Maxime și cugetări patristice. Sfântul Ioan Gură de Aur

De Paraschiv Protosinghel Teodosie

Cu toate că știința și tehnica au avansat într-un mod pe care oamenii de acum șaisprezece secole nici nu și-l puteau imagina, suntem tot mai înstrăinați unii de alții, mai puțin liberi și tot mai bolnavi, atât trupește, cât și sufletește. Sfântul Ioan Gură de Aur ne vine în ajutor cu scrierile sale și ne îndrumă cum să depășim stresul și cum să trăim o existență plină de sens. Chiar dacă viața este o luptă, ea poate fi dusă în liniște. Un adevărat manual de dezvoltare personală și duhovnicească pentru oricine îl deschide, volumul de față conține 927 de citate, grupate în peste 300 de teme, constituind și un instrument de lucru pentru preoți, în activitatea lor pastoral‑misionară, iar pentru studenții teologi, în studiu și cercetare.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622620

Previzualizare carte

INTRODUCERE

Cartea pe care o ai în mână este rodul a trei ani de muncă, timp în care am fișat mai multe scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Deși la prima vedere pare o simplă colecție de citate, mi-aș dori ca lucrarea să fie privită mai mult ca un manual de dezvoltare personală și duhovnicească, dar și ca un instrument de lucru pentru preoți, în activitatea lor pastoral-misionară, iar pentru studenții teologi, în studiu și cercetare.

Lucrarea se adresează atât minții, cât și inimii. Așa am gândit-o de la începutul activității de culegere a acestor texte, cu un conținut extrem de bogat. Volumul de față conține 927 de citate, grupate în peste 300 de teme, extrase din 31 de cuvinte, 111 omilii și 8 cateheze, pe care le regăsim în 7 volume din colecția „Migne", Patrologia Greacă ¹ și alte două lucrări care nu se regăsesc editate în această colecție.

Sfântul Ioan, supranumit din secolul VI și „Hrisostom sau „Gură de Aur, a trăit în a doua jumătate a secolului IV și a murit în anul 407. A fost numit „Hrisostom" pentru bogata sa activitate misionară și de predicator al moralei creștine. Îl putem numi pe bună dreptate un propovăduitor al moralei creștine și al pocăinței, ocrotitor al săracilor și al văduvelor.

Opera sa vastă ocupă 18 volume în colecția „Migne".

Textele culese conțin multe învățături utile fiecărui creștin. Astfel, regăsim învățături dogmatice, morale, apologetice, exegetice, hermeneutice, despre educație și de conduită sau de dezvoltare personală.

Deși a trăit în urmă cu 16 secole, scrierile și cuvântările sale sunt la fel de actuale și astăzi. Rămâi uimit și puternic motivat spre acțiune citindu-i scrierile ce au ajuns până la noi. Cuvântul său este viu și plin de putere. Lectura acestor scrieri te face să simți că sunt scrise chiar pentru vremurile în care trăim. Acest simțământ se datorează faptului că Sfântul Ioan expune în scrierile sale adevăruri universal valabile despre sufletul omului, despre lume și despre Dumnezeu.

Societatea a trecut de la o epocă la alta, de la o orânduire la alta, știința și tehnica au avansat într-un mod în care oamenii de acum 16 secole nici nu și-l puteau imagina. Cu toate acestea, sufletul omului a rămas același, lumea cu problemele ei a rămas aceeași, relațiile dintre oameni au rămas aceleași, patimile cu care se luptă creștinul în zilele noastre au rămas aceleași. Înmulțirea cunoașterii, avansul tehnologic și dezvoltarea comunicațiilor nu l-au putut ajuta pe om să devină mai bun, mai liber sau mai sănătos. Dimpotrivă, oamenii de astăzi sunt tot mai înstrăinați unii de alții, mai puțin liberi și tot mai bolnavi, atât trupește, cât și sufletește.

Sf. Ioan Gură de Aur ne vine în ajutor prin scrierile sale și ne îndrumă cum să ne recâștigăm sănătatea trupească și sufletească, cum să depășim stresul și cum să ne găsim liniștea în această viață. Chiar dacă viața este o luptă [893], ea poate fi dusă în liniște. Lupta și liniștea sufletească nu se exclud. Iar starea materială nu exclude bunăstarea și fericirea.

Sfântul Ioan a condamnat bogăția câștigată pe nedrept sau prin mijloace necinstite, precum și cămătăria. De asemenea, a atras atenția asupra împrumuturilor. A îndemnat mereu la muncă cinstită și milostenie. Mulți dintre noi, în cele mai multe cazuri, ne considerăm a ne situa în categoria celor săraci și îi blamăm pe bogați, bogăția și, mai rău, spiritul antreprenorial.

