică, pretinzând că este o carte comercială. Cu toții trebuie să ne gândim ce fel de viitor ne dorim atât pentru noi, cât și pentru familiile noastre. Cartea încearcă să surprindă miza și pentru individ, nu doar pentru guverne ori afaceri sau instituții internaționale, care sunt beneficiarii obișnuiți ai analizelor despre viitor. Una dintre marile teme ale cărții este că indivizii contează mai mult ca niciodată. Perdanții sunt, în multe privințe, guvernele și alte instituții recunoscute. Viitorul nu va fi neapărat bun cu ele, dintr-o mulțime de motive. Însă indivizii au și ei de pierdut dacă nu înțeleg ce se întâmplă.

Eu nu cred că viitorul va arăta ca în multe romane științifico-fantastice, în care totul este atât de nefamiliar și ciudat. Da, experimentăm niște schimbări structurale mari. Și sunt de acord cu William Gibson, autor de SF, că „viitorul este deja aici, numai că nu este distribuit foarte uniform".⁴ Întâmpinăm adeseori dificultăți în a înțelege importanța viitorului. Trecutul nu va dispărea nici el. Va continua să exercite o influență asupra modului în care abordăm viitorul. Vom avea de făcut niște alegeri pe tema viitorului pe care ni-l dorim. Și de noi depinde ce alegem. Să sperăm că această carte ne va ajuta pe toți să alegem corect.

Înainte să închei, poate că ar fi înțelept să spun câteva cuvinte despre mine. Am ajuns să fac previziuni pentru serviciile americane de informații pe căi ocolitoare. Pregătirea mea era de istoric al Statelor Unite și al Europei moderne. După ce mi-am luat licența în istorie la Universitatea Wesleyan, am studiat în străinătate, la Cambridge, în Anglia, și la Paris, și mi-am terminat doctoratul în istorie europeană în 1983. Am obținut un post la Central Intelligence Agency în 1986.

Acum douăzeci de ani nu cred c-aș fi fost de acord că previziunile contează prea mult. Cred că nu eram singurul. Pe vremea aceea, cei mai mulți dintre noi credeam că puteam prezice în linii mari contururile viitorului. Existau puține schimbări structurale. Căderea Zidului Berlinului și dezintegrarea Uniunii Sovietice nu avuseseră încă loc când am început eu să lucrez la CIA, în 1986. Nu ne făceam prea multe griji în privința schimbării. Lumea părea să fie încremenită, și anticipam cel mult doar schimbări treptate.

În 2003, am intrat în National Intelligence Council. Este un post de vis pentru un analist din serviciile de informații. NIC este cea mai importantă instituție pentru analiza informațiilor, preluând date produse de întreaga comunitatea serviciilor secrete și furnizându-i președintelui și echipei sale de politică externă analize care se bucură de cea mai înaltă autoritate în problemele esențiale cu care se confruntă Statele Unite. În acest punct al carierei mele au survenit schimbări mai înspăimântătoare și mai deconcertante: 11 septembrie și, șapte ani mai târziu, criza financiară din 2008, ambele semnalând începutul unei noi ere – mai puțin predictibilă și mai îngrijorătoare.

Începând de la mijlocul anilor 1990, NIC a inițiat publicarea din patru în patru ani, în funcție de ciclul alegerilor prezidențiale, a unei lucrări importante care preconizează tendințe viitoare. Membrii NIC au recunoscut că lumea este modelată de forțe noi, ca demografia, globalizarea și mediul în schimbare, care nu au primit atenția cuvenită din partea serviciilor de informații. Unul dintre motivele aflate de la bun început în spatele lucrării a fost atragerea unei expertize externe în comunitatea de informații. Lucrările au fost intitulate Tendințe globale și priveau cu 15 până la 20 de ani în viitor.

Am început să lucrez la NIC în 2003, când președintele de atunci al instituției, ambasadorul Bob Hutchings, m-a adus în consiliu în funcția de director de analiză și producție și mi-a încredințat sarcina să scriu următoarele rapoarte din seria Tendințe globale. Ca istoric, m-a fascinat posibilitatea de a plasa schimbările în curs într-un context mai larg și de a compara ceea ce trăiam noi cu alte tranziții istorice. Care erau factorii schimbării și ce fel de previziuni puteau fi făcute? Cred că nu e nimic mai interesant – nici mai dificil – decât să analizezi toate tendințele posibile care modelează viitorul și să te gândești cum pot interacționa între ele pentru a genera viitoruri potențial diferite.

