Bătrâna canapea albastră și alte povestiri

De Mayne Seymour

Cuiva i se fură o canapea albastră (în proza ce dă și titlul volumului), un rabin vrea să interzică băutura în sinagogă și ajunge să aprovizioneze credincioșii cu whisky de contrabandă, un bătrân lasă familiei un testament plin de farse. Despre toate acestea și despre multe altele, într-o colecție de povestiri delicioase, despre oameni și întâmplări cu „sare și piper“, pe care Seymour Mayne le scrie ca și cum ar povesti, la o ceașcă de cafea, cu niște prieteni.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622323

Previzualizare carte

volum.

Bătrâna canapea albastră

¹

Unii oameni devin foarte posesivi cu mobila lor. Eu nu. Dacă vii pe la mine, o să vezi. Tot ce am e o colecție de lucruri de căpătat, chestii la mâna a doua și bătrâna mea canapea albastră.

Intri în casă și privești de jur-împrejur, probabil așteptându-te să dai de ultimele tendințe în design scandinav. Dacă te uiți la dreapta, ai grijă – este „calul" fiicei mele, (da, ați ghicit!) luat la mâna a doua. Ei bine, nu e chiar un cal. Arată a cal, iar după ce fiică-mea se așază în scaun sau în șa, poate să îl miște încoace și-ncolo cu piciorușele. Canapeaua bej de lângă el este în mod clar o nouă achiziție, veche de vreo cinci ani. Minunată invenție. Îi dăm la o parte pernele mari și e loc să doarmă o persoană, cât de cât confortabil. Dacă o desfaci, pot să doarmă două. Nu putem găzdui mai mult de doi musafiri, decât dacă cel de-al treilea vrea să doarmă sub canapeaua desfăcută. Scaunele din camera de zi sunt ieftine, de genul celor pe care le montezi singur. Pui piesele cap la cap, folosești o șurubelniță imbus și gata, ai niște adaosuri folositoare. Covorul este moștenire de familie, făcut în Belgia acum vreo optzeci de ani. Este una dintre cele mai fine piese de genul lui – o imitație de covor persan care mă face să mă simt pe deplin acasă, ca și cum am aș fi din nou în salonașul bunicilor mei, delectându-mă cu un noș² și cu un pahar de ceai în stil rusesc, ținând între dinți un cub de zahăr în timp ce înghit lichidul fierbinte, de culoarea ambrei.

În sufrageria de lângă camera de zi avem un set de mobilă veche, primit prin bunăvoința mătușii mele, care a murit acum douăzeci și cinci de ani. Această părticică din casa ei ne-a parvenit nouă, iar noi suntem recunoscători pentru scaunele cu perne din piele, pentru masa scorojită, dar robustă, pentru comoda care a venit odată cu ea. Impresionantă. Solidă. Probabil că o vom lăsa moștenire vreunui nepot, care își va aminti cu drag de noi când se va ridica de la ea după o masă lungă, cu multe feluri de mâncare. Am avut noroc, masa a apărut într-un an în care noi eram în străinătate. Nu a apărut chiar pe neașteptate, dar a fost expediată de la moșie și a ajuns la noi acasă, spre surpriza chiriașului nostru. Adio, mese pliante din placaj. Cu bine, mese șubrede.

Dar bătrâna canapea albastră – abia ăsta este bunul meu cel mai de preț. Este un vechi exemplar din specia sa, iar pernele și tăblia din spate scapă nisip în continuu. Da, nisip. Întotdeauna mi-am imaginat că a fost scoasă la lumină dintr-un hotel din Munții Laurențieni³, ars din temelii. La începutul toamnei, când e lună plină, îmi imaginez chiar că, într-o viață anterioară, a fost divanul sau canapeaua de zi a vreunui sus-pus al deșertului. Într-un fel sau altul, trebuie că a fost ridicată în timpul războaielor napoleoniene, legată bine de cea mai mare și mai puternică dintre cămile și dusă la Alexandria, unde, mai târziu, un poet greco-egiptean a luat-o în grijă preț de câteva zeci de ani. După un timp, un imigrant libanez în Canada a adus-o aici pe un vas de linie canadian care traversa Pacificul, iar canapeaua a ajuns până la urmă la Ottawa, în Gatineau, pe calea ocolită pe care o iau de obicei lucrurile mărunte.

Așa a ajuns la mine. Era în 1973, spre sfârșitul verii; îmi ajutam un prieten să care înapoi mobila pe care o împrumutase. Am cărat grămada enormă de mobilă până la Wakefield. Pe vremea aceea, acolo era un pod acoperit. Iar eu eram sigur că vom scăpa toată încărcătura în apă. CAMION ÎNCHIRIAT FORȚEAZĂ TRECEREA PE POD, MOBILIERUL PRĂBUȘIT PLUTEȘTE SPRE ST. LAWRENCE ȘI SPRE GOLF – așa îmi imaginam titlurile din ziarele de scandal, în timp ce camionul supraîncărcat se mișca greoi peste dulapii șubrezi din lemn. Nu, nu s-a întâmplat chiar așa, slavă Domnului. Am descărcat mobila la casa prietenului, profesorul lui de economie – oare așa reușea să se întrețină? m-am întrebat. Închiriind sau împrumutând mobilă foștilor lui studenți? Nu părea un tip foarte întreprinzător – profesorul, la el mă refer. Dar la ce te puteai aștepta? Preda la universitate, avea o casă de vacanță în Gatineau și prea multă mobilă, pentru că soția îl părăsise, apoi mai avea încă o casă în cartierul Glebe etc. Și voia să scape de o canapea veche. În schimb, ne-a zâmbit mulțumit pentru că îi înapoiasem restul mobilierului.

Ei bine, înainte să-mi dau seama ce făceam, mă trezesc ridicând această uriașă – și, cum o vedeam eu atunci, groaznic de colorată – canapea albastră și așezând-o în camionul închiriat. Sau cel puțin așa credeam eu, când am simțit un fel de tensiune ciudată, sfâșietoare, în partea dreaptă.

— Au! am țipat eu și am scăpat capătul dinspre mine al canapelei troiene.

Într-adevăr, ceva în mine cedase. Nu mai puteam să ridic nimic. Așa că au ridicat-o ceilalți, iar eu abia m-am târât până la cabina camionului. Nu pot să uit frunzișul strălucitor de toamnă din Wakefield; mi-a atras privirea când m-am chircit și mi-a rămas imprimat pe retină în timp ce stăteam contorsionat pe locul meu, pe drumul de întoarcere.

— Ești bine? m-a întrebat George, îndreptând camionul hodorogit către podul acoperit, aparent șubred și luând-o către Hull.

În spate se auzea canapeaua alunecând