Acum, încearcă să faci un exercițiu de voință. Privește în jurul tău, în cercul cunoscuților, al rudelor, al vecinilor și al prietenilor și vezi pe unde te situezi. Ești tu chiar cel mai sărac? Cel mai probabil nu faci parte din categoria celor cu adevărat săraci. Și acesta este un lucru bun. Dar nici bogat nu te simți a fi. Și cu toate acestea poți fi fericit.

Ni se cere să-i ajutăm pe săraci și pe cei lipsiți. Dar care este cel mai bun mjloc de a diminua sărăcia și suferința din lume? Răspunsul este simplu. În primul rând, să nu fii tu unul dintre săraci.

Dacă tu scapi de sărăcie, lumea scapă de un sărac. Astfel, ajuți societatea, începând să te ajuți pe tine.

Bogăția nu-i un rău în sine [68], ci lăcomia, avariția și luxul [113]. Lacom poate fi și săracul. Avarul [365] este un bogat sărac, căci, deși este bogat, trăiește ca un sărac. Luxul poate stăpâni atât pe bogați, cât și pe săraci. De multe ori luxul duce la sărăcirea multor bogați și menține în sărăcie pe săraci. Cauza este lipsa celei mai elementare educații financiare.

Mulți sunt tentați să măsoare bogăția în bani și alte posesiuni, pe când, de fapt, bogăția este o stare [65, 202]. Ține mai mult de ceea ce este în interiorul nostru decât de ceea ce este în exterior.

Creștinul este o persoană bogată [67, 68, 69] dacă trăiește după învățătura evanghelică. Este un om liniștit, împăcat cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu și bucuros [80].

Ai auzit, poate, cuvintele Sf. Ap. Pavel, care zice că „mai fericit este a da decât a lua". Cui crezi că adresează aceste cuvinte, celor bogați sau celor săraci? Înclin să cred că și unora, și altora. Sfatul este valabil pentru toți. Dar cred că săracii au mai multe de învățat. Mai fericit ești să fii în stare să dai milostenii altora, decât să iei milostenii și ajutor de la alții. Mai fericit ești să ajuți tu pe alții din ceea ce ai, mult sau puțin, decât să stai cu mâna întinsă la patron după un salariu mai mare, la primărie după ajutor social sau la bancă după un împrumut.

Nu e nevoie să stai cu mâna întinsă la patron, când poți fi și tu propriul patron. Nu e nevoie să stai cu mâna întinsă după ajutor social, când Dumnezeu ți-a dat sănătate și putere de muncă [547]. Și nu este nevoie să te întinzi mai mult decât ți-e plapuma. Nu este nevoie să cheltuiești mai mult decât obții din munca ta, trăind din împrumuturi. Sfântul Ioan ne învață că împrumuturile ne sărăcesc și mai mult. [86, 87]

Așadar ce învățăm de la Sfântul Ioan? În primul rând, să nu mai facem împrumuturi, apoi să achităm aceste împrumuturi. Cum? Tot el ne învață. El ne îndeamnă să împărțim venitul nostru în două părți [251, 252] sau mai multe. Și ne învață ca din tot venitul obținut, oricât de mic ar fi, să punem deoparte 10% pentru milostenii sau acte de caritate, iar restul de 90% pentru nevoile curente. Te asigur că vei trăi la fel de bine cheltuind 90% ca și atunci când cheltuiai 100% sau chiar mai mult. Dacă ai datorii neachitate, un sfat bun ar fi să mai pui 10% pentru achitarea datoriilor. Vei observa cum, în scurt timp, viața ta se va schimba în bine.

„Dăruind vei dobândi", ne învață Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este secretul unei vieți liniștite și prospere [184]. Legea aceasta este simplă și universală. Vrei să primești ceva, atunci dăruiește mai întâi tu acel ceva, din puținul pe care îl ai, și așa se va înmulți. Este ca atunci când ai o pungă cu semințe. Poți alege să le mănânci pe toate și să termini cu ele pentru totdeauna sau să dăruiești o parte pământului, ca la vreme să ți le întoarcă înmulțit. Orice dai ți se întoarce înapoi înmulțit, fie bune, fie rele.