În toamna lui 2013, m-am pensionat, după 28 de ani în slujba guvernului, iar acum lucrez la Atlantic Council, o organizație de experți din Washington, ca director al departamentului Inițiative Prospective Strategice. Această nouă activitate reprezintă o continuare a eforturilor mele de la NIC, implicând noi clienți din sectorul privat, care vor ajutor în configurarea viitorului. Această carte ne va ajuta, sperăm, pe toți nu doar să ne gândim la viitor, ci și la căi de a-l modela.

---

¹ Poveste despre două orașe, Charles Dickens, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Paralela 45, București, 2003 (n.red.)

² Laura Rozen, „The Fatalist: The Man Reshaping How US Intelligence Views the Future", Foreign Policy, nr. 172 (mai–iunie 2009), http://www.questia.com/library/1G1-199864806/the-fatalist-the-man-reshaping-how-u-s-intelligence

³ Întregul citat face parte dintr-un discurs pe care președintele Eisenhower l-a susținut la Conferința Organelor Executive Naționale în domeniul Apărării, la Washington, DC, pe 14 noiembrie 1957. „Povestesc acest episod pentru a ilustra adevărul declarației pe care am auzit-o cu mult timp în urmă în armată: planurile nu sunt bune de nimic, planificarea este totul. Este o diferență foarte mare pentru că, atunci când plănuiești pentru o situație de urgență, trebuie să începi cu un singur lucru: definiția însăși a «urgenței» este că ea este neașteptată și, prin urmare, nu va decurge așa cum plănuiești." Documente Publice ale Președinților Statelor Unite, Dwight D. Eisenhower, 1957, Arhivele Naționale și Serviciul de Înregistrări, Biroul Imprimeriei Guvernului, p. 818, ISBN 0160588510, 9780160588518.

⁴ Se spune că William Gibson a fost primul care a rostit acest lucru, într-un interviu din emisiunea Fresh Air, la postul de radio NPR, pe 31 august 1993.

I

Megatendințe

Trăim într-o perioadă de schimbare profundă. Statu-quoul nu este o opțiune. Pentru mulți dintre noi, megatendințele prezentate amănunțit în cartea de față pot reprezenta o amenințare. Preferăm să amânăm inevitabilul în loc să-l înfruntăm chiar astăzi. Schimbarea ce vine nu este însă întru totul rea. Voi argumenta că, în cea mai mare parte, este chiar foarte bună. Lumea noastră viitoare s-ar putea dovedi a fi ceea ce și-au dorit generațiile anterioare de pretutindeni: șansa de a fi prospere și de a trăi într-o lume pașnică. Cu ajutorul științei, ne putem îmbunătăți capacitățile umane de a crea o lume mai bogată, mai ecologică și mai echitabilă, dacă așa alegem.

Însă aceste megatendințe au și capacitatea de a distruge. Iar această distructivitate se amplifică dacă nu canalizăm, în mod proactiv, elementele negative într-o direcție mai puțin dăunătoare. Ca indivizi, ne aflăm pe punctul de a fi mai autonomi ca niciodată, dar, în mod ironic, suntem și mai dependenți de mașini. Cu ajutorul inteligenței artificiale, mașinile vor depăși într-o zi puterea minții omului. Acest lucru nu mai este o fantezie SF, dar nu trebuie să fie neapărat nici o perspectivă înfricoșătoare, dacă ne asigurăm că sistemele automatizate acționează așa cum vrem noi.

Am anticipat felul în care capacitățile pe care le avem pot întrece puterea noastră decizională odată cu dezvăluirile lui Edward Snowden despre supravegherea tuturor comunicațiilor noastre de către guvernul american. Comunitatea de informații se apără spunând că a respectat legea. Dar legea a fost elaborată atunci când nu existau capacități de supraveghere omniprezentă.

Pentru Occident, unele dintre aceste megatendințe constituie o provocare aparte. Dominația occidentală, care a început pe la sfârșitul secolului al XV-lea, odată cu perioada marilor descoperiri geografice, va înceta în următoarele două decenii. Sfârșitul dominației occidentale nu trebuie să însemne neapărat și declinul Occidentului. Am observat deja o expansiune globală a multor valori tradiționale occidentale, în pofida faptului că țări prin tradiție nonoccidentale devin forța dominantă în economia globală. Ascensiunea Occidentului, de pe la 1500 până în secolul XX, a fost o experiență traumatizantă pentru o mare parte din restul lumii. „Ascensiunea restului" se poate dovedi la fel de conflictuală, dar nu este necesar să fie așa.