Ce caută oamenii? Fericirea. Însă fericirea este imaginată în multe feluri. Adevărul este că nu poți obține niciodată ceva ce nu poți defini corect. Fericirea este o stare. Mulți leagă fericirea de avere sau alte posesiuni exterioare ființei lor. Însă fericirea este legată de lăuntrul nostru, de sufletul nostru. Fericirea trebuie căutată în noi, nu în exteriorul nostru.

Fericirea înseamnă pace, liniște și bucurie sufletească. Ea este starea de împlinire sufletească. Câtă vreme nu ne-am vindecat de patimi și pofte, nu putem dobândi pacea și liniștea sufletească. Orice poftă legată de exteriorul nostru ne împiedică să dobândim pacea și liniștea sufletească.

Dar ce doresc oamenii în general? Multe, foarte multe lucruri. Însă puțini știu ce merită cu adevărat căutat. Oamenii suferă pentru că se rătăcesc pe calea vieții, căutând unde nu trebuie, și de aceea nu pot dobândi. Cei înțelepți știu că ceea ce merită căutat și dobândit în viața aceasta este pacea și liniștea sufletească. Însă pofta și patimile ne stau în cale. Așadar dobândim pacea și liniștea sufletească prin vindecarea de poftă și patimi.

Părți din acest proces de vindecare sunt descrise în cărțile de spiritualitate. Mai nou, acest proces este descris și în literatura care are ca temă dezvoltarea personală. Cărțile de dezvoltare personală descriu același proces de vindecare, însă în alți termeni.

Vindecarea aceasta presupune să învățăm cum să ne schimbăm atitudinea față de noi înșine. Aceasta determină atitudinea noastră față de tot ceea ce este exterior nouă.

Omul nefericit este omul care este deschis total influențelor venite din exteriorul său, omul care reacționează imediat, în funcție de factorii externi. Și, așa cum exteriorul se schimbă mereu, tot așa și interiorul lui sufletesc suferă schimbări permanente și furtunoase, care împiedică pacea și liniștea sufletească.

Omul fericit este acela care nu mai primește în sufletul său influențele exterioare. Oricâte schimbări ar avea loc în exteriorul său, el are sufletul liniștit și în pace.

Procesul de vindecare sufletească presupune închiderea tuturor ușilor sufletului prin care factorii externi pot pătrunde în suflet și tulbura pacea. Controlul asupra atitudinii față de sine închide aceste uși.

Unul dintre remendiile cele mai bune pentru vindecare este iertarea. Al doilea, rugăciunea. Al treilea este smerenia. Smerenia presupune recunoașterea corectă a locului nostru în lumea și viața aceasta. Al patrulea remediu este dăruirea. Toate aceste patru remedii creează o anumită atitudine față de noi înșine. O atitudine care ne face imuni la influențele exterioare ființei noastre.

Comoara pe care o căutăm toată viața se află înlăuntrul nostru, nu în afara noastră. Comoara se află în inima noastră.

Am putea spune că virtuțile sunt remedii care corectează atitudinea față de noi înșine. Calea virtuții este calea care duce la pace și liniște sufletească, la bucurie și împlinire. Aceasta este fericirea.

Suferim pentru că ne confruntăm cu lumea și cu propriile pofte și patimi. Ne vindecăm schimbându-ne pe noi înșine, prin schimbarea atitudinii față de noi înșine.

Așa ajungem să ne folosim de toate bunurile exterioare fără să ne tulburăm. Dacă avem, le folosim, iar dacă nu le avem, nu le poftim.

A voi și a pofti sunt lucruri diferite. A voi ține de voință, iar a pofti ține de inimă. De aceea, câtă vreme voiesc fără să poftesc, am pace și liniște sufletească.

O viață fericită presupune disciplinarea voinței și organizarea vieții.

În ultimă instanță, motivul pentru care o persoană nu reușește să ducă o viață creativă și plină de succese îl constituie erorile în raport cu sine. Persoana gândește greșit. Ea are nevoie să-și corecteze erorile de gândire. Are nevoie să practice gândirea corectă.

Învățăturile din această carte te ajută să-ți corectezi atitudinea față de tine însuți, astfel încât să duci o viață liniștită, cu pace, bucurie și împliniri pe toate planurile.

Ne bucurăm de privilegiul de a avea traduse în limba română o bună parte din scrierile Sfântului Ioan Hrisostom, însă, pe de altă parte, timpul, cel mai prețios activ pe care îl deținem, nu ne mai ajunge ca să parcurgem sutele și miile de pagini pe care se întind aceste scrieri. Lucrarea de față vine în ajutorul cititorului, oferindu-i, într-un format plăcut și accesibil, sinteza a sute de pagini de lectură.

Plusvaloarea acestei lucrări constă în aceea că te duce la esență. E ca munca celui care culege fructe dintr-o livadă pentru a le oferi pe tavă celor flămânzi și grăbiți. În cazul nostru, livada se întinde pe 18 volume din colecția „Migne", iar pe tavă ți se oferă, ție, cititorule, fructele învățăturii Sf. Ioan, adunate în acest volum.

Acesta este primul volum dintr-o serie ce va cuprinde în mai multe cărți maxime și cugetări patristice, adunate din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii.

* * *

Am ales ca referința pentru fiecare citat să fie codificată și să trimită la lucrările menționate în bibliografie. În acest fel, am evitat ca referința să depășească cu mult lungimea textului citat. Referințele fac trimitere la colecția „Migne", Patrologia Greacă, pentru a nu mai fi dependente de diversele ediții în limba română în care au fost publicate aceste texte. Astfel, am ușurat lectura cititorului interesat mai mult de partea duhovnicească a textelor, iar cercetătorului i-am oferit trimiterile la Patrologia Greacă ².

Au fost folosite traducerile existente în limba română și este posibil să se observe anumite diferențe de stil.

De asemenea, am considerat util ca, în câteva cazuri, unele citate să fie așezate la două sau trei teme, pentru a ușura lectura, atunci când se urmărește lecturarea după temă.

1 Patrologiae cursus completus: seu bibliotheca universalis, integra, uniformis, commoda, oeconomica, omnium SS. Patrum, doctorum scriptorumque ecclesiasticorum, sive latinorum, sive graecorum, qui ab aevo apostolico ad tempora Innocentii III (anno 1216) pro latinis et ad concilii Florentini tempora (anno 1439) pro graecis floruerunt. Series graeca, in quo prodeunt patres, doctores scriptoresque ecclesiae graecae a S. Barnaba ad Photium.

2 Întreaga colecție este disponibilă și pe web, la adresa http://graeca. patristica.net sau https://archive.org, folosind pentru căutare expresia Patrologiae cursus completes. De aici se poate și descărca.

MAXIME ȘI CUGETĂRI

ADAM

1. Cel dintâi om a fost numit Adam după numele mamei, ca să nu se creadă Adam mai mare decât puterea lui, ca să nu fie biruit de înșelăciunea diavolului când îi va spune: „Veți fi ca niște dumnezei". [32, II, 4]

2. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru viețuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-și închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morții. De acest fel sunt [și acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătățile pe care le avem în mână, ci caută să ne arunce și în prăpastie. [59, II, 7]

3. După cum atunci, cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ar fi ascultat de poruncile Lui și nu i-ar fi biruit dorința de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. [6, 15]

4. Dumnezeu le-a adus pe toate înaintea omului; nici una nu îndrăznea să-l vatăme sau să-l atace, deoarece vedeau că în om strălucește chipul împărătesc al lui Dumnezeu. Dar când, prin păcat, a întunecat acele trăsături dumnezeiești, Dumnezeu l-a dat jos de pe tronul său. [6, 46]

5. Adam un singur păcat a făcut și și-a atras o moarte deplină, pe când noi facem mii de păcate în fiecare zi. Deci dacă Adam, pentru un singur păcat, și-a atras un rău atât de mare și a băgat moartea în lume, dar noi care viețuind ne găsim veșnic în păcate, ce nu vom pătimi noi, care în locul raiului așteptăm cerul? [49, IX]

6. Adam nu avea nevoie nici de haine, nici de casă sau de altceva de acest fel, ci el locuia mai mult cu îngerii; multe de-ale viitorului le prevedea și era plin de multă înțelepciune. Ceea ce Dumnezeu făcuse pe ascuns de dânsul și fără știința lui – vreau să zic despre Eva, femeia lui – aceea el a cunoscut-o îndată, căci zicea: „Aceasta este os din oasele mele și trup din trupul meu" (Fac. 2, 23). Durerea însă și necazul mai pe urmă au venit, mai pe urmă sudoarea, mai pe urmă rușinea, și frica, și lipsa de îndrăznire. La început nu era nici întristare, nici durere și nici suspin, însă el nu a rămas în acea vrednicie. [49, XVII]