Ultima chestiune de luat în discuție este câtă nedreptate suntem pregătiți să tolerăm. Într-o perioadă de progrese tehnologice spectaculoase, s-ar putea să vedem cum unele părți ale lumii sunt trase înapoi într-o epocă malthusiană, de concurență pe viață și pe moarte, din cauza coincidenței factorilor care decurg din modificările climatice, creșterea rapidă a populației, lipsa resurselor și guvernarea defectuoasă. Așa cum am învățat din atacul de la 11 septembrie, care și-a avut originea într-o parte necunoscută și săracă a lumii, s-ar putea ca extinderea privațiunilor să nu fie ușor de oprit.

CAPITOLUL 1

PUTEREA LUI 1

De ce este diferită era care vine? Mulți oficiali de la Washington ar răspunde că diferența ține de China. În urmă cu câțiva ani, când pregăteam ediții anterioare ale raportului Tendințe globale, aș fi spus și eu același lucru, poate cu diferența că nu este vorba doar de China, ci și de alte țări, care se transformă și devin puteri regionale și globale. Emergența unor noi actori pe scena globală – în frunte cu China – contribuie în continuare la specificul diferit al acestei ere viitoare. Însă cea mai mare schimbare ar putea să fie aceea care e prezentă în viața noastră de zi cu zi și care constă în creșterea puterii noastre individuale.

Înclinam să cred că emanciparea individuală este un lucru bun. Cel mai bun cu putință. Cum să fie altfel? Oameni – femei și bărbați de toate rasele și naționalitățile – cărora li se oferă, în cele din urmă, șansa să trăiască la potențialul lor maxim. Nu era acesta visul democrației? Nu era acesta lucrul pentru care au luptat toate generațiile dinaintea noastră? De ce să nu ne bucurăm?

Încă mai gândesc așa, dar, când mă pun în pielea analistului, pot să văd complicațiile.

Primul indiciu pe care l-am primit că unii nu sunt atât de entuziasmați de emanciparea individuală a apărut când am pornit la drum cu rapoartele Tendințe globale. Primul președinte al NIC, în subordinea căruia am lucrat, a avut înțelepciunea să își dea seama că nu am fi putut niciodată să preconizăm tendințe stând la Washington. Aveam nevoie să ieșim. De la prima ediție la care am lucrat, în 2004, m-am întâlnit cu universitari, oameni de afaceri, cercetători, studenți, funcționari guvernamentali și alții, de pe tot cuprinsul Statelor Unite, apoi și din străinătate, din ce în ce mai mult. În 2004, ne-am dus în cinci locuri diferite din afara țării; la ultima ediție la a cărei redactare am participat, aceea din 2012, am fost în 20 de locuri peste hotare. În aceste călătorii, am obținut adeseori o versiune preliminară pe care să o prezint și pe care să o supun criticii. Iar, în legătură cu problema emancipării individuale, am primit cele mai multe observații.

Încă de la început, toți, dar în special funcționarii guvernamentali, erau de acord că puterea individului, bărbat ori femeie, este în creștere. Puteau s-o simtă. Nu era doar o tendință pe hârtie. Chiar se întâmpla, iar oamenii o puteau vedea. Însă consensul se oprea aici. Mulți estimau că aveau să survină probleme serioase în viitor din cauza acestei emergențe a puterii individuale. Iar printre cei mai îngrijorați se numărau pesimiști la a căror atitudine mă așteptam cel mai puțin. Mă așteptam ca guvernele din Orientul Mijlociu și din Rusia să aibă obiecții. Însă m-au surprins mulți alți analiști.