ADULTER

7. Știu că mulți socotesc adulter numai traiul cu o femeie măritată. Eu, însă, spun că bărbatul căsătorit săvârșește adulter fie că trăiește cu o femeie de stradă, fie cu o slujnică, fie cu o femeie care nu are bărbat. Săvârșesc adulter nu numai femeile care necinstesc căsătoria, ci și bărbații care calcă legile căsniciei. Nu-mi vorbi mie acum de legile publice care duc înaintea judecății și le osândesc numai pe femeile adultere, dar nu-i pedepsesc pe bărbații căsătoriți care corup slujnicele. Eu, însă, îți voi citi legea lui Dumnezeu, Care Se mânie deopotrivă și pe femeie, și pe bărbat și Care numește fapta lor adulter. [36, 4]

8. Să fugim dar de adulter: și cei căsătoriți, și cei necăsătoriți. Să nu ne batjocorim viața, să nu ducem o viață vrednică de râs, să nu ne pângărim trupul, să nu ne întunecăm conștiința. Cum mai poți intra în biserică după ce ai trăit cu desfrânate? Cum mai poți ridica la cer mâinile cu care ai îmbrățișat desfrânate? Cum poți mișca limba, cum poți chema pe Dumnezeu cu gura aceea cu care ai sărutat desfrânata? [37, 4]

9. Când Pavel ne îngăduie o a doua căsătorie după moartea partenerului de viață, când ne dă atâta libertate, mai putem avea iertare când facem aceasta înainte de sfârșitul lui? Ce cuvânt de apărare mai pot avea fie cei ce se căsătoresc cu femei cărora le trăiesc bărbații, fie cei căsătoriți care se duc la desfrânate? Și acesta e un altfel de adulter, să ai femeie acasă și să te duci la desfrânate! După cum femeia care are bărbat cade sub legea adulterului dacă trăiește cu o slugă sau cu un om liber, care nu are femeie, tot așa și un bărbat care are femeie este vinovat de adulter dacă trăiește cu o femeie a străzii sau cu altă femeie, care nu are bărbat. Să fugim, dar, și de acest fel de adulter. [37, 3]

AGAPĂ

10. Așa judecau și aceia! Se despărțeau de toate averile lor, și fapta lor bună era îndoită: acopereau și sărăcia celor nevoiași și își înmulțeau și averile, punându-le la loc sigur, pentru că mutau comorile lor în cer. Din pricina acestei legi și a acestui obicei s-a născut atunci în biserici o minunată obișnuință: după ascultarea predicii, după rugăciune și după împărtășirea cu Sfintele Taine, credincioșii erau cu toții la un loc; la terminarea slujbei nu plecau îndată acasă, ci cei bogați și cu dare de mână aduceau de acasă mâncare, îi chemau pe săraci și făceau mese comune, prânzuri comune, ospețe comune chiar în biserică. Astfel, datorită și șederii împreună la masă, și a evlaviei locului, dragostea dintre ei se întărea și mai mult, și mare le era bucuria, și mare și folosul. Săracii se bucurau de neasemuită ușurare, iar bogații, de dragoste și din partea celor hrăniți, și din partea Domnului, de dragul Căruia dădeau aceste agape. După ce culegeau mult har și mulțumire, se duceau acasă. De aici se nășteau nenumărate bunătăți, și așa prietenia dintre credincioși ajungea tot mai fierbinte cu fiecare slujbă, pentru că se uneau în atâta dragoste cei ce făceau binefaceri cu cei ce primeau binefacerile. [40, 3]

ALIMENTAȚIE

11. Căci Dumnezeu a pus în noi pântecele ca un fel de râșniță, dându-i o putere potrivită și rânduindu-i o anumită măsură pe care el să o râșnească în fiecare zi. Dar dacă cineva îi pune mai mult, apoi el atunci se face nelucrător și trândav și totul se vatămă. De aici vin bolile și slăbiciunile, și sluțeniile trupului, căci nu numai bolnăvicios face pe trup desfătarea, ci chiar pe cel mai frumos și mai drăgălaș îl preface în slut și pocit atunci când cineva sughiță și râgâie întruna cu dezgust, când iese dintr-însul putoare de vin oțetit, când se înroșește la față mai mult decât trebuie; când desfătarea strică rânduiala cea cuvenită femeii și ea își pierde orice podoabă și bună cuviință; când trupul se face moleșit și fleșcăit din pricina multei băuturi, genele ochilor îi sunt roșii ca sângele și umflate, când duce cu sine o grăsime mai mult decât trebuie, când trupul este cărnos peste măsură, apoi poți pricepe câtă îngrețoșare vine de aici. Eu am auzit chiar pe doctori spunând că desfătările și îmbuibările trupului împiedică pe cineva a se ridica la o înălțime cât de mică, suflarea fiindu-i greoaie și întreruptă prin mulțimea cărnurilor de pe trup. [49, XXXIX]

12. Ce