Am avut una dintre primele revelații într-un loc la care nu mă așteptam, nici atunci, nici acum. Într-o dimineață friguroasă de iarnă, urcam panta către clădirea Parlamentului European, dinspre Place Gare de Luxembourg din Bruxelles; am fost întâmpinat de un membru al personalului, apoi condus printr-un adevărat labirint de coridoare. Am ajuns, în cele din urmă, în sala unde avea loc întâlnirea, la micul dejun. Participanții se adunaseră ca să discute despre internet. Eu fusesem invitat să vorbesc despre tendințele globale mai mari. Doar o prezentare relativ scurtă a proiectului Tendințe globale al NIC avea să fie suficientă ca ei să ajungă la concluzia că lumea se află într-un punct de cotitură în care echilibrul dintre individ și stat este pe cale să se schimbe în mod fundamental. Nici n-am apucat să-mi închei prezentarea despre modul în care internetul a deschis oportunități incalculabile unui număr incalculabil de persoane, că o doamnă a și ridicat mâna. S-a prezentat ca fiind membră a Parlamentului European și a trecut direct la subiect, susținând că „hiperconectivitatea" i-a distrus viața. Probabil că eu păream perplex, pentru că doamna respectivă a continuat prin a descrie efectele neintenționate și, în opinia ei, dăunătoare ale revoluției internetului. Alegătorii aveau tot mai multe cereri și deveniseră nerăbdători; devenise o lume de douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, în care nu mai puteai să lucrezi la obiectivele pe termen mai lung. Doamna a ținut-o tot așa, în timp ce eu mă chinuiam să înțeleg ciudățenia acestei izbucniri, la o masă rotundă a cărei misiune declarată era să promoveze dezvoltarea tehnologică în Uniunea Europeană.

Era clar o tendință. Toată lumea a fost de acord cu mine că puterea individuală constituie megatendința numărul unu și punctul de pornire corect din care să privești spre viitor. Totuși, din ce în ce mai multe voci trăgeau semnale de alarmă. În Kenya, a avertizat o vorbitoare, „emanciparea individuală implică un risc ridicat. Afinitatea etnică este o realitate a vieții, dar poate fi politizată și poate deveni o armă. Populismul, care se declară împotriva pieței, împotriva ajutoarelor sociale și care este antiguvernamental, este în creștere. Nici măcar nu sunt sigură că Kenya va mai fi o țară unită peste 20 sau 30 de ani", a concluzionat vorbitoarea, exprimându-și astfel cea mai mare temere. Ea punea acest fenomen pe seama fragmentării tot mai mari care vine odată cu puterea individuală.

În Brazilia democratică, un fost ministru liberal din administrația Cardoso a luat în derâdere emanciparea individuală: „Politica identității conduce la fragmentare. Nu conduce la convergența valorilor pentru că politica identității înseamnă mai degrabă să nu fii de acord cu alții decât să găsești puncte comune. În opinia mea, lumea arată mai degrabă ca în Hobbes, nu ca în Kant."

Thomas Hobbes, filosof englez din secolul al XVII-lea, a trăit în timpul Războiului Civil din Anglia. Este autorul celebrului tratat despre stat intitulat Leviathan. În mare parte din carte, Hobbes se ocupă cu demonstrarea necesității unei autorități centrale puternice pentru a evita răul discordiei și al războiului civil. Immanuel Kant a trăit un secol mai târziu și a crezut că trebuie să gândim autonom, liber de dictatele autorității exterioare. Îl entuziasmaseră revoluțiile franceză și americană, precum și eforturile irlandezilor de a lupta împotriva britanicilor pentru mai multă autonomie. Fiind un om cu tabieturi extrem de riguroase, Kant s-a abătut totuși de la rutina plimbării zilnice în ziua când a auzit că Bastilia a fost atacată de locuitorii Parisului, izbucnind astfel Revoluția Franceză.⁵ Este faimos și pentru tratatul său Spre pacea eternă, în care își exprimă convingerea că pacea este posibilă într-o Europă sfâșiată de război atât timp cât statul se bazează pe autoritatea dreptului.

N-am crezut vreodată că orele de filosofie din facultate aveau să-mi fie atât de folositoare în conceperea viitorului; ideile gânditorilor europeni au devenit un leitmotiv pe tot parcursul redactării raportului NIC. Oare aveam în față un viitor optimist sau unul pesimist? Ce însemna emanciparea individuală pentru stat? Intram oare într-o nouă perioadă de haos, reiterând măcelurile din Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea?

Individul se luptă dintotdeauna cu autoritatea. Însă noi ne aflăm într-un punct al istoriei în care balanța înclină mai mult în direcția individului. Mă aștept la o contrabalansare, în cele din urmă, dar numai pentru o vreme și nu complet. Acest fenomen îmi reamintește de inventarea tiparniței de către Gutenberg, la mijlocul secolului al XV-lea, și de multiplele repercusiuni pe care le-a avut această schimbare tehnologică. Puterea autorităților